Make your own free website on Tripod.com
Home | Vietile Sfintilor | Calendar | Predici ale Parintelui Cleopa | Acatistier | Links | Cauta in site

Viața Cuviosului Părintelui nostru Gherasim de la Iordan
(4 martie)

Versiune fara diacritice | Viețile Sfinților pe luna martie


Cuviosul Gherasim, lauda pustnicilor, era de neam din părțile Lichiei. Din tinerețe, avînd cuget dumnezeiesc, s-a îngrădit cu frica lui Dumnezeu. Primind sfințitul chip monahicesc, mai întîi s-a dus în cea mai dinăuntru pustie a Tebaidei din Egipt și, acolo viețuind cu plăcere de Dumnezeu o vreme oarecare în nevoințe duhovnicești, s-a întors iarăși la Lichia, în patria sa. După aceea a venit în Palestina, pe la sfîrșitul împărăției lui Teodosie cel Tînăr (408-450), și s-a sălășluit în pustia Iordanului, în care strălucea ca o stea luminoasă cu razele cele pline de fapte bune. Acolo a făcut o mănăstire lîngă rîul Iordanului.

În zilele petrecerii lui în Palestina, împărățind Marchian și cu Pulheria (450-457), s-a făcut în Calcedon al patrulea Sinod a toată lumea (451) al Sfinților Părinți, împotriva lui Dioscor, răucredinciosul patriarh al Alexandriei, și a lui Eutihie arhimandritul, care ziceau că este numai o fire în Domnul nostru Iisus Hristos, și pe care i-au afurisit Sfinții Părinți.

După sinodul acela s-au sculat unii eretici care huleau sinodul ce se făcuse, ca și cum printr-însul ar fi lepădate dogmele dreptei credințe, iar învățătura lui Nestorie ar fi înnoită.

Unul din aceia a fost un oarecare Teodosie, cu chipul monah, dar cu obiceiul vrăjitor, ținînd de reaua credință a lui Eutihie. Acesta, venind în Ierusalim, a tulburat toată Palestina, amăgind nu numai pe cei simpli, ci pe mulți sfinți și pe împărăteasa Evdochia, văduva, care fusese soția împăratului Teodosie cel Tînăr și care, în acea vreme, locuia în Ierusalim. Cu ajutorul ei și al multor monahi palestinieni înșelați de el, au izgonit pe fericitul Iuvenalie, patriarhul Ierusalimului, de pe scaun, iar Teodosie monahul însuși a răpit scaunul. Iar cei ce erau nemișcați întru dreapta credință, aceia, prin neliniștea ce li se făcea de mincinosul Teodosie, s-au dus în pustietățile cele mai dinăuntru: la început s-a dus Cuviosul Eftimie cel Mare, iar după dînsul și ceilalți sfinți.

Într-acea vreme, s-a amăgit cu înșelăciunea eretică și Cuviosul Gherasim. Însă voind Dumnezeu, degrabă s-a îndreptat, precum scrie despre acesta Chiril al Ierusalimului, în viața Cuviosului Eftimie: "A fost atunci, în pustia Iordanului un sihastru, care nu de mult venise din Lichia, anume Gherasim, care toate rînduielile vieții monahicești le trecuse și bine se nevoise asupra necuratelor duhuri.

Acela, biruind și izgonind pe diavolii cei nevăzuți, a fost împiedicat și amăgit de diavolii cei văzuți, adică de eretici, căci a căzut în eresul lui Eutihie. Auzind de Cuviosul Eftimie, de a cărui slavă a faptelor bune se umpluseră urechile tuturor, a mers la dînsul, fiind el atunci în pustia ce se numește Ruva. Văzîndu-l, mult s-a folosit, sălășluindu-se împreună cu dînsul multă vreme. Avînd pe deplin învățătura dreptei credințe, a lepădat vătămarea eretică și s-a întors la dreapta credință, căindu-se foarte mult de înșelăciunea sa de mai înainte". Aceasta povestește Chiril despre dînsul.

După aceasta Preasfințitul Iuvenalie iarăși și-a luat scaunul său; căci dreptcredinciosul împărat Marchian a trimis să prindă pe acel mincinos patriarh Teodosie, ca să-și ia pedeapsă după faptele sale. Iar el, înștiințîndu-se despre aceea, a fugit la muntele Sinai și, ascunzîndu-se, s-a făcut neștiut. Deci, iarăși a răsărit în Ierusalim și în toată Palestina dreapta credință, încît mulți care fuseseră amăgiți cu eresul, s-au întors din nou la dreapta credință. Iar împărăteasa Evdochia, cunoscînd greșeala sa în credință, s-a pocăit foarte, lipindu-se iarăși de Biserica credincioșilor.

Mănăstirea Cuviosului Gherasim era departe de Sfînta cetate a Ierusalimului ca la treizeci și cinci de stadii, iar de rîul Iordanului ca de o stadie. În aceasta primea pe cei noi începători, iar părinților celor desăvîrșiți le dădea în pustie chilii sihăstrești. Erau sub mîna lui în pustie nu mai puțin de șaptezeci dintr-acești viețuitori, cărora le era dată rînduiala vieții de Cuviosul Gherasim, astfel: Cinci zile pe săptămînă fiecare ședea în pustniceasca sa chilie, singur, în tăcere, avînd oarecare lucru de mîini; mînca puțină pîine uscată, pe care o aducea cu sine din mănăstire, apă și curmale; iar a gusta vreo fiertură nu le era slobod; nici foc nu-i lăsa să aprindă în chiliile lor, ca nici cu cugetul să nu dorească ceva în acele cinci zile.

Sîmbăta și Duminica toți veneau în mănăstire și se adunau în biserică la Sfînta Liturghie și se împărtășeau cu Preacuratele și de viață făcătoarele Taine ale lui Hristos. După aceea, intrînd în trapeză, mîncau fiertură și beau puțin vin, întru slava lui Dumnezeu. Apoi fiecare își aducea lucrul mîinilor sale, pe care îl lucrase în cele cinci zile, și-l punea înaintea Cuviosului. Duminica după-amiază, iarăși fiecare se ducea la pustniceasca sa chilie, luînd puțină pîine și curmale și un vas cu apă, cum și mlădițe de finic, pentru împletit coșnițe. Și atît de mare le era sărăcia, încît fiecare nu avea nimic altceva, decît numai o haină veche ce-i acoperea trupul, o rogojină pe care se odihnea și un vas de lut cu apă. Și aveau poruncă de la părintele lor ca, ieșind din chilie, să nu-și închidă ușa, ci să lase chilia deschisă, ca oricine ar fi voit să intre și să ia ce i-ar plăcea din acele lucruri, să nu fie oprit. Toți aveau o inimă și un suflet, încît fiecare dintre dînșii zicea că nimic nu este al său, ci toate sînt de obște.

Se mai povestește și aceasta: Unii din acei părinți pustnici, venind la Cuviosul Gherasim, îl rugau ca să le poruncească să aprindă uneori lumînare în sihăstreștile lor chilii, pentru citirea de noapte, iar uneori să aprindă și foc ca să-și încălzească apă pentru trebuința lor. Sfîntul le răspundea: "De voiți să aveți foc în pustie, veniți de petreceți în mănăstire, împreună cu noii începători, căci eu niciodată nu voi lăsa să se facă foc în locașurile pustnicești, în toate zilele vieții mele!"

Auzind cei din Ierihon de o viață așa de aspră a pustnicilor, care erau sub mîna Sfîntului Gherasim, și-au făcut obicei ca, în toate sîmbetele și Duminicile, să vină la locașul Cuviosului Gherasim și să aducă îndestulare de hrană și vin și toate cîte erau de trebuință mănăstirii. Cuviosul Gherasim atît era de postitor, încît în Sfîntul și Marele Post nimic nu gusta pînă la luminata zi a Învierii lui Hristos, decît numai își întărea trupul și sufletul cu Sfînta Împărtășanie a dumnezeieștilor Taine.

Lîngă acest cuvios povățuitor a petrecut în singurătate și fericitul Chiriac, precum se află scris în viața lui, unde se zice: "Eftimie Cuviosul a primit cu dragoste pe Chiriac cînd a venit la dînsul, văzînd într-însul, prin proorocie, darurile lui Dumnezeu care erau să fie în el. Apoi degrabă l-a îmbrăcat în schimă cu mîinile sale și l-a trimis la Iordan, la Sfîntul Gherasim, fiindcă marele Teoctist se dusese către Domnul.

Sfîntul Gherasim, văzînd pe Chiriac tînăr, i-a poruncit să viețuiască în mănăstirea de obște și să slujească la ascultări. Iar Chiriac se arăta gata la toate ostenelile, se îndeletnicea în slujbele mănăstirii toată ziua și stătea la rugăciune toată noaptea, avînd rar puțin somn. Iar postul lui era că gusta la două zile pîine și apă. Cuviosul Gherasim văzînd o înfrînare ca aceea la vîrsta lui tînără, se minuna și îl iubea.

Sfîntul Gherasim avea obicei în Sfîntul și Marele Post, să meargă în pustia cea mai adîncă, ce se numea Ruva, în care se sălășluia cîteodată și Cuviosul Eftimie. Deci, iubind pe fericitul Chiriac pentru înfrînarea lui cea mare, îl lua cu dînsul la pustie. Acolo Chiriac se împărtășea în toate Duminicile cu Sfintele Taine din mîinile lui Gherasim, și petrecea în liniște pustnicească pînă la Duminica Stîlpărilor; apoi se întorcea în mănăstire cu mult folos în suflet. După cîtăva vreme, Cuviosul părintele nostru Eftimie a murit, a cărui mutare Cuviosul Gherasim a cunoscut-o pe cînd ședea în chilia sa, pentru că a văzut pe îngerii lui Dumnezeu înălțînd la cer cu bucurie sufletul Cuviosului Eftimie.

Deci sculîndu-se, a luat pe Chiriac și s-a dus în lavra lui Eftimie și l-a găsit adormit întru Domnul. După ce a îngropat cinstitul lui trup, s-a întors în chilia sa, împreună cu iubitul său ucenic Chiriac. Acestui mare plăcut al lui Dumnezeu i-a slujit o fiară necuvîntătoare, ca un om cu pricepere, din care pricină fericiții părinți Ioan Evirat și Sofronie sofistul scriu așa în Limonar: Am venit în lavra lui ava Gherasim, care era departe ca de o stadie de la Iordan. Iar monahii care viețuiau acolo ne-au spus despre ava Gherasim că, umblînd el prin pustiul Iordanului, l-a întîmpinat un leu bolnav, care i-a arătat piciorul în care intrase un ghimpe mare, încît i se umflase piciorul. Leul se uita spre stareț cu ochi blînzi și, deși nu spunea cuvinte fiind necuvîntător, însă cu chip smerit ruga pe stareț să-l vindece. Starețul, văzîndu-l că este într-o nevoie ca aceea, a șezut și, luînd piciorul fiarei, a scos spinul. Apoi curățindu-i rana bine, a învăluit-o cu un petec și i-a dat drumul. Iar leul, după ce s-a vindecat, nu l-a mai părăsit pe stareț, ci, ca un ucenic, umbla după dînsul ori unde se ducea, încît se mira starețul de recunoștința cea bună a fiarei. De atunci îl hrănea starețul, dîndu-i uneori pîine, iar alteori linte.

Părinții aveau în lavră un catîr cu care își aduceau apa de la sfîntul Iordan, pentru trebuința fraților. Starețul a poruncit să dea catîrul în seama leului, să umble cu el și să-l pască pe lîngă rîul Iordanului. Într-una din zile, păscînd leul pe catîr, s-a dus de lîngă dînsul o depărtare cam mare și a adormit la soare. Trecînd din Arabia un om cu cămile, a văzut catîrul singur fără păstorul lui, și l-a prins și l-a luat într-ale sale. Leul deșteptîndu-se și căutînd catîrul, nu l-a găsit; apoi a venit la ava Gherasim trist și mîhnit că pierduse catîrul. Starețul, gîndind că leul a mîncat catîrul, i-a zis: "Unde este catîrul?" Iar el stînd ca omul, tăcea, căutînd în jos. Starețul i-a zis iarăși: "Oare l-ai mîncat? Bine este cuvîntat Domnul, că nu te vei duce de aici și tot lucrul care îl făcea catîrul, tu îl vei face, slujind la trebuința mănăstirească!" De atunci, din porunca starețului, puseră deasupra leului sarcina ce se punea pe catîr, adică un vas mare, cu care se aducea apă în mănăstire de la Iordan.

Într-una din zile, a venit la stareț un ostaș oarecare, pentru rugăciuni. Văzînd pe leu aducînd apă și aflînd pricina, i-a fost milă de el și a dat trei galbeni părinților ca să cumpere un catîr pentru trebuința lor, iar pe leu să-l elibereze de o robie ca aceea. S-a făcut așa, adică s-a cumpărat alt catîr pentru slujba mănăstirească, iar pe leu l-a eliberat. După puțină vreme, neguțătorul acela din Arabia care luase catîrul trecînd iarăși cu cămilele la sfînta cetate a Ierusalimului să vîndă grîu, avea cu el și catîrul acela. Și după ce a trecut Iordanul, din întîmplare, l-a întîmpinat leul, care, văzînd pe catîr împreună cu cămilele, l-a cunoscut. Apoi deodată răcnind, s-a repezit la dînsul. Neguțătorul și cei care erau cu dînsul, văzînd leul, se înspăimîntară și fugiră; iar leul, prinzîndu-l de frîu cu gura, cum era obiceiul lui mai înainte, ducea catîrul împreună cu trei cămile legate una după alta, încărcate cu grîu, bucurîndu-se foarte și mugind, că a aflat catîrul pe care-l pierduse, și l-a adus la stareț.

Cuviosul stareț zîmbind, a zis către frați: "În zadar am ocărît leul, crezînd că a mîncat catîrul!" Și a numit leul Iordan. De atunci, adeseori venind leul la stareț și luînd hrană de la dînsul, nu s-a despărțit de lavră cinci ani. Iar după ce Cuviosul Gherasim s-a dus către Domnul și s-a îngropat de către părinți, după a lui Dumnezeu purtare de grijă leul nu s-a aflat atunci în lavră. Venind după puțină vreme, își căuta starețul său. Iar Savatie, ucenicul lui Gherasim, văzînd leul, a zis către dînsul: "Iordane, starețul nostru ne-a lăsat sărmani și s-a dus către Domnul!"

Apoi îi dădu hrană, zicîndu-i: "Ia și mănîncă!" Dar leul nu voia să primească hrană, ci lua aminte adeseori încoace și încolo și căutîndu-și starețul, adică pe Cuviosul Gherasim, răcnea foarte tare, mîhnindu-se. Iar Savatie și ceilalți bătrîni îl mîngăiau, zicîndu-i: "S-a dus starețul către Domnul, lăsîndu-ne pe noi!" Dar nu puteau să-l potolească din strigare; și cu cît ei socoteau a-l mîngîia prin cuvinte, el cu atît mai mult se tînguia și făcea mare strigare, răcnind și schimbînd glasuri și cu fața și cu ochii, arătîndu-și mîhnirea pe care o avea nevăzîndu-și starețul.

Atunci i-a zis părintele Savatie: "Dacă nu ne crezi, mergi cu noi și-ți vom arăta locul unde zace starețul". Și luîndu-l, l-au dus la mormîntul unde era îngropat Cuviosul Gherasim. Mormîntul era departe de biserică, ca la cinci pași de picior. Stînd părintele Savatie deasupra mormîntului Cuviosului Gherasim, a zis către leu: "Iată aici este îngropat starețul nostru!" Și, plecîndu-și genunchii deasupra mormîntului starețului, părintele Savatie plîngea.

Leul, auzind acestea și văzînd pe Savatie, se bătea și el cu capul de pămînt, răcnind tare; după aceea a murit îndată deasupra mormîntului starețului. Însă aceasta s-a făcut nu pentru că leul a avut suflet cuvîntător, ci Dumnezeu a voit să preamărească pe cel ce L-a preamărit pe El, adică pe Sfîntul Cuviosul Gherasim, nu numai în viață, ci și după moarte. Apoi să ne arate nouă, cîtă ascultare aveau fiarele către Adam în Rai, mai înainte de a lui neascultare și cădere din Rai.

De aici se vede cît a fost de plăcut lui Dumnezeu Cuviosul Gherasim cel Mare, care, din tinerețe pînă la bătrînețe, I-a slujit cu osîrdie, și a trecut către El, spre viața cea neîmbătrînită, unde împreună cu sfinții sălășluindu-se, slăvește pe Tatăl și pe Fiul și pe Sfîntul Duh, în veci. Amin.

N O T Ă - Prologul spune că acest Cuvios Gherasim ar fi viețuit pe timpul împărăției lui Constantin Bărbosul (668-685), nepotul lui Heraclie; dar se vede din viața Cuviosului Eftimie cel Mare, cum că în zilele lui și ale Cuviosului Gherasim a fost Sinodul al patrulea a toată lumea, în Calcedon, 451. Sinodul acela s-a ținut pe vremea împărăției lui Marcian, care a fost mai înainte de Constantin Bărbosul cu mai mult de două sute de ani. Căci Marcian a murit în anul 457 după nașterea lui Hristos, iar Constantin Bărbosul a fost în anul 668. Însă sinaxarul Kievului scrie că Sfîntul Gherasim a viețuit în anul 5908 de la facerea lumii (400 d. Hr.), pe vremea împărăției lui Marcian. Acel an nu este însă al sfîrșitului lui Gherasim, ci al viețuirii lui în împărăția lui Teodosie, înaintea lui Marcian. Se cuvine a ști că Sfîntul Gherasim din Lichia a venit în Palestina pe la sfîrșitul împărăției lui Teodosie cel Tînăr, la începutul împărăției lui Marcian, care a fost în anul 408, după nașterea lui Hristos. A viețuit Sfîntul Gherasim în Palestina, cînd împărățea acel Marcian, iar după dînsul, în timpul lui Leon cel Mare, (450-474), apoi a lui Leon cel Tînăr, și a ajuns pînă la domnia lui Zenon (474-481), întru a cărui vreme, în anul al doilea, Cuviosul Gherasim a murit. Și a fost această moarte în anul 475, după nașterea lui Hristos, indictionul 13, adică o sută nouăzeci și doi de ani mai înainte de Constantin Bărbosul (668-685).


La începutul paginii | Viețile Sfinților pe luna martie

Home | Vietile Sfintilor | Calendar | Predici ale Parintelui Cleopa | Acatistier | Links | Cauta in site

Copyright © 1999-2013 Pagini Ortodoxe Românesti. Toate drepturile rezervate.