Home | Vietile Sfintilor | Calendar | Predici ale Parintelui Cleopa | Acatistier | Links | Cauta in site

Viața Cuviosului Eftimie Atonitul, care s-a nevoit în anul 980
(17 mai)

Versiune fara diacritice | Viețile Sfinților pe luna mai


Cuviosul părintele nostru Eftimie a fost din Iviria, dintr-o cetate ce se numește Tac, fiu din părinți dreptcredincioși, slăviți și bogați. Deci, după ce tatăl său s-a lepădat de strălucirea și slava cea vremelnică și stricăcioasă a lumii acesteia, și-a ales sărăcia cea întru Hristos, făcătorul de bogăție și s-a îmbrăcat în chipul cel îngeresc al monahilor, numindu-se Ioan, și s-a dus în Constantinopol. Eftimie, fiind prea mic, a rămas împreună cu moșul lui, bărbat vestit întru slavă și fapte bune, care l-a crescut în învățătura și sfătuirea Domnului. Trecînd puțină vreme, a luat împreună cu el pe Eftimie și s-a dus în Constantinopol spre căutarea fiului său, Ioan, tatăl Cuviosului Eftimie. Aflîndu-l, l-a îndemnat cu multe cuvinte și cu lacrimi să se întoarcă în patria sa. Însă, el nu numai că nu s-a înduplecat la rugămintea tatălui său, ci căuta în tot chipul să țină cu dînsul și pe fiul său, Eftimie, care i-a pricinuit mare mîhnire.

Deci, fiindcă se făceau multe pricini între dînșii pentru aceasta, deoarece Ioan căuta să ia pe fiul lui, iar tatăl său nu-l lăsa, pentru aceasta s-a înștiințat Nichifor, împăratul de atunci, care a poruncit ca amîndoi să meargă la dînsul, aducînd împreună cu dînșii și pe Eftimie. După ce au stat înaintea lui cîte trei și a auzit pricina ce aveau pentru copil, împăratul a zis: "Să nu ia cu sila pe copil nici unul nici altul, ci să-l lase în voia lui Dumnezeu și la care va voi copilul să meargă de voia sa, la acela să meargă". Lăsînd copilul în voia lui, a alergat îndată în mîinile tatălui pe care nu l-a văzut, nici nu l-a cunoscut pînă în ceasul acela. Fapta aceasta, pe care a făcut-o copilul, a pornit spre minune și spre lacrimi pe toți cei ce se aflau acolo.

Fericitul Ioan, primind pe fiul său ca din mîna lui Dumnezeu, l-a îmbrăcat îndată în chipul monahicesc și l-a dat la dascăli ca să învețe carte. Bunul Eftimie, avînd pe lîngă istețimea minții și multă fierbințeală și sîrguință, a învățat în puțină vreme atît înțelepciunea cea din afară, cît și înțelepciunea lui Dumnezeu cea dinăuntru și s-a arătat rîu al învățăturilor Duhului. După aceasta a căzut în grea și mare boală, însă, cu sprijinul și ajutorul Preasfintei Stăpîne Născătoare de Dumnezeu, s-a făcut sănătos. Astfel sporea în fapte bune și în înțelepciune. Iar dintre multele minuni ce se povestesc despre dînsul, este nevoie să amintim una din ele, spre încredințarea celor multe.

Într-una din zile a venit la el un evreu, căutînd a-i vorbi de credință. Fericitul Eftimie nu voia nici într-un fel să vorbească cu evreul acela, zicînd: "Vorbirea cu evreii este deșartă!" Fiind îndemnat de tatăl său, cu sila s-a înduplecat a vorbi și a început cu dovezi din Scriptura cea veche să surpe cuvintele evreului, să-i astupe gura. Deci, evreul, nesuferind biruința, a îndrăznit să grăiască hule împotriva Domnului nostru Iisus Hristos. Atunci fericitul Eftimie s-a aprins de dumnezeiasca rîvnă și a zis: "Să se astupe gura care grăiește hule asupra Domnului și Dumnezeului nostru". Și îndată evreul a rămas mut și fără de glas și a căzut la pămînt, scoțînd spume din gura lui cea hulitoare, încît zăcea cumplit în vederea tuturor; iar în cealaltă zi cu greu și-a lepădat spurcatul lui suflet. Minunea aceasta a pricinuit tuturor frică și spaimă și minunatul Eftimie s-a făcut vestit în tot Constantinopolul.

Fericitul, urînd slava oamenilor, ca potrivnică slavei lui Dumnezeu, a fugit îndată împreună cu tatăl lui, ducîndu-se la Sfîntul Munte. Întîlnind acolo pe Cuviosul Atanasie, a voit să locuiască cu dînsul în sfințita lavră. Iar dumnezeiescul cu adevărat Atanasie, văzînd cu ochiul cel străbătător al sufletului său darul Sfîntului Duh, care locuia în Eftimie, îl îndemna să ia vrednicia preoției. Deși nu voia de la început să primească, punînd înainte nevrednicia, cu toate acestea, supunîndu-se cuvintelor Cuviosului Atanasie, a fost hirotonit preot.

Atunci a adăugat nevoințe peste nevoințe și înfricoșare peste înfricoșare, îmbogățind foarte mult toate celelalte bunătăți ce le avea; pentru aceasta s-a făcut vas dumnezeiesc al Preasfîntului Duh tălmăcind toată dumnezeiasca Scriptură, în limba ivirenilor și scriind multe cărți pline de învățătură. El a zidit multe biserici și bolnițe, împodobind tot Sfîntul Munte cu sihăstrii. Ce cuvînt poate să povestească, după vrednicie, bunătatea care o avea către toți și smerenia cea neînsemnată cu care a slujit 24 de ani tatălui său, care era bolnav, și marelui Atanasie? După ce amîndoi s-au dus către Domnul, Sfîntul Eftimie a luat purtarea de grijă a Sfintei Lavre și a întreg Sfîntului Munte. Pentru că era osîrdnic și grabnic spre îndoita grijă și iconomie a sufletelor și a trupurilor fraților; iar din dumnezeiasca lui gură totdeauna izvorau rîuri de înțelepciune și de învățături pentru slava lui Dumnezeu.

Deci, după ce l-a stăpînit dorul cel desăvîrșit al liniștii, a pus egumen al lavrei pe George, rudenia lui; iar el se odihnește în veci, bineplăcînd lui Dumnezeu ziua și noaptea, neștiind nimeni de nevoințele și rodurile lui cele duhovnicești. Căci el se sîrguia să le săvîrșească în ascuns, ca să nu le știe altcineva, fără numai singur Dumnezeu, prin care s-a slăvit la arătare întru multe isprăvi ale lui, după cum ne vor arăta cele ce urmează.

Cuviosul, mergînd odată în Tesalonic, a fost primit cu multă dragoste de arhiereul locului, care era minunat în fapta bună, minunîndu-se de toate darurile cuviosului. Acolo era un evreu foarte bogat, prieten cu arhiereul, care îi făcea toată slujba și pe care arhiereul, pentru răsplătirea prieteniei lui, îl sfătuia totdeauna și îl îndemna cu multe cuvinte să creadă în Hristos, dar el nu se pleca nicidecum la aceasta. Cuviosul, cît timp a stat împreună cu arhiereul, evreul acela venea acolo după obiceiul său; și, sfătuindu-l pe el arhiereul cele despre mîntuire, el nu numai că nu se pleca, dar căuta să vorbească cu dînsul de credință, vorbind cu mare obrăznicie și defăimînd cuvîntul arhiereului ca pe un nimic.

Deci, arhiereul a rugat pe sfîntul să surpe mîndria evreului prin înțelepciunea cuvintelor sale; dar, sfîntul, fiind ucenic adevărat al lui Iisus Hristos Cel blînd și smerit, zicea că el este pămînt și cenușă și că aceasta se cuvine mai bine arhiereului, dar nu lui. După ce arhiereul a zis iarăși, că de nu se va pleca cuvîntului lui, nu va înceta de a-l ruga pe el; deci, cu greu sfîntul s-a plecat cuvîntului lui și a surpat toate acelea, care i le-a pus înainte evreul și cu dovezi proorocești și cu mult meșteșug i-a surpat gura lui; iar iconomia cea trupească a Domnului a propovăduit-o și a încredințat-o strălucit, pentru care evreul, nesuferind rușinea ce i s-a făcut, a început să zică cuvinte hulitoare împotriva Domnului nostru Iisus Hristos.

Atunci sfîntul, căutînd la dînsul, a zis: "Pierzătorule, să se astupe gura ta, ca una ce grăiește minciună și hulă asupra Ziditorului tuturor și Stăpînului nostru Iisus Hristos!" Atunci evreul îndată a rămas mut și, căzînd la pămînt, își întorcea ochii și gura. Văzînd aceasta toți cîți se aflau acolo, evrei și creștini, s-au înspăimîntat și s-au înfricoșat foarte mult. Deci, căzînd la picioare-le cuviosului, îl rugau să-i fie milă de el și să-l tămăduiască. Atunci sfîntul, făcîndu-i-se milă, a ascultat rugăciunea lor și, pecetluindu-l cu semnul Sfintei și de viață făcătoarei Cruci, l-a tămăduit și l-a făcut sănătos după cum era mai înainte.

Atunci evreul acela spunea tuturor cu glas mare că Iisus Hristos este Dumnezeu adevărat, Ziditor al tuturor, purtător de grijă și ocîrmuitor al tuturor vietăților. Și s-a botezat cu toți ai casei sale; dar nu numai ai săi, ci și toți evreii care se aflau acolo și au văzut minunea aceasta; ba încă și alți evrei de departe au crezut în Hristos. Apoi, evreul s-a tămăduit și a adus sfîntului drept mulțumire mulți bani, dar cuviosul nu i-a primit nicidecum, ci a poruncit să-i împartă la săraci.

Într-un timp a fost mare secetă în tot Sfîntul Munte și toți părinții erau mîhniți peste măsură pentru uscăciunea cea multă; deci, îl rugau pe cuviosul să facă rugăciune către Dumnezeu pentru aceasta. Dar, cuviosul, plecîndu-se de multă silă, s-a dus în biserica proorocului Ilie, care este aproape de sfînta mitropolie a Ivirului și, rugîndu-se cu lacrimi Preaînduratului Dumnezeu și, aducîndu-i Lui jertfa cea duhovnicească și fără de sînge, îndată a început a ploua atîta ploaie, încît a săturat pămîntul, și toți au slăvit pe Dumnezeu, Cel ce slăvește pe cei ce Îl slăvesc pe El.

Monahii din Sfîntul Munte aveau un obicei foarte vechi, și anume: la praznicul cel cu totul luminos al Schimbării la Față a Mîntuitorului, se urcau pe vîrful muntelui și făceau priveghere de toată noaptea; iar a doua zi, după ce se săvîrșea dumnezeiasca Liturghie, se pogorau iarăși. Deci, cînd a sosit praznicul acesta, s-a suit și dumnezeiescul Eftimie împreună cu alți frați. Și în vremea cînd voia să se facă dumnezeiasca Liturghie, toți cu un glas rugau pe cuviosul ca el să săvîrșească dumnezeiasca Liturghie. Sfîntul, ascultînd cu multă smerită cugetare și săvîrșind dumnezeiasca Liturghie, au ajuns pînă la ecfonisul, care zice: "Cîntare de biruință cîntînd, strigînd, glas înălțînd și zicînd". Și, pe cînd frații cîntau: "Sfînt, Sfînt, Sfînt, Domnul Savaot...", deodată a strălucit peste toți o lumină nemăsurată împreună cu cutremur, încît toți ceilalți au căzut cu fața la pămînt, numai fericitul Eftimie stătea singur, arătîndu-se ca un stîlp de foc și rămînînd cu totul nemișcat; iar minunea aceasta l-a făcut pretutindeni mult mai vestit.

Pentru aceasta, după moartea arhiepiscopului Ciprului, Vasile, împăratul de atunci al grecilor, a trimis oameni cu scrisori, prin care îl ruga pe fericitul să primească purtarea de grijă a unei arhiepiscopii ca aceea. Iar cuviosul nu numai că n-a primit, dar n-a voit nici să audă despre aceasta, zicînd că el este cu totul nevrednic de o întîietate ca aceasta, de vreme ce este nevrednic să se păstorească pe sine, dar mai ales să păstorească pe alții. Astfel avea înrădăcinată în inima sa smerita cugetare, maica tuturor faptelor bune.

Dar, potrivnicul diavol, care pizmuiește și face totdeauna război cu lucrurile cele bune și plăcute lui Dumnezeu, nu putea să sufere isprăvile sfîntului, care sporeau în fiecare zi, cum și faptele lui cele plăcute lui Dumnezeu, pe care le făcea întru slava lui Hristos Dumnezeul nostru; ci de zavistie și de răutate se topea foarte mult. Pentru acestea, aflînd diavolul pe un monah oarecare, ce se arăta numai după chip monah, iar cu inima era pîngărit, necurat și vrednic locaș al său, a intrat în el și l-a înduplecat să omoare pe Cuviosul Eftimie, șoptind în urechile sale, cum a șoptit de demult Evei: "De vei ucide pe acest Eftimie, vei lua de la mine mari faceri de bine!" Astfel, ticălosul acela s-a făcut rob credincios al diavolului și părtaș la fapta uciderii.

Deci, gătindu-și cuțitul, s-a suit în munte unde era chilia cuviosului. Ucenicul sfîntului, văzînd pe acel monah că era cu totul stăpînit de diavol, avînd și cuțitul în mînă, a închis ușa chiliei și nu l-a lăsat să intre înăuntru. Atunci ucigașul, negăsind pe Cuviosul Eftimie, să-și sature turbarea care o avea asupra lui, a junghiat pe acel ucenic; și, fugind de acolo, sărind și strigînd fără rînduială, a întîlnit pe un alt ucenic al sfîntului și l-a înjunghiat și pe acela tot astfel. Apoi, mergînd puțin mai departe, a căzut pe pămînt cu fața în jos și, mărturisind toate cuvintele diavolului, și-a lepădat în chinuri pîngăritul lui suflet. Sfîntul Eftimie, cunoscînd prin darul Sfîntului Duh ce s-a întîmplat ucenicilor lui din lucrarea diavolului, s-a pogorît din munte cu sîrguință și a îmbrăcat pe ucenicul lui în chipul cel mare al monahilor și, după puțină vreme, s-a dus către Domnul.

Tot diavolul, cîinele cel fără de rușine și viclean, nu suferea nicidecum să vadă isprăvile ce le făcea sfîntul spre slava lui Dumnezeu. Pentru aceasta a îndemnat pe un grădinar, să-l junghie pe sfînt. Deci, acela, gătind cuțitul, s-a apropiat de sfînt și l-a împuns în pîntece. Dar, o, minune înfricoșată! Sfîntul a rămas nevătămat și vîrful cuțitului s-a îndoit ca ceara, iar mîna care a lovit pe Sfîntul Eftimie, s-a uscat și a rămas nemișcată. Atunci grădinarul, căzînd cu lacrimi înaintea cuviosului, a mărturisit bîntuiala diavolului și îl ruga fierbinte să dobîndească iertare și tămăduire. Sfîntul, milostivindu-se, a făcut rugăciune către Domnul pentru dînsul și i-a dăruit sănătate la suflet și la trup.

Dar ce cuvînt poate să povestească după vrednicie faptele cele bune ale acestui sfînt? Adică pătimirea, care împreună o avea cu toți: milostivirea, alinarea, nemîngîierea, liniștea, starea cea de toată noaptea, rugăciunea neîncetată, smerenia, înjosirea la toate, în mîncări și în haine, petrecerea cea aspră a trupului său, care purta fiare grele pe dînsul și, în scurt, putem zice că era cu adevă-rat înger în trup pămîntesc și luminător în lume nerătăcit, ținînd cuvîntul vieții.

Dar, fiindcă în tot locul sînt sminteli și chiar pămîntul este loc al smintelilor, căci se întîmplă oarecare sminteli și în Sfîntul Munte; pentru aceasta, toți părinții împreună rugau pe Sfîntul Eftimie să meargă în cetatea împărătească și, cu hotărîri împărătești, să scoată din Athos sminteala și să dea locului aceluia pace desăvîrșită. Cuviosul, plecîndu-se cuvintelor lor, s-a dus în cetatea lui Constantin. Acolo l-a primit cu multă evlavie, împăratul împreună cu tot sfatul boierilor, l-au găzduit cu mare dragoste și i-au împlinit îndată cererea lui.

Cîtă vreme cuviosul a stat acolo, a încălecat într-o zi pe un catîr și se ducea cu un alt monah, într-o parte a cetății, care se numea Platia, pentru o trebuință oarecare. În cale era un cerșetor care cerea milă și pe care văzîndu-l sfîntul, s-a milostivit și se pregătea să-i dea ceva. Dar, catîrul cum a văzut pe cerșetor, s-a speriat și s-a sălbăticit și, răpind cu sila pe cuviosul, a fugit, lovind fără de rînduială cu picioarele, și n-a stat pînă ce n-a aruncat la pămînt pe sfîntul și l-a zdrobit. Deci, niște creștini trecînd pe acolo și, văzînd pe sfînt în acea stare, l-au ridicat și l-au dus la locuința unde petreceau ei. Apoi, după puține zile și-a dat sfîntul său suflet în mîinile lui Dumnezeu în 13 zile ale lunii mai. Iar la îngroparea sfintelor lui moaște s-au făcut multe tămăduiri și minuni, spre arătarea sfințeniei și îndrăznelii cuviosului către Dumnezeu și spre slava Domnului.

Apoi s-au adus sfințitele lui moaște în Sfîntul Munte și s-au pus în sfîntul locaș al cinstitului și slăvitului prooroc Înaintemer-gătorul și Botezătorului Ioan, care a fost zidit de însuși Cuviosul Eftimie, și s-a numit al Ivirului, întru slava Tatălui, a Fiului și a Sfîntului Duh, a unei dumnezeiri și împărății, Căreia I se cuvine slava, cinstea și închinăciunea, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.


La începutul paginii | Viețile Sfinților pe luna mai

Home | Vietile Sfintilor | Calendar | Predici ale Parintelui Cleopa | Acatistier | Links | Cauta in site

Copyright © 1999-2016 Pagini Ortodoxe Românesti. Toate drepturile rezervate.