Home | Vietile Sfintilor | Calendar | Predici ale Parintelui Cleopa | Acatistier | Links | Cauta in site

Pătimirea Sfinților patruzeci de mucenici din Sevastia Armeniei
(9 martie)

Versiune fara diacritice | Viețile Sfinților pe luna martie


Pe vremea împărăției necredinciosului împărat Liciniu (308-324), fiind mare prigoană împotriva creștinilor și pe toți credincioșii silindu-i spre jertfirea idolilor, era în Sevastia, cetatea Armeniei, un voievod cu oaste, anume Agricolae, pierzător, sălbatic și isteț spre slujba idolească. Într-acel timp li se poruncea creștinilor, care se aflau în cetele ostășești, să aducă jertfă diavolilor. Și erau în ceata lui Agricolae, în părțile Capadociei, niște ostași, patruzeci la număr, care, de asemenea, slujeau într-o dregătorie ostășească și aveau dreapta credință în Hristos Dumnezeu, fiind bărbați tari și nebiruiți în războaie, iar în dumnezeieștile Scripturi foarte iscusiți.

Înștiințîndu-se voievodul despre trei dintre aceștia, Chirion, Candid și Domnos cît și despre însoțitorii lor cum că sînt creștini, i-au prins și i-au silit spre închinarea la idoli; că zicea către dînșii voievodul astfel: "Precum în războaie ați fost cu un suflet și cu un cuget și v-ați arătat vitejia voastră, tot așa și acum, cu un cuget și un suflet, să arătați supunerea voastră la împărăteștile legi și să jertfiți zeilor de voie, mai înainte pînă a nu vă sili cu muncile".

La aceste cuvinte sfinții ostași, răspunzînd tiranului, au zis: "Dacă pentru împăratul cel pămîntesc ne-am luptat în războaie și am biruit pe vrăjmași, precum singur mărturisești, ticălosule, cu atît mai vîrtos ne vom nevoi pentru Împăratul cel fără de moarte și vom birui a ta răutate și al tău vicleșug". Atunci a zis voievodul Agricolae: "Una din două stă înaintea voastră: ori zeilor să aduceți jertfă și să luați mai mari daruri, ori, nesupunîndu-vă, să fiți necinstiți și izgoniți din dregătoria ostășească. Gîndiți-vă și alegeți ceea ce vi se pare vouă că este mai de folos".

Sfinții ostași au zis: "Despre ceea ce ne este nouă de folos, se îngrijește Domnul". Zis-a voievodul: "Nu grăiți multe, ci, lăsînd vorbele cele mincinoase, pregătiți-vă să jertfiți de dimineață zeilor". Acestea zicîndu-le Agricolae, a poruncit să-i ducă în temniță, unde, intrînd sfinții, și-au plecat genunchii la rugăciune și ziceau către Dumnezeu: "Scoate-ne pe noi, Doamne, din ispită și din smintelile celor ce lucrează fărădelegea". Iar după ce a înserat, au început a cînta psalmul acesta: Cel ce locuiește în ajutorul Celui Preaînalt, întru acoperămîntul Dumnezeului cerului se va sălășlui - zicînd și cealaltă parte a psalmului aceluia, pînă la sfîrșit. Iar după cîntare se rugau și iarăși cîntau după rugăciune. Deci astfel au petrecut fără somn, pînă la miezul nopții.

În cîntare începea stihurile Sfîntul Chirion, iar Sfinții Candid și Domnos, împreună cu ceilalți, cîntînd după Chirion, repetau acele stihuri. Iar la miezul nopții li s-a arătat Domnul, zicîndu-le: "Bun este începutul nevoinței voastre, dar cel ce va răbda pînă în sfîrșit, acela se va mîntui". Acel glas al Domnului toți l-au auzit și s-au înspăimîntat, apoi s-au bucurat și n-au dormit pînă a doua zi. Iar Agricolae voievodul adunînd prietenii și sfetnicii săi, le-a poruncit să aducă din temniță înaintea sa pe sfinții patruzeci de ostași, către care a zis: "Acestea ce voi zice către voi, nu cu înșelăciune, nici cu vicleșug le voi zice, ci însuși adevărul voi grăi. Cîți ostași are împăratul vostru, nu sînt asemenea vouă întru nimic, nici întru înțelepciune, nici întru tărie, nici întru frumusețe, nici așa de iubiți nu-mi sînt mie ca voi. Așadar, a mea dragoste să nu voiți a o întoarce spre ură, că în a voastră putere stă ca ori dragostea mea, ori ura să le aveți".

A răspuns Sfîntul Candid: "Numele tău, Agricolae, se potrivește cu obiceiul, pentru că ești înșelător și sălbatic". Zis-a voievodul: "Au nu v-am spus că întru a voastră stăpînire este ori spre dragoste către voi, ori spre ură să mă porniți?" Iar Sfîntul Candid a zis: "De vreme ce, precum singur grăiești, este întru a noastră stăpînire, de aceea vrem ca spre ură către noi să te pornim. Că și noi te urîm pe tine și numai de la Dumnezeul nostru căutăm milă și dragoste. Tu, cel sălbatic și fără de omenie, vrăjmașule al Dumnezeului nostru, să nu ne iubești pe noi, fiind în fărădelege și zavistnic și cuprins de întunericul rătăcirii, iar numele tău cel sălbatic fiind asemenea cu obiceiurile cele de fiară".

De aceste cuvinte ale sfîntului minunîndu-se voievodul și scrîșnind din dinți ca un leu, a poruncit să-i arunce pe sfinți în legături și în temniță. Iar Sfîntul Chirion a zis către dînsul: "Nu ai de la împăratul stăpînire ca să ne muncești, ci numai ca să ne întrebi". Temîndu-se, voievodul a poruncit ca, lăsîndu-i liberi, să-i bage în temniță și să nu-i pună în legături; însă a poruncit străjerului temniței ca să-i păzească cu grijă, căci aștepta venirea voievodului Lisie.

Deci, șezînd sfinții în temniță, în toate zilele și nopțile învățau de la Sfîntul Chirion, pentru că le zicea: "Cu purtarea de grijă a lui Dumnezeu ni s-a întîmplat aceasta, o, fraților, căci ne-am întovărășit întru cea vremelnică oaste. Pentru aceasta să ne sîrguim a nu ne despărți în veci. Ci, precum am viețuit cu un suflet și cu un cuget, astfel și mucenicia s-o săvîrșim împreună și, precum am plăcut împăratului celui muritor, astfel și Celui fără de moarte, Împăratului Hristos Dumnezeu, să ne sîrguim a fi plăcuți".

După ce au trecut șapte zile, sfinții fiind încă ținuți în temniță, Lisie voievodul a venit în țările acelea și în cetatea Sevastiei. Apoi, șezînd la judecată împreună cu voievodul Agricolae, în ziua a opta a poruncit să-i aducă pe sfinții patruzeci de ostași. Sfinții mergînd la judecata cea nedreaptă, Chirion fericitul îi sfătuia astfel pe frații săi: "Fraților, să nu ne temem. Au doar nu ne ajută Dumnezeu în războaie, cînd Îl chemăm pe El și biruim pe vrăjmași? Aduceți-vă aminte cînd am fost într-un război mare oarecînd și toate cetele noastre s-au pus pe fugă, iar noi singuri, numai patruzeci, am rămas în mijlocul vrăjmașilor și ne-am rugat lui Dumnezeu cu lacrimi și, cu ajutorul Lui, pe unii i-am ucis, iar pe alții, rănindu-i, i-am izgonit. Și întru atîta mulțime de potrivnici și într-un atît de mare război, nici unul din noi n-a fost rănit. Iar acum numai trei s-au sculat asupra noastră: satana și voievozii Lisie și Agricolae. Mai bine-zis, numai vrăjmașul cel nevăzut ridică război asupra noastră. Oare unul singur va putea să biruiască patruzeci? Să nu fie.

Deci se cuvine nouă acum să facem ceea ce făceam totdeauna, adică să alergăm la Dumnezeu cu fierbinte rugăciune. Iar El, ajutîndu-ne, nici legăturile, nici muncile nu ne vor vătăma pe noi. Oare nu totdeauna o rînduială ca aceasta păzeam? Căci, cînd intram în război, cîntam acest psalm: Dumnezeule, întru numele Tău mîntuiește-mă și întru puterea Ta mă judecă! Dumnezeule, auzi rugăciunea mea, ia în urechi graiul gurii mele. Și acum același lucru să facem, că ne va auzi Dumnezeu și ne va ajuta!"

Atunci cîntau sfinții psalmul acela, pînă ce au fost duși la judecată. La priveliștea aceea se adunase tot poporul cetății. Iar cînd au stat înaintea lui Lisie și a lui Agricolae, Lisie voievodul căutînd spre dînșii, a zis: "Mai mari dregătorii socotesc că poftesc bărbații aceștia". Și a zis către sfinți: "Vrednicii mai mari și mai multe daruri decît alții veți lua de la mine, numai de vă veți supune legilor împărătești, ca să aduceți jertfă zeilor. Vi se dă voie de alegere ca, ori închinîndu-vă zeilor, să luați mai mari daruri și cinstiri, ori, de vă veți lepăda a face aceasta, îndată vă veți lipsi de dregătoria ostășească și la munci veți fi dați".

Răspuns-a Sfîntul Candid: "Nu numai cinstea ostășească, ci și trupurile noastre să se ia de la noi, că nimic mai scump nu este nouă, nimic mai cinstit, decît Hristos, Dumnezeul nostru". Atunci a poruncit voievodul ca să bată cu pietre pe sfinți peste gură. Iar Sfîntul Candid a zis: "O, boierule al întunericului și învățătorule a toată fărădelegea, începe să faci acestea și vei vedea răsplătirea". Iar voievodul, scrîșnind din dinți, a zis către sfinți: "O, răi slujitori! Pentru ce nu faceți mai degrabă cele ce se poruncește vouă?"

Iar slujitorii idolești, luînd pietre, cînd voiau să arunce asupra sfinților, ei aruncau unul asupra altuia și unii pe alții se ucideau. Iar sfinții mucenici, văzînd aceea, se întăreau întru Domnul și se făceau mai cu îndrăzneală.

Atunci voievodul, pornindu-se spre mînie, a apucat o piatră și a aruncat asupra unuia din sfinți; iar piatra aceea a lovit pe voievod în obraz și i-a sfărîmat gura. Atunci Sfîntul Chirion a zis: Cei ce se luptă cu noi au slăbit și au căzut. Cu adevărat sabia lor a intrat în inimile lor și arcele lor se vor sfărîma.

Voievodul a zis: "Așa mă jur pe zei, cum că o vrăjitorie s-a arătat întru dînșii". Iar Sfîntul Domnos a zis: "Astfel mă jur pe Hristos, cum că Dumnezeu a biruit, făcînd ca fețele voastre cele fără de rușine, care grăiau asupra Fiului Său nedreptate, să le acopere de rușine. Au nu te rușinezi, nebunule și diavole, plin de întunericul cel mai de jos. Străinule de tot adevărul, semănătorule de sminteli, Agricolae, tu ești cap al diavolului, iar boierul cel dimpreună cu tine este coadă a mîniei și amîndoi sînteți slugi ale satanei. Dacă la începutul muncilor ce ni le-ați adus nu v-ați încredințat de puterea lui Dumnezeu care este cu noi, apoi începeți alte munci".

Slujitorii tiranului au zis către sfinți: "O, cei mai fără de minte vrăjmași ai zeilor noștri și străini de mila lor, pentru ce nu le aduceți jertfe?" Sfîntul Chirion răspunse: "Noi cinstim pe Unul Dumnezeu, pe Iisus Hristos, Fiul Său și pe Sfîntul Duh și ne sîrguim a săvîrși cu îndrăzneală alergarea nevoinței noastre, ca după ce vom birui înșelăciunea voastră, să primim cununile vieții celei fără de moarte".

Apoi voievodul a poruncit să-i ducă iarăși în temniță ca să se gîndească ce le va mai face. Deci, fiind închiși sfinții în temniță, au început a cînta: Către Tine, Cel ce locuiești în cer, am ridicat ochii noștri și, precum sînt ochii slugilor în mîinile stăpînilor lor, așa și ochii noștri sînt către Domnul, Dumnezeul nostru, pînă ce se va milostivi spre noi. După rugăciune, în ceasul al șaselea din noapte, s-a auzit către dînșii glasul Domnului, Care li s-a arătat, zicîndu-le: "Cel ce crede în Mine, de va și muri, viu va fi. Îndrăzniți și nu vă temeți de muncile cele de puțină vreme, că degrabă vor trece; răbdați puțin, pătimiți după lege ca să primiți cununi".

Cu o mîngîiere ca aceasta de la Domnul nostru Iisus Hristos fiind întăriți sfinții, au petrecut acea noapte veselindu-se cu duhul. Iar după ce s-a făcut ziuă, din porunca tiranului au fost aduși din temniță înaintea lui. Și ei au grăit către acei necurați judecători: "Fă-ne orice voiești, că noi sîntem creștini și nu voim să ne închinăm idolilor". Sfinții, grăind acestea, au văzut pe diavol lîngă Agricolae, ținînd în dreapta o sabie iar în stînga un șarpe și îi grăia la ureche: "Al meu ești, îmbărbătează-te".

Atunci voievodul, împreună cu Lisie, au poruncit ca pe toți sfinții patruzeci de mucenici să-i ducă legați la iezer; că era un iezer lîngă cetatea Sevastiei, care avea apă multă. Răbdînd vitejește cele de aici și bucurîndu-se de cele nădăjduite, sfinții mucenici grăiau unul către altul: "Nu de haine ne dezbrăcăm, ci pe omul cel vechi lepădăm; aspră este iarna, dar dulce este Raiul; iute este gerul, dar plăcută este desfătarea. Pentru Raiul pe care l-am pierdut să nu mai răbdăm astăzi pe noi haina cea stricăcioasă. Să defăimăm gheața care ne topește și să urîm trupul.

Să socotim chinurile ca pe niște desfătări și să alergăm spre lacul cel înghețat întocmai ca spre o apă plăcută. Să nu ne înfricoșăm de vremea aceasta de iarnă ca să fugim de înfricoșătorul foc al gheenei. Să ardă piciorul, ca să dănțuiască în veci; iar mîna să se rupă, ca să se înalțe către Domnul. Să nu ne fie milă de firea cea muritoare, ci să alegem mai bine moartea ca să ne încununăm cu cununi de biruință de la Hristos, Dumnezeul și Mîntuitorul sufletelor noastre".

Cînd pătimeau acestea sfinții mucenici, era iarnă, fiind un ger cumplit și vînt mare. Deci i-a băgat dezbrăcați în mijlocul iezerului, pe cînd se pleca ziua spre seară; și împrejur au pus ostași și pe străjerul temniței ca să străjuiască pe mucenici. Și era în marginea iezerului un feredeu (baie), făcut înadins pentru ca dacă vreunul din mucenici, slăbind de ger, ar voi a se pleca la închinarea la idoli, să iasă din apă și să se încălzească într-acel feredeu cald.

Sosind ceasul întîi din noapte și gerul întărindu-se mai cumplit, trupurile sfinților înghețau de ger. Atunci unul dintr-înșii, neputînd să rabde, s-a despărțit din acea sfîntă ceată și a alergat la feredeu. Dar cînd și-a atins piciorul de pragul feredeului, abia simțind căldura, îndată a căzut mort. Iar sfinții, dacă au văzut pe acel fugar plecînd de la dînșii, au strigat către Dumnezeu într-un glas: "Au doară în rîuri Te vei mînia, Doamne? Au doar în rîuri este mînia Ta, sau în mare pornirea Ta? Pentru că cel ce a căzut de la noi ca apa s-a vărsat și toate oasele i s-au risipit, iar noi nu ne vom depărta de la Tine, căci ne vei învia și numele Tău vom chema, pe Tine, pe Care Te laudă toată făptura, balaurii și toate adîncurile, focul, grindina, zăpada, gheața și duhul cel de vifor; Cel ce umbli pe mare ca pe uscat și valurile cele sălbatice le alini, prin amenințarea mîinii Tale.

Acum Același ești, Doamne, Cel ce ai ascultat rugăciunile lui Iacob, cînd fugea de certarea lui Isav, fratele său; Cel ce ai ajutat lui Iosif și l-ai izbăvit din primejdie; Cel ce ai auzit pe Moise care a dat semne și minuni în Egipt împotriva lui Faraon și a poporului său și a despărțit marea și pe poporul Tău l-a scos în pustie; Cel ce ai ascultat pe Sfinții Tăi Apostoli, ascultă-ne și pe noi, Doamne, ca să nu ne înece viforul apei, nici să ne înghită adîncul, că am sărăcit foarte. Ajută-ne, Dumnezeule, Mîntuitorul nostru, că am stat în adîncul apei și ni s-au udat picioarele în sîngele nostru; ușurează-ne de sarcină și alinează iuțimea văzduhului, Doamne, Dumnezeul nostru, că spre Tine nădăjduim, ca să nu ne rușinăm și să cunoască toți că ne-am mîntuit, strigînd către Tine".

Dar în ceasul al treilea din noapte i-a strălucit o lumină ca soarele, atît de caldă, ca în vremea secerișului și a izgonit gerul, iar gheața a topit-o și a încălzit apa. Iar ostașii cei ce străjuiau se cuprinseseră de somn, numai străjerul temniței nu dormea. El, auzind pe sfinți rugîndu-se lui Dumnezeu, cugeta în sine cum cel ce scăpase la feredeu s-a topit îndată ca ceara de căldură, iar ceilalți, petrecînd în ger atît de mare, sînt încă vii.

Și, căutînd către dînșii, a văzut o lumină strălucindu-i; și, ridicînd ochii în sus, voia să vadă de unde vine spre dînșii acea lumină. Atunci a văzut pogorîndu-se din cer, spre capetele sfinților, niște cununi prealuminoase, treizeci și nouă la număr; și cugeta, zicînd în sine: "Nu sînt patruzeci de oameni care pătimesc? Pentru ce nu este cununa a patruzecea, ci numai treizeci și nouă?"

Înțelegînd că acela care a fugit la feredeu este lepădat din ceata sfinților și pentru aceasta cununile nu sînt în număr deplin de patruzeci, a deșteptat pe străjeri și, dezbrăcîndu-se de hainele sale, a sărit în iezer, înaintea ochilor acelora, strigînd și zicînd cu mare glas: "Și eu sînt creștin!" Apoi, stînd în mijlocul sfinților mucenici, a zis: "Doamne, Dumnezeule, cred în Tine, precum și aceștia au crezut, numără-mă în ceata lor și mă învrednicește să pătimesc pentru Tine, împreună cu acești robi ai Tăi, ca făcîndu-mă iscusit, să mă găsesc vrednic de Tine!" Și s-a făcut desăvîrșit numărul de patruzeci al sfinților mucenici, căci străjerul temniței a împlinit locul celui căzut. Iar numele lui era Aglaie.

Astfel, împlinindu-se numărul cetei mucenicilor, diavolul, văzîndu-se biruit și rușinat, s-a prefăcut în asemănare de om și, tînguindu-se, striga în auzul tuturor: "Vai mie, sînt biruit de bărbații aceștia și acum sînt la toți de rîs și de ocară, că n-am avut prieteni și slugi de un suflet ca să nu fi fost biruit! Deci ce îmi rămîne mai mult, decît numai să întorc inima boierilor mei și să ardă trupurile sfinților și să le arunce în rîu ca nici moaștele lor să nu rămînă?"

Iar Sfîntul Chirion a strigat, zicînd: "Cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru? Tu ești Dumnezeu, Care faci minuni! Căci pe cel ce era asupra noastră, ca pe noi l-ai făcut, Stăpîne, și micșorarea zecimii a patra ai împlinit-o, iar pe satana l-ai rușinat". Deci au început cu toții a cînta psalmul acesta: Mîntuiește-mă Doamne, că a lipsit cel cuvios.

A doua zi au mers necurații tirani la iezer și, văzînd pe sfinții mucenici în apă fiind vii, neînghețați de frig și de ger, s-au mirat și meșteșug vrăjitoresc îl socoteau pe acela, deoarece și apa în iezer o simțeau că este caldă. După aceea, văzînd și pe străjerul temniței stînd în apă între mucenici, mai mult s-au mirat și au întrebat despre dînsul pe ostași: "Din ce pricină a făcut așa?" Iar ostașii au răspuns: "Noi am fost cuprinși de somn greu, iar el, toată noaptea nedormind, fără de veste ne-a deșteptat și am văzut o lumină mare, unde stăteau mucenicii; iar el, degrabă dezbrăcîndu-se și aruncîndu-și hainele sale, a sărit la dînșii, strigînd așa: "Și eu sînt creștin!""

Atunci tiranii, umplîndu-se de mînie, au poruncit ca, legîndu-i, să-i tîrască la mal; și, ducîndu-i de acolo la locul cel de muncă, au hotărît să li se sfărîme gleznele cu ciocane. Făcîndu-se acea cumplită muncă, maica unui tînăr de treizeci de ani, anume Meliton, dintre sfinții mucenici care pătimeau, venind acolo, îi întărea cu cuvinte de îmbărbătare pe sfinți, spre vitejeasca răbdare. Căci, temîndu-se ca nu cumva fiul ei, ca un tînăr ce era, să se înfricoșeze și să slăbească în munci, cu dinadinsul spre dînsul întinzîndu-și mîinile, îl învăța grăind: "Fiul meu cel preadulce, mai rabdă încă puțin ca să fii desăvîrșit. Nu te teme, fiule. Iată Hristos stă înainte, ajutîndu-ți!"

Iar sfinții mucenici, fiind sfărîmați și acum sufletele lor dîndu-le Domnului, grăiau: "Sufletul nostru ca o pasăre s-a izbăvit din cursa vînătorilor; cursa s-a sfărîmat și noi ne-am izbăvit. Ajutorul nostru este întru numele Domnului, Cel ce a făcut cerul și pămîntul!" Și zicînd toți "Amin", și-au dat lui Dumnezeu sfintele lor suflete. Iar Sfîntul Meliton, fiul acela care era îndemnat de maică-sa, încă mai răsufla.

Deci tiranii au poruncit slujitorilor ca, punînd în care trupurile sfinților, să le ducă spre ardere; iar pe tînărul acela l-au lăsat abia răsuflînd, avînd nădejde că va fi încă viu. Însă maică-sa, văzînd pe fiul ei singur, lăsîndu-și slăbiciunea femeiască și avînd tărie bărbătească, a luat pe fiul său pe umeri și fără de temere mergea după car. Iar Mucenicul Meliton, care era dus de maica sa, bucurîndu-se, și-a dat sufletul său în brațele lui Hristos. Iar maica sa, ajungînd carele, a pus trupul fiului său mort peste trupurile sfinților.

După ce i-au dus la locul cel de ardere, aproape fiind de rîu, ostașii au adus o mulțime de vreascuri și de lemne și au făcut un stog foarte mare și, punînd pe dînsele muceniceștile trupuri, le-au aprins. Iar după ce a ars stogul acela, au rămas oasele sfinților. Și au zis între dînșii tiranii: "De vom lăsa așa oasele acestea, le vor lua creștinii și vor umple toată lumea cu dînsele, împărțindu-le spre pomenirea lor. Deci să le aruncăm în rîu ca nici praful lor să nu rămînă!" Atunci au aruncat rămășițele de la moaștele sfinților în rîu, spre pierderea desăvîrșită a pomenirii mucenicilor.

Iar Domnul, Cel ce păzește toate oasele plăcuților Săi, n-a lăsat să piară în apă nici o părticică din ele, ci pe toate le-a păzit întregi. După trei zile s-au arătat sfinții, fericitului Petru, episcopul acelei cetăți, zicîndu-i: "Vino noaptea și ne scoate pe noi din rîu!" Iar el, luînd clerul său și bărbați cucernici, a mers la malul rîului, noaptea fiind foarte întunecoasă. Și iată că deodată s-au luminat oasele sfinților în apă ca stelele; și oriunde se afla cea mai mică părticică, locul acela strălucea ca de o lumină. Deci, adunînd episcopul din apă toate oasele sfinților, pînă la unul, le-a pus într-un loc cinstit.

Astfel, cei ce au pătimit pentru Hristos și s-au încununat de El, ca niște lumini strălucesc în lume. Ei în Dumnezeu au crezut și pe Hristos L-au mărturisit, iar de Duhul Sfînt nu s-au lepădat și s-au preamărit de către Preasfînta și Făcătoarea de viață Treime, lăsînd pomenirea vieții lor, spre mîntuirea tuturor celor ce cred în Tatăl, Fiul și Sfîntul Duh.

Iar numele acestor patruzeci de Sfinți Mucenici sînt acestea: "Chirion, Candid, Domnos, Isihie, Ieraclie, Smaragd, Valent, Vivian, Evnichie, Claudie, Prisc, Teodul, Eutihie, Ioan, Xantie, Ilian, Sisinie, Aghie, Aetie, Flavie, Acachie, Ecdit, Lisimah, Alexandru, Ilie, Leontie, Gorgonie, Teofil, Dometian, Gaie, Atanasie, Chiril, Sacherdon, Nicolae, Valerie, Filoctimon, Severian, Hudion, Meliton și Aglaie".

Sfinții patruzeci de Mucenici au fost prinși și au pătimit pentru Hristos, mai înainte de patru calende ale lui martie, adică în douăzeci și șase zile ale lunii februarie. Și și-au dat sufletele lor Domnului în al șaptelea idis al lui martie, adică în ziua a noua a lunii martie, stăpînind Liciniu în Răsărit. Dar mai ales împărățind Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine slava, cinstea și închinăciunea ca și Tatălui și Sfîntului Duh, în veci. Amin.


La începutul paginii | Viețile Sfinților pe luna martie

Home | Vietile Sfintilor | Calendar | Predici ale Parintelui Cleopa | Acatistier | Links | Cauta in site

Copyright © 1999-2016 Pagini Ortodoxe Românesti. Toate drepturile rezervate.