Make your own free website on Tripod.com

Viața Cuviosului Părintelui nostru Ioan Scărarul
(30 martie)

Versiune fara diacritice | Viețile Sfinților pe luna martie


Care patrie și cetate a odrăslit și a crescut pe acest viteaz nevoitor, Ioan Cuviosul, mai înainte de pustniceștile lui nevoințe, cu siguranță nu pot spune - zice Daniil monahul, scriitorul vieții acestuia. Care loc îl are acum pe acest dumnezeiesc și minunat bărbat și cu ce dulceți de hrană fără de moarte îl hrănește, este adeverit, că într-acea patrie se află el acum, pentru care Sfîntul Pavel, privighetoarea cea minunat glăsuitoare, a strigat: "Petrecerea noastră este în ceruri", unde cu nematerialnică simțire, cu negrăită dulceață săturîndu-se de necheltuitele bunătăți, primește răsplătirile cele vrednice de sudorile sale și pentru dureri are cinstea cea fără durere, moștenind cereasca Împărăție cu aceia al căror picior a stat întru dreptate.

Iar cum s-a ostenit pentru fericirea cea nematerialnică întru materialnicul trup, voi spune arătat. De șaisprezece ani fiind cu vîrsta trupească, iar de o mie de ani cu istețimea înțelegerii, acest fericit, singur pe sine ca pe o jertfă fără prihană și bine primită, s-a adus lui Dumnezeu, Marele Arhiereu. Deci și-a înălțat trupul la muntele Sinai, iar sufletul la cer, apropiindu-se de locul cel văzut al înălțimii muntelui, către înălțimea cerească. Și, văzînd cu mintea pe Dumnezeu Cel nevăzut și înstrăinîndu-se de lume, a iubit de la început blîndețile cele împodobite cu smerenia, ca pe niște începătoare ale tinereților noastre gîndite, ca pe o învățătură a faptelor bune, tăind toată îndrăzneala și mîndria vorbirii și a clevetirii. Apoi, cu aleasă judecată, într-o singură deprindere monahicească, a izgonit pe înșelătorul părerii și iubirii de sine și, ca cel mai iscusit învățător duhovnicesc, și-a plecat grumajii, nădăjduind să treacă fără primejdie noianul cel greu al patimilor.

Și așa viața lui, care desăvîrșit murise lumii, și-a rînduit-o între frați, ca și cum ar fi fost mic între dînșii, neștiind ca un copil încă a grăi, nefăcînd nimic după voia sa, ca și cum fără cuvîntare și fără voință și-ar fi avut sufletul schimbat în totul de fireasca deosebire. Dar mai de mirare este că, fiind învățat la toată înțelepciunea din afară, a cuprins prin smerita cugetare fapta cea vrednică cerului, pentru că trufia înțelepciunii din afară, desăvîrșit se face străină de smerenie.

Starețul și învățătorul Cuviosului Ioan - precum zice Sinhron - a fost părintele Martirie, care l-a tuns în chipul monahicesc pe ucenicul său Ioan, cînd acesta era de douăzeci de ani; în acea zi părintele Stratighie, proorocind despre Ioan, a zis că "are să fie ca o mare stea în toată lumea"; lucru care s-a și împlinit după aceea.

Odată Martirie s-a dus la marele Atanasie Sinaitul cu ucenicul Ioan, iar Atanasie, căutînd spre Ioan, a zis către Martirie: "Spune-mi, Martirie, de unde ai ucenicul acesta și cine l-a tuns în călugărie?" Martirie răspunse: "Este robul tău, părinte, eu l-am tuns". Apoi a zis Atanasie cu mirare: "O, părinte Martirie, ai tuns pe egumenul muntelui Sinai!"

În altă vreme, fericitul Martirie s-a dus cu Ioan la marele stareț Ioan Savaitul, care era în pustiul Gudiei. Pe aceștia văzîndu-i starețul, s-a sculat și, luînd apă, a spălat picioarele, nu ale lui Martirie, ci ale lui Ioan, ucenicul său, apoi i-a sărutat și mîna. După aceea Ștefan, ucenicul marelui Ioan Savaitul, a întrebat pe stareț: "Pentru ce ai făcut așa, părinte, de ai spălat picioarele ucenicului, iar nu pe ale învățătorului, și dreapta lui ai sărutat-o?" Marele stareț răspunse: "Să mă crezi, fiule, că nu știu cine este acel monah tînăr, pentru că eu am primit pe egumenul muntelui Sinai și aceluia i-am spălat picioarele". Astfel au fost proorociile sfinților părinți despre acest Cuvios Ioan, fiind el încă tînăr, și care după aceea s-au împlinit toate la vremea lor.

Petrecînd Cuviosul Ioan cu duhovnicescul său părinte nouăsprezece ani, a rămas sărman, mutîndu-se către Dumnezeu fericitul Martirie. Căci, trimițîndu-l înainte la Împăratul cel de sus ca pe un rugător și sprijinitor - precum zice Daniil monahul -, Cuviosul Ioan a ieșit la loc de liniște în Sinai, avînd rugăciunile părintelui său ca o armă puternică spre risipirea celor tari. Iar locul acela era departe de biserică ca la cinci stadii și se numea Tola.

Acolo a petrecut ca la patruzeci de ani de la începutul călugăriei sale, fără slăbire, învăpăindu-se de-a pururea cu dorința cea aprinsă a dumnezeieștii iubiri. Și cine este în stare să arate prin cuvinte și să spună prin povestiri cu de-amănuntul ostenelile lui săvîrșite acolo în taină? Însă, precum din lucrurile cele mici se cunosc cele mari, așa din cele mai mici nevoințe ale lui să auzim viața acestui cuvios bărbat, atît de bogată în fapte bune.

Mînca la masa sa toate cele neoprite de porunca monahicească, însă foarte puțin, încît se vedea că mai mult gustă, decît mănîncă. Cu aceasta zdrobea înțelepțește cornul mîndriei, pentru că din toate mînca, ca să nu i se înalțe mintea cu postirea. Dar, gustînd foarte puțin, pe doamna și născătoarea patimilor cea iubitoare de dulceți, adică pe îmbuibarea pîntecelui, o mîhnea prin înfrînare și prin scurtimea mesei, strigînd către dînsa: "Taci, amuțește!" Iar prin viața cea pustnicească și prin vederea cea rară a fețelor omenești, a stins văpaia cuptorului trupesc, a întors-o în cenușă pînă la sfîrșit și a adormit-o desăvîrșit.

Apoi a fugit de iubirea de argint, pe care Sfîntul Apostol Pavel a numit-o "închinare la idoli", prin facerea de milostenii și prin lipsirea celor de trebuință. După aceea a biruit lenevirea, care este moarte și slăbănogire a sufletului, prin pomenirea morții celei trupești, împungînd-o ca și cu un bold și a ridicat-o la trezire și osteneală. A dezlegat lanțurile și legăturile a toată pătimirea și toate poftele cele simțite le-a rupt prin plîngere. Iar patima mîniei era mai dinainte omorîtă într-însul, prin arma ascultării. El rareori de se ducea la cineva, dar și mai rar grăia ceva și a omorît lipitoarea deșartei slave, cea asemenea cu păianjenul.

Dar ce vom zice - grăiește monahul Daniil - despre biruința mîndriei? Ce vom zice de curăția cea desăvîrșită a inimii, pe care acel nou Veseleil a început-o prin ascultare și a desăvîrșit-o prin venirea de față a Domnului, Împăratul cerescului Ierusalim? Pentru că, fără venirea lui de față, niciodată nu se izgonește diavolul și ceata cea de un chip cu dînsul. Unde voi găsi cununa aceasta pe care s-o împletim Cuviosului Ioan din cuvintele cele de laudă?

De asemenea, izvorul lui de lacrimi este un lucru care nu se află la mulți. Este și pînă acum în pustie, sub munte la un loc ascuns, o peșteră mică, care era atît de depărtată de chilia lui și de ale altora, încît nu era auzit de oameni, căci voia să se depărteze de slava deșartă. În acea peșteră intra adeseori și, fiind aproape de cer, prin tînguiri și prin chemările lui Dumnezeu se atingea de ceruri, strigînd cu suspine asemenea cu cei care sînt tăiați de sabie sau arși de fiare înfocate sau lipsiți de ochi.

Iar somn avea atît numai cît să nu-și piardă ființa minții cu privegherea. Și, mult mai înainte de a se culca, se ruga și alcătuia cărți, precum a alcătuit cartea ce se numește "Scara", pentru care s-a numit și el mai pe urmă "Scărar", pentru că aceasta îi era alungarea trîndăviei lui, adică a scrie cărți. Iar toată curgerea vieții lui i-a fost rugăciunea cea neîncetată și dorința spre Dumnezeu cea nesățioasă, pentru că pe Acela ziua și noaptea văzîndu-L cu mintea în oglinda cea luminoasă a curăției sufletului, nu putea a se sătura.

Un monah anume Moise, rîvnind vieții celei îmbunătățite a Cuviosului Ioan, l-a rugat să-l primească ucenic pentru sine; pentru că dorea să se povățuiască de dînsul la adevărata filosofie. Și și-a cîștigat și mijlocitori pentru sine către sfîntul cinstiți bătrîni și, prin cererea acelora fiind silit, cuviosul l-a primit pe Moise a-l avea împreună la petrecere și ucenicie. Într-una din zile marele părinte a poruncit lui Moise ca să aducă din oarecare loc pămînt la grădină, spre îngrășarea verdețurilor. Mergînd Moise pînă la locul cel însemnat, își făcea ascultarea fără lenevire.

La amiază fiind și zăduful soarelui arzînd foarte tare - căci era luna august -, Moise, ostenind, a intrat la umbră sub o piatră mare și, culcîndu-se, a adormit. Iar Domnul, nevrînd să mîhnească întru ceva pe robii Săi, a întîmpinat, prin obișnuita Sa milostivire, pe Moise din moartea cea neașteptată, iar pe Sfîntul Ioan din mîhnire l-a scos. Căci, șezînd cuviosul în chilie, cu rugăciunea cea de Dumnezeu gînditoare și într-un somn ușor aflîndu-se, a văzut pe un oarecare ce i se arătase lui, bărbat cu sfințită cuviință, defăimîndu-l pentru somn și zicîndu-i: "Așa, Ioane, tu dormi fără grijă? Iată, Moise este în primejdie!" Iar Sfîntul Ioan, îndată deșteptîndu-se, s-a înarmat cu caldă rugăciune pentru ucenicul său.

Apoi, după ce a înserat și ucenicul s-a întors de la lucru, îl întreba starețul: "Au doar ți s-a întîmplat vreun lucru rău și neașteptat?" Iar el a zis: "O piatră mare puțin de nu m-a ucis de tot, dacă tu, părinte, nu m-ai fi strigat. Pentru că eu, adormind sub piatră la amiază, am auzit glasul tău strigîndu-mă și îndată de sub piatră am fugit și deodată a căzut piatra!" Iar Ioan, smeritul cugetător, cu adevărat nimic din cele văzute n-a spus ucenicului, ci în taina inimii sale cu rugăciuni de mulțumire lăuda pe Bunul Dumnezeu.

Și era acest cuvios bărbat chip al faptelor bune și doctor al rănilor celor dinăuntru. Căci un frate, anume Isachie, cuprinzîndu-se tare cu greutate de diavolul desfrînării și fiind întru mîhnire mare, a mers la acest mare părinte cu sîrguință și și-a mărturisit războiul cel dinăuntru cu plîngere și cu tînguire. Iar acela i-a zis: "La rugăciune să alergăm amîndoi, o, prietene!" Și, săvîrșindu-se cuvintele de rugăciune și încă pe fața sa zăcînd jos cel ce pătimea, Dumnezeu a făcut voia plăcutului Său, ca să arate că David nu minte cînd zice: Voia celor ce se tem de El va face și rugăciunea lor va auzi. Pentru că a fugit balaurul cel de desfrînare, prin bătăile rugăciunii celei tari a Cuviosului Ioan. Iar cel ce a pătimit acel război, văzîndu-se liber de patima aceea și preabine tămăduit, foarte tare se minuna și lui Dumnezeu, Cel ce a preamărit pe robul Său, împreună și robului celui ce L-a preamărit pe El, Îi înălța mulțumire.

Însă erau oarecare pătrunși de zavistie, care pe acest folositor învățător, adică pe Cuviosul Ioan, îl numeau pururea grăitor și mincinos. Iar el cu lucrul singur a arătat că întru toate, nu numai cu cuvîntul, ci și cu tăcerea poate a folosi întru Hristos, Care pe toți îi întărește. Căci a tăcut un an întreg, negrăind nici un cuvînt, pînă ce ocărîtorii săi s-au făcut lui rugători, cunoscînd ei că nu este bine să astupe izvorul folosului cel pururea curgător și să piardă mîntuirea tuturor; deci, mergînd, l-au rugat ca iarăși să-și deschidă gura cea de Dumnezeu grăitoare. Iar el, fiind ascultător, s-a supus și iarăși se ținea de cea dintîi rînduială a sa, de a învăța.

După aceea, minunîndu-se toți de el întru toate îndreptările, ca pe un nou Moise cu sila spre povățuirea vieții de obște l-au rînduit, punînd pe luminatul acela luminător în sfeșnicul cel mai dintîi. Iar el, fără de voie primind egumenia muntelui Sinai, și mai mult s-a apropiat cu duhul spre muntele lui Dumnezeu și, în ceața cea neapusă a cunoștinței de Dumnezeu, prin gîndirea la El intrînd și suindu-se pe treptele cele gîndite pe scara cerească, a luat legea cea scrisă pe tăblițele inimii cu degetul lui Dumnezeu. Și în cuvîntul lui Dumnezeu și-a deschis gura sa și a tras Duh. Iar din buna comoară a inimii sale a răspuns cuvintele cele bune.

După ce Cuviosul Ioan a luat egumenia Muntelui Sinai, adică după patruzeci de ani de călugărie, precum a scris despre aceea Sinhron, au mers odinioară în locaș șase sute de străini, care, șezînd la gustarea mîncării, au văzut un tînăr cu giulgiu evreiesc îmbrăcat, care umbla pretutindeni și cu stăpînire poruncea atît rînduitorilor și economilor, cît și bucătarilor, trapezarilor și altora ce slujeau. Iar după ce s-au sculat străinii de la masă, cînd au șezut să mănînce cei ce slujiseră, a fost cercetat tînărul acela osîrdnic, poruncitor al tuturor slujbelor, care, pretutindeni înconjurînd și poruncind, pregătea masa. Deci era căutat ca și el să șadă la masa cea de pe urmă, să mănînce cu ceilalți. Dar, deși cu osîrdie era căutat, însă nicăieri nu s-a putut afla. Atunci robul lui Dumnezeu, Cuviosul Părinte Ioan, a zis: "Lăsați de a-l căuta pe acela, căci Moise, proorocul și dătătorul de Lege, a slujit în al său loc".

Era într-un an în părțile acelea neploaie și secetă mare și, adunîndu-se popoarele din cetățile de primprejur, au mers la Cuviosul Ioan, rugîndu-l ca să ceară ploaie de la Dumnezeu, cu ale sale rugăciuni. Și, rugîndu-se cuviosul, îndată o ploaie mare s-a pogorît și a adăpat pămîntul cel uscat și l-a făcut aducător de roade.

După aceea a sosit la sfîrșitul vieții celei vremelnice, bine povățuind pe ai săi duhovnicești israiliteni, numai într-una nefiind asemenea cu Moise: că Ioan a intrat cu sufletul în Ierusalimul cel de sus, iar trupul lui Moise nu se știe unde a fost. Iar de sfințenia Cuviosului Ioan - zice Daniil monahul - mărturisesc mulți, dar mai ales aceia care, fiind povățuiți cu cuvintele lui cele de Dumnezeu insuflate, s-au mîntuit și încă se mîntuiesc. Mărturisește David, tînărul bărbat ales, care a moștenit înțelepciunea înțeleptului Ioan; ba încă mărturisește și Cuviosul Ioan, egumenul Raitului, bunul nostru păstor, de care rugat fiind Cuviosul Ioan Scărarul, s-a pogorît de la muntele Sinai la noi, ca un nou văzător de Dumnezeu, și ne-a arătat pe ale sale lespezi scrise de Dumnezeu - cuvinte ce se numesc "Scară" -, în care literele cele văzute învață osteneală, iar puterea ce se înțelege din literele cele alcătuite povățuiește la vederea de Dumnezeu.

Iar cînd se ducea către Dumnezeu Cuviosul Ioan Scărarul - zice Sinhron -, înaintea lui stătea fratele său cel după trup, ava Gheorghe, pe care l-au hotărît la egumenia Sinaiului, din vremea vieții sale. Acela, plîngînd, zicea: "Stăpînul meu, te duci, lăsîndu-mă pe mine? Eu m-aș fi rugat ca pe mine să mă trimiți, pentru că nu pot fără tine să pasc aceste sfinte ale tale moșteniri! Acum, iată, eu sînt în primejdie, căci pe tine te trimit înainte la Dumnezeu". Sfîntul Ioan i-a răspuns: "Nu plînge, nici te întrista, pentru că, de voi afla îndrăzneală la Dumnezeu, nu voi aștepta ca anul acesta să-l săvîrșești aici. Ci voi ruga pe Domnul și te voi lua la mine!" Și s-a împlinit aceea, căci, după sfîrșitul fericit al Cuviosului Ioan, și ava Gheorghe, fratele lui, s-a dus în a zecea lună către Dumnezeu, ca să stea înaintea Lui, împreună cu fratele său, Cuviosul Ioan, în slava sfinților, lăudînd pe Tatăl și pe Fiul și pe Sfîntul Duh, în veci. Amin.

NOTĂ - Despre patria și neamul Cuviosului Ioan Scărarul, se scrie în cartea aceluia, la tîlcuirea vieții lui, astfel: "Nașterea și cetatea sfîntului o acoperă scriitorul - adică monahul Daniil. Iar unii zic despre dînsul că este fiu al lui Xenofont, iar frate al lui este Gheorghe Arselaitul, numit din naștere Arcadie. Pentru că Arcadie, în rînduiala monahicească, și-a schimbat numele, iar Ioan nu și-a schimbat numele". Iar despre Xenofont și despre fiii lui caută în luna ianuarie, în 26 zile.


La începutul paginii | Viețile Sfinților pe luna martie


Copyright © 1999-2000 BullSoft. All Rights Reserved.