Make your own free website on Tripod.com
Home | Vietile Sfintilor | Calendar | Predici ale Parintelui Cleopa | Acatistier | Links | Cauta in site

Viața Cuviosului Alexie, omul lui Dumnezeu
(17 martie)

Versiune fara diacritice | Viețile Sfinților pe luna martie


Pe vremea dreptcredincioșilor împărați Arcadie (395-408) și Onorie (395-423) a fost în Roma cea veche un bărbat dreptcredincios, anume Eufimian, mai mare între boieri și foarte bogat. El avea trei mii de slugi, care purtau haine de mătase și brîie de aur. Dar nu avea fii, fiindcă femeia lui era neroditoare. Și era bun acel om, păzind poruncile lui Dumnezeu cu dinadinsul, postea în toate zilele pînă la al nouălea ceas și punea trei mese în casa sa sărmanilor, văduvelor, săracilor, străinilor și bolnavilor; iar el, într-al nouălea ceas, se ospăta împreună cu monahii cei străini. Iar dacă se întîmpla în vreo zi să aibă puțini săraci la mesele puse înaintea lor și de i se întîmpla ca prea puțină milostenie să dea săracilor din obișnuitele sale îndurări, atunci, căzînd la pămînt înaintea lui Dumnezeu, zicea: "Nu sînt vrednic să umblu pe pămîntul Dumnezeului meu!"

Soția lui se numea Aglaida, femeie binecredincioasă și temătoare de Dumnezeu, milostivă și îndurătoare către săraci; însă fiind stearpă, se ruga lui Dumnezeu, zicînd: "Doamne, pomenește-mă pe mine, nevrednica roaba Ta, și dezleagă-mi nerodirea, ca să mă învrednicesc a mă numi și mamă de fii; dă-ne fii, ca să putem avea mîngîiere în viața noastră, împreună cu bărbatul meu, și sprijinitor la bătrînețile noastre". Aducîndu-și aminte Dumnezeu de dînsa, după mila Sa, a dăruit rod pîntecelui ei, că a născut fiu; și s-a veselit bărbatul ei și au botezat pe prunc, numindu-l Alexie. Iar cînd a fost pruncul de șase ani, l-au dat să învețe carte și în grabă a învățat gramatica, retorica și cărțile bisericești. Apoi și Scriptura dumnezeiască învățînd-o bine, s-a făcut înțelept tînărul. Deci, socotind deșertăciunea lumii, și-a pus în gînd să se lepede de bunătățile cele vremelnice ale acestei vieți, ca să moștenească pe cele veșnice. Și a început a-și osteni trupul, purtînd în taină o haină aspră pe trupul său.

După ce Alexie a ajuns la vîrsta cea desăvîrșită și la anii cei cuviincioși de căsătorie, a zis Eufimian către femeia sa: "Să facem nuntă fiului nostru". Și s-a veselit Aglaida de cuvintele bărbatului său; apoi, căzînd la picioarele lui, a zis: "Să întărească și să săvîrșească Dumnezeu cuvîntul tău, ca să văd însoțirea lui, să-i privesc fiii și se va veseli sufletul meu; după aceea voi putea mai mult să ajut săracilor și scăpătaților". Deci, au logodit pe Alexie, iubitul lor fiu, cu o fecioară de neam împărătesc și l-au cununat în biserica Sfîntului Bonifaciu, cu cinstiți arhierei și toată ziua pînă seara au petrecut în veselii și în dănțuiri.

După aceea, Eufimian a zis către mire: "Intră, fiule, la mireasa ta, ca să-ți vezi soția". Iar el, intrînd în cămară, a găsit-o stînd pe un scaun de aur. Și, scoțîndu-și inelul de aur și brîul cel scump, le-a învelit cu o basma de porfiră și le-a dat ei, zicîndu-i: "Păzește-le acestea și Dumnezeu să fie cu noi, pînă ce darul Lui va face ceva nou". După aceea, s-a dus de la dînsa. Și, intrînd în casa sa cea deosebită, s-a dezbrăcat de hainele cele țesute cu aur și s-a îmbrăcat cu altele, mai proaste. Apoi, luînd ceva din bogăția sa, aur și pietre scumpe, și ieșind noaptea în taină din palat și din cetate, a mers la mare și, aflînd o corabie ce mergea spre Laodiceea, a intrat într-însa. Apoi, dînd plata corăbierului, a pornit, rugîndu-se lui Dumnezeu și zicînd: "Dumnezeule, Cel ce m-ai adus din pîntecele maicii mele, izbăvește-mă și acum de această deșartă viață lumească și mă învrednicește la judecată să stau de-a dreapta Ta, împreună cu toți cei ce Ți-au plăcut Ție!"

Sosind corabia în Laodiceea, a ieșit Sfîntul Alexie la uscat. Apoi, aflînd călători mergînd spre Mesopotamia, s-a dus cu dînșii la Edesa, cetatea Mesopotamiei, unde se afla chipul cel nefăcut de mînă al Domnului nostru Iisus Hristos, pe care Însuși Domnul mai înainte de patima Sa cea de bunăvoie l-a trimis lui Avgar, domnul Edesei. Văzînd fericitul Alexie chipul lui Hristos, s-a bucurat și, vînzîndu-și acolo toate lucrurile cele de mare preț pe care le-a luat de acasă, a împărțit la săraci aurul, s-a îmbrăcat singur într-o haină veche a unui sărac și s-a făcut ca unul din cei care cer milostenie în pridvorul bisericii Preacuratei Stăpînei noastre Născătoare de Dumnezeu, postind totdeauna, gustînd doar puțină pîine și apă; și în toate Duminicile se împărtășea cu dumnezeieștile și preacuratele lui Hristos Taine. Iar dacă lua vreo milostenie de la iubitorii de Hristos, o împărțea și pe aceea la săracii mai bătrîni, spre hrana lor. Privirea sa era plecată spre pămînt, iar mintea îi era sus, înțelepțindu-se cu dumnezeiasca gîndire. Și atît de mult i se uscase trupul de multa înfrînare, încît i se vestejise frumusețea feței lui, vederea i se întunecase, ochii i se adînciseră și numai pielea și oasele i se vedeau.

După plecarea Sfîntului Alexie din casa sa, părinții lui, cînd s-a luminat de ziuă, au intrat în cămara lui și, negăsind pe fiul lor, ci numai pe mireasă șezînd posomorîtă și întristată, erau în nepricepere. Deci, căutîndu-l în toate părțile și neaflîndu-l, au început a plînge cu amar, iar veselia li s-a întors în tînguire. Maica, intrînd în cămara sa, a închis ferestrele și a așternut un sac de nisip și, presărîndu-l cu cenușă, s-a aruncat cu fața în jos, plîngînd și tînguindu-se. Apoi se ruga și zicea: "Nu mă voi scula de pe pămîntul acesta, nici nu voi ieși din închisoarea aceasta, pînă ce nu voi ști ce s-a făcut cu singurul meu fiu, unde s-a ascuns și ce i s-a întîmplat". Iar mireasa, stînd lîngă dînsa, cu lacrimi grăia: "Nici eu de la tine nu mă voi duce, ci mă voi asemăna turturelei celei iubitoare de pustie și de bărbat, care, după ce se văduvește de soțul său, îl caută prin munți și prin văi, cu umilită cîntare, întristîndu-se. În acest chip și eu voi aștepta cu îndelungă răbdare, pînă ce voi auzi ceva despre bărbatul meu, unde este și ce fel de viață și-a ales".

Iar tatăl lui, fiind foarte mîhnit, pe toate slugile le-a trimis să caute pe fiul său în toate părțile. Unii dintre dînșii, ducîndu-se în Edesa și dînd de cel căutat, dar necunoscîndu-l, i-au dat milostenie ca unui sărac. Iar Sfîntul Alexie i-a cunoscut pe dînșii și a mulțumit lui Dumnezeu că l-a învrednicit să primească milostenie de la slugile sale de casă. Apoi slugile, întorcîndu-se, au spus stăpînului lor că l-au căutat peste tot locul și nu l-au aflat.

Sfîntul Alexie a stat în Edesa, lîngă biserica Preasfintei de Dumnezeu Născătoare, șaptesprezece ani și s-a făcut iubit lui Dumnezeu. După aceasta, s-a făcut pentru dînsul descoperire eclesiarhului, căci acesta a văzut în vedenie icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, grăind către dînsul: "Adă în biserica mea pe omul lui Dumnezeu, fiindcă este vrednic de cereasca împărăție; căci rugăciunea lui se suie ca niște tămîie cu bun miros înaintea lui Dumnezeu și precum stă coroana pe capul împărătesc, așa Duhul Sfînt se odihnește peste dînsul". Iar eclesiarhul, după vedenia aceea, căutînd pe un om ca acela și neaflîndu-l, s-a întors spre icoana Născătoarei de Dumnezeu, rugînd-o să-i arate pe omul lui Dumnezeu. Și a auzit iarăși în vedenie cuvînt de la Preasfînta Născătoare de Dumnezeu, că săracul cel ce șade în pridvor la ușa bisericii, acela este omul bisericii, acela este "Omul lui Dumnezeu".

Deci, aflîndu-l eclesiarhul, l-a dus în biserică, pentru ca să rămînă într-însa. Atunci s-a știut de mulți viața lui cea sfîntă și au început a-l cinsti. Iar Sfîntul Alexie, fugind de slava și cinstea omenească, s-a dus din cetatea Edesa, neștiind nimeni. Mergînd la limanul mării, a aflat o corabie mergînd spre Cilicia; deci s-a suit într-însa, zicînd către sine: "În cetatea Ciliciei mă voi duce, unde nimeni nu mă știe, și voi rămîne acolo în biserica Sfîntului Apostol Pavel".

Plutind corabia, fără de veste, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, s-a făcut furtună pe mare și, purtîndu-se corabia de valuri mai multe zile, a înotat spre Roma. Apoi ieșind sfîntul din corabie, a zis către sine: "Viu este Domnul Dumnezeul meu, nu voi îngreuna pe nimeni, ci mă voi duce în casa tatălui meu ca un necunoscut". Dar cînd se apropia de casă, a întîmpinat pe tatăl său, la vremea prînzului, întorcîndu-se de la palatele împărătești spre casă cu mulțime de slugi care mergeau înainte și după dînsul.

Deci, închinîndu-se lui pînă la pămînt, a strigat: "Robule al Domnului, miluiește-mă pe mine, săracul și scăpătatul, și poruncește-mi ca să fiu într-un colț al curții tale, ca să mă pot hrăni din sfărîmiturile ce cad de la masa ta; iar Domnul va binecuvînta anii tăi și-ți va da cereasca împărăție și dacă ai pe cineva dintre ai tăi înstrăinat, sănătos să ți-l întoarcă".

Eufimian, auzind pe sărac grăind de străinătate, și-a adus aminte îndată de iubitul său fiu, Alexie, și a lăcrimat. Apoi, îndată a arătat milă către sărac, poruncind să stea în curtea sa. Iar către slugile sale de casă a zis: "Cine din voi va voi să slujească săracului acestuia și, de-i va plăcea, viu este Domnul Dumnezeul meu, că va fi liber în toate zilele vieții sale, și moștenire va lua din casa mea. Deci, înaintea ușilor palatului meu să-i faceți o căscioară ca, intrînd și ieșind eu, să privesc spre dînsul; apoi, din masa mea să i se dea hrană și să nu-l supere nimeni".

Începînd Sfîntul Alexie a petrece înaintea palatelor împără-tești, în căsuța cea mică, Eufimian îi trimitea bucate în toate zilele din masa sa, dar pe acelea le împărțea la alți săraci, iar el oprea numai pîine și apă; și aceea, numai cu măsură o gusta ca să nu moară de foame și de sete. În toate nopțile petrecea fără somn, în rugăciune, iar Duminicile se ducea la biserică și se împărtășea cu dumnezeieștile Taine. Și minunată îi era răbdarea omului acestuia al lui Dumnezeu, căci multe supărări și necazuri îi făceau slugile totdeauna, mai ales seara tîrziu. Pentru că unii îl loveau peste obraz, alții îl trăgeau de păr, alții îl loveau peste grumaz, alții vărsau lături peste capul lui, iar alții într-alt chip își băteau joc de dînsul.

Dar nebiruitul pătimitor pe toate acelea le răbda tăcînd; căci știa că, fiind îndemnați de diavol, îi făceau niște lucruri de batjocură ca acelea; și spre acela se înarma cu rugăciunea, iar prin răbdare biruia meșteșugul aceluia. Apoi și alta era pricina răbdării lui minunate: În dreptul lui era fereastra palatului aceluia în care locuia mireasa lui, care, ca o altă Rut, n-a mai voit să se întoarcă în casa tatălui său, ci, împreună cu soacra sa ședea plîngînd. Și de multe ori auzea Sfîntul Alexie cînd se tînguiau mireasa și maica sa, pentru dînsul și grăiau cuvinte de jale și de plîngere; mireasa pentru văduvia ei, iar mama se tînguia pentru lipsa fiului. Iar inima lui se sfărîma cu jale de tînguirea lor. Însă cu dragostea pe care o avea sfîntul către Dumnezeu, biruia dragostea trupească către mireasă și către părinți și jalea cea nesuferită o răbda cu mulțu-mire, pentru Dumnezeu.

Așa nevoindu-se el în casa părintească șaptesprezece ani, de nimeni n-a fost cunoscut cine este. Ci ca un sărac și străin se socotea de toți, el care era fiu, moștenitor și stăpîn al casei, batjocorindu-se de robii cei de casă ca un străin și nemernic. Iar cînd a voit Dumnezeu să-l ia din viața cea atît de aspră, fiind în sărăcie și răbdare, și să-l ducă la viața și odihna cea veșnică, i-a descoperit ziua și ceasul morții. Deci Sfîntul Alexie, cerînd de la sluga sa hîrtie, cerneală și condei, și-a scris toată viața sa; și oarecare taine, ce se știau numai de părinții săi, după care putea să fie cunoscut de dînșii: adică cele ce le-a grăit către mireasa sa în odaie, și cum i-a dat ei inelul și brîul într-o basma de porfiră.

La sfîrșit a adăugat și aceasta: "Rogu-vă pe voi, părinții mei iubiți și preacinstita mea mireasă, să nu vă mîhniți pe mine, că v-am făcut atîta mîhnire, lăsîndu-vă singuri; și pe mine mă durea inima pentru durerea voastră, de multe ori am făcut rugăciune pentru voi către Dumnezeu, ca să vă dea răbdare și să vă învrednicească Împărăției Sale, iar eu nădăjduiesc spre milostivirea Lui că va împlini cererea mea, deoarece eu atît de nemilostiv am fost către a voastră tînguire. Dar mai bine se cade fiecăruia să asculte pe Făcătorul și Mîntuitorul său, decît pe născătorii săi; și cred că, pe cît v-am mîhnit, pe atît de mare bucurie veți avea prin răs-plătirea cea cerească!" Acestea scriindu-le, a petrecut rugîndu-se lui Dumnezeu pînă la ceasul mutării sale la cele veșnice.

Într-o zi, preasfințitul papă Inocențiu (402-417), slujind în soborniceasca biserică a Sfinților Apostoli și împăratul Onorie stînd de față, la sfîrșitul dumnezeieștii Liturghii s-a făcut un glas minunat din Sfîntul Altar, în auzul tuturor, zicînd: Veniți la Mine toți cei osteniți și însărcinați și Eu vă voi odihni pe voi. Acestea auzind cei ce stăteau de față, s-au înspăimîntat și s-au cutremurat. Apoi, căzînd cu fețele la pămînt, strigau: "Doamne miluiește!" Și iarăși s-a auzit un glas, zicînd: "Căutați pe omul lui Dumnezeu, care o să iasă din trup, să se roage pentru cetate și toate ale voastre se vor rîndui bine!"

După glasul acela, poporul a căutat prin toată Roma pe un om ca acela și neaflîndu-l, nu se pricepea. Apoi, de cu seară, joi spre vineri, adunîndu-se în soborniceasca biserică a Sfinților Apostoli împreună cu împăratul și cu papa, au făcut priveghere de toată noaptea, rugîndu-se lui Hristos Dumnezeu ca singur să le arate pe plăcutul Său. Iar a doua zi, fiind vineri, omul lui Dumnezeu, Sfîntul Alexie, s-a despărțit de trupul său și s-a dus către Domnul. Și s-a făcut glas din Altar în biserică ca și mai înainte, zicînd: "În casa lui Eufimian căutați pe omul lui Dumnezeu!"

Iar împăratul, întorcîndu-se către Eufimian, a zis: "Avînd un dar ca acela în casa ta, pentru ce nu ne-ai arătat?" Iar Eufimian a zis: "Viu este Domnul Dumnezeu, că nimic nu știu de aceasta!" Și chemînd pe o slugă mai veche, i-a zis: "Știi pe cineva din cunoscuții tăi, care să aibă vreo faptă bună și să fie plăcut lui Dumnezeu?" Răspuns-a sluga aceluia: "Viu este Domnul Dumnezeu, că nu știu, căci toți sînt străini de fapte bune și petrec cu neplăcere de Dumnezeu".

Apoi împăratul și papa au voit ca însăși ei să meargă la casa lui Eufimian. Acesta, alergînd înainte, a pregătit în palatul său scaune împăratului, papei și altor boieri. Și cînd s-au apropiat, i-a întîmpinat cu lumînări și cu tămîie. Iar soția lui Eufimian, tînguindu-se în cămara sa, a auzit zgomot în curte și în palat și a întrebat ce este. Dar, înștiințîndu-se despre venirea împăratului și a papei și pentru ce au venit, s-a minunat. Asemenea, văzînd pe mireasa sa stînd în foișor, iar pe împărat și pe papă cu o mulțime de popor văzîndu-i venind, se minuna, gîndindu-se ce să fie aceasta.

După ce a șezut împăratul împreună cu papa și cu boierii, și făcîndu-se tăcere, sluga care slujea Sfîntului Alexie a zis către Eufimian: "Stăpîne al meu, oare nu este acela omul lui Dumnezeu, adică săracul ce mi l-ai încredințat mie? Pentru că văd mari și minunate lucruri la el: În toate zilele postește, gustînd tîrziu numai puțină pîine și apă, în toate Duminicile se împărtășește cu dumnezeieștile Taine și în toate nopțile petrece fără somn la rugăciune. Apoi și oarecare copii de ai noștri multe supărări îi făceau lui, lovindu-l peste obraz, trăgîndu-l de păr și cu lături udîndu-l, iar el pe toate acelea cu bucurie și blîndețe le răbda".

Eufimian, auzind acestea, îndată a alergat la căscioara săra-cului și, strigîndu-l prin fereastră de trei ori, n-a auzit răspuns. A intrat înăuntru și a aflat pe omul lui Dumnezeu cu bunăcuviință zăcînd mort, avînd fața acoperită și o hîrtie strînsă ținînd în mîna dreaptă. Iar cînd i-a descoperit fața, a văzut-o strălucită cu darul, ca o față de înger. Și a vrut să ia hîrtia aceea din mîna lui și să vadă ce este scris într-însa, dar n-a putut s-o scoată, de vreme ce mîna o ținea tare. Deci, degrabă întorcîndu-se la împărat și la papă, a zis către dînșii: "Am aflat pe cel pe care îl căutăm! Însă a murit și ține o hîrtie în mîini, pe care nu ne-o dă".

Atunci împăratul și papa au poruncit să gătească un pat de mult preț și așternut frumos; apoi, scoțînd din căsuță sfîntul trup al omului lui Dumnezeu, l-au pus pe patul acela cu cinste. După aceea, împăratul cu papa plecîndu-și genunchii și sfintele moaște sărutîndu-le, au grăit cu lacrimi către dînsul ca și către un viu: "Rugămu-ne ție, robule al lui Hristos, dă-ne hîrtia aceasta ca să știm ce este scris într-însa și să te cunoaștem pe tine cine ești". Și s-a dat din mînă hîrtia împăratului și papei, pe care luînd-o, au dat-o lui Aetie, arhivarul bisericii celei mari.

Făcîndu-se tăcere mare, a început arhivarul a citi cu mare glas hîrtia aceea. Iar cînd a ajuns pînă la acel loc unde era scris despre părinți și despre mireasă și pentru inelul și brîul cel dat de dînsul miresei în cămară, a cunoscut Eufimian pe Alexie, fiul său, și a căzut pe pieptul lui, cuprinzîndu-l și sărutîndu-l cu dragoste și cu tînguire strigînd: "O, vai mie, fiul meu preaiubit, pentru ce ne-ai făcut nouă astfel? Pentru ce atît de mare mîhnire ne-ai adus nouă? Vai mie, fiul meu, cîți ani în casa aceasta petrecînd și tînguirea părintească văzînd-o, nu te-ai arătat pe sineți, nici ai mîngîiat bătrînețile noastre, fiind în acea amară mîhnire pentru tine! O, vai mie, fiul meu preadorit, dragostea mea, mîngîierea sufletului meu, ce voi face acum? Oare pentru moartea ta voi plînge sau pentru aflarea ta voi prăznui?" Și se tînguia Eufimian nemîngîiat, smulgîndu-și căruntețile sale.

Iar Aglaida, soția, auzind tînguirile bărbatului și înștiințîndu-se cum că săracul acela care a murit este fiul ei, a deschis ușile cămării sale și a alergat acolo, smulgîndu-și părul despletit și hainele sale rupîndu-și și spre cer cu umilință privind; iar către poporul cel mult strîns, cu rugăminte striga: "Dați-mi loc, o, popoarelor, dați-mi loc ca să-mi văd a mea nădejde. Dați-mi cale ca să-mi văd și să cuprind pe singurul și iubitul meu fiu".

Apoi sosind, s-a aruncat peste cinstitul trup al fiului său, cuprinzîndu-l cu dragoste sărutîndu-l și zicînd: "Vai mie, stăpînul meu! Vai, dulcele meu fiu, pentru ce ai făcut aceasta? Pentru ce acest fel de mîhnire ai pus în sufletele noastre? Vai mie, lumina ochilor mei, cum nu te-ai cunoscut de noi atîția ani, viețuind împreună cu noi? Cum nu te-ai umilit, auzind totdeauna tînguirile noastre cele amare pentru tine și nu te-ai arătat nouă?" Asemenea și mireasa, care petrecea de treizeci și patru de ani fără de mirele său, purtînd haine negre, căzînd la sfintele moaște, izvoare de lacrimi scotea, udînd cu dînsele cinstitul trup al iubitului său. Apoi, cu nesățioasă dragoste sărutîndu-l, se tînguia cu amar, fiind nemîngîiată: "Vai mie! Amar mie!" și alte multe cuvinte de jale cu umilință zicea, încît toți, pentru tînguirea ei, se porneau spre plîngere; și plîngeau toți împreună, lăcrimînd cu părinții și cu mireasa.

După aceea, împăratul și papa au poruncit ca să ducă patul cu cinstitul trup al omului lui Dumnezeu și să-l pună în mijlocul cetății, ca toți să-l vadă și să se atingă de el. Apoi au grăit către popor: "Iată am aflat pe acela ce-l căuta credința voastră!" Deci, s-a adunat toată Roma și se atingeau de sfîntul, sărutînd sfintele lui moaște. Și cîți erau neputincioși, toți se tămăduiau. Orbii vedeau, leproșii se curățau, diavolii din oameni se izgoneau și orice fel de boli și neputințe omenești se vindecau desăvîrșit prin atingerea de tămăduitoarele moaște ale plăcutului lui Dumnezeu, Alexie.

Niște minuni ca acelea văzînd împăratul și papa, singuri au luat patul acela să-l ducă în biserică, ca să se sfințească prin atingerea trupului Sfîntului Alexie. Iar părinții și mireasa, mergînd în urmă, plîngeau. Și era atît de multă adunare de oameni care se sîrguiau să se atingă de cinstitul trup al sfîntului, încît nu era cu putință să se ducă patul de strîmtorarea și înghesuiala poporului. Deci, a poruncit împăratul să se arunce aur și argint la popor, ca să se dea în lături oamenii de la pat și astfel să dea cale spre biserică. Însă nimeni nu căuta la aur și argint, ci fiecare avea dorire să vadă pe omul lui Dumnezeu, să se atingă de el și să-l sărute. Deci papa sfătuia pe popor să se dea în lături, făgăduindu-le că nu va îngropa îndată sfintele moaște, ci va aștepta pînă ce toți le vor săruta și se vor sfinți cu atingerea. Și abia înduplecîndu-se, s-au retras puțin și ducînd sfintele moaște în biserica cea mare, le-au lăsat o săptămînă ca oricine să se atingă și să se închine lor.

Toată săptămîna aceea părinții și mireasa sa au șezut în biserică, plîngînd lîngă cinstitele moaște. Dar împăratul a poruncit să se pregătească o raclă de marmură și de smaragd și să o împodobească cu aur, apoi au pus într-însa pe Sfîntul Alexie, omul lui Dumnezeu. Și îndată a izvorît din sfintele moaște mir cu bună mireasmă și a umplut racla, încît se ungeau cu acel mir toți pentru vindecarea tuturor neputințelor. Și au făcut îngropare cinstită Sfîntului Alexie, omul lui Dumnezeu, slăvind pe Dumnezeu, Cel preamărit și închinat în Treime.

Sfîntul Alexie s-a mutat la cele veșnice în a șaisprezecea calendă a lui aprilie, adică la 17 martie, în anul de la facerea lumii 5919, iar de la întruparea Cuvîntului lui Dumnezeu 411, împărățind în Roma Onorie, pe vremea papei Inocențiu, iar în Constantinopol ținînd împărăția Teodosie cel Mic (408-450). Dar peste toți stăpînind Domnul nostru Iisus Hristos, împreună cu Tatăl și cu Sfîntul Duh, Căruia se cuvine slava, în veci. Amin.


La începutul paginii | Viețile Sfinților pe luna martie

Home | Vietile Sfintilor | Calendar | Predici ale Parintelui Cleopa | Acatistier | Links | Cauta in site

Copyright © 1999-2016 Pagini Ortodoxe Românesti. Toate drepturile rezervate.