Viața Sfîntului Isidor, cel nebun pentru Hristos
(14 mai)

Versiune fara diacritice | Viețile Sfinților pe luna mai


Fericitul Isidor era din părțile Apusului, de neam roman și din ținutul nemțesc. El, iubind credința cea adevărată și dreptcredincioasă, a ieșit din casa sa, s-a dezbrăcat de hainele sale și s-a făcut nebun pentru Hristos, asemănîndu-se vechilor sfinți Andrei, Simeon și celorlalți, care au plăcut lui Dumnezeu întru nebunie, care, la oameni, se pare a fi nebunie, iar înaintea ochilor văzători ai lui Dumnezeu este mai înțeleaptă decît înaintea oamenilor.

Deci, fericitul Isidor, prefăcîndu-se a fi nebun, a ieșit din pămîntul și patria sa și s-a dus spre părțile Răsăritului, unde a pătimit de la oamenii cei nebuni multe necazuri, ocări și bătăi. El răbda frigul iernii și arșița soarelui, fiind gol, și obosea trupul cu ostenelile de zi și de noapte. Umbla ziua ca un nebun, iar noaptea se ruga neîncetat și, plîngînd, zicea în sine: O, Isidore, prin multe scîrbe ți se cade a intra în Împărăția cerului, pentru că este silită, și silitorii sînt puțini care o apucă". Fericitul, mîngîindu-se cu aceste cuvinte, umbla din cetate în cetate, pînă ce a ajuns la slăvita cetate a Rostovului, care avea mult popor și a voit să viețuiască în ea. Deci, toți îl socoteau că este nebun și cu mintea pierdută; pentru aceea îl chinuiau cu multe bătăi și ocări pe robul lui Hristos. Iar el, fiind ca într-un trup străin, toate le răbda cu mulțumire, răsplătind ocărîtorilor și chinuitorilor săi nu cu rău pentru rău, ci se ruga pentru dînșii în mintea sa, zicînd către Dumnezeu: "Doamne nu le socoti acestea ca păcat". Dar nimeni nu știa îmbunătățita lui viață.

În cetatea aceasta, el și-a făcut pe un loc uscat ce era în mijlocul bălții, o colibă de vreascuri neacoperită - unde se află acum și sfintele lui moaște. Și era lui acea colibă casă de rugăciune, și cămară încuiată, ca să nu fie văzut de oameni în timpul rugăciunii. Deci, toată ziua umbla prin cetate, făcînd nebunii după obiceiul său și răbdînd necazuri de la cei nepricepuți; iar, sosind noaptea, intra în coliba sa și acolo stătea la rugăciune de seara pînă dimineața, înălțînd cu lacrimi și cu plecări de genunchi rugăciuni către Dumnezeu; iar sosind ziua ieșea la nebunia sa. Uneori, slăbind trupul de multă osteneală, se arunca pe ulițele cetății în gunoi sau în măturături și, dormind puțin, se odihnea. Iar dacă dormea vreodată în coliba sa, el se culca pe pămîntul gol, pentru că nu avea nimic într-însa, decît numai mult ostenitul său trup și vreascuri împrejurul lui, dar și acelea neacoperite. Iar de era ger, ori zăduf, ori zăpadă, ori ploaie, sfîntul pe toate le răbda, șezînd în coliba sa fără acoperămînt, ca unul fără de trup. Și, astfel, petrecea în toate zilele vieții sale, pentru dragostea lui Dumnezeu. Pe cît a iubit el pe Dumnezeu, pe atît și Dumnezeu l-a iubit și l-a preamărit în lumea aceasta cu darul Său minunat, mai înainte de a-l preamări în cereasca Sa împărăție cea fără de sfîrșit, prin răsplătirea bunătăților celor negrăite.

Odată s-a făcut o minune vrednică de mirare și de neuitare, în acest chip: Niște neguțători, luîndu-și mărfurile lor, călătoreau într-o corabie pe mare, și, deodată, la un loc, a stat corabia și nu putea să se miște de acolo, încît, izbindu-se de valuri, toți care erau în ea se deznădăjduiseră de viața lor și așteptau moartea în liniște. Apoi au socotit, să arunce sorți pentru cine a stat corabia și este izbită de valuri. Și sorțul a căzut pe un neguțător dintre ei, care era din cetatea Rostovului, unde viețuia Sfîntul Isidor. Deci, au pus pe acel neguțător pe o scîndură și l-au lăsat în mare și corabia s-a pornit degrabă din locul acela; iar omul acela, purtat de valuri pe scîndură, se afla în pragul morții, neașteptînd ajutor de la nimeni. Dar, iată, fără de veste a stat înaintea lui plăcutul lui Dumnezeu, Isidor, umblînd pe mare ca pe uscat și zicînd către dînsul: "Omule, mă știi pe mine cine sînt?" Iar neguțătorul, abia putînd să vorbească, i-a zis: "O, Isidore, robul lui Dumnezeu, cel ce viețuiești în cetatea noastră, nu mă lăsa să mă afund în marea aceasta, ci ajută-mi mie ticălosului și mă izbăvește de moartea cea amară".

Atunci sfîntul l-a luat de mînă, l-a pus pe scîndura aceea, care îi era întocmai ca o luntre și care înota neafundată pe deasupra apei. Deci, sfîntul, îndreptînd-o, a alergat repede în urma corabiei și, ajungînd-o, a pus pe acel om în ea întreg, sănătos și cu nimic vătămat, apoi i-a poruncit, zicîndu-i: "Să nu spui nimănui de mine, ci să spui că puterea dumnezeiască te-a izbăvit din adîncurile mării". Dar cei ce erau în corabie, văzînd pe prietenul lor pe care îl aruncaseră în mare, că era cu dînșii viu și sănătos, s-au mirat și s-au înspăimîntat și slăveau puterea lui Dumnezeu.

Apoi, după ce s-a întors neguțătorul acela în cetatea sa, a întîmpinat pe Isidor, izbăvitorul său, pe ulițele cetății, făcînd nebunii, și nu putea să spună cuiva de dînsul, decît numai se închina lui de departe; iar el, iarăși îl îngrozea să nu spună nimănui de ceea ce se făcuse pe mare. Astfel, neguțătorul acela a păzit aceea în tăcere pînă la moartea plăcutului lui Dumnezeu. Se mai făceau de către dînsul și alte minuni, cu darul lui Dumnezeu, dar n-au venit întru arătare, că, precum era viața lui cea îmbunătățită și tăinuită ca sub un obroc, sub chipul nebuniei, tot așa și facerile lui de minuni se săvîrșeau în taină.

Odată s-a dus în curtea voievodului Rostovului, iar voievodul avea atunci la el la prînz pe episcop și, apropiindu-se sfîntul de pristavul băuturilor, cerea să bea de la dînsul, ca și cum era însetat; pentru că fericitul nu înseta de băutură, ci de mîntuirea celui ce putea ca, măcar pentru un pahar de apă rece, să nu se lipsească de plată de la Domnul; iar pristavul nu numai că nu i-a dat băutură, dar l-a gonit cu cuvinte ocărîtoare. Deci, ospătînd voievodul cu episcopul, a venit vremea băuturii și, voind slugile să toarne în pahare, nu s-a găsit băutură în vase, căci deodată toate s-au uscat, încît slugile s-au înfricoșat și au spus despre aceea voievodului, care, și el, mîhnindu-se, se mira foarte mult. Atunci, înștiințîndu-se că a venit în curtea lui nebunul Isidor și a cerut să bea, mai mult s-a mîhnit și se mînia asupra pristavului; căci a înțeles că pentru nemilostivirea pristavului, care a trecut cu vederea pe săracul care cerea, s-a făcut de la Dumnezeu o minunată pedepsire ca aceea.

Deci, îndată a trimis prin toată cetatea să caute pe fericitul Isidor și să-l aducă cu rugăminte în casa voievodului, dar n-a fost găsit. După ce s-a sfîrșit prînzul voievodului, fiind cuprins de rușine pentru aceea, căci nu era băutură pentru oaspeți, a venit la ei Sfîntul Isidor, avînd în mîini o prescură și a dat-o episcopului, zicînd ca și cum ar fi nebun: "Arhiereule, primește această prescură, pe care am luat-o în acest ceas din mîinile prea sfințitului mitropolit al Kievului, în biserica Sfintei Sofia". Deci, îndată cu venirea sfîntului, toate vasele s-au umplut de băutură, ca și mai înainte, de care minune toți s-au mirat foarte mult și cu frică preamăreau pe Dumnezeu, care a făcut minunate lucruri prin robul cel tăinuit.

Însă, această minune s-a făcut înaintea sfîrșitului sfîntului și minunat este cuvîntul lui, care le-a zis că "în acest ceas am luat prescuri din mîinile preasfințitului mitropolit al Kievului!" Pentru că nu era mincinos cuvîntul plăcutului lui Dumnezeu, ci adevărat și credincios; de vreme ce a fost răpit de îngerul lui Dumnezeu din Rostov în Kiev și, iarăși, în același ceas a fost adus din Kiev în Rostov. Aceasta s-a întîmplat astfel, după cum odinioară s-a în-tîmplat Cuviosului Gheorghe, egumenul Muntelui Sinai, care într-un ceas a fost răpit în Ierusalim și, împărtășindu-se cu dumnezeieștile Taine din mîinile preasfințitului patriarh Petru, iarăși s-a aflat în Sinai, în chilia sa. Despre aceasta se scrie în Limonar; tot astfel s-a făcut și cu Sfîntul Isidor.

După aceasta, robul lui Dumnezeu nu se mai arăta în cetate, precum avea obiceiul să umble, pentru că se mutase la Domnul, în coliba sa. Neștiind nimeni de sfîrșitul lui, deoarece sfîntul lui suflet a fost dus de sfinții îngeri în cerescul Ierusalim, îndată o bună și plăcută mireasmă a umplut toată cetatea și toți se minunau cu spaimă de acea neobișnuită și frumoasă mirosire, zicînd unul către altul: "De unde iese această plăcută mireasmă?" Pentru că nu știau că murise plăcutul lui Dumnezeu.

Un om, mergînd pe lîngă coliba sfîntului, a simțit mai multă bună mirosire ce ieșea din colibă. Atunci s-a uitat în ea și a văzut pe sfîntul, zăcînd la pămînt, avînd fața în sus și mîinile strînse în chipul crucii, precum se cade. Și, cunoscînd că de curînd s-a sfîrșit, a alergat și a spus celorlalți oameni. Deci, mergînd niște bărbați temători de Dumnezeu, care știau viața sfîntului cea plăcută lui Dumnezeu și aveau dragoste către el, au îngropat cinstitul și mult ostenitul lui trup în același loc, unde a murit.

În acea vreme a alergat și acel neguțător, pe care sfîntul l-a izbăvit de înecare în mare și, căzînd la mormîntul sfîntului cu lacrimi, spunea tuturor acea minune ce se făcuse. Deci, oamenii cei cucernici, sfătuindu-se, au zidit deasupra mormîntului fericitului - cu binecuvîntarea arhiereului -, o biserică a Înălțării lui Hristos, Care a înălțat pe cel ales din poporul Său. Iar de la mormîntul Sfîntului Isidor, au început a se da, celor ce alergau cu credință la el, tămăduiri tuturor bolilor, întru slava Domnului nostru Iisus Hristos, Cel slăvit împreună cu Tatăl și cu Sfîntul Duh în veci. Amin.


La începutul paginii | Viețile Sfinților pe luna mai


Copyright © 1999-2000 BullSoft. All Rights Reserved.