Make your own free website on Tripod.com

Pătimirea Cuviosului Părintelui nostru Marcu, Episcopul Aretusiei,
a lui Chiril diaconul și a altor mucenici
(29 martie)

Versiune fara diacritice | Viețile Sfinților pe luna martie


Despre pătimirea Cuviosului Marcu, Episcopul Aretusiei, Sfîntul Grigorie de Nazianz scrie în întîiul său cuvînt asupra urîtului de Dumnezeu Iulian Paravatul (Apostatul) astfel:

Minunatului Marcu Aretusianul, cine nu știe ce i s-a întîmplat? Și povestirile cele despre dînsul, cine nu le pomenește? Acela, în împărăția marelui Constantin, după stăpînirea cea dată atunci creștinilor, a stricat o capiște idolească și mulțime de popor de la rătăcirea păgînească la calea cea dreaptă a mîntuirii a povățuit, nu numai prin chipul cel fără de prihană al vieții, cît și prin frumoasa grăire a vorbei.

Pentru aceasta a fost de demult în multă ură și mînie la aretusienii cei iubitori de diavoli. După aceea, schimbîndu-se stăpînirea creștinească, iar puterea păgînească începînd iarăși a crește și a se înviora, în acea vreme cumplită n-a scăpat de mîinile muncitorilor. Pentru că mulțimea poporului cel iubitor de diavoli, deși o vreme și-a stăpînit mînia, după asemănarea focului ascuns în materie sau a unui rîu oprit cu sila, însă, dobîndind vreme potrivită, precum focul se aprinde și rîul iese cu pornire, astfel mînia și răzbunarea cea neoprită a poporului a început a se întinde îndată sub împăratul Iulian Apostatul (361-363).

Văzînd Sfîntul Marcu pe poporul aretusienilor, care se ridicase asupra lui, că nimic bun nu gîndește, s-a hotărît să fugă îndată, nu pentru că era cuprins de frică, ci ascultînd porunca Domnului, prin care ni se poruncește a fugi din cetate și a da loc prigonitorilor. Pentru că, deși creștinii sînt tari, viteji și cu răbdare, li se cade a se îngriji pentru a lor mîntuire și pe prigonitori a-i cruța, ca nu dintr-a lor vrăjmașă răutate, de care sînt plini, lor înșile mai mare pierzare să-și înmulțească.

Dar, văzînd pe mulți duși și tîrîți pentru dînsul, iar pe mulți de cruzimea cea cumplită a muncitorului petrecînd în primejdie sufletească, bărbatul cel ales n-a suferit ca, pentru a lui fugă și pierzare, alții să se primejduiască. De aceea, mai bine și mai cu înțelepciune sfătuindu-se în sine, s-a întors și de bunăvoie s-a dat poporului și împotriva vremii celei cumplite a venit ca la un război. Deci, acolo ce fel de cruzimi nu erau? Ce fel de muncă nu se scornea? Că din cei ce năvăleau asupra lui, fiecare aducea o deosebită muncă asupra sfîntului. Și mai ales se întărîtau de vitejia sfîntului și se mîniau de bărbăția lui în munci, socotind-o ca o defăimare a lor.

Se purta bătrînul cel sfințit, pătimitorul cel de bunăvoie, prin cetate înaintea tuturor, fiind cinstit pentru bătrînețe, dar mai cinstit pentru viața sa îmbunătățită. Deci era purtat prin cetate de toți, de oricare vîrstă și rînduială, și chinuit de toți, de bărbați și de femei, de tineri și de bătrîni și de cîți rînduiau lucrurile poporului în cetate și cîți erau însemnați cu orice cinste. Și tuturor una le era sîrguința: ca în mînie și în cruzime unul pe altul să se întreacă. Și toți socoteau a fi lucru mare ca să-l împresoare cu multe munci și să-l biruiască pe tarele nevoitor bătrîn, care se împotrivea la toată cetatea.

Deci, a fost tîrît pe ulițe, împins în noroi, adăugîndu-i la munci dosădirea cu ocară, fiind tras de păr și de celelalte părți ale trupului, de la copil la copil. Iar la locul cel de muncă fiind spînzurat și împins, împungeau aceia vitejescul lui trup cu cuțite și cu sulițe, avînd acea priveliște ca rîs și jucării. Și cu niște unelte de muncire picioarele lui le-au străpuns pînă la oase, apoi cu ațe de in foarte subțiri și foarte tari i-au desfăcut unghiile. După aceea, ridicîndu-l gol sus într-o coșniță, cu miere și cu grăsime ungîndu-l peste tot, la amiază fiind arșița mare de soare, albinele și viespile îl mîncau.

Și, cu cît fericitul se topea de cumplitul zăduf al soarelui, cu atît mai cumplit pătimea de împungerea albinelor și a viespilor. Iar, fiind bătrîn cu anii, se arăta tînăr în acea nevoință de chinuire, neschimbîndu-și strălucirea feței sale, ci mai vîrtos avînd o îndulcire din muncile acelea și de muncitori își bătea joc. Încă și acest lucru vrednic de pomenire se povestește despre dînsul, că se mîngîia văzîndu-se sus spînzurat pentru Hristos, iar pe aceia fiind jos. Și era cu atît mai sus de cei ce-l munceau, încît nici o durere nu simțea în sine, ca și cum ar fi fost altul, iar nu el pătimind unele ca acelea. Și pătimirea sa o socotea a fi slavă, iar nu primejdie. Dar pe cine o priveliște ca aceea nu l-ar fi adus la umilință, chiar de ar fi avut prea mică milostivire și iubire de oameni? Însă nu se putea aceea, de frica muncitorilor și mînia împăraților.

Așa răbdînd sfîntul pentru capiștea cea risipită, n-a dat nici un ban muncitorilor pentru risipirea aceea, de unde se vede că pentru dreapta credință a răbdat niște munci ca acestea. Iar aretusienii au pus mare preț pe capiștea cea risipită, cerînd ca, ori tot prețul în aur să le dea, ori iarăși capiștea să le-o zidească. S-a văzut atunci sfîntul pentru a sa dreaptă credință mai mult împotrivindu-se, nevrînd să săvîrșească cele poruncite, căci prin răbdarea sa, încet biruindu-i, ei micșorau cîte ceva din prețul acela, încît acum foarte puțin cereau de la dînsul, putînd cu înlesnire să le dea. Și cu împotrivire se certau între dînșii, încît unul se sîrguia să biruiască, iar altul să fie nebiruit. Adică închinătorii de idoli voiau ca măcar ceva din prețul acela să le plătească episcopul, iar el nici un singur ban nu voia să le dea. Astfel s-a arătat că el nu pentru aur, ci pentru buna credință a intrat în nevoința pătimirii.

Se vorbește că eparhul Aretusiei, măcar că era cu credința elin, însă pătimirile cele de multe feluri ale Sfîntului Marcu neputînd a le suferi, a zis către împărat cu îndrăzneală: "Oare nu ne este rușine, o, împărate, ca să fim mai pe urmă decît toți creștinii? Că nici pe un bătrîn n-am putut să-l biruim, cu toate felurile de munci chinuindu-l, și nici a-l birui nu este lucru cinstit. Oare nu este cea mai de pe urmă rușine ca de la dînsul să ne ducem biruiți?" Cu acest fel de bărbăție, eparhul și împăratul se rușinau. Iar tiranul aretusienilor ajunsese pînă la atîta groază și răutate, încît întrecea pe toți, chiar și pe aflătorul și îndemnătorul răutății, pe diavol, îl covîrșea.

Și Teodoret zice că aretusienii, văzînd puterea cea tare a minunatului și Sfîntului bătrîn Marcu, s-au schimbat în blîndețe, minunîndu-se de răbdarea lui cea atît de mare și, dezlegîndu-l, l-au lăsat liber. Apoi, ascultînd cuvintele lui cele învățătoare, au învățat sfînta credință și s-au făcut cu toții creștini.

Iar despre Sfîntul Chiril, diaconul, același Teodoret povestește astfel, zicînd: Răutatea cea făcută de elini în Fenicia, cine poate s-o spună fără de lacrimi? Căci în cetatea Iliopolis acel urît neam ce are de hotar Libanul, aducîndu-și aminte de Chiril diaconul, care, pe cînd împărățea Constantin, aprinzîndu-se cu dumnezeiască rîvnă, pe mulți idoli ce se cinsteau în acea cetate i-a sfărîmat, nu numai l-au ucis, ci, și pîntecele lui tăindu-l în bucăți, pe cele dinăuntru au îndrăznit a le mușca cu dinții de mînie.

Însă nu a fost tăinuită fapta aceea de Atotștiutorul Dumnezeu, ci au luat vrednică pedeapsă pentru răutățile lor. Căci, cîți au îndrăznit a face aceea, toți pînă la unul au căzut uciși. Întîi și-au pierdut limbile, pentru că s-au rănit și, putrezind în gură, au căzut, iar la sfîrșit orbind toți de vederea ochilor; deci, cu niște primejdii ca acestea s-a arătat puterea dreptei credințe celei adevărate. Iar în Ascalon și în Gaza, cetățile Palestinei, mai întîi la bărbații cei împodobiți cu cinstea preoțească, apoi și la femeile și fecioarele cele sfințite lui Dumnezeu, spintecîndu-le pîntecele, le-au umplut cu orz și le-au aruncat la porci spre mîncare. O muncire fără de omenie ca aceea au făcut. Deci, sfinților mucenici li s-au pregătit cununile biruinței în împărăția lui Hristos, iar muncitorilor veșnică muncă în iad, care îi va apuca pe ei cu răsplătirea dreaptă a adevăratului Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia I se cuvine slavă, în veci. Amin.


La începutul paginii | Viețile Sfinților pe luna martie


Copyright © 1999-2000 BullSoft. All Rights Reserved.