Make your own free website on Tripod.com
Home | Vietile Sfintilor | Calendar | Predici ale Parintelui Cleopa | Acatistier | Links | Cauta in site

Viața Cuviosului Părintelui nostru Iacob Pustnicul
(4 martie)

Versiune fara diacritice | Viețile Sfinților pe luna martie


Smerenia se face oamenilor ce iubesc pe Dumnezeu pricinuitoare de multe bunătăți folositoare de suflet, adică a celor ce-și îndreptează viața după poruncile Mîntuitorului. Pe această smerenie, dacă va cîștiga-o cineva desăvîrșit, acela nu se teme că va cădea în păcat, pentru că nu se înalță și nu nădăjduiește în sine, ci în Dumnezeu. Iar cît de multă vătămare netămăduită și mare pagubă aduc mîndria și trufia celor ce nu se păzesc, se arată din povestirea ce ne este pusă înainte. Deci să se învețe din ea cei ce petrec viața cerească pe pămînt, în ce chip să fie cu îngrijire și să se păzească să nu cadă cei cărora li se pare că stau bine.

În această povestire vom afla o preafrumoasă povățuire de viață și deprindere de smerită cugetare. Vom vedea chipul ridicării grabnice și fără de lenevire din căderea păcatului și vom cunoaște puterea pocăinței, care atît de mult poate la Milostivul Dumnezeu, încît răpește pe om nu numai din porțile iadului și din durerile gheenei, ci îl și îndreptează la mai bună viață decît cea dintîi, și la mai înalte fapte bune decît cele dintîi, ajutîndu-i darul Domnului. Deci, se cade să începem această povestire folositoare de suflet:

Era un bărbat sihastru în țara Feniciei, viețuind aproape de cetatea ce se numea Porfirion, cu numele Iacob. Acela, lepădîndu-se de deșertăciunile acestei vieți vremelnice și primind călugăria, a petrecut cincisprezece ani într-o peșteră. Și atît de mult a sporit în pustniceștile nevoințe și atît de mare s-a făcut în faptele bune și de Dumnezeu iubit, încît s-a învrednicit a lua de la Dumnezeu putere asupra diavolilor. Astfel, multe vindecări dăruia oamenilor, în numele Mîntuitorului nostru Iisus Hristos, încît toți se minunau de acea viață plină de fapte bune, alergînd la el nu numai credincioșii, ci și necredincioșii samarineni, pe care, cu proorocească vedere cunoscîndu-i dumnezeiescul bărbat, îi învăța mult din dumnezeieștile Scripturi și-i întorcea la adevărata credință creștinească.

Dar diavolul, care de la început urăște neamul omenesc, iar mai vîrtos pizmuiește asupra celor ce cu osîrdie slujesc lui Hristos, văzîndu-se rușinat prin faptele cele bune și multe ale acelui sfînt bărbat și prin viața cea desăvîrșită, s-a sculat asupra lui cu meșteșugirile sale, vrînd să-l izgonească din locurile acelea. Deci, intrînd într-unul din necredincioșii samarineni care viețuiau în cetatea Porfiron, ca altă dată în Iuda, l-a îndemnat să uneltească pentru izgonirea lui Iacob.

Acela, adunînd samarineni de un gînd cu păgînătatea sa, rudenii și prieteni, vecini și slugi, a venit cu ei în casa necuratului lor popă și s-au sfătuit toți împreună, cum l-ar izgoni pe Iacob din hotarele acelea, căci din credința lor pe mulți îi întoarce la Hristos. Sfătuindu-se mult, s-au învoit la o meșteșugire ca aceasta: au chemat la dînșii pe o femeie desfrînată și i-au dat ei douăzeci de galbeni și încă tot atîta i-au făgăduit a-i da, numai să meargă și să înșele pe Iacob sihastrul spre păcat, ca să poată ei afla asupra lui pricină și să-l izgonească din hotarele lor cu necinste, ca pe un desfrînat.

Deci femeia aceea, fiind momită, s-a dus la dînsul seara, foarte tîrziu, și, bătînd în ușă, îl ruga ca să-i deschidă și s-o lase înăuntru. Dar fericitul, nedeschizîndu-i, ea mai tare bătea fără de rușine, supărîndu-l cu multele rugăminți. Deschizînd sfîntul ușa și văzînd pe femeie, socotea că este o nălucă. Deci, îngrădindu-se cu semnul Crucii, îndată a închis iarăși ușa și, întorcîndu-se în chilie, stătea cu fața spre răsărit; apoi s-a rugat lui Dumnezeu cu dinadinsul ca să izgonească de la dînsul drăceasca nălucire. Fiind la miezul nopții, femeia bătînd neîncetat, a strigat cu mare glas, zicînd: "Miluiește-mă, tu, cel ce ești adevărat rob al Dumnezeului celui viu! Deschide-mi ușa, ca să nu fiu înaintea chiliei tale mîncare fiarelor!"

Cuviosul bărbat Iacob, gîndindu-se la vremea cea de noapte și la mulțimea fiarelor, a deschis ușa nevrînd, și a zis către dînsa: "De unde ai venit și ce cauți aici?" Femeia a răspuns: "Sînt din mănăstirea fecioarelor, trimisă în cetate de egumenă pentru o trebuință și iată, întorcîndu-mă, m-a cuprins noaptea întunecată și am rătăcit din cale și am venit aici. Deci mă rog ție, omule al lui Dumnezeu, miluiește-mă și nu mă lăsa înaintea ușii tale, ca să mă mănînce fiarele, ci-mi poruncește ca să rămîn la tine în noaptea aceasta, pînă ce se va face ziuă; și voi merge apoi în calea ce-mi este înainte".

Cuviosul, milostivindu-se spre dînsa, a lăsat-o înăuntru, punîndu-i înainte pîine și apă. Iar el, închizîndu-se singur în chilia cea mai dinăuntru, a lăsat-o pe ea în cea mai dinafară. Deci ea, mîncînd pîinea, s-a odihnit puțin. După aceea, prefăcîndu-se că este bolnavă, a început a striga cu amar, tăvălindu-se la ușa chiliei celei mai dinăuntru și rugînd pe cuviosul ca să-i ajute.

Sfîntul, uitîndu-se pe o ferestruică și văzînd-o bolind, nu se pricepea ce să-i facă. Iar ea a zis: "Rogu-mă ție, părinte, caută spre mine și mă îngrădește cu semnul Crucii, de vreme ce mă doare inima foarte rău". Iar el, auzind aceasta, a venit la dînsa și îndată, aprinzînd foc aproape de femeie și aducînd untdelemnul sfînt pe care îl avea, a șezut lîngă ea. Punînd la foc mîna cea stîngă, iar pe cea dreaptă muind-o în sfîntul untdelemn, se atingea de pieptul acelei femei, pe de o parte făcînd semnul Crucii, iar pe alta, ungîndu-i și încălzindu-i inima ei cu mîna, căci spunea că foarte rău bolește.

Însă ea, de necurată poftă fiind pornită spre dînsul, voind a-l vîna, îi zicea: "Mă rog ție, părinte, unge-mă mai mult cu untdelemn și cu mîna încălzește-mi inima, ca să înceteze durerea care m-a cuprins".

Iacob, fiind nevinovat cu inima și fără de răutate, credea cuvintele femeii și a făcut aceea. Însă, văzînd și înșelăciunea diavolească ce îi ridica război trupului și temîndu-se ca nu cumva din milostivirea și îndurarea cea de prisos față de dînsa, să-și aducă asupra sufletului său veșnică durere, două sau trei ceasuri și-a ținut mîna stîngă în foc, suferind tare, încît și încheieturile degetelor lui arzîndu-se, au căzut. Aceasta o făcea fericitul, oștindu-se împotriva războiului diavolesc; ca, pentru nesuferita durere ce i se făcea prin arderea focului, să nu-i vie un gînd necurat în minte.

Femeia, văzînd aceasta, s-a înspăimîntat, pentru că vedea toată mîna sfîntului acum arsă, și, umilindu-se, s-a sculat îndată și s-a aruncat la picioarele sfîntului cu lacrimi, bătîndu-și pieptul său și strigînd: "Vai mie, ticăloasa și orbita, vai mie, că m-am făcut locaș al diavolului!" Iar sfîntul, văzînd și auzind aceea, se minuna foarte, și a zis: "Scoală-te, femeie", și a ridicat-o de la pămînt degrabă. Apoi, făcînd rugăciune cu dinadinsul către Dumnezeu, a zis femeii: "Spune-mi, ce este aceasta? Pentru ce ai venit la mine?"

Deci, abia venindu-și în fire, femeia i-a spus lui toate cu de-amănuntul, cum au îndemnat-o pe ea păgînii samarineni asupra lui. Dar mai ales singur diavolul a făcut un meșteșug ca acesta, ca să poată vîna cu păcatul trupesc pe dreptul bărbat, care în viață urma celor fără de trup.

Unele ca acestea auzindu-le cuviosul, a suspinat cu greu și, vărsînd multe lacrimi, a dat mulțumire lui Dumnezeu. După aceea, învățînd-o pe ea și binecuvîntînd-o, a trimis-o la Preasfințitul Alexandru episcopul. Iar femeia, venind la biserică, și-a mărturisit lui Dumnezeu și episcopului toate păcatele sale. Învățînd-o episcopul din destul și văzînd-o că se pocăiește cu adevărat, a luminat-o cu Sfîntul Botez și a trimis-o în mănăstirea de fecioare, făcînd-o mireasă lui Hristos. După aceea, adunînd tot poporul creștinesc și clerul său, a izgonit din cetate și din părțile acelea pe toți samarinenii. Apoi venind la fericitul Iacob, l-a întărit într-o viață ca aceea, cu părintești cuvinte. Iar femeia cea mai înainte pomenită, care fusese păcătoasă, s-a făcut sfîntă, cu ajutorul darului Domnului, căci a plăcut lui Dumnezeu și s-a învrednicit a lua stăpînire asupra diavolilor.

Nu după multă vreme, o fiică a unui slăvit boier, muncindu-se de duh necurat, a început a chema pe nume pe Sfîntul Iacob. Și-au dus-o părinții ei la sfîntul, rugîndu-l ca, fiindu-i milă de acea tînără, să izgonească duhul cel necurat dintr-însa. Iar sfîntul bărbat, rugîndu-se lui Dumnezeu pentru dînsa și punîndu-și mîna pe ea, cu puterea lui Dumnezeu îndată a gonit dintr-însa diavolul și s-a făcut sănătoasă fecioara. Aceasta văzînd-o părinții ei, mulțumind lui Dumnezeu și vrînd să mulțumească și omului lui Dumnezeu, i-au trimis lui trei sute de galbeni. Iar dreptul bărbat, nu numai că n-a voit a-i lua, ci nici n-a privit la aur, zicînd:

"Nu se cuvine a cumpăra dumnezeieștile daruri, nici a le vinde, căci zice Scriptura: În dar ați luat, în dar să dați. Iar aurul acela se cade să-l dați la săraci, căci eu, viețuind în pustie, nu am trebuință de el". Și așa a trimis înapoi pe oamenii cei trimiși, împreună cu aurul.

După aceea, prin lucrarea diavolească, un tînăr oarecare fiind slăbănogit de amîndouă picioarele, a fost adus de rudenii la Sfîntul Iacob, pe care îl pofteau să se roage lui Dumnezeu pentru bolnav. Iar cuviosul, postind și rugîndu-se trei zile, a vindecat pe slăbănog și, binecuvîntîndu-l, i-a poruncit să se întoarcă cu picioarele lui la casa sa. Mulți din cei cuprinși de felurite neputințe veneau la acest făcător de minuni și toți cu rugăciunile lui se tămăduiau și se întorceau de la dînsul sănătoși. Deci, văzîndu-se omul lui Dumnezeu foarte mult cinstit de toți și temîndu-se ca nu cumva să se vatăme cu deșarta slavă, a lăsat acel loc și a fugit, depărtîndu-se de slava omenească.

Ieșind din cetate ca la patruzeci de stadii, a găsit lîngă un pîrîu o crăpătură mare în piatră și, sălășluindu-se într-însa, a viețuit treizeci de ani în rugăciuni și lacrimi, iar ca hrană a avut multă vreme verdețurile ce creșteau pe lîngă pîrîu. După aceea, făcîndu-și o mică grădină și lucrînd într-însa o parte din zi, se hrănea din rodurile ei. O viață ca aceea a lui, pînă într-atîta se preamărise, încît monahii și clericii de la douăzeci de mănăstiri veneau la dînsul pentru folos. Și nu numai cei duhovnicești, ci și oamenii mireni, fără de număr alergau la el și se povățuiau de dînsul spre fapta bună, învrednicindu-se binecuvîntării și rugăciunii lui, și cu mult folos se întorceau de la dînsul.

Unui bărbat ca acesta, care se învrednicise de atîta dar dumnezeiesc, i s-a întîmplat o cădere preacumplită. Și această ispită grea i-a fost fiindcă se înălța cu gîndul, socotind a sa sfințenie și viață plăcută lui Dumnezeu, biruindu-se de duhul mîndriei. Iar începutul căderii lui a fost într-acest fel:

Diavolul, vrăjmașul cel din început al oamenilor, care urăște pe cei ce au viață plăcută lui Dumnezeu și neîncetat le sapă groapă, a intrat într-o fecioară, care era fiica unui om bogat; și, muncind-o pe ea, chema cu gura ei numele lui Iacob și zicea: "Nu voi ieși, dacă nu mă veți duce la Iacob, pustnicul".

Iar părinții luînd-o pe ea, înconjurară mănăstirile și pustiile, căutînd mult pe acel sfînt părinte Iacob. Abia putînd a-l afla, au căzut la picioarele lui, strigînd: "Miluiește pe fiica noastră, că rău pătimește de duhul cel necurat! Și iată sînt acum douăzeci de zile, de cînd nici hrană, nici băutură n-a luat ci, strigînd, singură pe dînsa se sfîșie și cheamă numele tău".

Iar el, stînd la rugăciune, atît de mult se ruga pentru dînsa lui Dumnezeu, încît și locul acela pe care stătea s-a cutremurat. Iar după sfîrșitul rugăciunii, a suflat spre ea, zicînd necuratului duh: "În numele Domnului nostru Iisus Hristos, ieși din fecioara aceasta!" Și îndată diavolul, fiind ars ca de un foc, a fugit dintr-însa, iar fecioara, căzînd la pămînt, a rămas mult timp fără glas.

Sfîntul Iacob, rugîndu-se lui Dumnezeu, a luat-o de mînă și, ridicînd-o de la pămînt, a dat-o părinților ei; iar ei, văzînd o astfel de minune, au preamărit pe Dumnezeu. Și, temîndu-se să nu se întoarcă iarăși într-însa duhul necurat, l-au rugat pe sfîntul ca să mai șadă la dînsul fiica lor pînă a treia zi, pînă ce desăvîrșit se va însănătoși. Și a rămas fecioara la bătrîn, iar părinții ei s-au dus.

Însă se cuvine - precum și la început am zis, spre folosul multora și spre paza cu dinadinsul a celor ce călătoresc spre cereasca viață -, ca, povestind viața oamenilor celor desăvîrșiți, să spunem nu numai faptele cele bune ale lor, ci și ispitele ce li s-au făcut de la vrăjmașul cel întru tot rău, prin care, oarecînd împiedicîndu-se, au căzut un timp și iarăși s-au sculat.

Deci, precum faptele bune cele mari și adevărate ale acestui minunat bătrîn le-am spus, așa și furtuna ce se sculase asupra lui și acea cumplită cădere o vom mărturisi. Apoi vom spune și minunile cele mari ale cuviosului. Dar pe cît de frumoasă viață avea înainte fericitul Iacob, pe atît de mare a fost căderea lui; și pe cît de greu a căzut, cu atît mai bine, sculîndu-se după cădere, s-a îndreptat. Deci să auzim ce i s-a întîmplat.

Rămînînd la dînsul acea fecioară, diavolul, văzîndu-l singur într-un loc ca acela pustiu și găsind timp bun pentru meșteșugul său, a ridicat asupra lui război de necurate gînduri și poftă trupească. Și atît de mult s-a aprins cu pofta, el, care mai înainte nu s-a biruit prin înșelarea desfrînatei ce era îndemnată de samarineni asupra lui, precum mai înainte am zis, încît și-a ars mîna în foc, ca întreaga înțelepciune și curățenie să-și păzească. Deci, el care a făcut minuni și a izgonit diavolii, acela, aprinzîndu-se cumplit de poftă desfrînată, a uitat frica lui Dumnezeu și pustniceștile sale osteneli de mulți ani, cum și darul vindecării ce primise de la Dumnezeu. Și, cu toate că era la adînci bătrîneți, însă, biruindu-se de diavol, a căzut și a siluit-o pe fecioară, răpindu-i fecioria ei, cum și pe a sa, și astfel și-a prihănit și trupul și sufletul.

Apoi și-a pierdut toate cele mai dinainte ale sale osteneli pustnicești. Și nu i-a fost de ajuns a face acel păcat, ci încă a făcut și mai rău. Că precum cineva, alunecînd din deal, se prăvălește la vale și, din piatră în piatră alunecînd, se sfărîmă, astfel i s-a întîmplat și lui. Într-un păcat mare alunecînd, a căzut și într-altul mai mare și mai cumplit, adăugînd fărădelege peste fărădelege. Pentru că punîndu-i vrăjmașul un gînd fricos, cugeta în sine, zicînd: "Poate fata va spune părinților săi că am siluit-o, și-mi va fi rușine și ocară, apoi voi fi pentru ea în primejdie mare".

Deci sculîndu-se - fiind îndemnat de diavol -, a omorît pe acea fată nevinovată, socotind că astfel își va ascunde de oameni întîiul său păcat și va scăpa de rușine. Dar n-a rămas numai pînă aici, ci și mai mult s-a întins spre păcat; căci trupul fetei, pe care l-a întinat cu a sa necurăție și cu mîna sa fără milostivire l-a ucis, nu l-a dat obișnuitei îngropări în pămînt, ci, luîndu-l, l-a aruncat în răpejunea pîrîului, fără de nici o milă. Un astfel de rod are mîndria; căci dacă monahul acela nu s-ar fi socotit a fi sfînt și mare, n-ar fi căzut așa de cumplit și nici nu i-ar fi batjocorit bătrînețile lui vrăjmașul, care era batjocorit și călcat de el, altă dată, pe cînd era tînăr.

După astfel de grele păcate ce făcuse, a început a-l supăra diavolul, ca pe un rob al său, legat în cea mai de pe urmă groapă a pierzării, și l-a aruncat în prea greul păcat, mai mult decît toate păcatele, adică în deznădejdea lui Cain și a lui Iuda. Și, șezînd el în chilie, nu știa ce va mai face, decît numai se mustra de conștiință, suspinînd și deznădăjduindu-se, neîndrăznind a-și deschide nici gura la rugăciune, nici a-și întoarce mintea spre Dumnezeu. După aceea, s-a gîndit să fugă de acolo, într-o altă țară mai depărtată, să se ducă în lume, lepădîndu-și călugăria, ca să slujească la bătrînețe lumii și diavolului. Deci, a ieșit din peșteră și s-a apucat de calea cea gîndită și alerga repede, fiind alungat de deznădejde, ca de o furtună mare.

Însă darul cel mare și fără măsură al iubirii de oameni a lui Hristos, Cel nebiruit de păcatele a toată lumea, Care voiește ca toți oamenii să se mîntuiască și să nu piară nici unul, nu l-a trecut cu vederea nici pe acest bătrîn căzut, nici nu l-a lăsat pînă la sfîrșit să fie de batjocura diavolilor. Ci, cu negrăitele Sale judecăți, i-a pregătit ridicarea și îndreptarea.

Căci, ducîndu-se pe calea pe care o apucase, i s-a întîmplat în cale o mănăstire și, intrînd într-însa, s-a închinat egumenului și fraților. Iar ei, spălîndu-i picioarele, i-au pus înainte pîine, ca să mănînce. Dar Iacob nici nu voia să audă de aceea, decît numai suspina cu greu adeseori și rugîndu-l frații să primească hrană, le-a zis: "Amar mie ticălosul, cum voi putea să-mi ridic ochii la cer, cum voi mai îndrăzni să chem numele lui Hristos, pe Care L-am supărat și cum voi îndrăzni a mă atinge de bunătățile Lui, fiind desfrînat și ucigaș!" Și a mărturisit tuturor pe rînd, toate cele ce făcuse.

Auzind toate acelea, egumenul și frații s-au tulburat și, fiindu-le milă de dînsul, îl mîngîiau să nu se deznădăjduiască, ci să facă canon de pocăință pentru păcatele sale cele făcute. Și l-au rugat mult să rămînă la dînșii, dar n-a voit să-i asculte nicidecum, ci s-a dus în lume.

Mergînd el nu puțină depărtare de cale prin pustie, l-a întîmpinat un frate oarecare insuflat de Dumnezeu - după purtarea Lui de grijă -, și, închinîndu-se bătrînului Iacob, l-a rugat să se abată din cale și să meargă la dînsul în pustniceasca sa chilie, care era acolo aproape. Deci, silindu-l prin rugăminte, l-a dus la el și, spălîndu-i picioarele, îi arăta toate cele ce se cădeau iubirii de străini, punîndu-i înainte hrana ce-o avea și-l ruga să guste. Dar Iacob, fiind mustrat de vinovăția sa, suspina adeseori din adîncul inimii și se bătea în piept, iar de hrană nici nu voia a se atinge.

Atunci, fratele acela a căzut la picioarele bătrînului, mîngîindu-l și cu jurămînt adeverindu-l că nu se va scula de la pămînt, pînă ce nu-i va făgădui că va gusta din cele puse înainte. Deci făgăduindu-i, fratele s-a sculat de la pămînt și a gustat din hrană, așa cum putea să fie, ca în pustie. Apoi, după gustarea hranei, sculîndu-se amîndoi, au mulțumit lui Dumnezeu și iarăși au stat. Atunci fratele viețuitor în pustie a zis către bătrînul Iacob: "Părinte, spune-mi ceva de folos, învață-mă pe mine fiul tău în Hristos și-mi întărește inima, căci sînt foarte tulburat de multe și felurite gînduri".

Iacob, tînguindu-se foarte, plîngea nemîngîiat și, bătîndu-și pieptul, grăia: "Lasă-mă, frate, să plîng pentru grelele mele păcate, cu care am mîniat pe Dumnezeu. Căci în aceste deșarte și necinstite bătrîneți ale mele, ca un oarecare copil, fiind împins de diavol, am căzut în pierzare și am pierit. Pentru că patimile pe care le-am biruit în tinerețile mele, de acelea am fost biruit la bătrînețe; căci m-am aruncat în necuratul noroi al desfrînării și am îndrăznit a face fapte cu mult mai rele decît aceea".

Auzind acestea fratele acela, s-a umplut de mare mîhnire și întristare și ruga pe bătrîn să-i spună de-amănuntul toată acea ispitire diavolească. Îl ruga pentru două pricini: întîi, ca mărturisindu-și păcatele, să se deștepte spre pocăință, iar al doilea, ca și el auzind de căderea bătrînului să-și fie păzitor, ferindu-se de asemenea căderi.

Deci, Iacob a început a povesti astfel: "Eu am slujit Domnului cincizeci de ani și mai bine în post și în viața pustnicească, împotrivindu-mă tare patimilor, de care lucru sînt și semne pe trupul meu; căci mîna mea am ars-o în foc pentru curăție, și mare dar mă învrednicisem a avea eu nevrednicul, de la Preabunul Dumnezeu și multe minuni a făcut Dumnezeu prin mine, omul cel fărădelege.

Dar pe urmă satana a intrat în oarecare fată, ai cărei părinți auzind de darul lui Hristos care era în mine, au adus-o, ca să mă rog pentru dînsa și cu ajutorul lui Dumnezeu, am izgonit pe diavol dintr-însa. Atunci, părinții ei m-au rugat să stea fata lor la mine încă trei zile, pînă ce se va însănătoși desăvîrșit; și lăsînd-o la mine, s-au dus. Iar eu, aprinzîndu-mă de poftă trupească și orbindu-mă cu mintea, nepomenind nici pe Dumnezeu în ceasul acela, nici de gheenă temîndu-mă, nici gîndind că-mi pierd ostenelile cele de mulți ani, am siluit-o pe fată și am prihănit-o cu desfrînarea. Dar nu mi-a fost destul acel păcat. Ci, îndemnîndu-mă diavolul, am îndrăznit a face și altul mai grozav decît cel dîntîi. Căci am omorît pe fata aceea și i-am aruncat trupul în pîrîu. Deci, deznădăjduindu-mă de mîntuire, am ieșit din locul meu și mă duc în lume; căci, cum voi putea să ridic ochii spre înălțimea cerului? Și de voi îndrăzni a chema numele lui Hristos, El, pogorîndu-se din cer, mă va arde".

Mărturisind el acestea cu multe lacrimi și cu amară tînguire, fratele acela s-a umilit cu inima, și, căzînd pe grumajii bătrînului, îl săruta, grăind: "Rogu-mă ție, părinte, nu slăbi cu sufletul, nici te deznădăjdui de mîntuirea ta, ci crede că este loc de pocăință la Dumnezeu. Mărturisește Lui păcatele tale, pentru că Domnul este multmilostiv și milostivirea Lui asupra noastră este negrăită. Căci, dacă n-ar fi fost chip de pocăință la Dumnezeu, apoi cum David, după primirea proorocescului dar, căzînd în groapa desfrînării și a uciderii, ar fi putut cîștiga iertarea păcatelor sale celor mari?

Dacă n-ar fi fost loc de pocăință, apoi nici Sfîntul Petru, bătrînul între apostoli - căruia i-a încredințat Domnul cheile Împărăției cerului, după lepădarea de trei ori de Domnul nostru Iisus Hristos, în vremea patimii celei de voie și după plîngerea cu amar -, n-ar fi luat iertare de greșelile sale și mai mare cinste; căci a fost pus păstor oilor celor cuvîntătoare ale lui Hristos. Deci, să ne pocăim pînă ce avem vreme".

Cu niște cuvinte ca acestea, fratele acela, întărind sufletul lui Iacob, îl rugă ca să rămînă împreună cu dînsul, dar acela nu voia. Atunci a căzut fratele la picioarele bătrînului, și, sărutîndu-le, îl ruga să nu se despartă de dînsul; căci se temea ca bătrînul să nu-și piardă sufletul, căzînd în deznădejde. Neputînd a-l îndupleca, s-a întristat foarte și plîngea. Și, rugîndu-se lui Dumnezeu pentru el, cu osîrdie, l-a slobozit, dîndu-i hrană trebuincioasă pentru cale și l-a petrecut pînă la cincisprezece stadii, îndemnîndu-l spre pocăință. După aceea, cuprinzîndu-l și sărutîndu-l cu lacrimi, s-a întors la chilia sa.

Mergînd Iacob multă cale spre a se duce în lume, s-a abătut puțin și a aflat un mormînt vechi, făcut în chip de peșteră, în care erau o mulțime de oase, care se prefăcuseră în praf, de vechimea vremii. Deci, intrînd în mormîntul acela și toate oasele adunîndu-le într-un colț, s-a închis acolo. Apoi, plecîndu-și genunchii la pămînt, cu strigare și cu mare tînguire, bătîndu-se în piept, se mărturisea lui Dumnezeu, grăind:

"Cum voi privi la Tine, Dumnezeul meu? Ce începătură voi pune mărturisirii mele? Cu ce îndrăzneală voi mișca spre rugăciune necurata mea limbă și gură și de care păcat mai întîi voi începe a cere iertare? Pentru desfrînare sau pentru ucidere? Dă-mi iertare greșelilor mele cumplite, Preabunule Stăpîn! Fii milostiv mie, nevrednicul, Preamilostive Dumnezeule și nu mă pierde pentru lucrurile mele cele urîte, căci nu sînt mici fărădelegile mele. Am făcut desfrînare și ucidere, am vărsat sînge nevinovat, încă și trupul l-am dat apelor, fiarelor și păsărilor spre mîncare. Și acum, Doamne, Ție, Atotștiutorule, pe acestea le mărturisesc, cerînd iertare. Nu mă trece cu vederea, Stăpîne, ci, după negrăita Ta iubire de oameni, miluiește-mă pe mine necuratul, arată-mi bunătatea Ta cea preamare și curățește toate fărădelegile mele, ca să nu mă înece vrăjmașul, pe mine cel afundat în adîncul păcatului și balaurul cel mai de jos să nu mă înghită".

Într-o mărturisire ca aceasta a greșelilor sale și într-o pocăință ca aceasta fericitul Iacob a petrecut zece ani, îngropînd în mormînt viața sa; și s-a făcut el ca un mort, sălășluindu-se cu oasele morților, iar spre cei vii neîntorcîndu-se deloc. Căci, deși se întîmpla cîndva a veni cineva acolo, el către nimeni nu vorbea și celor ce-l întrebau nu le răspundea, și nici nu vorbea nimic, decît numai spre Dumnezeu își deschidea gura la rugăciune și spre mărturisirea greșelilor sale, în mormîntul cel închis.

Iar hrana lui erau niște verdețuri de mîncare ce creșteau pe acolo, în locurile cele pustii; și din acelea numai atît gusta, cît să nu moară de foame. Toată acea vreme, de zece ani, a petrecut-o în neîncetate lacrimi, în suspinuri și în rugăciuni, ziua și noaptea strigînd cu tînguire către Dumnezeu, mărturisind și bătîndu-și pieptul fără cruțare. Iar întru tot Înduratul și Multmilostivul Dumnezeu, Cel ce nu voiește moartea păcătosului, ci întoarcerea spre viață, n-a trecut cu vederea o pocăință ca aceea a lui atît de lungă. Ci, auzind suspinul și mărturisirea lui, i-a iertat greșelile și i-a dăruit iarăși darul facerii de minuni. Și după pocăință, minunea lui cea dintîi a fost aceasta ce urmează.

Secetă și arșiță cumplită cuprinzînd toată latura aceea și tot poporul rugîndu-se lui Dumnezeu cu post și cerînd ploaie, s-a făcut descoperire episcopului acelei cetăți, ca unui bărbat îmbunătățit și sfînt, zicîndu-i: "Este un sfînt părinte care locuiește într-un mormînt în latura voastră. Acela dacă se va ruga lui Dumnezeu pentru voi, toate răutățile vor înceta și ploaie aducătoare de roade se va pogorî".

Episcopul, adunînd dimineața clerul său și tot poporul, le-a spus descoperirea ce i se făcuse de la Dumnezeu. Și au mers cu cruci și cu cîntări de rugăciuni la mormîntul Cuviosului Iacob. Bătînd în ușa cea închisă, episcopul rugă, împreună cu tot poporul, pe plăcutul lui Dumnezeu, ca să aibă milă de latura lor și să se roage lui Dumnezeu, ca să întoarcă de la ei dreapta mînie și certare, să înceteze seceta și să trimită ploaie pe pămînt. Dar el nimic nu le răspundea din mormîntul acela, căci nici ochii nu îndrăznea a-i ridica în sus. Ci, numai își bătea pieptul, grăind în sine: "Milostiv fii, Hristoase, pentru multele și cumplitele mele fărădelegi".

Iar episcopul multă vreme a stat bătînd și rugîndu-se cu dinadinsul. Și, neputînd nici măcar să audă un răspuns de la dînsul, s-a întors împreună cu toți cei ce veniseră, tînguindu-se și plîngînd; și intrînd în biserică, iarăși săvîrșeau cîntări și rugăciune cu lacrimi. Apoi, mărindu-se arșița și mai mult și supărîndu-i secetă mare și foamete, striga tot poporul, mai cu osîrdie, către Dumnezeu, îndoind postul și rugăciunea.

Apoi iarăși s-a făcut episcopului descoperire, și glas se auzea, grăindu-i astfel: "Mergi la robul Meu Iacob, despre care ți-am descoperit. Acela de se va ruga către Mine pentru voi, îndată vă veți izbăvi de răutățile ce a cuprins latura voastră!" Deci, episcopul a mers iarăși cu tot clerul și cu poporul la mormîntul acela și năvăleau cu osîrdnice rugăciuni, supărînd pe robul lui Dumnezeu ca să facă pentru ei rugăciune.

Deschizînd ușcioara, l-au scos pe Sfîntul Iacob de acolo cu sila. Iar fericitul, chiar nevrînd, ridicîndu-și ochii la cer și înălțînd mîinile în sus, s-a rugat pentru poporul acela multă vreme. Și încă rugăciunea fiindu-i în gură, îndată s-a vărsat ploaie mare pe pămînt și arșița a încetat; pentru că Domnul a făcut voia celui ce se temea de El și rugăciunea aceluia a auzit-o, cu însuși lucrul împlinind aceasta, și s-a împlinit ceea ce zice proorocul: Atunci vei striga și Dumnezeu te va auzi. Și încă tu grăind, îți va zice: Iată am venit.

Episcopul și tot poporul înspăimîntîndu-se de acea slăvită minune și totodată bucurîndu-se, înălța lui Dumnezeu cîntări de mulțumită, cu veselie și cu prăznuire și pe plăcutul Lui, pe Sfîntul Iacob, preamult îl cinsteau. Iar ziua aceea, în care s-au izbăvit de niște răutăți ca acelea, cu rugăciunile Sfîntului Iacob, și au cîștigat mila lui Dumnezeu, au hotărît ca s-o prăznuiască în toți anii.

Cuviosul Iacob, de atunci luînd încredințare că Dumnezeu i-a primit pocăința și i-a iertat greșelile, a început a face multe minuni cu darul lui Hristos, căci, cîți bolnavi erau aduși la el, din toată latura aceea, cuprinși de orice fel de boală, toți dobîndeau îndată vindecare; iar diavolii, cu cuvîntul sfîntului, erau izgoniți; și, în puțină vreme, a făcut mai mari minuni, după a sa pocăință, decît mai înainte.

Într-același an în care a cerut de la Dumnezeu ploaie, s-a apropiat de sfîrșitul său. Deci, chemîndu-l pe episcop, a făcut învoială cu el ca, după moartea lui, să-i îngroape trupul într-acelaș mormînt. Și, după cîteva zile, s-a odihnit întru Domnul și s-a sălășluit sfîntul lui suflet întru bunătățile Domnului său, împreună cu sfinții cei ce, prin pocăință, au bineplăcut lui Dumnezeu. El a trăit, de la nașterea sa, șaptezeci și cinci de ani.

Îndată ce s-a vestit despre mutarea Sfîntului Iacob în toată latura aceea, s-a adunat de pretutindeni mulțime de popor la îngroparea lui, cu lumînări, tămîie și aromate. Episcopul a venit cu tot clerul, cîntînd cele cuviincioase și, cu aromate de mult preț ungînd sfîntul lui trup, l-au îngropat cu cinste într-același mormînt, precum vorbiseră mai înainte de sfîrșitul său. Iar după puțină vreme, episcopul a zidit o biserică în numele acestui sfînt Iacob, aproape de mormîntul lui.

Apoi luînd de acolo cinstitele lui moaște, le-a adus în biserică și a așezat a se prăznui sfînta lui pomenire în toți anii, întru cinstea plăcutului lui Dumnezeu, Preacuviosului Părintele nostru Iacob și întru slava lui Hristos Dumnezeu, Cel slăvit împreună cu Tatăl și cu Sfîntul Duh, în veci. Amin.


La începutul paginii | Viețile Sfinților pe luna martie

Home | Vietile Sfintilor | Calendar | Predici ale Parintelui Cleopa | Acatistier | Links | Cauta in site

Copyright © 1999-2016 Pagini Ortodoxe Românesti. Toate drepturile rezervate.