Pomenirea Cuviosului Isihie pustnicul
(5 martie)

Versiune fara diacritice | Vieţile Sfinţilor pe luna martie

Marele plăcut al lui Dumnezeu Isihie, din scutece bine povăţuindu-se la fapta bună, a urît plăcerile pămînteşti şi s-a făcut locaş al Sfîntului Duh. Apoi, suspinînd pentru săturarea bunătăţilor celor veşnice, cele din Sionul cel de sus, pentru aceasta de bună voia lui s-a izgonit din patrie şi şi-a căutat loc în pustie.

Cuviosul Isihie era cu neamul din ţara antrapenească, care este lîngă marea ce adapă Adriania. Şi suindu-se în muntele ce se numeşte Maionis, diavolii care vieţuiau acolo, temîndu-se de izgonirea lor şi vrînd să întoarcă pe sfîntul din hotarele acelea, au intrat în doi oameni, în Ioan şi în Ilarion şi, întîmpinînd pe plăcutul lui Dumnezeu, l-au întrebat unde merge.

Înştiinţîndu-se de scopul lui, i-au zis: "Au nu ştii, o, omule, că acel loc este rău şi te duci la moarte. Căci acolo se află mulţime mare de fiare mîncătoare de trupuri, încă şi tîlhari cumpliţi locuiesc acolo şi nu vei putea să fii viu în acel loc nici o zi". Sfîntul, înţelegînd cu duhul că acele cuvinte nu sînt omeneşti, ci diavoleşti, le-a zis: "Eu pentru mulţimea păcatelor mele, sînt vinovat morţii. Deci voi merge ca să mor ori mîncat de fiare, ori chinuit de tîlhari".

Acestea zicînd, a făcut rugăciune şi, cu puterea Crucii izgonind duhurile necurate cele fără de trupuri din trupurile omeneşti, a mers în calea sa şi, suindu-se într-o parte a muntelui, a iubit acel loc. Zidindu-şi acolo chilie, a început a vieţui nevoindu-se în pustniceştile osteneli ale pustiei. Şi făcînd grădină, o lucra, săpînd pămîntul, semănînd seminţe şi din ostenelile mîinilor sale se hrănea.

S-a întîmplat de au venit odată o mulţime de păsări în grădina lui şi-i mîncau verdeţurile şi seminţele şi pustiau de tot ostenelile sfîntului. Pentru aceea sfîntul rugîndu-se lui Dumnezeu, îndată păsările cele ce gustau din ostenelile lui cădeau din văzduh jos şi nu puteau să zboare, ci erau întinse pe pămînt. Iar cîte se atingeau de seminţele din grădină, acelea nu se mai puteau ridica în văzduh, ci ca de nişte otravă fiind vătămate, se tăvăleau. Şi era plin locul acela de mulţimea cea mare de păsări, ce căzuseră pe pămînt.

După o vreme, cuviosului fiindu-i milă de păsări, ieşind din chilie, a zis către ele: "Duceţi-vă de aici şi să nu mai mîncaţi ostenelile monahiceşti". Aceasta zicînd sfîntul, îndată toate păsările care zăceau la pămînt, au zburat sus şi de atunci nu se mai apropiau niciodată de grădina lui. După aceea, aflînd apă într-o vale, a zidit acolo o biserică mică, în numele Sfîntului Apostol Andrei, unde petrecea cu linişte şi în gîndirea de Dumnezeu, împreună cu ucenicii săi.

Odată a fost adusă o fecioară îndrăcită, ai cărei părinţi, căzînd la picioarele sfîntului, îl rugau să izgonească duhul cel necurat din fiica lor. Iar cuviosul, rugîndu-se lui Dumnezeu, îndată a alungat pe diavol din acea fecioară. Apoi către părinţii ei a zis: "Acestea grăieşte Duhul Sfînt, că în acest loc, după moartea mea, va fi o mănăstire de sfinte femei pustnice, a căror putere de rugăciuni va izgoni de aici toate taberele diavoleşti". Această proorocie a sfîntului s-a împlinit la vremea sa.

Într-una din zile, ieşind Cuviosul Isihie din chilia sa, a văzut un om trăgînd cu boii un car mare, plin de multă povară. Din întîmplare, un bou, împiedicîndu-se cu picioarele, a căzut la pămînt şi nu putea să se scoale. Iar omul, alergînd, se nevoia să-l scoale de la pămînt, dar în zadar se ostenea, căci boul lui de osteneală a început a plînge.

Cuviosul văzînd aceasta, i s-a făcut milă de el şi, apropiindu-se de bou, îl netezea pe grumaz şi ca unui cuvîntător îi grăia boului: "Scoală-te, leneşule, şi săvîrşeşte calea ta, ca nu cîndva aflîndu-te vrăjmaşul că eşti netrebnic, să te facă unealta răutăţii sale". Aceasta zicînd, a făcut semnul Crucii asupra boului şi îndată sculîndu-se, boul alerga, trăgînd cu linişte carul cel încărcat. Deci, s-a minunat omul acela de aceasta şi, închinîndu-se sfîntului cu mulţumire, s-a dus cu bucurie în calea sa. Iar sfîntul, sporind din zi în zi spre mai bine şi suindu-se spre săvîrşirea faptei bune, s-a învrednicit a fi cu îngerii împreună vorbitor şi a ştiut a sa mutare către Dumnezeu mai înainte cu treizeci de zile prin îngerul lui Dumnezeu. Pentru aceasta, umplîndu-se de mare bucurie, se gătea spre ieşire. Iar aproape de sfîrşitul său, chemînd ucenicii care vieţuiseră cu el, i-a învăţat din destul.

După aceea, fiind miezul nopţii, deodată a strălucit din cer lumină, nu numai la chilia sfîntului, ci şi în tot locul acela. Iar Cuviosul cu veselie zicea cuvintele acestea: "În mîinile Tale, Doamne, îmi dau duhul meu". Apoi a trecut spre cereştile locaşuri. Sfîntul şi cinstitul lui trup l-au îngropat în biserica cea mai sus numită, "a Sfîntului Apostol Andrei", în raclă de piatră, lîngă sfintele uşi.

După aceea Teofilact, episcopul Amasiei, a adus cinstitele moaşte ale sfîntului nestricate, în cetatea sa; şi le-a pus de-a dreapta altarului, în anul de la facerea lumii şase mii trei sute, pe vremea împărăţiei lui Constantin şi a Irinei (780-797). Iar în locul acela din pustie, unde s-a nevoit cuviosul, s-a făcut mănăstire de fecioare, după proorocia sfîntului.