Make your own free website on Tripod.com

Pomenirea Sfinților Cuvioșilor Părinți uciși de arabi
în Mănăstirea Sfîntul Sava cel Sfințit
(20 martie)

Versiune fara diacritice | Viețile Sfinților pe luna martie


În zilele preasfințitului patriarh al Ierusalimului, Ilie, care era al doilea cu același nume în Sfînta Cetate a Ierusalimului, aflată atunci sub stăpînirea agarenilor, iar în Constantinopol împărățind Constantin și Irina (780-797), s-a făcut război în Palestina, în seminția agarenilor. Și multă risipire se făcea țării cu războiul acela, pentru că barbarii, oștindu-se între ei, pustiau nu numai satele, ci și cetățile, precum Elevteropolis, Ascalonul, Gaza, Scarifia și celelalte. Căci năvăleau fără de veste și, deși nu ucideau pe tot poporul, jefuiau toate averile și omorau pe toți aceia care li se împotriveau. Și ședeau pe lîngă toate căile, prinzînd pe cei ce treceau, bătîndu-i, rănindu-i și răpindu-le tot ce aveau, pînă la cămașă. Numai această milă aveau, că eliberau vii pe cei dezbrăcați, bătuți și răniți.

Atunci și Sfînta Cetate a Ierusalimului era în mare frică. Că, strîngîndu-se de prin cetățile dimprejur și de prin sate, poporul străjuia zidurile și se pregătea să stea împotriva barbarilor acelora care tîlhărește năvăleau asupra lor. În acea vreme și preaslăvitul locaș al Sfîntului Hariton a fost foarte risipit și de atunci niciodată nu s-a mai înnoit, ci a rămas în desăvîrșită pustiire.

Dar și Lavra Cuviosului Sava foarte mult a fost chinuită atunci. Căci adunîndu-se din diferite locuri sfinții părinți, pe vremea Cuviosului egumen Vasile, prin pustnicească viață plăceau lui Dumnezeu; iar în vremea războiului agarenilor și a năvălirii lor tîlhărești, nu ieșeau din locașul lor. Că, deși puteau să lase lavra și să se izbăvească de barbari în cetatea Ierusalimului, însă locul acela sfînt, în care de la început primiseră jugul lui Hristos, nu voiau să-l lase. Ci, murind lumii desăvîrșit, nu se îngrijeau de moartea ce era să vină asupra lor. Căci își puseseră nădejdea în Hristos, zicînd: "Puternic este ca, de va voi Stăpînul nostru, cu înlesnire să ne scoată pe noi din mîinile barbarilor. Iar de va voi, cu judecățile Sale cele drepte, ca să fim dați barbarilor spre înjunghiere, apoi, mai de folos este să trimită Domnul asupra noastră mucenicie degrabă".

Și grăiau unul către altul: "Să primim din mîinile Stăpînului nostru cele mai folositoare nouă și să nu ne întoarcem de la liniștea cea pustnicească la gîlceava lumească de frica barbarilor, ca să nu fim socotiți în ochii tuturor ca niște fricoși, care n-am păzit porunca Domnului nostru, Care zice: Nu vă temeți de cei ce ucid trupul, căci sufletul nu pot să-l ucidă. Dacă este frumos lucru a vedea pe cei ce ies din lume la pustietate și urmează lui Hristos, apoi cît de necuvios lucru este a-i vedea, după puțină vreme de nevoință în pustie, că se întorc iarăși la lume, fugind de frica omenească. Deci, să nu rîdă de noi diavolul, vrăjmașul cel de obște al tuturor, cu frica barbarilor izgonindu-ne la cetate din liniștea pustiei, el care, de multe ori biruindu-se de noi, fugea ca un cîine izgonit cu rușine, ajutîndu-ne Hristos, Împăratul nostru, asupra lui.

Nu avem ziduri de piatră spre apărare, ci zid nesurpat ne este Hristos, Căruia, de la Sfîntul Prooroc David, ne-am învățat a-I cînta: Fii mie Dumnezeu scutitor și drept, casă de scăpare și loc de întărire, ca să mă mîntuiești. Nu avem zale, coifuri și paveze, cu care să putem înfrînge săgețile barbarilor; ci avem armele duhovnicești ale dragostei, platoșa nădejdii, pavăza credinței, coiful mîntuirii; deci cu acelea să ne înarmăm. Nu sînt la noi cete de oaste, care ne-ar apăra de barbari; dar va sta îngerul Domnului împrejurul celor ce se tem de Dînsul și ne va izbăvi. Pentru că viețuind, avem pe Hristos, iar dacă murim, avem dobîndă, de vreme ce nu iubirea și dorința de viață vremelnică ne-au silit a intra în pustia aceasta. Și pentru ce ne-am sălășluit în locul acesta pustiu? Oare nu pentru dragostea lui Hristos? Și dacă vom fi uciși aici, pentru Hristos vom fi uciși, pentru Care și viețuim aici!"

Astfel petreceau în lavră, și cu cuvinte mîngîindu-se și îmbărbătîndu-se unul pe altul, trupurile împreună cu sufletele lor le încredințau Domnului. Apoi și altă pricină binecuvîntată și dreaptă îi ținea neieșiți; căci, cei care petreceau împrejurul lor, aveau pizmă asupra acelui sfînt locaș și nimic altceva nu doreau, decît să vadă risipită lavra Sfîntului Sava, iar locul acela să fie pustiu și nelocuit de monahi. Și, dacă ar fi ieșit frații cît de puțin din lavră, apoi îndată pizmașii ar fi năvălit și ar fi aprins biserica și chiliile și tot locașul l-ar fi asemănat cu pămîntul. Dar pentru ca acest lucru să nu li se întîmple, sfinții părinți petreceau neieșiți.

Deci ei nu erau ca o trestie clătinată de vînturi, ci erau nemișcați de viforul ispitelor ce năvălesc asupra noastră și ca niște stîlpi întemeiați pe piatră. Și, nu numai pentru aceea nu ieșeau din lavră, adică să păzească pereții ci, mai vîrtos, pentru slava Domnului nostru Iisus Hristos, Care S-a preamărit în acel loc oarecînd, și Care și în zilele lor Se preamărea.

Astfel viețuind acei sfinți părinți în lavra aceea, Apărătorul cel de sus, cu rugăciunile părintelui nostru Sava, prin voia Sa cea sfîntă, îi ferea nevătămați de barbari, pentru că, deși de multe ori veneau din Arabia sau dintr-altă parte taberele lor spre marele locaș și se abăteau aici, însă nici un rău nu le făceau, decît numai căutau mîncare. După aceea, uitîndu-se spre monahi și scrîșnind din dinți, nu-i vătămau, nelăsîndu-i Dumnezeu să facă rău robilor Lui. Apoi, luînd mîncare din locaș cît putea să se găsească, se duceau într-ale lor. Iar în loc să mulțumească, se lăudau că vor risipi lavra și vor face locul acela pustiu.

Odată, o tabără de barbari vrînd să-și împlinească lucrul cel rău ce-l aveau în gînd, a venit asupra lavrei ca s-o prade și să risipească locașul. Din întîmplare s-a întîlnit fără de veste, în dreptul Sfîntului Betleem, cu oastea care era pusă de ierusalimiteni să păzească trecerea barbarilor. Deci, făcîndu-se război, barbarii au fost biruiți și izgoniți, precum mai pe urmă s-a făcut înștiințare. Dar și al doilea rînd, a pornit tabără, cu același gînd rău. Și, mergînd într-un sat oarecare ce nu era departe de lavră, au găsit mult vin ascuns sub lemne și, îmbătîndu-se, au făcut război între dînșii; și, rănindu-se unul pe altul, mulți au căzut morți, încît li s-a stricat sfatul, iar tabăra li s-a risipit.

După acestea toate, Dumnezeu a voit să vină ispită asupra robilor Lui, precum odată asupra dreptului Iov ca, precum aurul se lămurește în ulcea, așa să se afle cei vrednici ai lui Dumnezeu. Și a lăsat ca mîinile barbarilor să se atingă de plăcuții Săi sfinți, cărora înainte le-a pregătit mucenicești cununi. Căci auzind cuvioșii despre acele două tabere care voiau să năvălească asupra lavrei, că una a fost biruită de ostașii de la Ierusalim, care au izgonit-o, iar cei din tabăra a doua singuri între ei s-au bătut și s-au risipit, ședeau fără frică în chiliile lor, săvîrșind sfîntul post de patruzeci de zile în obișnuitele osteneli pustnicești.

În acea vreme, însă, prin îndemnarea diavolească, s-au adunat niște arapi barbari, ca la șaizeci, care purtau arce, săgeți și săbii. Aceștia se sfătuiseră să năvălească tîlhărește asupra lavrei, nădăjduind să afle la monahi ceva bogății. Și, aproape de sfîrșitul sfintelor patruzeci de zile, în săptămîna dinaintea Duminicii Stîlpărilor, în ziua a treisprezecea a lunii martie, în al doilea ceas din zi, barbarii au năvălit asupra locului aceluia pustnicesc. Venirea lor simțind-o, monahii alergau din pustniceștile chilii în mînăstire și în biserică, iar barbarii, cu săbiile și cu arcele întinse ca la un război, au alergat asupra mînăstirii. Și a lor cruzime vrînd s-o îmblînzească, unii din părinți au ieșit înaintea lor cu blîndețe, vorbind către dînșii cu cuvinte blînde și zicînd:

"Pentru ce, o, bărbaților, ați venit ca la război la noi cei fără de arme și ca la niște vrăjmași? Ce v-a adus? Noi cu toții sîntem în pace. Nici pe voi, nici pe altcineva n-am mîhnit vreodată. Căci pentru aceea petrecem în pustia aceasta, lăsînd în lume toate ale noastre, ca, fiind depărtați de pizmuiri, de sfezi și de războaie, să putem a plînge în pace pentru păcatele noastre și să plăcem lui Dumnezeu. Dar nu numai că n-am mîhnit pe nimeni din voi, ci ne sîrguim și a face bine, pe cît putem. Pentru că pe mulți din ai voștri, venind pe aici, i-am ospătat, i-am odihnit și le-am dat hrană de drum. Deci nu ne răsplătiți rele în loc de bune, ci mai ales sînteți datori să ne mulțumiți pentru facerile de bine făcute de noi, vouă, că și acum sîntem gata să vă punem bucate înainte și cu iubirea de străini, obișnuită nouă, să vă odihnim".

Iar barbarii strigau cu mînie: "Nu pentru mîncare am venit aici, ci pentru argint și aur. Deci, una din două vă stă înainte: ori să ne dați aur și argint ca să fiți vii, ori, nevrînd să ne dați, să pieriți de mîinile noastre". Zis-au părinții: "Să ne credeți, o, bărbaților, că sîntem săraci și scăpătați și atît de lipsiți, încît nici pîine destulă, nici haine n-avem de ajuns; iar aur și argint, de care aveți trebuință, noi nici în vis nu cugetăm a avea, decît numai puține lucruri de nevoie obișnuim în viața noastră".

Acestea grăind sfinții, s-au mîniat barbarii și au slobozit săgețile ca ploaia asupra monahilor celor adunați și neîncetat săgetau, pînă ce și-au deșertat sacii; și îndată pe treisprezece cuvioși părinți i-au lovit de moarte, iar pe alții i-au rănit puțin. Apoi, repezindu-se spre chilii, cu pietre mari sfărîmau ușile ca să găsească ceva și scoteau afară lucrurile cele sărăcăcioase ale monahilor. Apoi au aprins chiliile și tot astfel voiau să facă și bisericii. Dar, cu rînduiala lui Dumnezeu, mai înainte de a aduce ei găteje și foc la biserică, au văzut de departe niște oameni venind și, socotind că vine oaste de la Ierusalim pentru apărarea monahilor, îndată au fugit, scoțînd împreună cu ei lucrurile monahicești jefuite.

Iar ava Toma, scoțînd săgețile din frații cei răniți, le spăla rănile și le punea doctoria care li se cădea, deoarece era doctor iscusit cu meșteșugul. Și se vedeau rănile cele cumplite, la unii în piept, la alții pe umeri, la alții în obraz și în frunte, iar la alții le erau capetele sfărîmate cu pietre. Însă toți se udau cu sîngele care curgea dintr-înșii și privirea celorlalți era foarte umilită.

Sosind praznicul Duminicii Stîlpărilor și cîntarea cea de toată noaptea săvîrșindu-se, se înștiințară unii din acei cuvioși părinți, că acei barbari adună mai mulți tovarăși tîlhari ca să năvălească iarăși asupra lavrei lor. Și i-au cuprins pe acei fericiți părinți mare frică și cutremur, însă n-au fugit; ci îndată, pregătindu-se de moarte și punînd nădejdea lor spre Dumnezeu, își așteptau sfîrșitul.

După ce s-a apropiat ziua Patimilor Stăpînului, le-a sosit și acelora ziua pătimirii. Pentru că în ziua de 20 martie, în Joia cea Mare, dimineața, au năvălit arapii tîlhărește a doua oară asupra lavrei, cu mai multă putere, și au ucis pe cuvioși fără cruțare, prin felurite ucideri. Pe unii săgetîndu-i cu săgețile, altora tăindu-le capul cu săbiile, pe alții tăindu-i în două și altora tăindu-le mîinile și picioarele, iar pe alții ucigîndu-i cu pietre. Pe cei ce rămăseseră vii din uciderea aceea îi adunau în biserică, vrînd să-i muncească ca să spună vistieria bisericii și averile mînăstirești. Și înconjuraseră locașul împrejur și pîndeau pe munți și pe dealuri ca nici unul din monahi să nu scape din mîinile lor; pentru că mulți căutau să fugă, dar cădeau în mîinile vrăjmașilor și abia dacă unul dintr-înșii a scăpat.

Pe fericitul Ioan, îngrijitorul caselor de străini, cel tînăr de ani, l-au prins fugind la munte și l-au muncit fără de milă, i-au tăiat vinele de la mîini și de la picioare, apoi, apucîndu-l de picioare, îl trăgeau pe pietre din vîrful muntelui pînă la biserică și toată pielea lui de pe spate s-a jupuit de ascuțișurile pietrelor. Iar Cuviosul Serghie, păzitorul vaselor bisericești, văzînd cum erau munciți cuvioșii părinți și temîndu-se ca nu cumva, nesuferind muncile, să spună unde a ascuns vasele bisericești, tăinuindu-se, a fugit din mînăstire. Dar, fiind departe, l-au prins străjile barbarilor și spre mînăstire îl întorceau cu sila, chiar nevrînd el, și i-au tăiat sfîntul cap. Alți cîțiva părinți, scăpînd din mîinile ucigașilor, s-au ascuns în peștera ce era afară din mînăstire. Pe aceștia văzîndu-i fugind, barbarul care străjuia pe deal a strigat tovarășilor săi, arătîndu-le cu mîna peștera și spunîndu-le despre monahii care au fugit acolo.

Atunci, un arap înfricoșat, stînd cu sabia la gura peșterii, striga cu glas groaznic, poruncind celor ascunși să iasă, iar ei tremurau de frică. Cuviosul Patrichie, fiind între ei, a zis șoptind către dînșii: "Nu vă temeți, fraților, eu pentru voi singur voi ieși și voi muri, iar voi ședeți aici, tăcînd". Și a ieșit spre arap, fiind gata să-și pună sufletul pentru prietenii săi. Iar arapul îl întreba cu certare: "Mai sînt acolo alți monahi?" Cuviosul a răspuns că numai el singur a fost; și l-a dus arapul la biserică.

Adunînd barbarii de pretutindeni pe sfinții părinți în biserică, au zis către dînșii: "Răscumpărați-vă, voi și biserica voastră, cu patru mii de galbeni; iar de nu, îndată pe voi toți cu sabia vă vom ucide și biserica voastră cu foc o vom arde". Iar sfinții părinți au răspuns cu blîndețe: "Iertați-ne, pentru Dumnezeu, o, bărbaților, și nu ne vărsați în zadar sîngele nostru cel nevinovat; pentru că nu avem atîta aur cît cereți de la noi, nici n-am avut cîndva. Acum nici un galben nu se află în toată lavra noastră; iar de voiți, luați cele ce vedeți la noi, hainele noastre și toate cîte vedeți și aflați, iar nouă numai viața să ne lăsați, măcar și goi de am rămîne".

Iar barbarii, umplîndu-se de mînie, cu mare strigăt își repezeau săbiile în grumajii sfinților, ca și cum ar fi voit să-i taie. Apoi le ziceau: "Dați-ne vasele bisericești cele de aur și de argint și să ne spuneți și de cealaltă vistierie a mînăstirii". Iar sfinții părinți le spuneau că nu au nici o vistierie. Barbarii ziceau: "Arătați-ne pe mai marii voștri! Cine este între voi egumen și ceilalți rînduitori?" Răspuns-au cuvioșii: "Părintele nostru egumen nu se află acum în lavră, căci s-a dus pentru o trebuință de obște la Sfînta Cetate, iar noi toți sîntem deopotrivă".

Și era în mînăstire peștera Cuviosului Părintelui nostru Sava. Iar barbarii, luînd pe sfinții părinți, i-au dus în peștera aceea; apoi lîngă ușa peșterii au aprins foc și, adunînd găteje și gunoi, au făcut fum mare și chinuiau cu acel fum pe cuvioșii din peșteră, ca să le arate vistieria și pe mai marii lor. După aceea i-au scos la întrebare și cu morți cumplite îi îngrozeau, cerînd de la dînșii vistieria, dar mai mult nu auzeau de la ei nici un răspuns, decît numai rugăciuni către Dumnezeu. Pentru că unul striga: "Doamne, primește în pace duhul meu!" Iar altul: Pomenește-mă, Doamne, cînd vei veni întru împărăția Ta!

Și iarăși, aruncîndu-i pe toți în peștera aceea, îi pedepseau cu mai mult fum; și au murit de fum optsprezece cuvioși părinți, între care erau și cei mai sus pomeniți Ioan și Patrichie fericitul. Iar numele celorlalți care au murit de fum, de sabie și de alte munci, singur Dumnezeu le știe, Cel ce i-a scris pe ei în cartea vieții. Dar și pe cei ce rămăseseră vii dintr-acea muncă a fumului, barbarii împietriți la inimă, cei fără de omenie, cumplit îi răneau, aruncîndu-i la pămînt și cu picioarele călcîndu-i, dar nimic n-au sporit, ci singuri cu muncirea se oboseau. Apoi au luat barbarii cîte au putut să afle din lucruri bisericești și mînăstirești și, punîndu-le pe cămilele mînăstirii, s-au dus.

Atunci frații care rămăseseră abia vii și alții ce se ascunseseră prin crăpăturile munților și prin peșteri, adunîndu-se tîrziu în locaș, au adus în biserică, care cu dumnezeiască apărare rămăsese nearsă, trupurile cuvioșilor părinți cele în multe feluri ucise și cu fum omorîte și au petrecut toată noaptea aceea a mîntuitoarelor Patimi întru nemîngîiată tînguire, apoi i-au dat cinstitei îngropări. Iar cîți dintre părinți au scăpat vii, dar pe jumătate morți, pe aceia cu doctorii îi îngrijeau, avînd pe fericitul Toma, doctorul cel mai sus pomenit, care rămăsese între cei vii și care, mai pe urmă, a fost egumen în lavra ce se numea "veche".

Astfel s-au sfîrșit mucenicește cuvioșii părinți în locașul Sfîntului Sava. Iar barbarii aceia, după ducerea lor din lavră, îndată cu neașteptată moarte de la Dumnezeu au fost omorîți și au căzut fără de sabie morți, prin pustietăți și prin cîmpii, spre mîncarea cîinilor, fiarelor și păsărilor; iar sufletele lor cele ticăloase s-au sălășluit în iad, unde focul nu se stinge și viermele nu adoarme. Însă sufletele cuvioșilor uciși s-au dus în mîinile lui Dumnezeu și s-au învrednicit muceniceștii slave, de la Hristos Dumnezeu, Mîntuitorul nostru, Căruia, împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfînt, I se cuvine cinstea și slava în veci. Amin.

(NOTĂ - Istoria pătimirii acestor cuvioși părinți, care au fost uciși în locașul Sfîntului Sava, a fost scrisă pe larg de fericitul Ștefan Savaitul - nu cel de la 13 iulie, ci altul cu același nume, numit făcător de stihuri, din aceeași mînăstire a Sfîntului Sava -, monahul care a scris-o îndată după uciderea sfinților. Această istorie n-am găsit-o întreagă, decît numai prin oarecare cărticele mici, scrise cu mîna de către scriitorii greci, pentru că multe foi din carte erau rupte. Iar sfîntul făcător de stihuri, Ștefan Savaitul, la sfîrșitul acestei istorii scrie acestea: Nu voi ascunde cu tăcerea ceea ce mi-a spus un preot vrednic de credință. Bărbatul acela era foarte îmbunătățit, însă, fiind de neam sirian, avea mare dorință să învețe limba greacă și cu mare trudă învăța în psaltirea grecească, dar nu se putea deprinde să grăiască bine cuvintele grecești, de care lucru se mîhnea foarte mult.Odată, adormind, i s-a arătat unul dintre acei cuvioși părinți mucenici, cu numele Anastasie, cu rînduiala protodiacon, de care mai sus am pomenit - zice Ștefan Savaitul -, care era prieten preotului aceluia și l-a întrebat despre pricina mîhnirii lui. Atunci preotul i-a spus nepriceperea minții sale, că nu poate să învețe bine limba grecească. Iar Cuviosul Anastasie, care i se arătase zîmbind, a zis preotului: "Deschide-ți gura și-mi arată limba!" Preotul făcînd aceasta, Sfîntul Anastasie cu o basma curată i-a șters limba și, curățind-o, s-a făcut nevăzut. Deșteptîndu-se preotul, îndată a cunoscut că știe limba grecească. Și de atunci a început a vorbi și a citi bine grecește, mulțumind lui Dumnezeu și sfinților părinți.)


La începutul paginii | Viețile Sfinților pe luna martie


Copyright © 1999-2000 BullSoft. All Rights Reserved.