Make your own free website on Tripod.com

Viața Cuviosului Părintelui nostru Vasile cel Nou
(26 martie)

(Scrisă de Grigorie, ucenicul său)

Versiune fara diacritice | Viețile Sfinților pe luna martie


În zilele dreptcredincioșilor împărați Leon cel Înțelept (886-912) și fratele său Alexandru (912-913), fiii împăratului Vasile Macedon (867-886), în al zecelea an al stăpînirii lor, oarecare magistrați din părțile Asiei, fiind trimiși cu poruncă împărătească, s-au întors de acolo în cetatea Constantinopol. Și mergînd alături de niște munți neumblați și pustii, au văzut pe omul acesta, de care ne este acum vorba, adică pe fericitul Vasile, umblînd prin pustie, îmbrăcat în haine proaste, la chip străin și înfricoșat, ca un hrănit prin pustie, și îndată l-au prins. Apoi, minunîndu-se de chipul lui cel străin, îl socoteau că este iscoadă.

Deci legîndu-l, s-au dus împreună cu el la Constantinopol, unde, ducîndu-se la împărați, le-au spus despre omul cel prins pe drum. Iar împăratul Leon, văzîndu-l, l-a dat spre întrebare unui patriciu, ce se numea Samon, de neam agarean, ca să ispitească cele despre dînsul cine este, de unde este și cum îi este numele. Deci, Samon patriciul, luînd pe omul lui Dumnezeu, l-a dus în casa sa și, șezînd cu toți sfetnicii săi, cu mîndrie a poruncit să aducă înaintea feței sale pe fericitul.

Adus fiind înaintea lui, nu i-a dat vrednica cinste și închinăciune. Și a zis către dînsul Samon: "Cine ești, de unde ești și cum îți este numele tău?" Iar el nu i-a dat răspuns, ci stătea, tăcînd și căutînd cu ochi blînzi spre dînsul. Deci, a grăit iarăși către dînsul: "Spune-ne nouă, de unde ești?" Sfîntul a zis către dînsul: "Dar tu cine ești și de unde ești?" Iar Samon i-a zis: "Noi pe tine te întrebăm, cine ești și de unde vii? Iar cine sînt eu, nu se cade ție a mă întreba. Dar de voiești să știi ceva despre mine, îți voi spune. Eu sînt Samon patriciul și mai marele postelnicilor împărătești. Deci, spune și tu, cine ești și de unde ești și ce fel îți este viața ta?"

Grăit-a către dînsul fericitul: "Eu sînt străin, unul din cei ce petrec pe pămînt". Zis-a către dînsul Samon: "Bine zic aceia, dar, despre tine, că ești iscoadă și ai venit să încerci stăpînirea grecească". Iar cuviosul la aceasta n-a răspuns nimic.

Mulți din cei ce stăteau înainte îl întrebau, zicîndu-i: "Cine ești?" Și nu le răspundea. Atunci a poruncit Samon să aducă înaintea lui toiege verzi, vine de bou uscate și cele mai înfricoșate unelte, spre îngrozirea lui, că doar s-ar teme și ar spune de unde este. Iar el, văzîndu-le pe toate acelea, nu zicea nimic. Apoi a poruncit ca să-l întindă patru inși și să-l bată cu vine de bou, întrebîndu-l cine este. Și fiind bătut tare, sfîntul nu le răspundea, ci răbda, tăcînd. Și pînă într-atît l-au bătut, pînă cînd li s-a părut că îndată va muri. Apoi, luîndu-l ca pe o bîrnă, el neputînd umbla, l-au dus și l-au aruncat în temniță.

A doua zi, neîmblînzita fiară, Samon, șezînd la judecată, a poruncit să aducă pe cel închis. Și ducîndu-se trimișii, au aflat ușile temniței încuiate, iar pe acela stînd afară sănătos cu trupul și așteptîndu-i pe ei. Iar ei s-au mirat de aceasta foarte mult. Deci l-au întrebat pe el, zicînd: "Spune-ne nouă, cum ai ieșit din temniță, fiind ușile încuiate?" Dar fericitul n-a răspuns nimic și mergea cu ei, ca să stea înaintea patriciului. Atunci unii dintre dînșii, alergînd înainte, au spus lui Samon ceea ce se făcuse, adică cum îl aflaseră în afara temniței. Samon s-a mirat și toți cei împreună cu dînsul, auzind unele ca acelea, și nu credeau cele spuse. Iar alții ziceau că este vrăjitor și cu farmece a făcut o minune ca aceea. Samon patriciul îl întreba pe sfîntul cu dinadinsul și cu cercetare, ca să spună cine este. Iar cuviosul nu i-a dat răspuns. Deci Samon, mîniindu-se foarte tare, a poruncit ca să-l întindă pe pămînt și să-l bată cu toiege fără cruțare, pînă ce va spune cele despre sine, cine este și de unde este.

Deci l-au bătut mult, încît șase toiege s-au sfărîmat, iar el răbda vitejește în mare tăcere, nerăspunzînd nimic, încît se mirau toți de răbdarea și tăcerea cea negrăită a cuviosului. Și a zis Samon: "Știu că voiește să se laude iscoditorul acesta și să zică: "I-am biruit cu tăcerea". Dar astfel mă jur, pe sănătatea singurilor mei stăpînitori, că nu-l voi lăsa să se laude și să-și bată joc de noi".

Deci a poruncit să-l bată toată săptămîna aceea, în fiecare zi, dîndu-i cîte trei sute de lovituri cu bicele și trei sute de toiege. Iar el răbda acea muncire, tăinuindu-și fapta bună care era într-însul. Căci din tinerețe se făcuse monah și se dusese în pustie, unde s-a nevoit ani destui. În tot timpul nevoinței sale în pustie avea viața aspră, hrănindu-se numai cu verdețuri, umbla desculț și îmbrăcat cu haine proaste și nu voia să spună cuiva despre îmbunătățita sa viață. Tăcea, pentru că zice Domnul nostru Iisus Hristos: Să nu știe stînga, ce face dreapta ta. Pentru că tot cel ce-și arată faptele sale cele bune, își ia plata sa, adică lauda cea de la oameni, iar de veșnica slavă se lipsește. Iar cel ce dorește viața veșnică, acela își tăinuiește înaintea oamenilor a sa faptă bună și, chiar de s-ar și bate, tace. Cu adevărat un om ca acela este mucenic.

Trecînd săptămîna aceea în care în toate zilele îl băteau pe sfînt, multe dureri a răbdat și, înștiințîndu-se Samon patriciul că sfîntul mucenic este întru nesupunere, iarăși a șezut la judecată și, punîndu-l înainte, a căutat cu mînie la dînsul și i-a zis: "Necuratule între oameni, pînă cînd tăinuiești înșelăciunea în inima ta? Spune-ne nouă, cine și de unde ești?" Răspuns-a lui fericitul: "Cei ce fac în taină faptele urîte, precum faci și tu, pe aceia cu adevărat se cuvine a-i numi mai necurați". Iar Samon de o vădire ca aceea de mare rușine s-a umplut încît, rușinîndu-se de cei ce stăteau înaintea lui și aprinzîndu-se de mînie și de iuțime mare, a poruncit să aducă curele și să lege mîinile cuviosului. Apoi, cu frînghii legîndu-i tare coastele, iar piciorul lui cel drept legîndu-l înapoi de coaste, să-l spînzure de o grindă cu capul în jos într-o cămară; și cu inelul său a pecetluit ușa cămării aceleia. Deci astfel l-a lăsat să spînzure, pînă ce va spune despre sine, cine și de unde este. Toți cei ce erau acolo cîrteau în taină asupra lui Samon, mîniindu-se și numindu-l ticălos pentru o muncire ca aceea ce se făcea de dînsul omului celui nevinovat.

Stînd sfîntul astfel spînzurat trei zile și trei nopți, iar după trei zile mergînd muncitorul și deschizînd ușa, l-a aflat pe mucenic spînzurat. Însă, văzîndu-l la față luminat, ca și cum nu pătimise nimic rău, s-a mirat și mergînd mai aproape de dînsul, a zis: "Cine și de unde ești? Au nu te-au învățat minte pe tine muncile acestea?" Iar fericitul nerăspunzînd nimic, a poruncit să-l pogoare de pe grindă și să-l dezlege.

Fiind dezlegat, sfîntul a stat cu trupul sănătos, vindecîndu-l darul lui Hristos și neavînd nici o vătămare. Toți minunîndu-se preamult, a zis Samon: "Au nu am zis bine că omul acesta este fermecător? Pentru că iată, nici cît de puțin n-a bolit cu trupul; dar eu degrabă îi voi dezlega puterea vrăjitoriei lui. Chemați la mine pe hrănitorul de fiare". Acela venind, i-a zis: "Să pregătești pentru dimineață un leu mai cumplit, nedîndu-i astăzi hrana cea rînduită, ca să fie flămînd; și vom vedea pe fermecătorul acesta, de-l va birui și pe leu". A doua zi s-a adunat mulțime de popor la priveliște și un leu groaznic s-a slobozit, răcnind foarte tare de foame. Și ducîndu-l acolo pe Sfîntul Vasile, l-au aruncat la leu spre mîncare; iar leul, văzînd pe prea cuviosul, a început a tremura și, apropiindu-se, s-a culcat și se tăvălea înaintea picioarelor lui, ca oaia fără de răutate, încît toți mirîndu-se, strigau: "Doamne miluiește!"

Apropiindu-se cuviosul de leu, îl netezea cu mîna sa cea dreaptă și, apucîndu-l de ureche, l-a scos afară, strigînd către cei ce stăteau înainte: "Iată oaia voastră, iată oaia". Dar o minune ca aceasta făcîndu-se, nicidecum n-a voit Samon cel de alt neam să cunoască și să înțeleagă că omul cel muncit de dînsul este al lui Dumnezeu. Deci a poruncit ca noaptea să-l înece pe sfînt în mare.

Slugile, luînd pe mucenic întru a treia strajă de noapte, l-au dus cu o corăbioară pe mare și întru adînc aruncîndu-l legat, s-au întors. Iar cu porunca lui Dumnezeu, Cel ce păzește pe sfinții Săi, îndată doi delfini din mare luînd pe cuviosul pe spatele lor, l-au scos la malul ce se numea Evdomi, și era acela al șaptelea înaintea Constantinopolului. Acolo l-au pus pe uscat; și, deodată, i s-au dezlegat mîinile și picioarele. Deci sfîntul, sculîndu-se, s-a dus în cetate. Dar încă nu erau deschise porțile cele de aur și a șezut lîngă ele, vrînd să se odihnească puțin. Într-acea vreme a venit acolo un om care era cuprins foarte tare de boala frigurilor și a șezut aproape de sfîntul, tremurînd și suspinînd de durere.

Făcîndu-i-se milă cuviosului, și-a pus mîna pe dînsul și, rugîndu-se, l-a tămăduit. Iar omul, văzîndu-se tămăduit, a căzut la picioarele cuviosului și-l ruga să meargă cu el în casa lui. Omul acela era unul din cei mai mici cetățeni, cu numele Ioan; și a mers cuviosul cu el, bucurîndu-se. Iar Ioan cu soția sa l-au primit cu dragoste și, fiind vremea prînzului, au pus masă și au mîncat, veselindu-se. Iar Ioan a spus femeii sale cum l-a tămăduit cuviosul prin chemarea numelui lui Hristos și s-a bucurat femeia foarte de un oaspete ca acela, că s-a învrednicit a primi pe plăcutul lui Dumnezeu în casa sa. Pentru că era și aceea foarte iubitoare de Hristos și de străini și petreceau întru frica lui Dumnezeu; iar numele ei era Elena.

După aceea, Ioan și Elena, femeia lui, au început a-l ruga pe sfîntul să le spună cine și de unde este? Răspuns-a sfîntul: "De unde sînt nu se cade acum a spune, ci mai pe urmă veți ști; iar acum voiesc să mă duc pentru rugăciune în Mînăstirea Icoanei celei nefăcute de mînă, a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, care singură de sine s-a zugrăvit". Și sculîndu-se s-a dus, urmîndu-l Ioan. Apoi săvîrșind acolo rugăciunile sale, s-a întors în casa lui Ioan pentru rugămintea aceluia. Și supărau Ioan și soția lui pe sfîntul, cu rugămintea să le spună cele despre sine. Iar el a zis: "Eu sînt acela pe care Samon patriciul l-a aruncat în adîncul mării. Dar Domnul meu Iisus Hristos, Căruia Îi slujesc din tinerețile mele, precum știe, m-a păzit nevătămat". Și le-a spus cum îl cheamă și apoi toate pe rînd, cîte i-a făcut patriciul împărătesc. Iar ei se minunau, căci auziseră despre dînsul și mai înainte cum l-a muncit Samon și cum nu l-a vătămat fiara, pentru că străbătuse vestea despre minunea aceea prin toată cetatea. Apoi îl rugară să petreacă cu dînșii în casa lor în toată vremea vieții sale; și plăcută i-a fost aceea sfîntului.

Deci i-au pregătit o casă de rugăciune și sfeșnic unde înălța cele obișnuite lui Dumnezeu. Și cine poate să spună izvoarele lacrimilor lui pe care le vărsa în rugăciuni către Dumnezeu? Cine va număra plecarea genunchilor lui? Cine va povesti privegherile cele de toată noaptea? Pentru că fără de somn petrecea toate nopțile. Dar încă și obiceiurile lui cele bune cine le va spune cu de-a-mănuntul? Spre mînie niciodată nu s-a mișcat, fiind ca un stîlp neclintit; era blînd ca un alt Moise și David, liniștit ca Iacob, iar milostiv mai mult decît Avraam. Pentru că acela din multa sa bogăție făcea milostenie, iar acesta din sărăcia sa pentru Dumnezeu, făcea mult bine săracilor. Pentru că ceea ce i se dădea de iubitorii de Hristos, îndată împărțea la cei ce nu aveau.

Locuind Sfîntul Vasile la acel iubitor de Hristos, Ioan, au început, după puține zile, a veni la dînsul oamenii, unii pentru folos, iar alții aduceau pe bolnavii lor pentru tămăduire; pe acei bolnavi cuviosul, punînd mîinile sale și făcînd rugăciune, îi tămăduia cu darul lui Hristos. Și s-au preamărit numele și viața lui Vasile în acea cetate, încît mulți, nu numai din popor, ci și din cetățeni, veneau la dînsul. Avea încă și darul mai înainte-vederii, și fiecăruia ce venea la dînsul, mai înainte îi vedea faptele cele tăinu-ite, ori bune ori rele. În singurătate, mustrînd pe cei sănătoși, pe mulți i-a ridicat spre pocăință. Și mai înainte vedea cele ce vor fi și înainte le spunea proorocește, precum va povesti cuvîntul.

Murind împăratul Leon, apoi și Alexandru fratele lui sfîrșindu-se după un an, a rămas la împărăție Constantin, fiul lui Leon, cel numit Porfirogenitul, cu maica sa Zoe (913-959). Dar, de vreme ce Constantin era încă foarte mic, i-au pus păzitori și rînduitori împărăției pe Nicolae, patriarhul Constantinopolului și pe Ioan, păzitorul palatului, care se poreclea Garida. Acelora le era încredințat ca să îndrepteze toate lucrurile împărătești, pînă ce împăratul cel tînăr va veni în vîrstă. Într-acea vreme au năvălit barbarii asupra țării grecești și pustiau pămîntul împrejurul Constantinopolului, încît nu era cine să strîngă putere de oaste și să iasă la război împotriva barbarilor ce năvăliseră. Împărăția grecească era în tulburare și în primejdie mare, iar poporul Constantinopolului striga asupra patriarhului Nicolae, că nu poartă bine grija și nu rînduiește bine împărăția.

Atunci Nicolae, sfătuindu-se cu ceilalți boieri mari, a scris voievodului Răsăritului, cu numele Constantin, ce se poreclea Duca, să vină în cetatea împărătească și să primească sceptrul împreună cu Constantin, tînărul împărat, care era crescut în palatul împărătesc și, ca un bărbat tare și viteaz în războaie, să năvălească împotriva celor de alt neam. Pentru că bărbatul acela, Constantin Duca, era foarte viteaz și ostaș nebiruit, înfricoșat potrivnicilor, care lucru și singuri de multe ori l-au mărturisit. Căci vedeau ieșind foc din armele lui Constantin și din nările calului său, pornind asupra lor, arzîndu-i și izgonindu-i, încît nu puteau să stea împotriva feței lui. Constantin tăinuia acel dar ce-i era dat de la Dumnezeu, pentru că zicea: "Dormind eu în tinerețile mele, mi-a stat înainte o femeie prealuminoasă, cu porfiră împărătească îmbrăcată și cu un cal de foc lîngă dînsa. Iar pe acel cal erau arme de foc și mă silea să mă înarmez cu acele arme de foc și să încalec pe acel cal înfricoșat, nevrînd eu și temîndu-mă. După ce am făcut aceea, a zis către mine: "Să se teamă de tine vrăjmașii lui Dumnezeu și hulitorii Fiului Meu și ca ceara să se topească de la fața ta!" Aceasta zicîndu-mi, s-a dus".

Aceasta spunea despre sine bărbatul acela, la care, dacă a venit scrisoarea patriarhului pentru primirea împărăției, el se lepăda, zicînd că e nevrednic a fi la o stăpînire înaltă ca aceea. Dar patriarhul și toată suita au trimis iarăși scrisori la dînsul, chemîndu-l la împărăteasca vrednicie, iar el le-a scris înapoi:

"Nu mi se cade mie să fiu cu unsul Domnului, cu împăratul, deși este mic cu anii, și a greși Dumnezeului meu; și încă mă tem ca nu cumva vreo înșelăciune și meșteșug să se afle între voi și mă veți pierde pe mine". O scrisoare ca aceea primind de la dînsul patriarhul și boierii din Constantinopol, au trimis a treia oară la dînsul, fiecare deosebit scriindu-și al său jurămînt, jurîndu-se pe cinstitul lemn al făcătoarei de viață Crucii Domnului, că nu cu suflete înșelătoare, ci cu drepte inimi îl chemau la împărăția tînărului împărat. Iar el, crezînd jurămîntul lor, a venit la Constantinopol cu casnicii săi, unde l-au întîmpinat boierii și cetățenii cu multă slavă și cinste.

Intrarea lui în cetate s-a făcut dimineața, pe cînd răsărea soarele. Și i s-a făcut un semn, nu bun, vestindu-i dinainte moartea prin ucidere, pentru că, soarele strălucind luminos, o ploaie mică a căzut, iar picăturile care cădeau pe pămînt erau sîngerate. Iar patriarhul Nicolae și cu sfetnicii lui, văzînd venirea și cinstita întîmpinare de către popor a lui Constantin Duca, și-au schimbat într-alt fel sfatul și i-au închis intrările împărăției, nelăsîndu-l să meargă la împărat și la maica acestuia. Iar el și-a pus cortul său lîngă priveliște, la alergarea cailor. Și veneau la dînsul boierii cei mari și cetățenii închinîndu-se lui, numindu-l împărat. Iar unii din boierii care se cunoșteau cu Sfîntul Vasile și aveau dragoste către dînsul, mergînd la el, îl întrebau deosebit cum are să fie sfîrșitul acelui lucru ce s-a început. Sfîntul, plîngînd, le spunea că nu vor trece trei luni și va fi sfîrșit sîngerat lui Constantin Duca, cel chemat la împărăție, și tuturor celor ce se țin de dînsul. Spunînd acelea, fericitul se tînguia nemîngîiat și neîncetat, pînă la slăbire.

Deci aceia, închizîndu-se în casele lor, petreceau în tăcere, neieșind nicăieri și așteptînd cu frică sfîrșitul cel proorocesc. Doi frați dintr-un pîntece ai unui boier mare, amîndoi cu cinstea protospătari, au mers la sfîntul și l-au întrebat, zicînd: "Oare bine este ca să mergem la împăratul, cel nou-numit, și să-i slujim?" Iar sfîntul le răspundea cu lacrimi: "Fiilor, să nu mergeți acolo, că de veți fi împreună cu dînsul, apoi unul cu ucidere de sabie va muri, iar altul tăierea urechilor și a nasului va pătimi și de rîs va fi la cei ce-l vor vedea, în toată viața sa". Aceia, nebăgînd în seamă cuvintele sfîntului, s-au dus la priveliște și cu cel nou-numit împărat s-au făcut una.

După două luni, Constantin Duca, cel chemat la împărăție cu jurămîntul patriarhului și rugămințile a toată boierimea, văzîndu-se amăgit și batjocorit, nu s-a răzbunat pentru aceasta, el, ca unul ce era viteaz în războaie și avea după dînsul mulțime de ostași și de popor. Pentru că putea, cu puterea ostașilor și a poporului, să sfărîme porțile împărătești încuiate și să intre, sau să înconjoare cetatea mult timp și să nu le slobozească cele de trebuință pentru hrană, și atunci singuri ar fi căutat milă de la dînsul, și intrarea iarăși i-ar fi fost liberă. Însă el, fiind bărbat dreptcredincios și temător de Dumnezeu, nu voia ca pentru dînsul să pătimească cineva rău, nici nu căuta ca prin sîngeroasă cale să se suie la treapta împărătească. Spre Dumnezeu punîndu-și nădejdea și spre jurămîntul patriarhal și boieresc încă nădăjduind, s-a sfătuit cu ai săi să meargă fără război și fără arme întru cele împărătești, cu pace, prin porțile de aramă, rupîndu-le, pentru că erau tare încuiate, și zicea: "De ne vor primi cu blîndețe bine va fi, iar de ne vor ucide, vor da pentru noi răspuns la Dumnezeu, înaintea Căruia o să ne judecăm, căci cu rugăminte și cu jurăminte, chiar nevrînd noi, ne-au amăgit".

Acestea zicînd, a pus jurămînt asupra tuturor celor ce erau cu dînsul, ca să nu îndrăznească nici unul să-și scoată sabia sau săgeata în arc să pună asupra celor ce se împotriveau lor, căci -zicea el - nici o picătură de sînge a unui creștin să nu se verse pentru el. Așa sfat făcînd și jurămîntul întărindu-l, au pornit spre porțile cele de aramă. După ce cu sila le-au deschis și mergeau încet spre palatele împărătești, îndată, din porunca patriarhului și a sfetnicilor lui, săgetătorii pregătiți pentru aceea au început a săgeta împotriva lor și a răni pe mulți; iar pe Duca l-au rănit tare în coastă, sub mîna dreaptă, și a căzut la pămînt, gemînd de durere.

Apoi, cei de prin palat înarmați, a căror mulțime era adunată pentru aceea, au pornit cu săbiile asupra celor ce intrau cu pace și nu se luptau împotriva lor și au început a-i tăia ca pe niște mlădițe. Deci au omorît pe Constantin Duca, pe fiul său și pe mulți alții, iar pe ceilalți care apucaseră să fugă, i-au prins vii și într-același ceas i-au muncit pe dînșii; pe unii tăindu-i în două, pe alții spînzurîndu-i pe lemn înaintea porților cetății, iar altora tăindu-le nasurile, urechile și vinele. Au căzut atunci cu Constantin Duca, ca la trei mii de bărbați nevinovați. Atunci și acei doi frați proto-spătari, care veniseră la Sfîntul Vasile, au pătimit după proorocia cuviosului, pentru că unuia dintre dînșii i s-a tăiat capul, iar altul a suferit tăierea urechilor și a nasului.

După aceea, lui Duca cel ucis ostașii i-au tăiat capul, asemenea și fiului său, și le-au dus la patriarhul Nicolae și la sfetnicii lui. Patriarhul a dat daruri celor ce au ucis pe Constantin, iar capul lui a poruncit să-l poarte în suliță prin toată cetatea, spre batjocură, iar trupurile celor uciși de sabie să le arunce în mare. O vărsare de sînge nedreaptă ca aceea s-a făcut atunci în Constantinopol, spurcîndu-se cetatea cu sînge de bărbați nevinovați, care, ca sîngele lui Abel, striga din pămînt către Dumnezeu, contra ucigașilor. Astfel, nu de sabia vrăjmașilor celor de alt neam, ci de sabia celor de o credință și un gînd, fiind prieteni și frați, a căzut puternicul voievod Constantin Duca, cel numit de dînșii împărat. Ostașul cel slăvit cu vitejia, plăcutul lui Dumnezeu și iubitul poporului, a pierit de jurămîntul oamenilor celor călcători de jurămînt și fără de socoteală. Însă sufletul lui cel drept s-a sălășluit în sînul dreptului Avraam; asemenea și sufletele celorlalți care au pătimit cu dînsul s-au învrednicit milei lui Dumnezeu.

Acest lucru s-a adeverit cu o minune ca aceasta: Deasupra trupurilor celor care spînzurau, s-au văzut în toate nopțile pogorîndu-se stele peste capetele lor, strălucind prealuminos, pînă la răsăritul soarelui. Aceasta cu dovedită însemnare arăta că au pătimit cu nevinovăție și că sufletele lor sînt sălășluite în luminile sfinților. Și acestea s-au zis spre arătarea proorocescului duh care era în Cuviosul părintele nostru Vasile, că cele ce el mai înainte le-a proorocit, așa s-au și întîmplat. Dar iată încă și altele asemenea celor dintîi proorocii ale lui.

Roman patriciul, fiind ridicat pentru ocîrmuirea împărăției împreună cu tînărul împărat Constantin Porfirogenitul, i-a dat de soție acestuia pe fiica sa, Elena, după ce acesta a venit în vîrstă. El avea și alt ginere, ce se numea Saronit, cu dregătoria patriciu, care se mîndrea cu slava și cu bogăția sa și gîndea vicleșuguri în inima sa, adică cum ar putea pierde pe împăratul Constantin, ca să răpească împărăția pentru el.

Aproape de curtea lui Saronit era casa acelui iubitor de Hristos, Ioan, la care locuia Cuviosul Părintele nostru Vasile. Văzînd sfîntul cu ochii săi mai înainte văzători gîndul cel viclean al lui Saronit, zicea în sine: "Văd pe ticălosul acesta ce fel de sfaturi împotriva lui Dumnezeu alcătuiește în inima sa. Dar voi merge și-l voi mustra, ca doar se va lăsa de pornirile sale nebunești".

Într-una din zile, cînd Saronit ieșea călare de la casa sa cu multă mîndrie și mergea spre împărăteștile palaturi, trecea și Sfîntul Vasile pe cale și a început a grăi cu mare glas către dînsul: "Pentru ce inima ta gîndește cele viclene împotriva moștenirii lui Hristos? N-ai să ai parte de soarta împărătească! Încetează și nu te osteni în zadar, ca nu vreodată să se mînie asupra ta Domnul, că vei pierde ceea ce ți se pare că ai, adică cinstea patriciei".

Saronit, auzind acestea, s-a umplut de mare mînie și, repezindu-se asupra lui, l-a bătut peste cap cu biciul ce-l avea în mîini, făcîndu-i multe răni și ocărîndu-l cu cuvinte dosăditoare, apoi s-a dus în calea sa. Fericitul Vasile, suferind cu răbdare bătăile, a doua zi iarăși l-a întîmpinat pe cînd ieșea din casă și cu aceleași cuvinte l-a mustrat ca și ieri. Atunci Saronit a poruncit slugilor sale să-l prindă pe sfîntul și să-l ducă la casa sa pînă ce se va întoarce de la palatele împărătești. După ce s-a întors, a poruncit să pregă-tească toiege spinoase și, punînd înaintea sa pe sfîntul, a zis către dînsul: "Spune-mi, răule bătrîn, ce diavol te-a îndemnat să mă întîmpini cu astfel de îndrăzneală și să grăiești asupra mea unele ca acelea înaintea tuturor? Nu știi oare că sînt ginere împărătesc și mă găsesc cel dintîi în palaturile împărătești? Apoi că am și bogăție nenumărată ca nisipul de pe marginea mării, am slugi, averi și sate, mulțime nespusă de turme, argint și aur nenumărat, încă și slava îmi este mare și mi s-a dat cinste de la Dumnezeu, de la împărați și de la toți boierii? Iar tu, fiind cel mai prost bătrîn și cerșetor sărac, cum ai îndrăznit a mă dosădi înaintea a tot poporul cu niște cuvinte ca acelea, ocărîtoare și mustrătoare? Spune-mi mai înainte, pînă nu te voi da la moarte!"

Fericitul îi răspunse: "Socotești oare că este tăinuită înșe-lăciunea și viclenia pe care o ascunzi în inima ta? Singur Domnul mi-a descoperit că gîndești să îndrăznești ceva asupra împărăției. Dar să părăsești acea necuvioasă dorință și să nu cugeți rele asupra unsului Domnului, pentru că îți mărturisesc că, de nu te vei lăsa de acel rău sfat, se va mînia Domnul rău asupra ta și-ți vei pierde pomenirea ta de pe pămînt".

Atunci nebunul Saronit, aprinzîndu-se de mînie și schim-bîndu-se la față, a poruncit să-l întindă pe sfînt la pămînt și să-l bată cu toiege fără cruțare, zicînd către slugi: "Bateți-l bine, pînă ce se va izgoni dintr-însul duhul proorociei celei mincinoase". Și bătură pe sfînt ca pe un lemn nesimțitor, căci nimic nu răspundea, nici trupul nu mișca, nici nu se văita, nici altceva nu se auzea, decît numai bătaia toiegelor. Apoi, poruncind să înceteze, a închis pe pătimitor într-o închisoare strîmtă. A doua zi, scoțîndu-l, l-au bătut iarăși fără milă cu vine de bou, l-au legat și l-au închis.

A treia zi, prînzind și îmbătîndu-se, l-a scos iar pe sfîntul și a poruncit ca să-l bată cumplit cu bețele și, pe cînd îl bătea, ușile casei lui Saronit erau deschise. Iar femeia cea binecuvîntată, Elena, soția lui Ioan, trecînd pe acolo și văzînd că-l bătea pe Cuviosul Vasile, a alergat repede în casa aceea și a căzut peste sfîntul care era bătut și, strigînd cu amare lacrimi, a zis: "Pe mine păcătoasa să mă bateți, iar pe acesta, care este lumina mea, părintele meu cel duhovnicesc și păstor, lăsați-l! Pe mine să mă ucideți în locul lui, iar pe el eliberați-l!" Iar Saronit, omul cel cu nărav de fiară, a zis cu mînie către slujitori: "Bateți-o și pe aceasta, de vreme ce așa dorește, căci socotesc că este desfrînata lui". Și au bătut-o atît, încît o credea că este fără suflet.

Apoi a poruncit s-o ia de picioare și s-o tragă afară din curte ca pe un cîine mort. Iar cuviosului părinte, legîndu-l cu o curea și spînzurîndu-l, i-au făcut pînă la cinci sute de răni, bătîndu-l cu vine de bou; și toate le răbda vitejește sfîntul, întărindu-l Dumnezeu. Apoi, dezlegîndu-l, l-a închis iarăși în temniță.

În acea noapte, Saronit a avut un vis, însemnîndu-i înainte pierzarea. Visul era în acest chip: I se arăta un stejar foarte înalt și cu multe ramuri, în al cărui vîrf un corb își avea cuibul și își acoperea puii cu aripile sale. Apoi a văzut pe doi oameni oarecare ce veniseră la stejar cu topoarele, voind să-l taie, și grăiau unul către altul: "Corbul acela, mult croncănind, nu lasă pe împărat să doarmă în pace!" Celălalt răspunse: "Dar și pe iubitul lui Dumnezeu, Vasile, rău l-a muncit". Apoi începură a tăia copacul. Și după ce a căzut la pămînt, unii alergau îmbrăcați cu vechi rupturi și luau ramurile cele căzute din copac și le aruncau în foc. Acolo a mai văzut și pe Cuviosul Vasile, stînd lîngă copacul cel tăiat și zicînd: "Tot lemnul care nu face rod bun îl taie și se aruncă în foc". Apoi, întorcîndu-și cuviosul către dînsul vorba, a zis: "Nu ți-am zis oare, să-ți lași socotința ta cea rea, ca să nu pierzi și acea înălțime pe care o ai?"

Deșteptîndu-se din somn, ticălosul Saronit s-a simțit rău bolnav și, socotind în sine vedenia aceea, îi veni frică și mîhnire. Deci a trimis îndată de a dezlegat pe sfîntul din legături și l-a eliberat. Apoi, ducîndu-se cuviosul la locuința sa și văzîndu-l Ioan s-a bucurat foarte; dar văzîndu-i rănile cele cumplite, plîngea. Ase-menea și toți cei ce iubeau pe sfîntul, auzind că este liber, s-au adunat în casa lui Ioan, bucurîndu-se și plîngînd. Iar soția lui Ioan, fericita Elena, după acea nemilostivă bătaie, bolind, degrabă s-a sfîrșit. Dar și ticălosul Saronit nu s-a mai sculat din boala sa, pentru că în acele zile a murit și s-a împlinit ceasul aceluia și proorocia Sfîntului Vasile.

Nu după multă vreme, dreptcredinciosul și bunul bărbat Ioan, care slujea cuviosului, s-a dus către Domnul și a rămas Sfîntul Vasile singur, în casa aceluia. Și veneau în toate zilele mulți, aducîndu-și bolnavii lor, iar sfîntul îi tămăduia pe dînșii cu rugăciunea sa. Asemenea și mulțime de săraci alergau la fericitul, pentru că le împărțea lor toate cele aduse lui de la iubitorii de Hristos și nu lăsa la sine nimic pînă a doua zi. După aceasta, un cetățean oarecare dreptcredincios și iubitor de Dumnezeu, anume Constantin, socotit ca barbar, a poftit cu rugăminte multă și cu lacrimi pe Cuviosul Vasile să vină la dînsul și să locuiască în casa lui și i-a pregătit chilie deosebită și liniștită. Și, precum oarecînd sumaniteanca Sfîntului Prooroc Elisei, tot astfel bărbatul acela a pregătit plăcutului lui Dumnezeu, Vasile, pat, masă, scaun și sfeșnic și l-a încredințat uneia din bătrîne, cinstită și îmbunătățită, care de mulți ani petrecea în văduvie curată și de Dumnezeu plăcută, cu numele Teodora, ca să-i slujească omului lui Dumnezeu. Iar cînd venea cineva, vrînd să-l vadă pe sfîntul și să vorbescă cu el, aceea vestea fericitului pentru cei ce veneau. Iar el, din chilie mergînd în casa Teodorei, primea pe cei ce veneau.

Deci în toate zilele mergea în casa Teodorei, primind și învățînd pe cei ce veneau, tămăduind bolnavii și mîngîind pe cei săraci ce se adunau la dînsul, cu darea celor de trebuință. Iar seara Sfîntul Vasile se ducea în chilia sa ca să-și săvîrșească obișnuitele lui rugăciuni către Dumnezeu. Și se făcuse numele lui slăvit în tot Constantinopolul și se cinstea nu numai de mireni, ci și de cei duhovnicești. Căci îl cercetau mulți monahi, preoți și arhierei și primeau folos și ajutor de la dînsul. Iar domnii și boierii cu rugăciuni chemau pe sfîntul în casele lor, ca să cerceteze pe cei bolnavi și să facă rugăciune pentru dînșii. Și oriunde mergea sfîntul la bolnavi, îndată își punea pe dînșii mîinile și cu rugăciu-ne îi tămăduia și izgonea diavolii cu cuvîntul, apoi obiceiurile cele rele ale oamenilor le îndrepta și-i povățuia la fapta bună, învățîndu-i nu numai cu cuvintele izvorîtoare de miere, ci uneori și mustra pe cei ce greșeau, pentru că toate arătate îi erau lui de Dumnezeu, Văzătorul a toate.

Odată, fiind chemat la palatul împărătesc, l-a mustrat pe împăratul Roman (920-944), în deosebit loc, pentru iubirea cea mare de argint și pentru tulburarea spre femei, căci multe avea. Iar împăratul nu numai că nu s-a mîniat asupra lui, ci a primit cu blîndețe mustrarea aceea și s-a făgăduit să-și îndrepte viața. Asemenea și pe Anastasia, patricia cea mai mare, mustrînd-o pentru greșelile ce i se întîmplaseră ei în taină, a ridicat-o spre pocăință și sfîrșitul ei mai înainte, văzîndu-l, i l-a vestit.

Împărătesei Elena, soția împăratului Constantin Porfirogenitul, i-a proorocit că va naște o fiică, iar după aceea un fiu, care va crește și va împărăți; lucru care s-a și întîmplat. Și i-a dat lui împărăteasa aur mult, însă nu voia a se atinge de el. Atunci împărăteasa l-a jurat cu numele Preasfintei Treimi, ca să ia cît va voi. Iar sfîntul, luînd trei galbeni cu degetele sale, i-a dat bătrînei slujitoare Teodora, care sta acolo. Iar unii din cei ce stăteau înaintea împărătesei, ziceau sfîntului: "Dă, părinte, mai mult bătrînei aceleia!" Răspuns-a lor sfîntul: "Fiilor, nu ne trebuie mulți spini, că împung cu adevărat mîinile noastre". Iar împărăteasa a zis către dînsul: "Cu adevărat, cinstite părinte, tu ai iubit pe Hristos din toată inima ta și te-ai făcut străin de deșarta lume; pomenește-ne în rugăciunile tale cele primite!" Și l-a liberat cu pace.

În acea vreme, s-a cunoscut cu Sfîntul Vasile un oarecare mirean, anume Grigorie, și i s-a făcut ucenic și singur văzător al nevoințelor lui celor multe, iar după aceea și scriitor al vieții lui, pe care a scris-o foarte pe larg, aici punîndu-se pe scurt. Acest Grigorie, cînd a mers întîi la Sfîntul Vasile, s-a auzit pe nume chemat, deși niciodată nu-l văzuse, nici nu-l știuse. Pentru că era îndestulat darul proorociei în fericitul bătrîn și nu numai lucrurile cele neștiute, ci și gîndurile inimilor omenești prin descoperire dumnezeiască le vedea; pentru că îi spunea lui Grigorie toate cîte acela le gîndea în sine. Pe o monahie oarecare mincinoasă, care petrecea în necurăție și în vrăji, a mustrat-o și i-a spus înainte fărădelegile ei cele tăinuite și pierzarea ei.

Un preot venind să-l cerceteze pe sfîntul, i-a adus ca dar niște mere; iar cînd prînzeau, gîndea în sine preotul cîți bănișori a cheltuit cu merele. Atunci i-a zis sfîntul: "Ce gîndești, frate, neștiindu-ți cheltuiala pentru poame? De la mine să știi, nu-ți mai osteni gîndul tău, că zece bănișori ai dat pentru mere". Iar preotul, auzind aceea, s-a cutremurat, minunîndu-se de mai înainte vederea bătrînului și binecuvînta pe Dumnezeu că are un plăcut al Său ca acela, în zilele acelea.

Un cîrciumar cunoscut al sfîntului, văzîndu-se pe sine că ajunsese sărac, a mers la cuviosul, poftindu-l să-i cerceteze casa lui, ca, prin venirea și prin rugăciunile sfîntului, să i se binecuvinteze pivnița lui. Mergînd sfîntul, l-a primit cîrciumarul precum se cădea și a chemat la masă pe mulți săraci. După aceea l-a băgat în pivniță, ca să-i binecuvinteze vasele cu vin. Iar cuviosul bătrîn, binecuvîntîndu-i vasele, a mers la un vas ce încăpea în el ca la cincisprezece măsuri de vin și a zis către cîrciumar: "Cu adevărat, frate, toate vasele tale le-am binecuvîntat în numele lui Iisus Hristos, iar acest vas îl voi sfărîma".

Însă cîrciumarul îl ruga pe sfînt, zicînd: "Nu, părinte, nu-l sfărîma, ci îl binecuvintează și pe acela, căci îmi văd negustoria mea scăzută și sînt mult dator și mă tem ca să nu cad în cea mai de pe urmă sărăcie".

Grăit-a sfîntul: "Eu toate acestea le știu, însă vasul acesta îl voi sfărîma, ca din mari primejdii să te izbăvească pe tine; căci pentru aceea am și venit aici". Iarăși a zis cîrciumarul: "Capul meu mai bine să-l sfărîmi, părinte, decît vasul acesta". Sfîntul, văzînd o despicătură groasă care era acolo, a luat-o și a început a sfărîma vasul acela. Iar după ce s-a spart vasul, s-a vărsat o mulțime de vin, iar cei ce stăteau acolo cu mîhnitul cîrciumar, vecinii și prietenii lui, văzînd ceea ce se făcea, au început a cîrti, gîndind întru ei hule asupra fericitului părinte. Cuviosul, înțelegînd cu duhul cîrtirea și gîndul lor, a luat o trestie ce se întîmplase acolo și, băgînd-o în fundul vasului, pentru că mai avea încă puțin vin, a scos de acolo un șarpe lung de trei coți, umflat, și a zis către toți: "Pentru că mă huliți, o, fiilor, în inimile voastre, ca și cum aș fi făcut ceva rău? Vedeți șarpele acesta? Cîți, neștiind, ar fi băut din vinul acesta, ar fi murit, și în cîtă primejdie ar fi căzut omul acesta! Oare cu plăcere v-ar fi fost dacă s-ar fi întîmplat așa? N-am făcut bine, stricînd vasul?" Zicînd acestea, sfîntul, a aruncat șarpele la pămînt. Iar cîrciumarul și cei ce erau cu dînsul, căzînd la cinstitele lui picioare, își cereau iertare și, din ceasul acela, s-a binecuvîntat casa acelui cîrciumar cu toată îndestularea de ajuns, prin rugăciunile Cuviosului Vasile.

O femeie, cu numele Teodotia, ținînd în mîini un copil ca de patru ani, s-a dus la cuviosul, închinîndu-se și cerînd rugăciuni către Dumnezeu, deoarece pruncii care se nășteau dintr-însa după trei ani mureau și acela pe care îl avea pe mîini era bolnav. Unele ca acestea spunînd femeia aceea, copilul a început a plînge și a cere pîine. Iar cuviosul bătrîn luînd o bucățică de pîine a dat-o pruncului și, zîmbind, l-a întrebat cum îi este numele. "Leon mă numesc". Apoi a zis către maică: "Pentru multa dragoste și osîrdie pe care o ai către Preacurata Fecioară, Născătoarea de Dumnezeu, mergînd totdeauna la biserica ei, care se numește Odighitria, Dumnezeu îți dăruiește pe pruncul acesta întreg și sănătos și-l vei vedea crescut bine în învățătura cărții, monah și cleric și mult te vei bucura de el. Căci va fi bun la obiceiuri, înțelept, cinstit și slăvit, pentru că Domnul îl va păzi. Iar ceilalți prunci, cîți vei mai naște, vor pătimi asemenea ca cei dintîi". Femeia, închinîndu-se sfîntului, s-a dus și toate acelea s-au împlinit mai pe urmă după proorocia sfîntului.

Odată a venit la sfîntul un om oarecare cunoscut lui și cerea de la dînsul binecuvîntare de cale, fiindcă avea să se ducă în părțile Răsăritului, fiind trimis de stăpînul său pentru o trebuință oarecare. Cuviosul, uitîndu-se în fața lui cu dinadinsul și văzînd mai înainte cele ce aveau să i se întîmple în cale, a zis: "Rîul Helidon este înfricoșat, însă se va îmblînzi pentru păcătosul Vasile". Grăind acestea, nimeni n-a înțeles ce a zis. Omul acela a plecat în calea sa, iar cînd era prin părțile Răsăritului s-a întîmplat în cale un rîu, pe care nu-l știa, pentru că nu umblase niciodată pe calea aceea. Și era rîul acela lat ca de douăzeci de stînjeni și atît de repede, încît pasărea abia putea să zboare. Și stînd pe mal, omul acela căuta un loc, apoi, îndrăznind, a mers călare, voind să treacă în partea cealaltă, dar îndată l-a luat repezeala rîului și-l ducea prin mijloc spre mare; și era în mare frică și în primejdie de moarte, fiind aproape să se înece. Atunci a strigat de frică, zicînd: "Doamne, ajută-mi, pentru rugăciunile Cuviosului Părintelui nostru Vasile!" Abia a sfîrșit cuvîntul acela și îndată a văzut pe Sfîntul Vasile umblînd pe rîu și certînd repeziciunea apei, apoi a luat calul de frîu, l-a trecut pe celălalt mal și s-a făcut nevăzut. Iar omul, scăpînd de înecare, a mulțumit lui Dumnezeu și Cuviosului Vasile, plăcutul Lui.

Ajungînd apoi într-un sat oarecare, a poposit și a întrebat de rîu, cum se numește. Și i-au spus oamenii că se numește Helidon, adică rîndunică, pentru că se aseamănă cu repeziciunea zborului rîndunelei, și pe mulți care n-au știut să treacă pe el i-a dus în mare și i-a înecat. Atunci omul și-a adus aminte de cuvîntul cuviosului care i-a zis cînd l-a liberat pe cale: "Rîul Helidon este înfricoșat, dar se va alina pentru Vasile". Atunci a strigat: "Slavă Ție, Doamne, slavă Ție! Încă una poftesc de la Tine, Stăpîne; mă rog să mă învrednicești ca iarăși să văd pe plăcutul Tău și să sărut cinstitele lui cărunteți!" După aceea, întorcîndu-se din cale, s-a dus la cuviosul și a căzut la picioarele lui, mulțumindu-i și spunîndu-i cele ce i se întîmplaseră, adică cum a arătat Dumnezeu spre dînsul mila Sa, prin rugăciunile lui cele sfinte.

Cel mai sus pomenit Grigorie, mireanul, era iubit de sfîntul, de vreme ce tînărul era îmbunătățit în feciorie, în curăție și în pustnicie, petrecîndu-și viața ca și monahii în casa sa între mireni, cu averea care îi rămăsese de la părinți. Acela se ducea adeseori la Cuviosul Vasile și, învățînd din buzele lui cele de miere curgătoare, s-a învrednicit a se numi ucenic. El avea deosebită dragoste și credință către Sfîntul întîiul Mucenic Ștefan și alerga la biserica lui și o înfrumuseța cu bună podoabă. Și era un sat în părțile Traciei, aproape de cetatea Randist, unde voia să se ducă la vremea secerișului, pentru adunarea rodurilor; și a venit mai întîi la cuviosul învățător și a luat binecuvîntare pentru cale. Apoi a intrat în biserica întîiului mucenic și cu genunchii plecați s-a rugat mult, privind la sfînta lui icoană. Iar la sfîrșit a zis: "Iată, văd cale depărtată pe uscat și pe mare. Deci tu, o, Sfinte întîiule Mucenice Ștefane, păzește-mă în calea aceasta de toată răutatea și, precum am slujit după puterea mea sfîntului tău lăcaș, așa și tu, după darul cel dat de la Dumnezeu, să-mi fii în toată primejdia acoperitor, ajutător și de grijă purtător". Astfel rugîndu-se, s-a dus.

Mergînd el, i s-a întîmplat de a găsit un brîu la o gazdă unde se odihnise, avînd preț de doi galbeni, pe care îl pierduse fiica celui cu casa. Cercetînd casnicii gazdei despre brîu, întrebînd și pe oaspeți despre dînsul, Grigorie, prin îndemnarea diavolească, a tăinuit brîul, zicînd în sine: "Cei ce au pierdut brîul sînt bogați, iar eu îl voi vinde și, pentru mîntuirea lor, voi împărți prețul la săraci". Apoi, călătorind înainte pe calea apucată, a pierdut brîul său cel adevărat, fiind asemenea de doi galbeni, împreună cu punga în care erau patru galbeni, cît putea să-i ajungă pe cale, și s-a mîhnit foarte de aceea. Atunci i s-a arătat în vis Cuviosul Vasile, arătîndu-i o ulcică stricată și zicîndu-i: "Vezi vasul acesta sfărîmat și netrebnic?" Grigorie răspunse: "Îl văd, stăpînul meu".

Grăit-a sfîntul: "De-l va fura cineva, împătrit i se va cere și i se va lua de la cel ce a furat ori în veacul de acum, ori în cel ce va să fie; și de va fi bogat cel ce a furat, apoi din bogăția lui se va lua a patra parte; iar de va fi sărac, apoi pentru a patra parte se va munci". Grigorie zise: "Părinte, eu n-am furat niciodată nimic". Sfîntul răspunse: "Brîul cel găsit al fiicei celui cu gazda, tăinuindu-l, zici că nimic n-ai furat?" Zis-a Grigorie: "Nu l-am furat, părinte, ci l-am găsit". Zis-a sfîntul iarăși: "Să știi, fiule, că cel ce a găsit un lucru străin, pierdut, dacă nu-l va spune și nu i-l va întoarce celui ce-l caută, ca un fur se va judeca. Deci, ți se cădea să întorci ceea ce ai găsit, dar, de vreme ce ai tăinuit lucrul cel străin, pentru aceea ai pierdut al tău și s-a luat de la tine mai mult decît împătrit, în fața celor tăinuite; dar încă mai păzește-te, ca să nu pătimești ceva și mai rău".

Deșteptîndu-se din somn, Grigorie era în mare mîhnire, pe de o parte că a greșit, iar pe de alta, că ceva mai rău i-a spus înainte sfîntul; și mergea întristat. Ajungînd la satul său și adunînd rodurile, i s-a întîmplat o ispită mai amară decît cea dintîi. Astfel unul din argați, anume Alexandru, s-a însurat acolo după lege cu o fetișoară, anume Melitina, însă fermecătoare, rea la nărav și preadesfrînată, care spre necurata poftă era atît de neînfrînată, încît în puțină vreme pe toți bărbații de primprejur i-a atras spre a sa fărădelege; și nimeni nu putea să deschidă gura asupra ei, pentru că, dacă auzea pe cineva grăind ceva rău de dînsa, îndată rînduia asupra aceluia boală cumplită.

Prin farmece și pe bărbatul ei, de care era bătută, după vrednicie, pentru ale ei fărădelegi, cu neputințe atît de mari îl obosise, încît nici muștele nu mai putea să le alunge de la sine. Și de multe ori, fiind mînioasă, îl bătea cu bățul sau cu varga și-l izgonea din casă, căci el nu putea să se împotrivească ei, fiind chinuit de dureri pînă în sfîrșit. Și se povestea și despre maica ei, că atît de mare fermecătoare era, încît cu farmecele ținea în loc zburarea păsărilor, oprea pornirea rîului și pe dobitoace nu le lăsa să umble și alte multe răutăți făcea, pe care omul nu este liber să le grăiască.

Acea vrăjitoare, asemănîndu-se maicii sale, făcea fapte și mai rele, dîndu-se în desfrînare nemăsurată. Și dacă cineva ar fi zis vreun cuvînt rău asupra ei, acela, după două sau trei luni, cădea în slăbănogire; iar dacă ar fi îndrăznit cineva s-o lovească cu mîna, acela, neajungînd pînă a treia zi, murea. Acea fermecătoare și desfrînată văzînd pe Grigorie tînăr și frumos la chip, s-a rănit de podoaba lui și voia să-l amăgească spre a sa necurată amestecare.

Deci, fără de rușine umbla în urma lui și în toate zilele făcea lucruri înaintea ochilor lui, iar noaptea trimitea asupra lui visuri, arătîndu-i fața sa și ațîțînd într-însul pofta. Și Grigorie ajunsese în mare tulburare a gîndului său, în învăluirea și în furtuna poftei trupești, diavolii aprinzînd nevăzut într-însul focul poftei, iar acea tînără desfrînată amăgindu-l cu ochii, cu cuvintele și cu toate chipurile cele desfrînate. Și dacă nu i-ar fi ajutat Domnul, cu rugăciunile Sfîntului întîiului Mucenic Ștefan și cu ale Cuviosului Vasile, s-ar fi sălășluit în iad, prin căderea sufletului în păcat. Pentru că se lupta cu gînduri desfrînate ziua și noaptea și uneori slăbea cu gîndul, iar alteori tare se împotrivea gîndului, nevrînd să-și întineze feciorescul său trup, care din pîntecele cel de maică nu cunoscuse femeie.

De multe ori voia să izgonească cu necinste de la sine pe nerușinata aceea, dar se temea de boala cea din farmece făcute de ea, precum s-a întîmplat la mulți; și-și aducea aminte de prooroceștile cuvinte ale Cuviosului Vasile, pe care i le grăise în vis: "Păzește-te ca să nu pătimești ceva și mai amar". Pentru că, ce poate unui bărbat curat să-i fie mai amar, decît o primejdie ca aceea, cînd corabia fecioriei îi este aproape de înecare. Apoi, voind de mii de ori mai bine să moară decît să piardă fecioria sa cea păzită pentru dragostea lui Hristos, a luat îndrăzneală și, pornindu-se cu multă mînie, cu bățul și cu cuvinte de ocară a izgonit de la sine pe nerușinata aceea, strigînd la ea: "O, fiică a lui Belzebul, de vei îndrăzni mai mult să vii la mine, apoi trupul tău cel necurat îl voi sfărîma în bucăți cu bătăile". De atunci desfrînata a lăsat și gîndurile de desfrînare.

După aceasta, acea necurată fermecătoare, făcînd răzbunare, a adus asupra lui o boală cumplită, în care el era să moară, de nu l-ar fi tămăduit Sfîntul și întîiul Mucenic Ștefan și Cuviosul Vasile, prin arătarea sa, de care lucru singur Grigorie scrie astfel: După cîteva zile, fiind un zăduf mare, am mers la rugăciune la biserica Sfîntului Marelui Mucenic Gheorghe, din mijlocul viilor, și era Duminică. Iar după săvîrșirea rugăciunilor, m-am odihnit puțin lîngă biserica aceea. Și iată am văzut în vis un nor negru, venind de sus și căzînd peste mine, apoi un glas am auzit, zicînd: "Pri-mește ceea ce ți-a făcut Melitina". Și mi s-a făcut norul acela foarte greu și rece și mi-a intrat în cele dinăuntru. Și deșteptîndu-mă, m-am aflat cuprins de boală cumplită și am cunoscut că mi s-a pricinuit acea boală de la desfrînata aceea, de vreme ce nu m-am învoit la pofta ei necurată.

Sculîndu-mă de acolo cu osteneală, m-am dus gemînd și m-am culcat pe patul meu. Și din zi în zi grea mi s-a făcut boala, încît de porțile morții mă apropiasem. Apoi m-a cuprins un foc fără de măsură și toate mădularele mele tremurau ca o trestie uscată. Și astfel mi-a fost boala, încît mintea omenească nu poate să spună, și, neputînd s-o sufăr, mă sculam și, fugind, mă aruncam pe la umbra copacilor pentru răcorire și de acolo mă porneam în apele din pîraie, vrînd să-mi răcoresc văpaia ce era în mine. Și de multe ori gîndeam să mă înec, neputînd suferi cumplita durere. Și strigam de durere: "O, nevoie! O, de este astfel focul gheenei, mai bine ar fi fost să nu se nască omul". Iar fața de om n-o cunoșteam, nici nu puteam să vorbesc cu cineva și o noapte mi se părea că este mai lungă decît patruzeci de ani.

Chinuindu-mă de boală pînă în sfîrșit și slăbind foarte, mi se părea a fi undeva, într-o vale adîncă, ale cărei coaste erau foarte înalte spre răsărit și apus. Iar eu, stînd pe partea cea dinspre apus, începeam a mă pogorî, ca și cum alunecam încet în prăpastia cea fără de fund și, de mare frică fiind cuprins, mi-am adus aminte de Sfîntul întîiul Mucenic Ștefan; apoi, greu suspinînd, am plîns și am zis: "Sfinte întîiule Mucenic, astfel ai ascultat rugăciunile mele, cu care m-am rugat în biserica ta, cînd am ieșit din împărăteasca cetate? Iată, mă pogor în prăpastie și de acum nu mă vei mai vedea, pentru că nici nu voi mai sluji de acum înainte, căci văd că de porțile morții m-am apropiat". Și, căutînd spre partea văii dinspre răsărit, am văzut acolo ca o altă lume de limbi pămîntești nespuse; apoi am zărit de acolo venind spre mine pe Sfîntul întîiul Mucenic Ștefan, în stihar roșu, grăindu-mi cu dragoste: "Ce-ți este ție, iubitule? De ce pătimești? Nu te mîhni asupra mea că n-am fost aici, deoarece am cercetat bisericile mele cele ce sînt în toată lumea, precum fac și ceilalți sfinți. Iar acum, iată, am venit! Dar, o, ce necurați fermecători! Vezi, cum ticăloșii pot vătăma pe oameni cu voia lui Dumnezeu?" Apoi l-am întrebat: "Ce sînt aceste înalte coaste ale văii acesteia și ce este prăpastia aceasta ce se vede?" Răspuns-a sfîntul: "Acestea sînt porțile morții, iar prăpastia aceasta este aceea pe care toți cei ce mor o trec cu multă osteneală, pînă ce ajung în acea parte a răsăritului și acolo este cărarea care duce în cealaltă lume". Și am zis către dînsul: "Deci și eu, stăpîne al meu, precum văd, iată mor". Acela a răspuns: "Și ce este dacă mai aștepți, fiind adus aici?" Iar eu, din adîncul inimii suspinînd și gemînd, am zis: "Să nu-mi fie mie aceasta acum, stăpîne al meu, pentru că nu sînt gata de moarte". Și apucîndu-mă sfîntul de mînă, m-a scos din prăpastia aceea și m-a dus pe partea văii dinspre răsărit, la un loc înalt, și mi-a zis: "Iată, ești scos din iadul morții". Și îndată m-am aflat umblînd într-o curte minunată.

Dar, deoarece mi se părea că de durerile cele grele nu pot umbla, Sfîntul întîiul Mucenic, cu o dumnezeiască dulceață suflînd, mi-a arătat umerii săi, zicîndu-mi: "Urcă în spatele meu și vom merge". Astfel trecînd noi prin curtea aceea, am văzut niște vase mari de piatră, albe ca zăpada, care încăpeau într-însele cîte o sută, două sute și trei sute de măsuri și erau pecetluite. Și am întrebat pe sfîntul: "A cui este această curte și aceste vase, și ce este într-însele?" Răspuns-a sfîntul: "Toate acestea sînt ale Cuviosului Vasile, care te-a primit pe tine, ca pe un fiu al său; iar în vase este duhovnicescul untdelemn cel dat lui de la Dumnezeu, cu care unge pe cei păcătoși ce vin la dînsul, îi curăță de necurățiile lor și fii ai lui Dumnezeu îi face, pentru că este ca unul din Apostoli și multe suflete din gura satanei le-a izbăvit".

Am întrebat iarăși pe sfînt: "Unde mergem acum, stăpîne al meu?" El mi-a răspuns: "Mergem la Cuviosul Vasile". Și încă vorbind noi, iată că Sfîntul Vasile ieșea dintr-o cămară întru întîmpinarea noastră și a zis către dînsul întîiul Mucenic Ștefan: "Așa, o, Părinte Vasile, pe iubitul tău fiu Grigorie, în vremea cea de nevoie l-ai lăsat; și de n-aș fi apucat înainte să-i ajut, ar fi murit cu adevărat!" Răspuns-a cuviosul: "Te-am văzut pe tine, fericite, fiind cu dînsul, și pentru aceea eu n-am mers la el. Însă acum, de este cu plăcere lui Dumnezeu, să facem cu dînsul cea mai desăvîrșită milă".

Amîndoi sfinții mergeau împreună, avîndu-mă pe mie între dînșii; și am ajuns la un loc foarte întunecos, în care am văzut un balaur mare și înfricoșat, iar Cuviosul Vasile a grăit: "Acest balaur puțin de n-a omorît pe fiul meu, Grigorie". Apoi, luînd o piatră mare, a lovit pe balaurul acela și l-a ucis. După aceea, ne-am aflat în împărăteasca cetate, la biserica Sfîntului întîiului Mucenic Ștefan și am auzit înăuntru glas de tineri, care cîntau cu dulceață Domnului. Și a zis către mine Sfîntul Mucenic Ștefan: "Iată, cu darul lui Hristos, ești sănătos! Intră și tu în biserică și cîntă cîntare de mulțumire Stăpînului a toate, Dumnezeu, Cel ce ți-a arătat milostivirea Sa cea multă". Iar eu, îndată închinîndu-mă folosito-rilor mei, Sfîntului Ștefan și Cuviosului Vasile, am intrat în biserică, cîntînd: Domnul este luminarea mea și Mîntuitorul meu, de cine mă voi teme?, apoi am cîntat și cealaltă parte a psalmului aceluia. Iar tinerii aceia preafrumoși, văzîndu-mă, s-au bucurat de mine și mi-au zis: "Vino, iubitul nostru, de te veselește împreună cu noi!"

La aceste cuvinte a încetat vedenia, iar eu, venindu-mi în fire, m-am minunat și m-am simțit sănătos. Apoi, luînd puțină mîncare, m-am întărit și am adormit cu mulțumire. Iar după ce m-am deșteptat, am început a umbla și, în puțin timp însănătoșindu-mă desăvîrșit, m-am urcat în corabie și am plecat la Constantinopol, spunînd la toți cele ce mi s-au întîmplat, cum m-am izbăvit de moarte cu rugăciunile Sfinților Ștefan și Vasile.

În acel timp, fericita Teodora, cea mai sus pomenită, luînd rînduiala monahicească, s-a mutat către Domnul. Aceasta a slujit mult în timpul Cuviosului Vasile și toți cîți aveau dragoste duhovnicească către cuviosul s-au mîhnit pentru Teodora, deoarece sfîntul, fiind bătrîn, o avea pe dînsa mijlocitoare, căci pe toți îi primea cu dragoste și cu cuvinte bune îi mîngîia, că era blîndă și milostivă, iubitoare de Hristos, întreagă la minte și plină de înțe-legere duhovnicească.

Deci, lui Grigorie i-a venit dorința ca să știe unde se află Teodora după mutare. Care parte a dobîndit? Cea din dreapta, sau cea din stînga? Oare s-a învrednicit de vreo milă și ușurare de la Dumnezeu, pentru că slujise Sfîntului Vasile cu atîta osîrdie? Gîndindu-se la aceasta, ruga adeseori pe Cuviosul Vasile să-i spună cele despre dînsa, căci credea fără îndoială că plăcutului lui Dumnezeu, Vasile, nu-i este tăinuit ceva despre sufletul ei. Și adeseori cu multe rugăciuni supăra pe sfîntul bătrîn. Nevrînd sfîntul să mîhnească desăvîrșit pe duhovnicescul său fiu, s-a rugat Domnului pentru dînsul, ca adică întru vedenie să i se descopere lui cele despre Teodora.

Deci, în aceeași noapte, odihnindu-se Grigorie, a văzut în vedenia somnului pe fericita Teodora, într-un locaș luminos, gătit de Dumnezeu Cuviosului Vasile, care era strălucit cu cereasca slavă și de negrăite bunătăți plin. Într-acel locaș era sălășluită Cuvioasa Teodora, cu rugăciunile plăcutului lui Dumnezeu Vasile; căci lui cu osîrdie și cu iubire de osteneală în lumea aceasta a slujit ani destui și s-a învrednicit a viețui în locașul aceluia în viața cea fericită, prin rugăciunile lui cele sfinte.

Văzînd-o, Grigorie s-a bucurat, iar cu vorbirea ei din destul, s-a mîngîiat. Apoi a întrebat-o, cum s-a despărțit de trup, cum a trecut nevoia morții și cum a străbătut printre duhurile văzduhului. Ea a început a-i spune astfel:

Fiule Grigorie, de înfricoșat lucru ai întrebat, de care și a pomeni îmi este spaimă; pentru că vedeam fețe pe care niciodată nu le-am mai văzut și auzeam cuvinte, pe care nu le-am auzit niciodată. Și ce voi zice? Cele cumplite și grele, de care nu nădăjduiam, m-au întîmpinat atunci, pentru faptele mele. Dar cu rugăciunile și cu ajutorul Cuviosului Vasile, celui de obște părinte al nostru, toate mi-au fost ușoare. Cum îți voi spune, o, fiule, durerea cea trupească, îngrozirea și nevoia ce se face la cei ce mor? Pentru că, precum cineva care cade într-un foc mare și arzînd se face cenușă, astfel și durerea cea de moarte și amarul ceas al despărțirii sfărîmă pe om. Căci, cu adevărat, cumplită este moartea celor păcătoși asemenea mie, căci și eu am fost făcătoare de păcate, iar pentru cei drepți nu știu cum este.

Deci, cînd m-am apropiat de sfîrșitul vieții mele și a sosit ceasul despărțirii de trup, am văzut mulțime de arapi stînd îm-prejurul patului meu, ale căror fețe erau ca funinginea și ca smoala de negre, iar ochii precum cărbunii de foc, a căror vedere era atît de grozavă, ca și gheena focului. Aceia au început a face gîlceavă și tulburare, unii răgind ca dobitoacele și ca fiarele, alții lătrînd ca și cîinii, alții urlînd ca lupii, alții guițînd ca porcii și toți căutînd asupra mea, se iuțeau, mă îngrozeau, se repezeau scrîșnind cu dinții și vrînd ca îndată să mă înghită; și pregăteau niște hîrtii, ca și cum așteptau să vină vreun judecător acolo, și își desfăceau toate cărțile în care erau scrise toate faptele mele cele rele. Atunci, săracul meu suflet a fost în frică și în cutremur mare. Și nu-mi era destulă amărăciunea morții, ci și acea înfricoșată vedere a arapilor celor groaznici mi-a fost ca o altă moarte mai cumplită.

Deci, îmi întorceam ochii mei încoace și încolo, ca să nu văd înfricoșatele lor fețe, nici să le aud glasul lor, dar nu puteam să scap de dînșii, pentru că pretutindeni fără număr îi vedeam pe ei înarmîndu-se și nu era cine să-mi ajute. Într-o primejdie ca aceasta, slăbind pînă în sfîrșit, am văzut doi îngeri purtători de lumină ai lui Dumnezeu venind la mine în chip de tineri frumoși, a căror frumusețe nu este cu putință a spune. Fețele lor erau prealumi-noase, ochii privind cu dragoste, părul capului lor era ca zăpada de alb, avînd strălucire în chipul aurului, hainele lor ca fulgerul, încinși cu brîie de aur cruciș.

Aceia, apropiindu-se de patul meu, au stat de-a dreapta mea, vorbind încetișor unul cu altul. Iar eu, văzîndu-i pe dînșii, m-am bucurat cu inima și cu ochii veseli priveam spre ei. Iar negrii aceia arapi, văzîndu-i pe aceștia, s-au cutremurat și s-au mai depărtat. Și un tînăr purtător de lumină a zis cu mînie către întunecații aceia, grăind: "O, nerușinaților, blestemaților, întunecaților, răilor vrăjmași ai neamului omenesc, pentru ce totdeauna apucați mai înainte a veni la cei ce mor și, făcînd gîlceavă, îngroziți și tulburați pe tot sufletul ce se desparte de trup? Ci nu vă prea bucurați, pentru că aici nu veți afla nimic; căci milostivirea lui Dumnezeu este cu dînsa și nu veți avea parte de sufletul acesta".

Acestea grăind îngerul, îndată s-au întărîtat arapii, făcînd mare chiot și gîlceavă și au început a arăta lucrurile mele cele rele făcute din tinerețe și ziceau: "Nimic întru dînsa nu avem? Dar aceste păcate ale cui sînt? Au nu singură ea a făcut acestea?" Așa gîlcevind, așteptau moartea. Și iată a venit moartea ca un leu răcnind, cu chipul foarte înfricoșat, asemănarea ei ca și cum i-ar fi fost omenească, iar trup neavînd nicidecum, numai din oase omenești fiind alcătuită. Și purta felurite unelte de muncire, săbii, săgeți, sulițe, bărzi, coase, seceri, țepuși, pile, topoare, tesle, undițe și alte unelte neștiute.

Pe acelea văzîndu-le smeritul meu suflet, s-a cutremurat de frică. Și au zis sfinții îngeri către moarte: "De ce zăbovești? Dezleagă sufletul acesta din legăturile trupești! Degrabă să-l dezlegi, pentru că nu are multă greutate de păcate!" Și îndată apropiin-du-se aceea de mine, a luat un fier mic și a început a-mi tăia mai întîi picioarele mele, după aceea mîinile, apoi cu celelalte unelte pe toate celelalte mădulare ale mele le slăbea, încheieturile din alcătuiri desfăcîndu-le. Și nu aveam nici mîini, nici picioare, ci tot trupul meu amorțind, nu mă puteam mișca mai mult. După aceea, a luat tesla și mi-a tăiat capul. Și n-am putut să-mi mai mișc capul, iar după toate acestea a făcut într-un pahar oarecare amestecare și, la buzele mele lipindu-l, cu sila m-a adăpat. Și atît era de amară băutura aceea, încît, neputînd suferi, sufletul meu s-a scuturat și a sărit din trup, smulgîndu-se cu sila. Și îndată îngerii purtători de lumină l-au luat pe mîinile lor, iar eu, căutînd înapoi, am văzut trupul meu zăcînd fără de suflet, nesimțitor și nemișcat. Căci precum cineva se dezbracă de haina sa și, aruncînd-o, stă căutînd spre dînsa, așa și eu mă uitam spre trupul meu, de care ca de o haină mă dezbrăcasem și mă minunam foarte.

Ținîndu-mă sfinții îngeri, m-au înconjurat diavolii cei ce erau în chip de arapi, strigînd: "Mulțime de păcate are sufletul acesta. Deci, să ne răspundă nouă!" Și arătau păcatele mele. Iar sfinții îngeri au început a căuta faptele mele cele bune și aflau, cu darul Domnului, cîte cu ajutorul Lui se făcuseră.

Deci au adunat toate acele fapte bune ce le făcusem cîndva: dacă am dat cîndva milostenie la săraci sau am hrănit pe flămînd, am adăpat pe cel însetat, am îmbrăcat pe cel gol, pe străin l-am adus în casă și l-am odihnit, sfinților am slujit, de am cercetat pe bolnavi și pe cei din temniță i-am ajutat, de am mers cîndva cu osîrdie la biserică și m-am rugat cu umiliță și cu lacrimi, cîntarea și citirea bisericească am ascultat-o cu luare-aminte, am adus tămîie și lumînări, ori altă oarecare aducere, am turnat untdelemn în candele, spre luminarea sfintelor icoane, și le-am sărutat cu bună cucernicie; de am postit și m-am înfrînat miercurea și vinerea și toate sfintele posturi, de am făcut închinăciuni și privegheri de noapte, de am suspinat cîndva din inimă către Dumnezeu și am plîns pentru păcatele mele; de am mărturisit lui Dumnezeu înaintea duhovnicescului părinte păcatele mele cu durere din inimă pentru dînsele și dacă mi-am făcut canon pentru dînsele, de am făcut ceva bine aproapelui și de nu m-am mîniat asupra celui ce-mi vrăjmășuia mie, de am răbdat vreo mustrare și ocară și n-am pomenit răul și de am răsplătit bine pentru rău. De m-am smerit, de am suspinat pentru primejdie străină și mi-a fost milă de cei ce pătimeau, dacă pe cel ce plîngea l-am mîngîiat și am dat cuiva mînă de ajutor, de am dat îndemnare de ajutor cuiva spre faptă bună, ori de la lucru rău am întors pe cineva, sau de mi-am întors ochii de la deșertăciuni și mi-am oprit limba de la jurăminte, minciuni, clevetiri, ori de la vorbă deșartă.

Și pe toate cele mai mici fapte bune ale mele le adunau una după alta și le pregăteau să le pună în cumpănă, împotriva lucrurilor mele celor rele. Arapii, văzînd aceea, scrîșneau din dinți asupra mea, pentru că voiau să mă apuce din mîinile îngerilor și să mă arunce în fundul iadului.

Într-acea vreme s-a arătat acolo fără de veste Cuviosul Părintele nostru Vasile și a grăit către îngeri: "Stăpînii mei, acest suflet mult mi-a slujit, îngăduind bătrînețile mele, și m-am rugat lui Dumnezeu pentru dînsul și mi l-a dăruit". Zicînd aceasta, a scos din sînul său o pungă plină de galbeni - care sînt rugăciunile Bisericii și ale sfinților pentru cei ce mor creștinește - și a dat-o la sfinții îngeri, zicînd: "Cînd veți trece vămile din văzduh și vor începe duhurile cele viclene a strîmtora sufletul acesta, să-l răscumpărați cu acestea, din datoriile lui; pentru că eu sînt bogat, cu darul lui Dumnezeu, adunînd comoară mare, din sudorile și ostenelile mele și dăruiesc pungușoara aceasta sufletului ce mi-a slujit". Zicînd acestea, s-a dus.

Văzînd acestea viclenii diavoli, au rămas în nepricepere; apoi, ridicînd glasuri de plîngere, se făcură nevăzuți. Și a venit iarăși plăcutul lui Dumnezeu, Vasile, aducînd cu sine vase multe cu unt-delemn curat și cu mir de mult preț, pe care, deschizîndu-le unul cîte unul, le-a turnat pe toate peste mine și m-am umplut de bună mireasmă duhovnicească și am cunoscut că m-am schimbat și m-am făcut foarte luminoasă. Apoi, cuviosul a zis iarăși către sfinții îngeri: "Stăpînii mei, după ce veți săvîrși toate cele ce se cuvin sufletului acestuia, să-l duceți în casa gătită mie de Domnul, ca să petreacă acolo". Zicînd acestea, s-a făcut nevăzut; iar sfinții îngeri m-au luat și m-au dus prin văzduh, spre răsărit.

Vama întîi - a vorbirii în deșert

Mergînd noi de pe pămînt la înălțimea cerului, ne-au întîmpinat la început duhurile văzduhului de la întîia vamă, la care se întreabă păcatele și cuvintele omenești cele deșarte, nebune și fără de rînduială, și îndată am stat acolo. Apoi ne-a scos multe cărți, în care erau scrise toate cuvintele vorbite din tinerețile mele. De am vorbit vreodată ceva fără treabă și fără socoteală, iar mai ales de am grăit cuvinte de rușine sau am făcut deșertăciuni și rîs în tinerețile mele, precum este obiceiul tinerilor. Am văzut acolo scrise toate cuvintele mele cele nebunești, vorbele necurate, cîntecele lumești fără de rușine, strigările fără de rînduială, rîsurile și hohotele și mă mustrau cu aceasta, că îmi arătau vremile, locurile, persoanele, cînd, unde și cu cine m-am îndeletnicit la vorbe deșarte și am mîniat pe Dumnezeu prin cuvintele mele, nesocotind că este păcat, nici nu m-am mărturisit la părintele meu duhovnicesc, nici nu m-am pocăit.

Văzînd acestea, am tăcut ca o mută, neavînd ce răspunde duhurilor viclene, pentru că mă biruiau cu adevărat și mă miram în mine cum nu s-a uitat de dînșii acel lucru care era trecut de atîta mulțime de ani, pe care eu demult îl uitasem și după aceea nici în minte nu l-am cugetat vreodată; iar ei mi le puneau înainte, ca și cum astăzi le-aș fi grăit, întrebîndu-mă despre toate cu de-amănuntul și-mi aduceam aminte de toate, că așa au fost. Apoi, tăcînd și rușinîndu-mă, tremuram de frică, iar sfinții îngeri care mă duceau, împotriva acelor păcate ale mele, au pus unele din faptele cele bune pe care le făcusem mai pe urmă și, neajungînd acelea, au împlinit din darurile Cuviosului Părintelui meu Vasile și m-au răscumpărat. Iar de acolo am mers mai departe.

Vama a doua - a minciunii

Ne-am apropiat de altă vamă, ce se chema a minciunii, la care se întreba de tot cuvîntul mincinos; iar mai ales, de călcarea jurămîntului, de chemările numelui Domnului în deșert, de mărturia mincinoasă, de neîmplinirea făgăduințelor făcute către Dumnezeu, de mărturisirea păcatelor ce se face neadevărată și de altele asemenea ca acelea mincinoase. Iar duhurile vămii aceleia erau iuți și sălbatice, tare mustrau și întrebau; cînd ne-am oprit, îndată au început a ispiti cu de-amănuntul și am fost vădită pentru două lucruri mici, că mi s-a întîmplat a minți, nesocotind aceea ca păcat, și că de multe ori, de rușine, nu mă mărturiseam cu adevărat înaintea părintelui meu cel duhovnicesc. Iar călcări de jurăminte și mărturii mincinoase și altele asemenea ca acelea, n-au aflat în mine, cu darul lui Hristos. Însă, pentru minciunile care se aflaseră la mine, dănțuiau și voiau să mă răpească din mîinile celor ce mă duceau; dar sfinții îngeri, punînd împotriva acelor păcate unele din faptele mele cele bune și mai multe din darurile părintelui meu, m-au răscumpărat și am mers mai sus fără primejdie.

Vama a treia - a osîndirii, clevetirii și judecății aproapelui

După aceea am ajuns la altă vamă, care se cheamă a osîndirii și a clevetirii. După ce ne-am oprit acolo, am văzut cît de greu păcat este a osîndi pe aproapele și cît de mare rău este a cleveti pe cineva, a osîndi, a defăima, a huli, a batjocori și a rîde de păcatul străin, iar pe ale tale a nu le vedea. Pentru că pe unii ca aceștia cumpliții întrebători îi cercetau ca pe niște antihriști, care au răpit mai înainte cinstea lui Hristos și s-au făcut judecători și pierzători celor de aproape ai lor, fiind singuri vrednici de mii de osîndiri. Dar în mine, prin darul lui Hristos n-au aflat mult acolo, pentru că mă păzeam cu dinadinsul în toate zilele vieții mele să nu osîndesc pe nimeni, nici să clevetesc, nici să rîd de cineva, nici să hulesc pe cineva; însă, uneori, din întîmplare auzind pe alții osîndind, sau clevetind, sau rîzînd de cineva, mă plecam spre dînșii puțin cu mintea, sau din nepază adăugam la acelea cîte o vorbă; dar îndată mă întorceam, căindu-mă în sine, și aceea mi s-a pus în osîndire ca clevetire, de întrebătorii aceia. Deci și de acolo răscumpărîndu-mă sfinții îngeri cu darul Cuviosului Vasile, au mers împreună cu mine mai sus.

Vama a patra - a lăcomiei și beției

Am trecut la altă vamă, care se numește lăcomia pîntecelui. Și îndată au alergat asupra noastră acele duhuri necurate, bucurîndu-se ca de o dobîndă aflată de ei. Și am văzut chipurile duhurilor foarte necurate, care închipuiau prin sine pe iubitorii de desfătări și pe nesățioșii cu pîntecele și pe urîții bețivi, dintre care unii se arătau că poartă vase și căldări cu mîncăruri, iar alții, pahare și ulcioare cu băuturi; dar se vedea hrana și băutura aceea gunoi necurat și întinare. Deci se arătau diavolii a fi ca niște îmbuibați și beți, ca cei ce cîntă din cimpoi și din toate instrumentele, după asemănarea cîrciumarilor și a benchetuitorilor, bătîndu-și joc de sufletele păcătoșilor celor duși la vama lor. Aceia, ca și cîinii înconjurîndu-ne și oprindu-ne, îndată mi-au adus înainte toate păcatele mele. Adică de am mîncat în taină vreodată, sau am mîncat peste măsură și trebuință, sau de dimineață ca dobitocul am mîncat fără rugăciune și fără semnul Crucii. Apoi, de cîte ori am mîncat în sfintele posturi mai înainte de obișnuita pravilă bisericească, sau mai înainte de masă, sau din neînfrînare am gustat ceva, sau la masă peste măsură m-am săturat.

Asemenea și bețiile mele toate mi le arăta, punîndu-mi înainte paharele și vasele din care m-am îmbătat și numărul paharelor băute, zicîndu-mi: "Atîtea pahare ai băut în cutare vreme, la cutare banchet și nuntă cu acei oameni. Iar în altă vreme și în alt loc, cu atîtea pahare te-ai îmbătat pînă la nesimțire și iarăși în alt loc și vreme, atîtea sticle ai umplut de vin sau de altă băutură; și atît de mult ai benchetuit cu muzică și jocuri, plesnind, cîntînd și sărind, încît abia ai fost adusă la casa ta, slăbită de beția cea fără măsură". Apoi îmi arătau și acele pahare cu care uneori în zile de post de dimineață am băut pînă la îmbătare și nu le socoteam ca păcat, nici nu mă pocăiam și pe alții îi atrăgeam la mese și beții, sau în zile de praznic și în Duminici, mai înainte de Sfînta Liturghie, am băut undeva un pahar. Pe toate acelea și alte plăceri și beții ale mele mi le puneau înainte, îmi luau seama și se bucurau, ca și cum mă aveau în mîinile lor și în fundul iadului vrînd să mă ducă.

Iar eu tremuram, văzîndu-mă mustrată de toate acestea și neavînd ce să răspund împotrivă. Dar sfinții îngeri, scoțînd destule din darurile Cuviosului Vasile - adică rugăciunile sfinților și slujbele Bisericii și milostenia -, împotriva acelora au pus pentru mine răscumpărare. Iar diavolii, văzînd răscumpărarea mea, au făcut tulburare, zicînd: "Amar nouă! Am pierdut osteneala noastră! A pierit nădejdea noastră!" Și aruncau în văzduh hîrtiile pe care le aveau scrise asupra mea. Iar eu, văzînd acestea, mă înveseleam și ne-am dus de acolo fără primejdie.

Mergînd, sfinții îngeri vorbeau între ei, zicînd: "Cu adevărat mare ajutor are sufletul acesta, de la plăcutul lui Dumnezeu, Vasile. Și, dacă nu i-ar fi ajutat cu ostenelile și rugăciunile lui, multă primejdie ar fi răbdat, trecînd aceste ispitiri din văzduh". Iar eu, luînd îndrăzneală, am zis către sfinții îngeri: "Stăpînii mei, mi se pare că nimeni nu știe, din cei ce trăiesc pe pămînt, ce se face aici și ce îl așteaptă pe sufletul cel păcătos după moarte".

Sfinții îngeri mi-au răspuns: "Au doar nu mărturisesc pentru acestea dumnezeieștile Scripturi, care totdeauna se citesc în biserici și se propovăduiesc de sfinții slujitori ai lui Dumnezeu? Însă cei ce s-au împătimit spre pămînteștile deșertăciuni, nu bagă în seamă de aceasta și, socotind că îmbuibarea și beția din toate zilele le este desfătare, mîncînd în toate zilele fără saț, îmbătîndu-se fără frică de Dumnezeu, avînd pîntecele în loc de Dumnezeu, nici nu gîndesc la viața ce o să fie, nici nu-și aduc aminte de scriptura care zice: Amar vouă, celor ce vă săturați acum, căci veți flămînzi, și celor ce vă îmbătați, că veți înseta. Pentru că ei socotesc că sînt basme cele din Sfînta Scriptură și petrec fără grijă, cu dansuri benchetuind și în toate zilele, ca și bogatul cel din Evanghelie, veselindu-se luminat.

Însă cîți dintr-înșii sînt milostivi și îndurați și fac bine săracilor și scăpătaților și ajută pe cei ce le trebuie ajutor, aceia cu lesnire cîștigă de la Dumnezeu iertare de păcatele lor și trec vămile fără supărare pentru milostenia lor. Pentru că Scriptura zice: Milostenia izbăvește din moarte și acoperă mulțime de păcate. Cei ce fac milostenie și dreptate se vor îndestula de viață. Iar cei ce nu se sîrguiesc să-și curețe păcatele cu milosteniile, acelora nu le este cu putință să scape de aceste întrebări; căci îi răpesc aceia pe care i-ai văzut, întunecați la chip, boierii vămilor și, muncindu-i cumplit, îi pogoară în chinurile iadului și-i țin în legături pînă la înfricoșata judecată a lui Hristos. Deci, nu ți-ar fi fost cu putință să treci acestea, de n-ai fi cîștigat răscumpărarea din dăruirile Cuviosului Vasile.

Vama a cincea - a lenevirii

Astfel vorbind, am ajuns la altă vamă, ce se cheamă a lenevirii, unde se cercetează toate zilele și ceasurile cele petrecute în zadar și se opresc cei ce mănîncă osteneli străine, iar ei nu vor să lucreze, precum și cei care sînt plătiți și după datorie nu lucrează. Se mai cercetează acolo și cei ce nu se îngrijesc de lauda lui Dumnezeu, se lenevesc în zile de praznic și Duminicile să meargă în biserică la Utrenie, la dumnezeiasca Liturghie și la celelalte slujbe ale lui Dumnezeu. Trîndăvia și neîngrijirea se cercetează acolo și fiecare mirean ori duhovnic cu de-amănuntul se întreabă de lenevire și de nepurtarea de grijă pentru sufletul său. De aceea mulți de acolo se duc în prăpastia iadului. Acolo și eu fiind mult întrebată, nu mi-ar fi fost cu putință să mă eliberez de datoriile păcatului aceluia, de nu ar fi împlinit neajungerea mea dăruirea Cuviosului Vasile, prin care, răscumpărîndu-mă, m-am izbăvit cu darul lui Hristos.

Vama a șasea - a furtului

Am mers apoi la vama furtului, la care, deși ne-am împiedicat puțin, am trecut, nedînd mult acolo, pentru că nu s-a găsit în mine furtișag, afară de care se făcuse în copilăria mea foarte puțin, din neînțelegere.

Vama a șaptea - a iubirii de argint

De acolo am mers la vama iubirii de argint și a zgîrceniei. Însă și pe aceea îndată am trecut-o, pentru că, acoperindu-mă Domnul în viața mea, nu m-am îngrijit de multă avere, nici n-am fost iubitoare de argint. Cu cele pe care mi le trimitea Domnul, mă îndestulam. Nici nu eram avară, ci, din cele ce aveam, împărțeam cu osîrdie la cei ce aveau trebuință.

Vama a opta - a cametei

Mergînd mai sus am găsit vama care se cheamă camătă, unde se cercetează cei ce își dau argintul lor cu camătă și fac dobîndă necurată, precum și lacomii și cei ce țin lucrul cel străin, ca al lor. Acolo întrebătorii cu ispitire cercetînd cele despre mine și negăsind nimic, scrîșneau asupra mea cu dinții, iar noi ne-am dus mai sus, mulțumind lui Dumnezeu.

Vama a noua - a nedreptății

Am ajuns la vama nedreptății, la care se cercetează toți judecătorii cei nedrepți care judecă pe plată și dau dreptate celor vinovați, iar pe cei nevinovați îi osîndesc. Acolo se cercetează și oprirea de plata lucrătorilor pămîntului și cei ce vînd cu lipsă și fac cumpene nedrepte la neguțătorie, ca și orice lucru făcut cu nedreptate se cercetează acolo. Iar noi, cu darul lui Hristos, am trecut și pe acea vamă fără primejdie, dînd ceva.

Vama a zecea - a zavistiei

Asemenea și vama ce era după dînsa, care se numește a zavistiei, am trecut-o nedînd nimic, pentru că pe nimeni niciodată n-am zavistuit. Și măcar că întrebau acolo despre ura de frați, neiubirea de aproapele, răutatea, însă, cu îndurările lui Hristos, întru toate cercetările acelea m-au găsit nevinovată, fără numai mînia diavolilor celor ce scrîșneau asupra mea am văzut-o și nu m-am temut de dînșii, ci ne-am dus mai sus, bucurîndu-ne.

Vama a unsprezecea - a mîndriei

În asemenea chip am trecut și vama mîndriei, unde, cu mîndrie, duhurile rele cercetează sufletele pentru slavă deșartă, pentru îngîmfare și trufie. Acolo se cercetează cu dinadinsul dacă cineva n-a dat datornica cinste părinților, tatălui și mamei, asemenea preoților și celor mai bătrîni și celor mai mari rînduiți de Dumnezeu și puși întru stăpînire, și de cîte ori nu i-au ascultat pe dînșii și celelalte lucruri de mîndrie și cuvinte în deșert. Această vamă noi trecînd-o, foarte puțin am spus ceva și m-am liberat.

Vama a douăsprezecea - a mîniei și iuțimii

Apoi am ajuns la altă vamă, ce se numește a mîniei și iuțimii; dar acolo, deși erau sălbatici întrebătorii văzduhului, de la noi nu au dobîndit mult și am mers înainte, bucurîndu-ne întru Domnul, acoperind pe păcătosul meu suflet rugăciunile Sfîntului și Cuviosului meu Părinte Vasile.

Vama a treisprezecea - a pomenirii de rău

După aceasta ne-a stat înainte vama pomenirii de rău, la care cu nemilostivire se întreabă cei ce țin în inimile lor răutate asupra aproapelui și cei ce răsplătesc rău pentru rău. De acolo cu multă mînie duhurile cele rele aruncă sufletele în tartar. Dar milostivirea Domnului și acolo m-a acoperit, pentru că n-am ținut răutate spre nimeni, nici n-am ținut minte răul pentru supărările ce mi s-au făcut mie, și mai ales n-aveam răutate asupra celor ce mă vrăjmășuiau și după puterea mea arătam dragoste spre dînșii, răsplătind răul cu binele. Și cu nimic nu m-au găsit a fi datoare la vama aceea, de aceea se tînguiau diavolii că plecam liberă din cumplitele lor mîini. Și iarăși ne-am dus mai departe, veselindu-ne întru Domnul. Și am întrebat pe sfinții îngeri ce mă duceau, grăind: "Rogu-mă vouă, stăpînii mei, spuneți-mi de unde știu aceste înfricoșate stăpîniri ale văzduhului toate faptele cele rele ale tuturor oamenilor, care trăiesc în toată lumea, precum și pe ale mele, că nu numai pe cele făcute la arătare, ci și cele din taină le vădesc?"

Sfinții îngeri mi-au răspuns, zicînd: "Tot creștinul de la Sfîntul Botez primește de la Dumnezeu pe îngerul său păzitor, care, nevăzut păzind pe om, îl povățuiește ziua și noaptea spre tot lucrul bun, în tot timpul vieții lui, pînă la ceasul morții, și scrie toate lucrurile cele bune făcute de dînsul în viața aceasta, pentru care omul poate să cîștige de la Domnul milă și veșnică răsplătire întru cereasca Împărăție. Asemenea și întunecatul diavol, cel ce dorește ca pe tot neamul omenesc să-l tragă la a sa pierzare, pe unul din viclenele duhuri aproape îi pune. Acesta, în urma omului umblînd, îi pîndește lucrurile lui cele rele din tinerețe, la care îl și cheamă prin meșteșugirile sale, adică orice rău ar face omul.

Apoi, ducîndu-se la vămi, duce acolo păcatele omului, pe tot cuvîntul scriindu-l la vama ce i se cuvine aceluia; și în acest chip sînt știute de boierii văzduhului toate păcatele tuturor oamenilor din toată lumea. Iar după ce sufletul se desparte de trup și la Ziditorul său se sîrguiește a se sui întru cele cerești, atunci viclenii aceia îl opresc pe el, arătîndu-i în scris păcatele lui. De are sufletul mai multe fapte bune decît păcate, nu-l opresc, iar dacă vor afla întru el păcate mai multe, îl opresc la o vreme și-l închid în temnița nevederii de Dumnezeu și-l miluiesc după cît puterea lui Dumnezeu îi lasă pe dînșii să-l miluiască, pînă ce acel suflet cu rugăciuni și cu milosteniile celor de aproape ai săi primește răscumpărare.

Iar dacă vreun suflet s-ar arăta atît de păcătos și urît de Dumnezeu, încît să nu aibă nădejde de mîntuire, ci veșnică pieire îl așteaptă, pe acela atunci îndată îl pogoară întru adîncime. Al lor este locul cel gătit spre veșnica muncă și acolo îl ține pînă la a doua venire a Domnului, iar după aceea are să se muncească veșnic cu trupul împreună cu dînșii, în focul gheenei. Însă și aceasta s-o știi, că pe această cale se suie și primesc cercetare numai acei care sînt luminați cu credința în Hristos și cu Sfîntul Botez, iar necredincioșii păgîni, slujitorii de idoli, saracinii și toți cei înstrăinați de Dumnezeu, aici nu vin, pentru că, încă fiind în trup, sînt îngropați în iad cu sufletele lor și cînd mor, îndată, fără cercetare, sufletele acelora le iau diavolii, ca pe o parte a lor, și-i duc jos în prăpastia gheenei".

Vama a paisprezecea - a uciderii

Acestea grăind către mine sfinții îngeri, am intrat la vama uciderii, la care mai întîi uciderea și mai ales uciderea de prunci din pîntece se cercetează, apoi tîlhăria, otrăvirea, uciderea fără voie, îndemnarea la ucidere, la sinucidere și uciderea sufletească și toată rana, toată lovirea, oriunde, pe spate sau peste cap, ori palmă peste obraz sau grumaz, sau lovirea din mînie, cu armă, cu lemn, cu piatră, toate acestea cu de-amănuntul se întreabă și în cumpănă se pun. Ci noi și acolo puțin dînd, am trecut bine.

Vama a cincisprezecea - a vrăjitoriei

Am trecut la vama vrăjilor, a fermecătoriei, șoptirilor și chemării diavolilor. Și erau duhurile acelea asemenea cu jivinile cele cu patru picioare, cu scorpiile, cu șerpii, cu viperele și cu broaștele și strașnică și urîtă era vederea acelora, dar acolo nimic nu s-a aflat la mine, cu darul Domnului meu, și am trecut îndată, nedînd nimic. Duhurile acelea, mîniindu-se asupra mea, ziceau: "Vei veni la locurile cele de desfrînare, vom vedea de vei scăpa de acolo".

Pornindu-ne în sus, am întrebat pe sfinții îngeri care mă duceau: "Stăpînii mei, oare toți creștinii trec pe la vămile acestea? Nu este oare cu putință vreunui om să treacă pe aici fără întrebare și fără frica aceasta ce se face la vămi?" Sfinții îngeri mi-au răspuns: "Nu este altă cale pentru sufletele credincioșilor celor ce se suie la cer; toți trec pe aici, dar nu toți se cercetează precum tu, fără numai cei asemenea cu tine păcătoși, care n-au făcut desăvîrșit mărturisire a păcatelor, rușinîndu-se și tăinuind înaintea părinților duhovnici faptele cele de rușine. Pentru că dacă cineva cu adevărat și-ar mărturisi toate faptele sale cele rele, i-ar părea rău și s-ar căi de relele cele făcute, apoi păcatele acelora nevăzut se șterg de dumnezeiasca milostivire. Și, cînd un suflet ca acela trece pe aici, întrebătorii cei din văzduh, deschizîndu-și cărțile, nimic nu află scris asupra lui și nu pot să-i facă nici o supărare, nici să-l îngrozească, și se suie sufletul la scaunul darului.

Dacă tu ai fi făcut desăvîrșită mărturisire de toate păcatele tale și după dezlegare ai fi făcut pocăință din destul, n-ai fi suferit niște groaznice și înfricoșate cercări ca acestea la vămi. Însă ți-a ajutat aceea, că de mult ai încetat a păcătui de moarte și cu fapte bune ți-ai petrecut ceilalți ani ai vieții; dar mai ales ți-au ajutat rugăciunile Cuviosului Părinte Vasile, căruia i-ai slujit cu osîrdie".

Vama a șaisprezecea - a desfrînării

Astfel vorbind, am ajuns la vama desfrînării, la care se cercetează tot felul de desfrînare, și nălucirea păcatului desfrînării cea cu mintea, și zăbovirea gîndului într-acel păcat, și învoirea cu necuratele și pătimașele atingeri. Iar stăpînul vămii aceleia ședea pe scaunul său, îmbrăcat în haină necurată, cu spume de sînge stropită, cu care acela ca cu porfiră împărătească se împodobea și mulțime de diavoli stăteau înaintea lui. Aceia, văzîndu-mă ajungînd acolo, mult s-au mirat cum am ajuns pînă la dînșii și, scoțîndu-mi scrise faptele cele desfrînate ale mele, mă mustrau, arătîndu-mi persoanele cu care am greșit în tinerețile mele și vremea cînd am greșit, ori noaptea, ori ziua, și locurile în care păcatul acela l-am făcut cu cineva și nu aveam ce să răspund, fără numai tremuram de frică și mă umpleam de rușine.

Iar sfinții grăiau pentru mine către diavoli: "S-a părăsit de lucrurile desfrînării de mulți ani, și de atunci în curăție și în înfrînare a petrecut pustnicește". Răspuns-au diavolii: "Și noi știm că de mult a părăsit păcatul, ci cu adevărat nu s-a mărturisit înaintea duhovnicescului ei părinte, nici n-a luat de la dînsul cuviincioasa poruncă spre pocăință de păcate, pentru aceasta este a noastră. Deci, ori lăsați-ne-o nouă și vă duceți, ori o răscumpărați cu fapte bune!" Și puseră sfinții îngeri multe din lucrurile mele, iar mai mult din darurile Cuviosului Vasile, și abia m-am izbăvit de primejdia aceea cumplită și ne-am dus.

Vama a șaptesprezecea - a preadesfrînării

Apoi am ajuns la vama marii desfrînări, numită și preadesfrînare sau adulter, unde se cercetează păcatele celor ce petrec în căsătorie, dar credința însoțirii unul cu altul nu o păzesc, nici nu-și feresc patul lor curat, asemenea și silirile la desfrînare. Aici se cercetează și persoanele cele sfințite și dăruite lui Dumnezeu, ce și-au făgăduit fecioria și curăția lui Hristos și n-au păzit-o de căderile în desfrînare groaznică. La acea vamă și eu mult m-am arătat a fi datoare și vădită am fost la o mare desfrînare. Și acum necuratele duhuri și nemilostivii cercetători voiau să mă răpească din mîinile îngerilor și să mă pogoare în fundul iadului. Iar sfinții îngeri, certîndu-se mult cu dînșii și toate ostenelile mele și nevoințele pe care le făcusem aducîndu-le după aceea la mijloc, abia m-au răscumpărat, nu atît cu ale mele fapte bune, pe care le-au pus acolo pînă la cea mai de pe urmă, cît mai ales din darurile Părintelui meu Vasile, din care, foarte mult scoțînd, au pus în cumpănă împotriva fărădelegilor mele și, luminîndu-mă, ne-am dus mai departe.

Vama a optsprezecea - a sodomiei și gomoriei

Urcînd, ne-am apropiat de vama marilor nelegiuiri, la care se cercetează păcatele desfrînării cele peste fire, bărbătești și femeiești, și împreunarea cu diavolii și cu animalele necuvîntătoare, amestecările de sînge și alte păcate mai necurate făcute în taină, pe care rușine este a le și pomeni. Mai marele vămii aceleia se vedea mai rău decît toți diavolii cei înfricoșați, iar slugile lui erau într-acel chip negrăit și avînd nespusă mînie și înfricoșare. Aceia, ieșind degrabă împotriva noastră, ne-au împresurat; dar, cu mila Domnului, neaflînd nimic în mine, au fugit cu rușine, iar noi bucurîndu-ne, ne-am dus. Și grăiau către mine sfinții îngeri: "Ai văzut, Teodora, înfricoșatele vămi ale desfrînării. Deci, să știi că mai nici un suflet nu le trece fără supărare, de vreme ce toată lumea zace în răutatea smintelilor și toți oamenii sînt iubitori de desfătări și de desfrînare, iar gîndul omului atîrnă spre rele din tinerețile lui și abia unii se feresc de necurățiile desfrînării, dar puțini sînt cei ce-și omoară poftele trupului. Deci puțini trec vămile acestea cu libertate și cei mai mulți, venind aici, îndată pier; pentru că diavolii cumpliți ai păcatelor desfrînării răpesc sufletele celor desfrînați și le trag jos în iad, cu amar muncindu-le. Și se laudă boierii vămilor de desfrînare, zicînd: "Noi singuri mai mult decît cei din vămile noastre umplem gheena în iad". Iar tu, Teodora, să mulțumești lui Dumnezeu, că iată acum ai trecut acele cercări, cu rugăciunile Cuviosului Vasile, Părintele tău, și de acum nu vei mai vedea rele, nici frică".

Vama a nouăsprezecea - a ereziei

După aceasta am ajuns la vama ereziei, unde se cercetează nedreptele gînduri și socotelile cele pentru credință, depărtările de la dreptcredincioasa mărturisire a credinței, neîmplinita credință, îndoirea în credință, hulele asupra sfințeniei și altele asemenea cu acelea. Dar acea vamă fără ispitire am trecut-o și acum nu eram departe de porțile cerești.

Vama a douăzecea - a zgîrceniei

Apoi ne-au mai întîmpinat duhurile cele rele ale vămii celei de pe urmă, care este a nemilostivirii și a împietririi inimii. Și iuți erau întrebătorii aceia și stăpînul lor cumplit, suflînd de iuțime, avînd focul nemilostivirii. Acolo fără de milă se cercetează sufletele nemilostivilor. Și de s-ar afla cineva de multe nevoințe săvîrșitor, de posturi și de rugăciuni, și dacă acela a păzit curăția, de a avut înfrînarea trupului său, dar a fost neîndurat și nemilostiv, închizîndu-și milostivirile sale dinspre aproapele, acela de la acea vamă se duce în jos și întru adîncul iadului se încuie și nici nu cîștigă milă în veci. Dar noi, cu darul lui Hristos, am trecut și acea vamă fără primejdie, ajutîndu-mi pretutindeni rugăciunile Cuviosului Vasile, cel ce a dăruit multe din lucrurile sale bune pentru răscumpărarea mea.

După aceea, ne-am apropiat cu bucurie de porțile cerești, scăpînd de amarele vămi. Și erau porțile cerești ca și cristalul cel luminos, unde se vedea strălucire negrăită și tineri ce stăteau într-însele în chipul soarelui, care, văzîndu-mă dusă de mîinile îngerești, s-au umplut de veselie, bucurîndu-se de mine; că, acoperindu-mă cu milostivirea lui Dumnezeu, am scăpat de vămile văzduhului și, întîmpinîndu-ne cu dragoste, ne-au dus înăuntru.

Dar ce am văzut acolo și ce am auzit, o, fiule Grigorie, a zis Cuvioasa Teodora, nu este cu putință a le spune cu de-amănuntul. Căci am văzut ceea ce ochiul omenesc n-a văzut și am auzit ceea ce urechea niciodată n-a auzit, nici la inima cuiva, din cei ce petrec pe pămînt, nu s-au suit acele bunătăți. Deci, am fost adusă înaintea scaunului lui Dumnezeu, Cel cu neapropiată slavă, înconjurat de Heruvimi, de Serafimi și de mulțime de oaste cerească, care cu negrăite cîntări slăvesc pe Dumnezeu totdeauna, și m-am închinat Dumnezeirii celei nevăzute și neînțelese. Și au cîntat puterile cerești cîntare dulce, preamărind milostivirea lui Dumnezeu cea nebiruită de păcatele omenești. Și a venit glas de la slava cea de mare cuviință, poruncind acelorași sfinți îngeri care mă luau să mă aducă să văd locașurile sfinților, asemenea și toate muncile păcătoșilor și după aceea să mă odihnească în locașurile fericitului Vasile.

Deci, am fost purtată pretutindeni și am văzut cele mai frumoase locașuri, pregătite celor ce iubesc pe Dumnezeu, pline de slavă și de dar. Și-mi arătau cei ce mă purtau, deosebit locașurile apostolești, deosebit cele proorocești, deosebit cele mucenicești, deosebit cele arhierești și fiecare ceată de sfinți avea locașuri deosebit. Și fiecare locaș avea negrăită frumusețe, în lărgime și lungime, și aș zice la fel cu ale Constantinopolului, dar cu neasemănare mai frumoase, avînd multe palate nefăcute de mîini. Și pretutindeni în locașurile acelea se auzea glas de bucurie și de veselie duhovnicească și se vedeau cetele celor ce prăznuiesc. Toți sfinții văzîndu-mă, se bucurau de mîntuirea mea, mă întîmpinau și mă sărutau, lăudînd pe Domnul, Care m-a izbăvit din cursele vrăjmașilor.

După înconjurarea acelor locașuri, am fost pogorîtă în cele de dedesubt ale pămîntului și am văzut muncile cele înfricoșate, nesuferite și cumplite, pregătite păcătoșilor în iad, pe care arătîndu-mi-le sfinții îngeri, îmi ziceau: "Vezi, o, Teodora, din cîte munci te-a izbăvit Dumnezeu, prin rugăciunile plăcutului Său Vasile?" Și am auzit acolo strigare, plîngere și amară tînguire a celor ce erau în muncile acelea. Unii strigau "amar!", alții "vai!", alții țipau, iar alții blestemau ziua nașterii lor; dar nimeni nu era, căruia să-i fie milă de dînșii.

După aceea, ducîndu-mă de acolo, m-au adus în locașul acesta pe care îl vezi, al Cuviosului Părintelui nostru Vasile, și m-au așezat aici, zicîndu-mi: "Acum Cuviosul Vasile face pomenire pentru tine". Și am cunoscut că după patruzeci de zile de la despărțirea mea din trup am venit la acest loc de odihnă.

Toate acestea i le-a spus în vis Cuvioasa Teodora lui Grigorie, și i-a arătat toată frumusețea acelui locaș și bogățiile cele duhovnicești, care s-au adunat cu sudorile cele din multe osteneli ale fericitului părinte, îndulcirile și slava, multe feluri de răsaduri cu frunze de aur și cu multe roduri și toată veselia duhovnicească.

După ce s-a sfîrșit vedenia aceea, Grigorie s-a deșteptat din somn și, venindu-și în sine, se mira de cele văzute și auzite de la fericita Teodora. Și, sculîndu-se dimineața, s-a dus la Cuviosul Vasile să se binecuvînteze de la dînsul, după obicei. Iar el l-a întrebat, zicînd: "Fiule Grigorie, unde ai fost în această noapte?" Iar el, ca și cum n-ar ști nimic, a răspuns: "M-am odihnit pe patul meu". Bătrînul i-a zis: "Știu că te-ai odihnit pe pat cu trupul, însă cu duhul ai fost în altă parte. Ai uitat oare cîte ți-a descoperit Dumnezeu în noaptea aceasta în vedenia visului? Ai cîștigat ceea ce doreai, ai văzut pe Teodora și cele despre dînsa le-ai auzit de la ea singură; în locașurile mele ai fost și cele ce-mi sînt pregătite, cu darul lui Hristos, pentru puțina mea osteneală, pe toate le-ai privit ca în oglindă".

Grigorie, auzind acestea de la cuviosul, a cunoscut că visul lui nu este o nălucire, ci i s-a făcut o descoperire de la Dumnezeu, prin rugăciunile și mijlocirea cuviosului. Apoi, mulțumind lui Dumnezeu, s-a închinat fericitului părinte și multe învățături a luat de la dînsul.

Același Grigorie, în altă vreme, prin voia lui Dumnezeu, a căzut într-o îndoire de credință, pentru că, citind cu dinadinsul cărțile Vechiului Testament, gîndea în mintea sa că bine cred iudeii și a fost în acel gînd multă vreme. Dar mai înainte văzătorul Vasile, cunoscînd aceasta cu duhul, l-a mustrat și, după multă sfătuire, a cerut iarăși de la Dumnezeu descoperire. Atunci Grigorie a văzut în vis o minunată vedenie despre înfricoșata judecată a lui Dumnezeu, pentru adunarea la judecată a tot neamul omenesc; a văzut pe Hristos, Judecătorul lumii, stînd pe scaun și avînd de-a dreapta pe toți drepții, iar pe păcătoși de-a stînga, stînd și fiind judecați după faptele lor. A văzut apoi și pe toți iudeii, care n-au crezut în Hristos, osîndiți cu ceilalți păgîni și trimiși în focul gheenei. Și, precum a văzut osîndirea păcătoșilor, așa a văzut și preamărirea sfinților, pentru care singur Grigorie a scris foarte pe larg scriere, care se află în Mineiul cel mare. Iar aici povestindu-se aceasta mai pe scurt, este vremea a sfîrși.

Deci, după mulți ani ai vieții sale, după ostenelile și nevoințele vieții celei aspre, după minunile cele multe ce le făcuse și după mai înainte vederea celor viitoare și vindecările în dar ale bolnavilor, Cuviosul Părintele nostru Vasile, slăbind de bătrînețe, s-a apropiat de fericitul său sfîrșit. Pentru că a fost adus din pustie în Constantinopol în anii cei de mijloc ai lui și a petrecut acolo ca la cincizeci de ani, avînd aproape o sută de ani de la nașterea sa, și a trecut la viața cea fără de sfîrșit, unde anii nu se împuținează. Însă și-a văzut mai înainte sfîrșitul și l-a vestit iubitului său ucenic, Grigorie.

Avea Grigorie obicei, în tot Sfîntul și Marele Post cel de patruzeci de zile, de se închidea în casă, în camera sa, și nu ieșea pînă la Sfintele Paști, petrecînd în post și în rugăciuni și făcînd mulțime de metanii și în toate nopțile nu dădea ochilor săi somn. Deci odată, apropiindu-se sfintele patruzeci de zile, Grigorie a mers la cuviosul ca să ia binecuvîntare, după obicei, spre nevoința postului în închisoare. Iar cuviosul, vorbind mult cu dînsul pentru folosul sufletului și dîndu-i binecuvîntare, la sfîrșit i-a zis: "Mergi, fiule, cu pace la casa ta, iar pe mine cu ochii cei trupești ai tăi nu mă vei mai vedea mai mult în viața aceasta".

Zicînd aceasta a plîns și, cuprinzînd pe Grigorie cu dragoste, l-a sărutat. Iar el, căzînd la cinstitele lui picioare, le-a udat cu lacrimile, plîngînd și tînguindu-se pentru despărțirea lui, și, plîngînd mult, s-a dus și s-a închis spre post, precum îi era obiceiul.

Apoi Cuviosul Vasile, în săptămîna cea din mijloc a postului, în 25 de zile ale lunii martie, la praznicul Bunei Vestiri a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, și-a dat sfîntul său suflet în mîinile Domnului său, în anul 944, iar cinstitul său trup a fost îngropat în mînăstirea Sfinților Mucenici Flor și Lavru. Și s-a făcut o vedenie unui om cinstit în Constantinopol: Vedea o casă mare și minunată și porțile erau împodobite cu aur și cu pietre scumpe, iar deasupra porților era scris cu cuvinte de aur astfel: "Locașul și odihna veșnică a Sfîntului Vasile cel Nou". Citind aceasta bărbatul acela, se minuna de frumusețea zidirii acelei case. Și iată un tînăr preafrumos ieșind, i-a zis: "Ce te minunezi, omule? Voiești să vezi lucru mai minunat?"

Deschizînd porțile acelea, se vedeau înăuntru palate preafrumoase și minunate, a căror frumusețe covîrșește toată mintea omenească, și Cuviosul Vasile ședea pe scaun împărătesc în mare slavă, înconjurat de mulți bărbați și tineri minunați și luminoși. Apoi se vedeau acolo și răsaduri preafrumoase și toate cele văzute erau pline de bucurie și de veselie. Și se auzea dinăuntru, zicînd: "O răsplătire ca aceasta iau după moarte toți cei ce au iubit pe Dumnezeu și I-au slujit cu osîrdie!" Această vedenie bărbatul acela a spus-o multora și toți cei ce auzeau, preamăreau pe Dumnezeu și cinsteau pomenirea Cuviosului Vasile, plăcutul Lui.

O, de ne-am învrednici și noi părții iubitorilor lui Dumnezeu, cu sfintele lui rugăciuni și cu darul Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia, împreună cu Tatăl și cu Sfîntul Duh, se cuvine cinste și slavă, în veci. Amin.

NOTĂ - Tot în această zi mai facem și pomenirea sfinților douăzeci și șase de mucenici, care în țara Goților, pe vremea împărăției lui Valent (364-378) și Grațian (378-379), au pătimit de la Ungherih, împăratul goților, pentru Hristos. Dintre aceștia doi erau preoți, Vetusie și Vercu, cu doi fii și două fiice, și Arpil monahul. Iar mireni erau: Avip, Agn, Rels, Gatrax, Iscon, Sila, Sighiț, Soniril, Term și Fil; iar din femei: Anna, Alla, Larisa, Moico, Mamica, Urțo și Nemais. Văduva împărăteasă a goților, pe nume Gaata, fiind creștină, împreună cu fiica sa Duclida, adunînd moaștele lor, le-a adus în Cizic, cetatea grecească. Apoi ea însăși, întorcîndu-se în patria sa, a fost ucisă cu pietre de necredincioși; iar fiica ei s-a săvîrșit cu pace în Cizic.


La începutul paginii | Viețile Sfinților pe luna martie


Copyright © 1999-2000 BullSoft. All Rights Reserved.