Make your own free website on Tripod.com

Viața Cuviosului Malh
(26 martie)

Versiune fara diacritice | Viețile Sfinților pe luna martie


Cuviosul Malh a fost în tinerețile sale lucrător de pămînt în satul Maroniei care se află ca la 30 de stadii de Antiohia Siriei, fiind singurul fiu la părinți, pe care, voind să-l aibă moștenitor al casei, îl sileau spre a se căsători. Iar el le răspundea: "Voiesc să fiu monah, mai bine decît mirean". Deci, tatăl cu îngroziri, iar mama cu îmbunări, îl sileau spre căsătorie, însă el a fugit pe ascuns, lăsînd casa, părinții și însurătoarea, pentru dragostea lui Dumnezeu. Ducîndu-se în locuri pustii, care sînt între Imo și între Viria, a găsit acolo o mînăstire cu monahi plăcuți lui Dumnezeu și s-a dat la învățătura acelora. Apoi viețuia, deprinzîndu-se în mona-hiceștile nevoințe, cu osteneli și cu postiri omorîndu-și patimile trupești.

După mulți ani, auzind că murise tatăl său, i-a venit în gînd să se ducă în patria sa și să mîngîie pe maica sa, fiind văduvă, și gîndea să-și vîndă averile. O parte să o împartă la săraci, alta la mînăstiri, iar o parte s-o țină spre a sa trebuință.

Egumenul, înștiințîndu-se despre acea socoteală a lui, a început a-l sfătui, spunîndu-i că aceea este ispită diavolească, și sub chipul unui lucru bun se află meșteșugirea vechiului vrăjmaș, cum zice Scriptura: "Cîinele s-a întors la a sa vărsătură". În acest chip, mulți monahi s-au amăgit, pentru că diavolul niciodată nu se luptă arătat cu cineva. Și punea egumenul înaintea lui Malh multe feluri de istorii din cărți, aducîndu-i aminte despre Adam și Eva, care prin nădejdea dumnezeirii au fost împiedicați de diavol și s-au lipsit de rai. Egumenul, văzînd că nu poate să-l înduplece, a căzut la picioarele lui, rugîndu-l să nu-și lase pe duhovniceștii săi frați, nici să se piardă pe sine însuși și să nu caute înapoi, cînd pune mîna pe plug; însă el, neascultînd deloc pe egumen, s-a dus din mînăstire.

Atunci egumenul l-a petrecut cu lacrimi, ca pe un mort la îngropare, și despărțindu-se de el i-a zis cel de pe urmă cuvînt: "Te văd, fiule, însemnat cu semnul satanei; pricinile despărțirii tale de noi acum nu le mai întreb, răspunsurile tale nu le primesc; oaia cea ieșită din ogradă, îndată se va face mîncare lupilor". Și astfel s-au despărțit, și Malh s-a dus în calea sa. Iar nu departe de pustia aceea era un drum mare de obște care mergea de la Viria la Edesa, spre care adeseori năvăleau saracinii arabi.

Călătorii care voiau să meargă pe acolo se adunau împreună mulți, căci de s-ar fi întîmplat saracini, aceștia să nu vină la ei, văzînd mulțimea lor. Și era Malh cu niște călători, care se aduna-seră ca la șaptezeci la număr, între care erau și cîteva femei. Și mergînd ei împreună pe calea aceea, iată deodată o mulțime de ismailiteni înfricoșați la chip, jumătate goi, s-au arătat înarmați ca la război și, sărind asupra acelor călători, i-au prins pe toți pînă la unul, împreună și cu Malh, și i-au dus în robie.

Atunci Malh, cunoscînd că gîndul său a fost deșert, prin amăgirea vrăjmașului, se căia; căci, neascultînd sfatul egumenului, s-a despărțit de duhovniceasca adunare și s-a lipit de mireneasca însoțire și cu aceea a căzut în robia barbarilor. Dar era tîrzie căința, pentru că cel ce voise să fie moștenitorul averilor părintești a rămas moștenit el singur de saracini.

Deci saracinii împărțindu-și robii, monahul Malh împreună cu o femeie s-au cuvenit unui arap, care i-a pus pe amîndoi pe o cămilă și s-au pornit în grabă spre casă. Și, cămila mergînd repede, Malh se ținea de femeie ca să nu cadă și astfel au alergat în calea aceea. Hrana lor pe cale era carne nefiartă, iar băutura, lapte de cămilă. După trecerea căii celei lungi prin pustia aceea și peste un pîrîu mare, saracinii au ajuns la locurile lor, unde arapul acela, ducînd pe robii săi la femeia sa, le-a poruncit să se închine femeii și copiilor, după obiceiul saracinilor.

Plecîndu-și grumajii săi împreună cu femeia cea robită, s-au închinat stăpînei lor. Iar aceea a pus pe Malh la slujba casei, să aducă apă, să măture gunoiul și să facă celelalte slujbe mai grele. Deci slujea Malh pentru neascultarea cea părintească, avînd schimbat chipul monahicesc, umblînd gol, după obiceiul acelei țări, în care, pentru arșița soarelui cea mare, abia își acoperea acele părți pe care se cădea să le acopere.

După aceea, i s-a poruncit să pască oile în pustie, unde avea singura răcorire și mîngîiere în primejdiile sale, că rareori își vedea pe stăpînii și pe împreună robii săi, fiind în singurătate cu oile. Și se gîndea la Sfîntul Iacob și la Moise, care altădată au păscut în pustie turmele și se hrăneau cu brînză și cu lapte și se rugau cu dinadinsul, cîntînd psalmii pe care îi învățase în mînăstire. Cu aceasta se înveselea în robia sa, mulțumind judecăților lui Dumnezeu, căci viața monahicească pe care voia s-o piardă în patria sa, o află în pustie. Însă negrăite sînt meșteșugurile diavolului în tot locul, căci și acolo, într-o viață ca aceea, Malh s-a aflat de pizmașul, precum vom auzi.

Văzînd arapul acela pe robul său Malh slujindu-i în toate cu osîrdie și cu credință și văzînd că se înmulțiseră dobitoacele sale, gîndea în ce chip să-i facă răsplătire pentru slujba lui credincioasă. Și a socotit să-i dea lui Malh de soție pe acea femeie robită care a fost adusă cu dînsul pe o cămilă. Chemînd pe Malh, i-a zis despre ea ca s-o ia de soție. Iar el, nevrînd, spunea că este creștin și nu i se cade să ia pe aceea ce are bărbat - căci bărbatul ei era dus în robie la alt stăpîn. Atunci arapul, mîniindu-se, și-a scos sabia și voia să-l lovească, și de n-ar fi alergat Malh ca să se apuce cu mîinile de grumazul acelei femei, stăpînul i-ar fi vărsat sîngele în acel loc.

După ce a sosit noaptea, monahul a luat pe femeia aceea în peștera sa și ce a fost între dînșii acolo, singur fericitul Malh a mărturisit mai pe urmă, astfel: Necaz a fost asupra mea în loc de veselie, și întristare în loc de mîngîiere; pentru că ne depărtam unul de altul și unul altuia nu îndrăzneam să zicem nimic. Atunci, cu adevărat mi-am cunoscut robia și, căzînd la pămînt, am început a plînge călugăria mea, pierdută așa deodată. Și ziceam plîngînd astfel: "Pînă la atîta nevoie am venit ticălosul, pînă la aceasta m-au adus păcatele mele, ca la bătrînețe să-mi pierd fecioria și să fiu bărbat unei femei străine. Ce mi-a folosit că am lăsat pentru Dumnezeu în tinerețile mele, casa, părinții și însurătoarea, dacă voi face aceasta acum, pe care am trecut-o cu vederea de la început? Și numai pentru aceea rabd aceasta, căci, petrecînd odată în mînăs-tire, am dorit iarăși patria mea. Ce să facem, o, suflete al meu? Vom pieri, ori vom birui? Să așteptăm mila lui Dumnezeu cea ajutătoare? Ori să ne ucidem cu sabia noastră? Întoarce sabia ta în tine, o, suflete; pentru că ți se cade să te temi mai mult de moartea sufletului, decît de moartea trupului, că și curata feciorie este mucenicie. Deci, să fiu aici ca un mucenic, zăcînd neîngropat în pustia aceasta și să-mi fiu mie singur muncitor și mucenic".

Zicînd acestea, m-am ridicat de pe pămînt, mi-am luat sabia, am tras-o, măcar că strălucea în întuneric și se vedea vîrful ei fiind foarte ascuțit. Apoi am întors-o spre pieptul meu și am zis către femeie: "Fii sănătoasă și vie, o, femeie, iar pe mine să mă ai mucenic mort, mai bine decît bărbat viu". Iar ea a căzut la picioarele mele și mi-a zis: "Pe Domnul nostru Iisus Hristos te jur în acest greu ceas și te rog să nu-ți verși sîngele tău pentru sufletul meu. Dacă voiești să mori, apoi mai întîi spre mine să-ți întorci sabia și s-o înfigi în mine. Și ucigîndu-mă mai întîi pe mine, pe urmă te vei ucide și pe tine, ca așa mai bine să ne însoțim între noi, pentru că eu mi-am ales partea, ca măcar de s-ar întoarce bărbatul meu, să-mi păzesc pînă la sfîrșit curăția, la care m-am deprins în robia aceasta. Deci mai bine doresc a muri decît s-o pierd. Ori pentru aceasta mori, ca să nu te împreunezi cu mine? Eu aș fi voit să mor, dacă tu ai fi cerut aceasta. Deci să mă ai soție a curăției și să iubești împreunarea sufletească, mai mult decît cea trupească, ca stăpînii noștri să te socotească că-mi ești bărbat; iar Hristos să te știe că-mi ești frate duhovnicesc, și cu înlesnire ne vor crede stăpînii noștri, părîndu-li-se că sîntem în însoțire trupească, de ne vor vedea iubindu-ne între noi".

Iar eu, zice Sfîntul Malh, m-am înspăimîntat și m-am mirat de o minte așa înțeleaptă ca a femeii aceleia și am iubit-o, și așa am întărit cuvînt ca să petrecem împreună în curăție. Însă niciodată n-am privit spre trupul ei, nici nu m-am atins cu mîna de dînsa, temîndu-mă că-mi voi pierde fecioria, în trăirea cea curată cu dînsa, pe care am păzit-o de la începutul războiului cel cumplit ce ne-a fost.

Într-o duhovnicească însoțire ca aceea, Cuviosul Malh a petrecut zile multe cu aceea femeie întreagă la minte. Și se făcuseră preaiubiți de stăpînii lor, căci n-aveau nici un gînd de plecare de la dînșii, pentru că uneori Malh și cîte o lună întreagă nu mergea la casa stăpînilor săi, stînd în pustie ca un credincios și osîrdnic păstor al turmei lui.

După multă vreme a robiei sale, Cuviosul Malh, șezînd odată singur în pustie și nevăzînd pe nimeni, decît numai cerul și pămîntul, a început în tăcerea sa a-și aduce aminte de petrecerea sa dinainte, fiind în mînăstire cu monahii, și mai ales își aducea aminte de fața egumenului său, de la care învățase Scriptura și viața monahicească; și cugeta la cuvintele cu care era sfătuit de dînsul, ca să nu se despartă de locaș. Aceea aducîndu-și aminte și cugetînd, a văzut înaintea sa niște furnici mișcîndu-se într-un loc strîmt; unele duceau sarcini mai mari decît ele singure, altele trăgeau semințe, unele scoteau pămîntul afară și își făceau ca o apărare de ploaie, altele își găteau hrană pentru iarnă, mărunțeau grăunțele cu gura, ca nu cumva, muindu-se, să încolțească și să se întoarcă în iarbă, iar altele scoteau afară pe cele moarte.

Dar ceea ce era mai de mirare, că atîta mulțime fiind, intrau și ieșeau fără a se împiedica una de alta, nici nu se împingeau, nici nu se strîmtorau, ci mai vîrtos, dacă vedea pe vreuna ducînd sarcină grea, îndată îi ajutau altele.

Malh, privind la ele, și-a adus aminte de cuvintele lui Solomon, care zice: "Mergi la furnică, o, leneșule, și-i rîvnește, văzînd căile ei, pentru că ea își gătește la vremea secerișului multă hrană". Însă a gîndit și aceasta, că viața din mînăstire este asemenea cu furnicarul, unde slujesc toți împreună și nimeni nu are nimic al său, ci toate sînt de obște. Și a început a se întrista foarte în robia sa, suspinînd și dorind să-și vadă mînăstirea sa și să viețuiască în chilia sa de mai înainte.

După ce s-a întors el în casa stăpînului, mergînd la bordeiul său, l-a întîmpinat păruta lui femeie și, văzîndu-l trist la față și tulburat, l-a întrebat de ce este mîhnit. Malh i-a spus gîndurile sale, iar ea îl sfătuia să fugă și-l ruga să n-o lase nici pe ea, ci s-o ia cu dînsul și s-o dea în vreo mînăstire de fecioare. Deci, mult sfătuindu-se de aceasta, au început a se pregăti de fugă, șoptind între dînșii, dar între nădejde aveau și gînduri de frică. În turma pe care o păștea Malh erau doi țapi mari, pe care i-a tăiat și din pielea lor a făcut doi saci, iar carnea a uscat-o și s-au pregătit de drum; apoi, într-o seară tîrziu, împreună cu sora sa, au luat sacii aceia și carnea și au plecat, avînd nădejdea în Dumnezeu.

Și, alergînd repede, sosind la rîul cel mare care era departe ca la zece stadii de la casa arapului aceluia, au luat sacii aceia, i-au legat tare și s-au lăsat pe rîu, încălecînd pe saci, iar cu picioarele au înotat în partea cealaltă. Carnea pe care o aveau de drum, udîndu-se de apă, s-a afundat în rîu, rămînînd doar pentru trei zile; și au băut apă pentru drumul ce-i aștepta. Apoi s-au pornit în cale, alergînd repede, fugind noaptea mai mult decît ziua, pe de o parte de frica saracinilor, iar pe de alta pentru arșița soarelui, care ardea cumplit pe acolo. Uneori, însă, mergeau și ziua, deși se ardeau de zăduf și se uitau înapoi, temîndu-se să nu-i ajungă din urmă stăpînul lor.

În a treia zi mergînd ei, au văzut de departe în urma lor doi saracini călări pe două cămile, alergînd repede. Îndată au cunoscut că este stăpînul lor care alerga după dînșii, luîndu-le urma pe nisip. Se temură foarte tare și, rămînînd ca niște morți, așteptau ca să-i ucidă arapul. Dar, după rînduiala lui Dumnezeu, văzînd de-a dreapta lor o peșteră adîncă ce se întîmplase acolo, au stat înăuntru pe partea stîngă, neintrînd mai adînc într-însa, pentru că se temeau ca nu cumva, fugind de moarte, să cadă la moarte, fiindcă în niște peșteri ca acelea se întîmplau să fie animale sălbatice, scorpii și alte jivini purtătoare de otravă.

Deci, temîndu-se și de stăpînul lor care-i prigonea și de răutățile cele înfricoșate din peșteră, stăteau tremurînd, ca și cum ar fi morți, gîndind la aceasta: "Dacă ne va ajuta Dumnezeu, vom scăpa de moarte, iar de ne va trece cu vederea pe noi păcătoșii, apoi îndată această peșteră mormînt o vom avea". Ajungînd arapul la peștera aceea și legîndu-și cămilele una de alta, stătea înaintea ușii peșterii cu sabia; iar pe slugă a trimis-o în peșteră, ca să-i scoată afară, pentru că voia ca singur să-i taie pe amîndoi.

Intrînd sluga aceea în peșteră ca la trei sau patru coți, a trecut de ei, deoarece de la strălucirea soarelui intrînd la umbră, nu putea îndată să-i vadă stînd aproape, dar ei vedeau pe sluga aceea, care striga: "Ieșiți, tîlharilor! Ieșiți la moarte! Pentru ce zăboviți? Ieșiți, că vă așteaptă stăpînul!" Așa strigînd acela, îndată din adîncimea peșterii alergînd o leoaică, l-a apucat de grumaz și, omorîndu-l, l-a tras la culcușul său. O, Preabunule Doamne, cît este de mare purtarea Ta de grijă pentru robii Tăi și cît de grabnic îți este ajutorul, în cea mai de pe urmă primejdie! O vedeau aceasta Malh și femeia, și, o, în cît de mare bucurie și frică erau împreună; căci văzuseră un vrăjmaș al lor pierind, neștiind ce va face celălalt, care stătea înaintea ușii supărat.

Văzînd arapul că sluga zăbovește în peșteră și nici glasul lui nu se aude, a socotit că se împotrivesc doi contra unuia și, nemaiputînd de mînie să aștepte mai mult, a intrat în peșteră cu sabia scoasă, răcnind cu sălbăticie ca o fiară cumplită. Iar leoaica, auzind glasul, a alergat spre el și l-a prins, încă neajungînd la fugarii săi; și, ucigîndu-l și pe acela, l-a tras alăturea cu dînșii, în culcușul său.

Un ajutor ca acela minunat și neașteptat al lui Dumnezeu văzînd fericitul Malh cu acea fericită femeie, au mulțumit milostivirii lui Dumnezeu celei mari. Dar încă și după bucuria aceea le mai era frică, ca nu cumva și pe dînșii să-i mănînce leoaica aceea; însă mai degrabă voiau ca de fiară să moară, decît să cadă în mîinile celor fără de omenie.

Iar leoaica, luîndu-și cu gura puii săi, a ieșit din peșteră; și stînd ei mult timp tăcuți și văzînd că leoaica nu se întoarce, au ieșit, plecîndu-se ziua acum. Și au văzut cămilele aproape de peșteră stînd, avînd pe dînsele pîine și băutură, și, mîncînd și bînd, s-au întărit și s-au bucurat. Apoi, încălecînd pe dînsele, s-au dus în calea lor, mulțumind lui Dumnezeu, și în zece zile trecînd pustia aceea, au sosit la oștile grecești și au spus tribunului toate cele despre dînșii; iar tribunul i-a trimis la Sabin, ducele Mesopo-tamiei. Iar ducele cumpărînd cămilele de la dînșii și bine gătindu-i de cale, i-a trimis bucuroși întru ale lor.

Deci, pe acea fericită femeie, Cuviosul Malh a dat-o într-o mînăstire de femei, iar el s-a întors la al său locaș, din care a ieșit, dar a aflat acum mort pe egumenul, părintele său. Și a spus fraților toate cele ce i s-au întîmplat lui; și ședea în mînăstire fără să iasă, sfătuindu-i pe ceilalți, ca niciodată să nu treacă cu vederea pe egumen, nici să iasă din mînăstire. Viețuind cealaltă vreme a vieții sale cu plăcere de Dumnezeu, a trecut la Domnul, lăsînd după dînsul chip de întreagă înțelepciune, ca să știe cei mai pe urmă, că întreaga înțelepciune nici de sabie, nici de pustietate, nici de fiară nu se biruiește. Pentru că cel ce se dă pe sine lui Hristos, poate muri întru dreptate cu trupul, iar cu duhul nu poate fi biruit, întărindu-l Însuși Hristos, Dumnezeul nostru, Căruia se cuvine slava în veci. Amin.


La începutul paginii | Viețile Sfinților pe luna martie


Copyright © 1999-2000 BullSoft. All Rights Reserved.