Viața Cuviosului Teodosie,
egumenul mănăstirii Pecersca
(3 mai)

Versiune fara diacritice | Viețile Sfinților pe luna mai


Al doilea mare luminător al pămîntului Rusiei, după Cuviosul și de Dumnezeu purtătorul părintele nostru Antonie al Pecerscăi, adică al sfintei făcătoare de minuni lavrei a Pecerscăi Kievului, cel împodobit cu nevoințele și cu minunile ca numărul stelelor, este preacuviosul și de Dumnezeu purtătorul părintele nostru Teodosie. Celor ce doresc a-l cunoaște, fiind martor credincios la cer, Cuviosul Nestor scriitorul de ani ai Pecerscăi a arătat din destul prin scrisori în Patericul Pecerscăi, de la care puțin mai pe scurt se scrie despre dînsul aici.

Cuviosul și purtătorul de Dumnezeu părintele nostru Teodosie al Pecerscăi a fost dintr-o cetate a Rusiei, ce se numește Vasilev sau Vasilcov, născut din părinți binecredincioși și crescut în dreapta credință. A fost dat de părinții săi la învățătura dumnezeieștilor cărți, pe care le-a învățat repede, încît toți se mirau de buna înțelegere a copilului. El cerceta biserica Domnului la rugăciune în toate zilele și asculta cu toată luarea aminte ce se citea și se cînta într-însa. Asemenea stătea cu răbdare la toată pravila bisericească, iar cu copiii care se jucau nu se amesteca, ci se îngrețoșa de jucăriile lor. Părinții lui s-au mutat mai departe în cetatea Curos. Apoi, tatăl s-a mutat din viața aceasta pămîntească, pe calea credincioșilor celor ce trec spre răsăritul cerului și a lăsat lîngă maică-sa pe acest fiu, fiind copil de treisprezece ani, care, împreună cu anii, creștea și cu darul lui Dumnezeu cel în Treime veșnic. El, povățuindu-se de Dînsul și văzînd sfîrșitul vieții celei vremelnice a tatălui său, a început mai mult a se gîndi pentru veșnica sa viață cea nesfîrșită, îndeletnicindu-se cu ostenelile cele plăcute lui Dumnezeu și depărtîndu-se de toată veselia lumească. Nu se îmbrăca în haine luminoase, ci cu cele proaste era îndestulat. Avea însă o dorință, adică în ce chip s-ar putea îmbrăca întru mîntuire.

În vreme aceea, s-a întîlnit cu niște străini din Ierusalim, de la care fericitul tînăr, auzind de Sfintele Locuri unde Mîntuitorul lumii S-a ostenit pentru mîntuirea noastră și Și-a vărsat sîngele Său cel scump, a voit să le cerceteze. De aceea, a plecat noaptea cu dînșii pe cale, în ascuns de maica sa. Ea, căutîndu-l trei zile cu plîngere, cînd a aflat unde s-a dus, a alergat degrabă la dînsul cu fiul ei cel mai tînăr și, ajungîndu-l și apucîndu-l foarte mînioasă, îl bătea cu asprime. Aruncîndu-l la pămînt și călcîndu-l cu picioarele, l-a dus legat la casa sa și, ca pe un făcător de rele, l-a încuiat într-o cameră, iar el primea toate acestea cu mulțumire.

După aceea, maica sa, milostivindu-se spre dînsul, l-a lăsat liber și îl sfătuia cu rugăminte să nu mai fugă de la dînsa. Deci, fericitul, întorcîndu-se la nevoința sa cea dintîi, se ducea la biserica lui Dumnezeu în toate zilele. Și, văzînd că de multe ori nu se făcea în biserică dumnezeiasca Liturghie din lipsă de prescuri, a socotit ca singur să gătească niște pîini ca acelea, ce se aduc Domnului spre jertfă. Și a început a cumpăra grîu, a-l măcina singur cu mîinile sale, a coace prescuri și a le aduce în biserică spre jertfă, dintre care, pentru unele, deși îi dădea cineva ceva preț, el împărțea acel preț la săraci.

Așa lucrînd, a petrecut doi ani și mai mult. Dar copiii de vîrsta lui îl batjocoreau pentru un lucru ca acela și îl ocărau, îndemnîndu-i la aceasta vrăjmașul cel sufletesc, care pornise și pe maica sa asupra lui. Și îi zicea mama sa: "Te rog, fiule, încetează de a mai face un lucru ca acesta, pentru că aduci ocară asupra neamului tău!" Iar fericitul copil îi răspunse cu smerenie: "Te rog ascultă, o, maică: Domnul nostru Iisus Hristos singur S-a smerit pe Sine pentru noi, dîndu-ne chip ca și noi să ne smerim pentru Dînsul și singur a prefăcut Trupul Său în pîinea cea gătită la Cina cea de Taină. Deci, ce ocară este a te învrednici să gătești niște pîine ca aceasta, din care are să se săvîrșească marea taină a prefacerii în Trupul lui Hristos"?

Aceasta auzind-o maica lui, s-a minunat de înțelepciunea copilului și de atunci l-a lăsat în pace. Dar, vrăjmașul nu înceta de a o îndemna la oprirea copilului de la o smerenie și osteneală ca aceea. Căci, după trecerea unui an, văzîndu-l maica sa făcînd iar prescuri și înnegrit de dogoarea cuptorului, a început a-l opri, une-ori cu cuvinte blînde, alteori cu îngroziri, iar alteori îl bătea ca să înceteze de la un lucru ca acela. Iar fericitul tînăr, neștiind ce să facă, s-a sculat noaptea, a ieșit în taină din casa sa și s-a dus în altă cetate, începînd a locui la un preot și a-și lucra după obicei lucrul său. Dar maica sa, mergînd în cetatea aceea și găsindu-l în casa preotului, l-a apucat și, bătîndu-l, îl ducea în cetatea sa. Aici, dregătorul cetății, văzîndu-l că este copil smerit, umblînd totdeauna la biserică cu credință și slujind cu osîrdie, i-a dat să poarte o haină luminoasă, dar el, purtînd-o puțin, a dat-o săracilor. Atunci dregătorul i-a dat o altă haină și mai bună ca cea dintîi, dar el, dezbrăcînd-o și pe aceea, a dat-o săracilor. Și așa a făcut de multe ori.

După acestea, fericitul Teodosie s-a dus la un fierar și i-a zis să-i facă un lănțișor de fier, cu care și-a încins mijlocul gol, și, umblînd așa, fierul fiind strîns, îi rodea trupul. Apoi, fiind o zi de praznic, maica sa îl silea să se îmbrace în haină luminoasă, mai ales că atunci îi era poruncit, ca fericitul să slujească la dregătorul cetății, înaintea oamenilor cinstiți care ședeau la masă. Pe cînd se îmbrăca în haina cea luminoasă, maica lui privea cu dinadinsul la el; dar, neputînd a se ascunde, a văzut pe cămașa lui sînge și, voind mai cu adevărat să știe de unde este acesta, a văzut fierul la mijlocul lui și a cunoscut că este din rosătura fierului. De aceea, aprinzîndu-se cu mînie asupra lui, a rupt cămașa de pe el și, bătîndu-l, a luat fierul de la mijlocul lui. Iar fericitul copil, ca și cum nici un rău nu i s-a făcut, s-a îmbrăcat și, mergînd, slujea cu toată liniștea înaintea dregătorului și a celor ce erau cu dînsul.

Într-o vreme, a auzit citindu-se în Evanghelie cuvintele Domnului: Cel ce iubește pe tată, sau pe maică, mai mult decît pe Mine, nu este Mie vrednic. Și iarăși: Maica Mea și frații Mei aceștia sînt, care ascultă cuvîntul lui Dumnezeu și-l fac. Deci, pătrunzîndu-se de aceste cuvinte, a ieșit din casă, tăinuindu-se de maica sa, și s-a dus în cetatea Kievului. Ajungînd aici, a auzit de Cuviosul Antonie, cel ce cu asprime petrecea în peșteră viață bisericească, și a mers la cuviosul stareț, pe care văzîndu-l, i s-a închinat lui și l-a rugat cu lacrimi să-l primească la el în călugărie.

Iar Cuviosul Antonie a zis către dînsul: "O, fiule, vezi peștera aceasta mîhnicioasă și strîmtă? Tu nu vei putea suferi strîmtoarea în locul acesta". Iar insuflatul de Dumnezeu, Teodosie, i-a răspuns cu umilință: "Să știi, cinstite părinte, că Hristos Dumnezeu purtătorul de grijă a toate, m-a adus la sfinția ta, voind ca prin tine să mă mîntuiesc. De aceea, cîte îmi vei porunci să fac, voi face". Atunci Cuviosul Antonie l-a primit cu dragoste și, binecuvîntîndu-l, l-a dat în grija fericitului Nicon, care era preot și monah iscusit, ca să-l tundă în călugărie, avînd atunci douăzeci și trei de ani. Și aceasta a fost pe vremea domniei în Kiev a binecredinciosului voievod Iaroslav Vladimirovici.

Primind Cuviosul părintele nostru Teodosie sfînta rînduială monahicească, s-a afierosit cu totul lui Dumnezeu și starețului său, Antonie, purtătorul de Dumnezeu, dîndu-se la osteneli mari, ca cel ce cu adevărat primise jugul. Pentru că priveghea în toate nopțile, preamărind pe Dumnezeu și lepădînd greutatea somnului. Și în toate zilele se obosea pe sine cu înfrînarea și cu postul, lucrînd cu mîinile sale, încît se minunau Cuviosul Antonie și fericitul Nicon, de obiceiul cel atît de bun în tinerețile lui, de smerenie, de priveghere și de osteneală; și au preamărit pe Dumnezeu pentru aceasta.

Maica lui l-a căutat mult, nu numai în cetatea sa, dar și în cele dimprejur și, dacă nu l-a găsit, a plîns cu amar ca după un mort. Apoi, după multă vreme, aflînd că este călugărit în Kiev, la peștera Cuviosului Antonie, s-a dus acolo și, rugîndu-se de cuviosul stareț să iasă la dînsa din peșteră, a stăruit mult să-i arate pe fiul său. Iar el, intrînd în peșteră și spunîndu-i de dînsa, fericitul Teodosie s-a tulburat că nu poate să se tăinuiască de maica sa. Și abia fiind îndemnat de stareț, l-a ascultat pe el și a ieșit la dînsa.

Iar maica sa, văzîndu-l schimbat în rînduiala monahicească și uscat la față de multă înfrînare și osteneală, a căzut pe grumajii lui și a plîns cu amar, îndemnîndu-l și zicîndu-i: "Vino, fiule, în casa mea și ceea ce-ți este de folos spre mîntuire, vei lucra acolo după voia ta! Iar cînd mă voi duce din viața aceasta, vei da trupul meu mormîntului și atunci te vei întoarce în această peșteră, pentru că nu pot să viețuiesc fără să te văd".

Atunci fericitul a zis către dînsa: "O, maică, rămîi și tu aici în Kiev să te călugărești într-o mănăstire de femei și astfel vei putea să mă vezi, venind aici. Și, mai bine, îți vei cîștiga mîntuirea și vei vedea fața lui Dumnezeu în viața veșnică". Iar maica sa nu voia nici să audă despre aceasta. Atunci fericitul, intrînd în peșteră, s-a rugat lui Dumnezeu cu osîrdie pentru mîntuirea maicii sale. Dumnezeu a auzit rugăciunea plăcutului Său. Căci, după cîteva zile, venind la fericitul maica sa, i-a zis: "Fiule, iată, voi face cele ce mi-ai zis și de acum nu mă voi mai întoarce înapoi, că așa binevoind Dumnezeu, voi merge în mănăstirea de femei de aici și, tunzîndu-mă în ea, îmi voi petrece restul zilelor mele. Căci, iată, din cuvintele tale am cunoscut că nimic nu este lumea aceasta de puțină vreme!" Acestea auzindu-le fericitul, s-a bucurat cu duhul și, mergînd, i-a spus Cuviosului stareț Antonie.

Deci, a preamărit pe Dumnezeu pentru întoarcerea inimii mamei sale și, ieșind la ea, a învățat-o mult pentru folosul sufletului și a dus-o în mănăstirea cea de femei a Sfîntului Nicolae, unde s-a tuns. Și, viețuind cu dumnezeiască plăcere mulți ani întru bună mărturisire, a adormit cu pace întru Domnul. După tunderea în călugărie a maicii sale, fericitul Teodosie, lepădînd desăvîrșit toată grija cea lumească, a început a se nevoi cu mai mari osteneli în rîvnă plăcută lui Dumnezeu, cu Cuviosul stareț Antonie și cu fericitul Nicon. El s-a arătat degrabă purtător de biruință asupra duhurilor celor rele, izgonind întunericul drăcesc cu postul și cu rugăciunea cea către Dumnezeu, Care îl ajuta prin împlinirea cuvîntului Său: Unde sînt adunați doi sau trei în numele Meu, acolo sînt și Eu în mijlocul lor.

Fericitul Nicon, ducîndu-se în altă parte de la Cuviosul Antonie, la osebită nevoință, insuflatul de Dumnezeu, părintele nostru Teodosie, prin voința Domnului și după dorința Cuviosului Antonie, s-a hirotonit preot și în toate zilele săvîrșea cu toată cucernicia dumnezeiasca Liturghie. După Cuviosul Antonie, a pus egumen celor doisprezece frați adunați în peșteră pe fericitul Varlaam, acesta s-a mutat în alt deal și, săpîndu-și peșteră, a început a viețui acolo.

Atunci Cuviosul părintele nostru Teodosie, fiind cinstit cu rînduiala preoției, a rămas în peștera cea dintîi cu fericitul egumen Varlaam, și a făcut cu el deasupra peșterii o biserică mică, în cinstea Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu, pentru adunarea fraților la rugăciunea de obște. El întrecea pe toți cei ce se nevoiau cu asprime acolo, cu postirea, cu trezvia și cu lucrul mîinilor; dar, mai ales cu smerenia, cu ascultarea și cu ajutorul, slujind tuturor. Uneori le aducea apă, iar alteori lemne din pădure. Uneori, odihnindu-se frații noaptea, lua grîul împărțit lor, cel cîștigat cu munca mîinilor lor, și măcina partea fiecăruia și o punea la locul ei. Și astfel, în toate nopțile priveghea la rugăciune.

Uneori, fiind în acea parte tăuni și țînțari mulți, ieșea noaptea deasupra peșterii și, dezgolindu-și trupul pînă la brîu, ședea torcînd lînă cu mîinile, iar cu gura citea Psaltirea. Acolo, de mulțimea tăunilor și a țînțarilor, tot trupul lui se făcea roșu de sînge, iar el petrecea nemișcat, nesculîndu-se din locul acela, pînă ce sosea vremea Utreniei. Astfel, se afla înaintea tuturor în biserică, stînd la locul său nedepărtat, nici tulburîndu-se cu mintea; iar după ce săvîrșea obișnuita rugăciune, ieșea din biserică în urma tuturor. Pentru aceasta toți îl iubeau și îl aveau ca pe un părinte, minunîndu-se mai ales de smerenia și de răbdarea lui.

După aceasta, fericitul Varlaam, fiind egumenul fraților din peșteră, a fost scos de voievodul Izaslav și pus egumen în mănăstirea Sfîntului Mare Mucenic Dimitrie. Atunci, cu voința și după dorința tuturor fraților, Cuviosul Antonie, chemînd pe Sfîntul Teodosie, l-a binecuvîntat la egumenie, fiind atunci în peșteră numai douăzeci de frați. Vrednicul de laudă egumen, Cuviosul părintele nostru Teodosie, deși luase dregătoria egumeniei, totuși nu și-a schimbat obiceiul smereniei sale, în toate dîndu-se pe el însuși pildă faptelor celor bune, la toate grăbindu-se înaintea tuturor, în biserică aflîndu-se înainte de toți și ieșind în urma tuturor. De atunci înflorea și se înmulțea locul acela, cu rugăciunile cele plăcute lui Dumnezeu ale acestui om drept, care împlinea Scriptura, ce zice: Dreptul ca finicul va înflori și ca cedrul cel din Liban se va înmulți. Acolo veniseră, pe lîngă el, mulți frați în peșteră, care, avînd sămînța darului aruncată în pămînt bun, aducea rod însutit. Și în puțină vreme a adunat o sută de frați, care înfloreau cu obiceiurile lor cele bune și făceau multe roade vrednice de pocăință.

Deci, văzînd Cuviosul părintele nostru Teodosie că numărul fraților crește, că locul este strîmt, că peștera pentru viața liniștită și biserica pentru rugăciune sînt mici și neîncăpătoare, a căutat un loc frumos pentru zidirea unei mănăstiri, nu departe de peșteră, și a început a avea sîrguință, ca să locuiască în locul acela. Astfel, cu binecuvîntarea Cuviosului Antonie, fiind cerut locul acela de la iubitorul de Hristos domn Izaslav, în puțină vreme a zidit acolo, ajutîndu-i Dumnezeu, o biserică mare de lemn, cu hramul Adormirii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Apoi a făcut chilii multe și a îngrădit mănăstirea, mutîndu-se cu frații din peșteră în locul acela.

Și i-a dat lui Dumnezeu de știa rînduiala studiților, pe care fericitul Efrem scopitul, cercetînd atunci acele sfinte locuri, a scris-o și a adus-o la el. Acea scriere, primind-o Cuviosul Teodosie, a început în mănăstirea sa, Pecersca, a le rîndui pe toate după tipicul sfîntului locaș al studiților. După aceea au început toate mănăstirile Rusiei a ține acea desăvîrșită rînduială care nu era mai înainte în Rusia, privind toate la Mănăstirea Pecersca și cinstind-o pe ea cu întîietatea.

Cuviosul Teodosie, povățuind pe ucenicii săi la adevărata pocăință, avea obiceiul ca în toate nopțile să cerceteze chiliile tuturor, vrînd să știe viața și osîrdia cea către Dumnezeu a fiecăruia. Cînd auzea pe cineva făcînd rugăciune, atunci, bucurîndu-se, preamărea pentru dînsul pe Dumnezeu; iar de auzea cîndva vorbind doi sau trei împreună adunați după rugăciunea Pavecerniței, atunci, lovind cu mîna în ușă, plecă tulburat, arătîndu-le lor prin aceasta venirea sa. Apoi, a doua zi, pe aceia nu-i certa îndată, ci de departe îi învăța pilde. Deci, de era cineva din frați smerit cu inima, acela, îndată cunoscîndu-și vina sa, cerea iertare; iar de era cineva împietrit, acela socotea că pentru altul zice, făcîndu-se el curat, pînă ce Cuviosul îl certa și îi dădea canon.

Astfel, pe toți îi învăța să se roage lui Dumnezeu, să nu vorbească după rugăciunea Pavecerniței, nici să umble din chilie în chilie, ci să se roage lui Dumnezeu în chilia sa, iar cu mîinile să lucreze în toate zilele, avînd pe buze psalmii lui David. Atunci puteai să vezi pe pămînt oameni cu viața asemenea cu a îngerilor, și Mănăstirea Pecersca întocmai ca cerul, în care Cuviosul părintele nostru Teodosie strălucea cu lumina faptelor bune, ca unul din cei mari luminători cerești, precum însuși s-a arătat și cu materialnică lumină, prin care l-a preamărit pe el Dumnezeu.

Sofronie, egumenul mănăstirii Sfîntului Arhanghel Mihail, mergea odată la mănăstirea sa pe o noapte întunecoasă și a văzut o lumină foarte strălucitoare deasupra mănăstirii Cuviosului Teodosie, de care, mirîndu-se, slăvea pe Dumnezeu, zicînd: "O, cît este de mare bunătatea Ta, Doamne! Că ai arătat pe un luminător ca acesta în acest sfînt locaș, care își luminează astfel mănăstirea sa". Aceeași lumină au văzut-o și alții, de multe ori și o spuneau la toți, încît au auzit voievodul și boierii și socoteau acea lumină, faptele vieții celei bune a începătorului acelui sfînt locaș.

Deci, pe fericitul Teodosie, îl iubea foarte mult voievodul Izaslav, iubitorul de Hristos, care, după tatăl său, Iaroslav, ținea scaunul în Kiev și, adeseori mergea la el și se îndulcea de cuvintele lui cele insuflate de Dumnezeu. Și a dat Cuviosul părintele nostru Teodosie poruncă mănăstirii, ca după mîncarea prînzului să nu deschidă poarta nimănui, ca să nu intre nimeni în mănăstire pînă ce va sosi vremea rugăciunii celei de seară. Această rînduială a pus-o, pentru ca peste zi să se odihnească frații puțin, pentru rugăciunile cele de noapte și pentru cîntarea Utreniei.

Într-o zi la amiază, a venit la mănăstire iubitorul de Hristos domn, Izaslav, cu puține slugi și, descălecînd de pe cal, niciodată intrînd călare în mănăstire, s-a apropiat de poartă și, bătînd, poruncea să-i deschidă poarta, ca să intre înăuntru, iar portarul i-a răspuns, că porunca egumenului este să nu deschidă poarta nimănui, pînă ce va fi vremea de Vecernie. Atunci iubitorul de Hristos voievod i-a spus, ca să știe cine este, zicînd: "Iată, eu sînt, numai mie să-mi deschizi!" Portarul, neștiind că este voievodul, îi răspunse: "Îți spun că am poruncă de la egumen, că măcar de ar fi și voievodul, să nu deschid poarta; drept aceea, de vei voi, așteaptă puțin pînă ce va fi vremea de Vecernie". Iar el i-a zis: "Eu sînt voievodul! Au nici mie nu-mi deschizi?"

Deci, portarul, căutînd să-l vadă, l-a recunoscut pe el, însă nu i-a deschis poarta, ci a alergat la Cuviosul și i-a spus, iar voievodul stătea înaintea porții și aștepta. Apoi, ieșind cuviosul și văzînd pe voievod, s-a închinat lui, iar voievodul a început a-i zice: "O, părinte, cît de mare este îngrozirea ta, pe care o spune monahul acesta, că măcar de ar veni și voievodul să nu-l lase să intre!" Iar cuviosul i-a răspuns: "Pentru aceasta s-a făcut, bunule stăpîn, ca în vremea de după amiază să se odihnească frații puțin, pentru osteneala cea de noapte a rugăciunii, iar sîrguința ta mișcată de Dumnezeu către Preasfînta Stăpînă Născătoare de Dumnezeu este bună și spre sporirea sufletului tău și noi ne bucurăm foarte de venirea ta".

Atunci au mers în biserică și, făcînd Cuviosul rugăciune, iubitorul de Hristos voievod se îndulcea de cuvintele cele folositoare de suflet ce ieșeau din gura lui și, cîștigînd mare folos de la el, s-a întors la casa sa, slăvind pe Dumnezeu. Din acea zi, el a început mai mult a iubi pe Sfîntul, avîndu-l și ascultîndu-l pe el, ca pe unul din cei vechi sfinți părinți. Dar Cuviosul părintele nostru Teodosie nu se mîndrea pentru aceasta că voievodul și boierii îl cinsteau ci, ca un adevărat luminător, strălucea mai mult cu smerenie, spre învățătura tuturor ucenicilor săi. Că, smerindu-se, atunci mai mult se ostenea cu mîinile sale în toate zilele și poruncea cu lucrul, iar nu cu cuvîntul. Adeseori intra în pitărie și, fiind chiar egumen, slujea cu cei ce coceau pîine, frămîntînd aluatul și făcînd pîine, neascunzîndu-și deloc talantul puterii trupești. Astfel îi înveselea cu duhul, mîngîindu-i și îmbărbătîndu-i ca să nu zăbovească de loc în lucrul lor.

Într-una din zile, apropiindu-se praznicul Adormirii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, nu era apă în pitărie și a venit la Cuviosul chelarul, cu numele Teodor, spunîndu-i că nu este cine să aducă apă. Atunci, sculîndu-se îndată Cuviosul, a cărat singur apă din puț. Dar unul din frați, văzîndu-l ostenindu-se, s-a dus degrabă și a spus celorlalți, iar ei, alergînd cu sîrguință, au adus apă destulă.

Odată, nefiind lemne tăiate pentru trebuința fierturii, același chelar a venit la Cuviosul, zicîndu-i: "Poruncește, părinte, cuiva din frații cei fără de lucru, ca, mergînd, să pregătească lemne pentru trebuință". Cuviosul i-a răspuns: "Iată, eu sînt fără de lucru! Voi merge eu!" Atunci era vremea prînzului. Deci, fericitul a poruncit fraților să meargă la masă; iar el, luînd toporul, a început să taie lemne. Frații, ieșind după masă, au văzut pe cuviosul egumen tăind lemne. Drept aceea, au luat topoarele și au tăiat atîtea lemne, încît le erau destule pentru multe zile.

Cînd fericitul Nicon, care a călugărit pe Cuviosul și apoi se dusese din peșteră, s-a întors în Mănăstirea Pecersca, atunci Cuviosul părintele nostru Teodosie, fiind egumen, îl cinstea ca pe un părinte. De multe ori, fericitul Nicon, cosînd cărți - căci era meșter la lucrul legătoriei -, el îi torcea sfoară pentru trebuința lui. Astfel era smerenia și bunătatea acestui bărbat insuflat de Dumnezeu în osteneli de tot felul. Pe lîngă acestea și haina pe care o purta ca egumen era smerită și simplă. Căci purta pe trupul lui o dulamă de păr aspru, iar deasupra aceleia avea altă haină foarte proastă, pe care o purta, ca să nu i se vadă dulama cea de păr, ce era pe el.

Într-o zi, a mers Cuviosul pentru o trebuință oarecare la iubitorul de Hristos domn Izaslav și, cetatea fiind departe, a zăbovit pînă seara. Vrînd el să plece, a poruncit iubitorului de Hristos voievod, ca să-l ducă în căruță la mănăstire. Dar cînd mergea pe cale a văzut vizitiul că este îmbrăcat cu haină proastă și nu socotea că este egumen. Deci, i-a zis: "Monahule, încalecă tu pe cal, ca eu să mă odihnesc în căruță". Cuviosul, îndată s-a sculat cu smerenie, a încălecat pe cal și astfel ducea pe vizitiu culcat în căruță. Uneori încăleca pe cal, alteori mergea pe jos și cînd ostenea încăleca iarăși. Luminîndu-se de ziuă au început boierii a merge la voievod și, cunoscînd de departe pe Cuviosul, au descălecat de pe cai și i se închinau lui. Atunci Cuviosul a zis vizitiului: "Iată, acum este ziuă; scoală-te și încalecă pe calul tău!"

Văzînd vizitiul pe cei ce se închinau Cuviosului, s-a înspăimîntat, cutremurîndu-se și sculîndu-se, a încălecat pe cal. Șezînd Cuviosul în căruță, mai mult i se închinau cei ce-l întîm-pinau, iar vizitiului care-l ducea, i se făcuse frică mare. Sosind la mănăstire au ieșit înaintea lui toți frații de i s-au închinat pînă la pămînt. Atunci sluga și mai mult s-a înspăimîntat, gîndind: "Cine este acesta, că toți se închină lui?" Deci, Cuviosul, luîndu-l de mînă, l-a dus în trapeză și a poruncit să-i dea de mîncare și de băut și, dăruindu-l, l-a eliberat. Aceasta a spus-o mai pe urmă fraților singur vizitiul, iar Cuviosul n-a spus la nimeni, învățînd în toate zilele pe frați să nu se înalțe întru nimic, că monahul trebuie să fie smerit și să se facă mai mic decît toți.

Printr-o smerenie ca aceea, Cuviosul învăța pe ucenicii săi, ca în tot lucrul să ia mai întîi binecuvîntare de la mai marele lor, că cel ce seamănă lucrurile sale întru binecuvîntare, în dulceață va secera rodurile dintr-însele! Puterea acestei învățături o arăta el astfel. Cînd veneau la dînsul dreptcredincioșii pentru folos, atunci, după dumnezeiasca învățătură, le punea înaintea lor bucate mănăstirești, pîine și linte. Venind odată voievodul Izaslav și gustînd bucate de acelea a zis către cuvios: "Iată, precum știi, părinte, casa mea este plină de toate bunătățile lumii acesteia, dar niciodată n-am mîncat cu așa dulceață ca acum, deși sînt de multe feluri și de preț mare, totuși nu sînt așa dulci ca aceste bucate. Deci, rogu-te, părinte, să-mi spui de unde este această dulceață în bucatele voastre?"

Iar insuflatul de Dumnezeu părintele nostru Teodosie i-a răspuns: "De voiești, bunule stăpîn, să știi acestea, ascultă-mă și-ți voi spune. La noi, cînd frații vor să fiarbă bucate sau să coacă pîine, au rînduiala aceasta: mai întîi merge fratele cel ce slujește la egumen și ia binecuvîntare de la dînsul. Apoi, închinîndu-se înaintea Sfîntului Altar de trei ori pînă la pămînt, aprinde lumînarea din Sfîntul Altar și cu ea aprinde focul în bucătărie sau în pitărie. După aceea, cînd vor să toarne apă în căldare, zice cel ce slujește către cel mai mare: "Binecuvintează, părinte!" Iar el răspunde: "Dumnezeu să te binecuvinteze, frate". Și așa, tot lucrul lor se face cu binecuvîntare; pentru aceasta se preface în dulceață. Iar slugile tale, precum mi se pare, slujesc cîrtind, certîndu-se, și pîrîndu-se unul pe altul; ba încă de multe ori sînt bătuți și de cei mari, așa că tot lucrul lor nu se face fără păcat. De aceea bucatele nu se prefac în dulceață". Auzind voievodul acestea, a răspuns: "Cu adevărat, părinte, așa este precum grăiești".

De se întîmpla Cuviosului cîndva, să audă că în mănăstirea sa s-a făcut un lucru fără binecuvîntare și din neascultare, atunci numea lucrul acela partea vrăjmașului și niciodată nu dădea voie ca binecuvîntata lui turmă să guste din vreo mîncare ca aceea, poruncind s-o arunce ori în apă, ori în foc. Astfel s-a întîmplat la praznicul Sfîntului Mare Mucenic Dimitrie, fiind aproape mănăstirea acelui sfînt. Cînd ieșea Cuviosul cu frații, i-au adus lui de la niște dreptcredincioși pîini foarte frumoase, pe care el a poruncit chelarului să le pună în ziua aceea la masă înaintea fraților. Iar chelarul, neascultînd, s-a gîndit în sine că a doua zi, venind toți frații, le va pune înainte aceste pîini; iar acum cei ce au rămas să mănînce pîinea mănăstirii, lucru pe care l-a și făcut.

A doua zi, Cuviosul și toți frații, mergînd la masă și văzînd acele pîini tăiate și puse pe masă, a chemat chelarul și l-a întrebat: "De unde sînt aceste pîini?" Iar el a răspuns: "Sînt aduse de ieri, dar nu le-am dat la masă, de vreme ce erau frați puțini și m-am gîndit ca astăzi să le pun înaintea tuturor". Iar Cuviosul i-a zis: "Mai bine era să nu te îngrijești de ziua viitoare, ci să faci după porunca mea, pentru că Domnul nostru, Care pururea Se îngrijește de noi, ne-ar fi dat cele de trebuință, ba și de mai mari S-ar fi îngrijit". Apoi a poruncit să adune acele bucăți de pîine în coșniță și să le arunce în rîu, iar chelarului i-a dat canon, ca unuia ce nu ascultase și care făcea și alte neascultări.

Văzînd Cuviosul părintele nostru Teodosie cum că îngrijirea pentru mîine și cîștigarea celor vremelnice nu se face de monahi fără o sfătuire oarecare, deoarece această îngrijire este potrivnică făgăduinței lor, învăța cu dinadinsul pe frații săi la fapta bună a necîștigării, ca în singur Dumnezeu să se îmbogățească cu credință și cu nădejde, iar nu să nădăjduiască spre avere stricăcioasă. Pentru aceasta, de multe ori umbla prin chilii și de afla la cineva ceva mîncare, haine mai mult decît cele rînduite, sau ceva din averea deșartă, pe acelea le lua și le arunca ca pe o parte a vrăjmașului și a neascultării. Și așa îi sfătuia pe ei: "Nu se cuvine nouă, fraților, fiind monahi și lepădîndu-ne de cele lumești, să luăm avere în chiliile noastre, căci cum vom putea să aducem rugăciune curată lui Dumnezeu, ținînd comoara în chilia noastră? Ci să ne aducem aminte de cuvintele Domnului, Care zice: Unde este comoara voastră, acolo va fi și inima voastră. Și iarăși: Nebunule, în această noapte vor să ceară sufletul tău de la tine, iar cele ce le-ai gătit, ale cui vor fi? Drept aceea, fraților, să fim îndestulați cu haina noastră cea de nevoie și cu hrana cea pusă înainte pe masă, iar în chilii nu se cuvine a avea nimic din acestea, ca astfel, cu toată osîrdia și cu tot gîndul să aducem rugăciune curată lui Dumnezeu".

Cu aceste îndemnări îi învăța pe ei Cuviosul, cu toate blîndețile și cu lacrimi, pentru că era milostiv, blînd, nemînios și avea milă către toți. Și de se slăbea cu inima cineva din necîștigătoarea lui turmă și se ducea din mănăstire, atunci Cuviosul era în mare grijă și mîhnire pentru el și se ruga lui Dumnezeu cu lacrimi ca să întoarcă înapoi oaia care se despărțise din turmă și nu înceta rugăciunea pînă ce nu se întorcea cel dus.

Și era acolo un frate nerăbdător, care adeseori fugea din mănăstire și cînd se întorcea; atunci Cuviosul îl primea cu bucurie, și zicea: "Nu-l va lăsa pe el Dumnezeu să se sfîrșească afară din această mănăstire. Deși se duce de la noi, însă el își va lua sfîrșitul vieții tot în această mănăstire". Și se ruga lui Dumnezeu cu lacrimi ca să dea răbdare fratelui. Apoi, după multe ieșiri ale sale, fratele acela s-a întors în mănăstire, rugînd pe Cuviosul să-l primească. Deci, Cuviosul, fiind cu adevărat milostiv, l-a primit ca pe o oaie care venise din rătăcire și l-a rînduit în turma sa. Atunci fratele, aducînd puțină avere pe care o cîștigase lucrînd, căci era lucrător de haine, a pus-o dinaintea Cuviosului. Iar Cuviosul i-a zis: "De voiești să fii monah desăvîrșit, atunci vei lua aceasta și o vei arunca în cuptorul cel aprins, ca pe un lucru venit din neascultare!" Deci, el, care se căia cu adevărat, adunîndu-le toate, le-a dus, după porunca Cuviosului și, aruncîndu-le în cuptor, le-a ars. De atunci el viețuia în mănăstire, petrecînd restul zilelor sale în pocăință și a adormit acolo în pace, după proorocia Cuviosului.

Cuviosul părintele nostru Teodosie, fiind foarte milostiv cu cei săraci, a făcut o curte aproape de mănăstirea sa și a zidit într-însa o biserică a Sfîntului Întîiului Mucenic Ștefan. Acolo a poruncit să petreacă săracii, orbii, șchiopii și neputincioșii, cărora le dădea cele de trebuință din mănăstire și din toată averea monahicească, a zecea parte. Afară de acestea, în toate sîmbetele trimitea un car cu pîini la cei ce erau în temnițe și în lanțuri.

Și nu numai spre cei nevoiași era milostiv Cuviosul părintele nostru Teodosie, ci și spre cei ce făceau strîmbătate mănăstirii lui. Odată, au adus la el pe niște tîlhari prinși în satul mănăstiresc, care merseră să fure. Cuviosul, văzîndu-i pe ei legați și în necaz, i s-a făcut jale și, lăcrimînd, a poruncit să-i dezlege și să le dea să mănînce și să bea. Apoi i-a învățat să nu facă nimănui strîmbătate, ci cu ale lor osteneli să fie îndestulați. Dîndu-le cele de trebuință, i-a iertat și i-a eliberat în pace. Drept aceea, Cuviosul părintele nostru Teodosie nădăjduia că Domnul îi va păzi de jefuire tîlhă-rească și de este ceva de nevoie, va da robilor Săi. Această nădejde a Cuviosului s-a adeverit prin minunea aceasta.

Înmulțindu-se numărul fraților, Cuviosul Teodosie a fost nevoit să lărgească curtea mănăstirii pentru facerea chiliilor. Și a început a lucra el însuși și cu frații, spre a face ograda mai mare. Într-o noapte întunecoasă, mănăstirea fiind dezgrădită și nepăzită, au venit la ei tîlharii, zicînd că averea lor este ascunsă în palatul bisericesc. Dar, pornind spre biserică, au auzit un glas care cînta înăuntru. Iar ei, socotind că frații fac rugăciunile Pavecerniței, s-au dus, zăbovind puțin în pădurea cea deasă. După aceea, socotind că au sfîrșit cîntarea, au mers iarăși la biserică, dar au auzit din nou același glas și au văzut o lumină preaminunată în biserică, din care ieșea un miros plăcut, pentru că îngerii cîntau într-însa. Iar ei, socotind că frații săvîrșeau cîntarea de miezul nopții, iarăși s-au dus și așteptau pînă ce vor sfîrși cîntarea, ca apoi, intrînd în biserică, să ia toate cele ce erau într-însa. Și astfel, venind de mai multe ori, au auzit același glas îngeresc. După aceasta a sosit vremea de cîntare a Utreniei, și, după obicei, eclesiarhul a început a lovi în clopot pentru Utrenie.

Tîlharii, auzind aceasta, s-au dus puțin în pădure și se sfătuiau: "Ce să facem? Că, precum mi se pare, a fost o nălucire în biserică. Iată, acum, cînd se vor aduna toți în biserică, noi să mergem și, apucîndu-i pe toți de la ușă, îi vom omorî și vom lua averea lor". Deci, zăbovind puțin pînă ce frații s-au adunat în biserică cu fericitul Teodosie, povățuitorul lor, și au început a cînta psalmii Utreniei, atunci tîlharii au năvălit spre biserică. Dar, deodată au văzut o minune înfricoșătoare, că biserica a fost luată de pe pămînt cu cei ce erau într-însa și s-a suit în văzduh, încît nu le era cu putință a săgeta într-însa. Iar ei, văzînd minunea aceea, s-au temut foarte și, tremurînd, s-au întors la locul lor. De atunci, umilindu-se, s-au făgăduit să nu mai facă tîlhării, iar vătaful lor, venind la Cuviosul Teodosie cu alți trei tovarăși, s-a căit de aceea și i-au mărturisit cele ce se făcuseră. Cuviosul, auzind acestea, a preamărit pe Dumnezeu, Care nu numai a păzit cele de nevoie ale bisericii, dar l-a și mîntuit de la o moarte ca aceea. Apoi, învățîndu-i pe ei pentru mîntuirea sufletului, i-a eliberat, slăvind și mulțumind lui Dumnezeu și Cuviosului.

Încă o minune ca aceasta s-a făcut pentru a doua oară, pe vremea egumeniei celei plăcute lui Dumnezeu a Cuviosului Teodosie, în mănăstirea lui pentru aceeași biserică, cu adevărat păzită de Dumnezeu din cer și stînd singură în văzduh sub acoperămîntul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. S-a întîmplat unuia din boierii iubitorului de Hristos voievod Izaslav, că mergea înainte peste un cîmp, departe ca de cincisprezece stadii de mănăstirea Cuviosului Teodosie, și, deodată, a văzut de departe o biserică stînd sub nori și, spăimîntîndu-se, a alergat cu slugile sale, vrînd să știe, care este acea biserică? Dar cînd a ajuns la mănăstirea Cuviosului Teodosie, atunci el a văzut că biserica s-a pogorît și a stat în mănăstire la locul ei, iar el, bătînd în poartă și deschizîndu-i portarul, a intrat și a spus Cuviosului ceea ce se făcuse. De atunci adeseori mergea la el, îndulcindu-se de cuvintele lui cele insuflate de Dumnezeu și dînd din averea sa pentru rînduiala mănăstirii și pentru împodobirea bisericii celei păzite de Dumnezeu.

Și nu numai pentru biserică s-a descoperit acea minune, ci și pentru moșiile mănăstirii Cuviosului Teodosie. Căci, odată, au fost prinși niște tîlhari, pe care, legîndu-i, îi duceau în cetate la judecătorul, și li s-a întîmplat a trece pe lîngă un sat al mănăstirii Pecersca. Atunci unul din cel legați, clătinînd cu capul spre satul acela, zicea: "Într-o noapte am venit în acest sat, ca să furăm și să apucăm toate cele ce sînt într-însul, dar am văzut o cetate foarte înaltă, de care nu am putut să ne apropiem nicidecum". Pentru că a îngrădit bunul Dumnezeu toate moșiile mănăstirești cu rugă-ciunile Cuviosului Teodosie, cel ce a nădăjduit spre Dînsul. El în toate nopțile, făcînd rugăciune, înconjura mănăstirea sa, și cu aceea, ca și cu un zid tare o îngrădea, cum și toate cele stăpînite de dînsul.

Acest cuvios, ținînd egumenia Mănăstirii Pecersca, avea nădejde spre Dumnezeu și spre Născătoarea de Dumnezeu pentru păzirea mănăstirii și pentru înfrumusețarea bisericii. Un boier al voievodului Izaslav, cel mai înainte pomenit, anume Sudislav Gheuevici, iar din Sfîntul Botez numit Clement, mergînd cu voievodul său la război, a făgăduit: "De mă voi întoarce sănătos la casa mea, voi da Preasfintei Născătoare de Dumnezeu cea din mănăstirea fericitului Teodosie al Pecerscăi doi talanți de aur și voi face o coroană de aur.

Sosind războiul, mulți din amîndouă părțile au căzut. Mai pe urmă vrăjmașul a fost biruit și acel boier împreună cu ai săi s-au întors, uitînd ceea ce a făgăduit. După cîteva zile, pe cînd dormea la amiază, a auzit un glas înfricoșat, chemîndu-l pe nume: "Clemente!" Iar el, deșteptîndu-se, a văzut înaintea sa icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, care era în mănăstirea Cuviosului Teodosie și a auzit glas venind de la dînsa: "Pentru ce, Clemente, ceea ce ai făgăduit să-mi dai nu mi-ai dat? Însă, iată, acum îți zic să te sîrguiești a-ți împlini făgăduința ta!" Și îndată icoana s-a făcut nevăzută. Deci, boierul fiind în frică mare, a luat aur cît făgăduise și de îndată a făcut o coroană de aur pentru împodobirea icoanei Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, pe care le-a adus în Mănăstirea Pecersca, dîndu-le Cuviosului Teodosie.

După cîteva zile, acel boier s-a gîndit să dea o Evanghelie tot pentru acea mănăstire. Dar, mergînd la Cuviosul Teodosie, a ascuns Sfînta Evanghelie sub haină. Apoi, după rugăciune, vrînd ei să șadă, nearătînd boierul Evanghelia, i-a zis Cuviosul: "Frate Clemente, scoate mai întîi Sfînta Evanghelie cea făgăduită Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, pe care o ai sub haina ta, și atunci vom ședea". Auzind aceasta, boierul s-a înspăimîntat de vederea de mai înainte a Cuviosului - căci nimeni nu-i spusese de aceasta -, și îndată, scoțînd Sfînta Evanghelie, a dat-o în mîinile Cuviosului. Atunci, șezînd, s-a îndulcit de duhovnicești vorbiri cu dînsul și s-a întors la casa sa cu mult folos sufletesc.

Astfel, nădejdea sa către Dumnezeu și împlinirea lipsei în mănăstirea lui, Cuviosul Teodosie le-a încredințat cu multe minuni, după cum a spus un monah, anume Ilarion, care în toate zilele și nopțile a scris cărți în chilia Cuviosului Teodosie, pe cînd el cînta încet Psaltirea și cu mîinile torcea lînă sau lucra altceva.

Într-o seară, pe cînd ei lucrau, a intrat iconomul Anastasie, spunînd Cuviosului: "Nu am cu ce să cumpăr pentru a doua zi, cele de nevoie la masa fraților și alte trebuințe". Iar Cuviosul i-a răspuns: "Precum vezi, acum este seară și ziua de mîine este departe; de aceea mergi și așteaptă puțin, rugîndu-te lui Dumnezeu, căci El se va îngriji de noi și ne va milui precum va voi!" Auzind acestea iconomul, s-a dus; iar Cuviosul, sculîndu-se îndată, a mers în chilia sa cea mai dinăuntru, ca să-și cînte după obicei pravila sa. Venind după rugăciune, a stat lucrînd lucrul său și, iată, a venit iarăși iconomul, spunîndu-i tot aceeași. Iar Cuviosul i-a zis: "Nu ți-am spus oare să te rogi lui Dumnezeu? Iar de dimineață, mergînd în cetate la cel ce vinde, vei lua cu împrumut cele de trebuință fraților. Pe urmă, Dumnezeu făcîndu-ne nouă bine, vom plăti datoria, căci credincios este Cel ce a zis: "Să nu vă îngrijiți de a doua zi, că nu ne va lăsa pe noi Dumnezeu cu darul Său".

Ieșind iconomul, a intrat un tînăr luminos în haină ostășească și, închinîndu-se, a pus pe masă un taler de aur și îndată a ieșit afară, fără a zice ceva. Iar Cuviosul, sculîndu-se, a luat aurul și cu lacrimi s-a rugat lui Dumnezeu, mulțumindu-I. Apoi, a doua zi, chemînd pe portar, l-a întrebat: "A venit cineva la poartă în noaptea aceasta?" Iar portarul i-a zis: "Cu adevărat n-a venit nimeni, pentru că după apusul soarelui îndată am închis poarta". Atunci Cuviosul, chemînd pe iconom i-a dat talerul de aur, zicîndu-i: "Ce zici, frate Anastasie, că nu ai cu ce cumpăra cele de trebuință fraților? Deci, ia-ți aurul și mergi de cumpără cele de trebuință".

Iconomul, cunoscînd darul lui Dumnezeu, a căzut și i s-a închinat, cerînd iertare. Iar Cuviosul îl învăța: "Frate, să nu te deznădăjduiești niciodată, ci să te întărești în credință și aruncă toată grija ta spre Domnul, că Acela se îngrijește de noi, precum voiești. Deci, să faci astăzi fraților ospăț, că aceasta este cercetarea lui Dumnezeu, și, cînd ne lipsim vreodată, Dumnezeu iarăși se îngrijește de noi, precum s-a și făcut".

Într-o zi a venit de asemenea la Cuviosul, chelarul Teodor, spunîndu-i: "Astăzi nu am ce să pun înaintea fraților la masă". Răspuns-a lui Cuviosul: "Mergi de așteaptă puțin, rugîndu-te lui Dumnezeu, că Acela Se îngrijește de noi, iar de nu vom fi vrednici, vei fierbe grîu și, amestecîndu-l cu miere, vei pune fraților la masă. Însă să nădăjduim spre Dumnezeu, Care în pustie a dat pîine popoarelor celor nesupuse. Acela și nouă azi este puternic să ne dea hrană".

Auzind chelarul aceasta, s-a dus; iar Cuviosul se ruga lui Dumnezeu neîncetat. Și iată, Ioan, cel întîi între boierii voievodului Izaslav, după voința lui Dumnezeu, a umplut trei care cu bucate: pîine, pește, linte, grîu și miere, trimițîndu-l la Cuviosul în mănăstire. Iar Cuviosul, văzîndu-le, a preamărit pe Dumnezeu și a zis chelarului: "Vezi, frate Teodore, că nu ne lasă pe noi Dumnezeu? Numai de am nădăjdui spre Dînsul cu toată inima! Mergi de fă ospăț fraților pentru astăzi, căci aceasta este cercetarea lui Dumnezeu". Așa s-au veselit Cuviosul și frații la masă cu veselie duhovnicească, mulțumind lui Dumnezeu, că nu este lipsă celor ce se tem de El. Iar Dumnezeu făcea din destul asemenea faceri de minuni în locașul lui, cu rugăciunile Cuviosului.

Într-una din zile a venit la Cuviosul Teodosie preotul din cetate, cerînd vin spre slujirea dumnezeieștii Liturghii. Și îndată, Cuviosul, chemînd pe iconomul bisericii, i-a poruncit să umple vasul preotului cu vin. Iar el a răspuns: "Puțin am, abia de trei sau de patru Sfinte Liturghii!" Iar Cuviosul i-a zis: "Dă-i omului acesta tot vinul ce îl avem, iar de noi Se va îngriji Dumnezeu!" Iconomul, ducîndu-se, n-a ascultat porunca Sfîntului și a turnat preotului puțin vin în vas, oprind numai pentru a doua zi la dumnezeiasca slujbă. Iar preotul, luîndu-l, l-a arătat Cuviosului. Atunci Cuviosul, chemînd pe iconom, i-a zis: "Au nu ți-am spus să-i dai tot vinul și pentru ziua de mîine să nu te îngrijești? Pentru că Dumnezeu nu va lăsa fără slujbă biserica Maicii Sale pe ziua de mîine; ci încă și acum ne va da nouă vin destul!" Și așa, iconomul, mergînd, a dat tot vinul preotului și l-a eliberat pe el.

Deci, pe cînd era după cină, după proorocia Cuviosului, au adus trei care cu buți pline de vin, de la o mare jupîneasă din casa iubitorului de Hristos domn Vsevolod. Iconomul bisericii, văzînd aceasta, a preamărit pe Dumnezeu, minunîndu-se de proorocia Cuviosului Teodosie, care a zis: "Într-această zi ne va trimite nouă Dumnezeu vin din destul", precum s-a și întîmplat.

Același iconom bisericesc a văzut altă minune, ce s-a făcut cu rugăciunile Cuviosului, asemenea acesteia.

Odată, la ziua praznicului Adormirii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, lipsind untdelemnul trebuincios la candelele ce luminau în biserică, s-a gîndit iconomul bisericii ca din semințele pămîntu-lui să stoarcă ulei și de acela să toarne în candele și să le aprindă. De aceea, întrebînd pe Cuviosul Teodosie, iar el neoprindu-l de la una ca aceasta, a făcut așa, precum s-a gîndit. Dar cînd voia să toarne uleiul acela în candele, a văzut un șoarece mort căzut în el.

Atunci, degrabă mergînd, a spus Cuviosului, zicînd: "Cu toate că am acoperit bine vasul cu uleiul acela, totuși nu știu pe unde a intrat un șoarece și s-a înecat acolo". Iar Cuviosul, cunoscînd că cu dumnezeiasca purtare de grijă s-a făcut aceasta, a zis iconomului: "Se cade nouă, frate, să nădăjduim spre Dumnezeu, că puternic este să ne dea nouă cele de trebuință, iar, necrezînd, să nu facem un lucru care nu se cade. Ci mergi de varsă uleiul acela pe pămînt și așteaptă puțin, rugîndu-ne lui Dumnezeu, că El are să ne dea în această zi untdelemn din destul". Apoi, iconomul, ascultînd porunca și Cuviosul rugîndu-se, cînd era ceasul de Vecernie, unul din cei bogați a adus un vas foarte mare plin cu unt-delemn, pe care văzîndu-l Cuviosul, a preamărit pe Dumnezeu că așa degrabă a auzit rugăciunea lui. Drept aceea a umplut candelele toate și încă a mai rămas untdelemn destul. Și astfel, au făcut a doua zi praznic luminat Preasfintei Născătoare de Dumnezeu.

Din unele minuni ca acestea, care, cu rugăciunile Cuviosului Teodosie, se împlinea lipsa, a fost și aceasta: Iubitorul de Hristos domn Izaslav, care avea cu adevărat dragostea lui Hristos către Cuviosul Teodosie, venea adeseori la el, îndulcindu-se de cuvintele lui cele curgătoare ca mierea. Într-una din zile, voievodul, venind la Cuviosul Teodosie, a zăbovit la dumnezeiasca vorbire pînă la vremea cîntării Vecerniei. Și, iată, deodată, Dumnezeu voind așa, o ploaie mare a căzut. Iar Cuviosul, văzînd o vărsare de apă ca aceea, a chemat chelarul și i-a poruncit să pregătească bucate pentru cina voievodului. Chelarul a zis: "Părinte, nu am must de băut pentru voievod și pentru cei ce sînt cu ei". Iar Cuviosul i-a zis: "Oare nici cît de puțin nu ai?"

Răspuns-a chelarul: "Cu adevărat, părinte, nu am nici o picătură, încît și vasul în care era băutura aceea, l-am răsturnat deșert și l-am pus cu vana în jos". Iar Cuviosul Teodosie, fiind plin de darul lui Dumnezeu după numele său, i-a zis: "Iată, mergi după cuvîntul meu, în numele Domnului nostru Iisus Hristos, și vei afla mied în vasul acela". Iar el, crezînd, a mers după cuvîntul Cuviosului și a aflat vasul așezat drept și plin de mied. Văzînd el aceasta și înfricoșîndu-se, degrabă a mers și a spus Cuviosului ceea ce se făcuse. Și i-a zis Cuviosul: "Taci, fiule, și nu spune nimănui de aceea, ci iute du-te și adu voievodului și celor cu el cît va fi de trebuință; încă și fraților să dai dintr-acela, pentru că aceasta este binecuvîntarea lui Dumnezeu!" După aceasta, încetînd ploaia, voievodul s-a dus la casa sa, iar în mănăstire a fost atîta binecu-vîntare, încît multă vreme frații s-au îndestulat cu acea băutură.

Odată a venit la același cuvios mai-marele pitarilor și i-a spus: "Nu am făină din care să fac pîini, fraților". Răspuns-a Cuviosul: "Mergi și caută în hambar, doar vei afla în el cumva puțină făină, pînă ce iarăși Dumnezeu Se va îngriji de noi". Iar el a zis către Cuviosul: "Adevărul îți spun, părinte, că eu singur am șters racla și nu mai este nimic în ea, decît într-un unghi puține tărîțe, ca trei sau patru pumni". Cuviosul i-a zis: "Să mă crezi, fiule, că puternic este Dumnezeu, să ne îndestuleze pe noi cu făină și dintr-acele puține tărîțe, precum pe vremea lui Ilie a făcut acelei văduve, căreia i-a înmulțit făina, dintr-un pumn ce avea, încît s-a hrănit aceea cu fiul ei în vreme de foamete, pînă ce s-a făcut îndestulare. Pentru că acum este tot același Dumnezeu, Care este puternic și Care asemenea poate să ne facă și nouă din puțin mult; deci, mergi și caută, doar va fi binecuvîntarea lui Dumnezeu la locul acela".

Iar el, auzind aceasta, în urma rugăciunilor Cuviosului Teodosie s-a dus. Și cum a intrat în hambar, a văzut racla, care mai înainte era goală, fiind plină de făină, încît se vărsa pe pămînt pe deasupra. Și îndată s-a înspăimîntat, văzînd acea preaslăvită minune și, întorcîndu-se, a spus Cuviosului; iar cuviosul i-a zis: "Mergi, frate, și nu spune nimănui de aceasta și să faci pîine după obicei, pentru că, iată, cu rugăciunile cuvioșilor fraților noștri, Dumnezeu a trimis la noi mila Sa".

Pentru aceste multe faceri de bine dumnezeiești, Cuviosul părintele nostru Teodosie mulțumea lui Dumnezeu cu lacrimi în rugăciunile sale, și în toate nopțile petrecea fără de somn, plecîndu-și genunchii pînă la pămînt. Acestea le-au aflat iconomii bisericii, care, mergînd mai înainte de cîntarea Utreniei la chilia lui ca să ia binecuvîntare, îl auzeau totdeauna rugîndu-se și plîngînd mult și, adeseori, bătîndu-se cu capul de pămînt, iar cînd Cuviosul auzea zgomot, îndată tăcea, făcîndu-se că doarme, pînă ce bătea de trei ori cel ce zicea: "Binecuvintează, părinte".

Atunci el, deșteptîndu-se ca din somn, răspundea: "Dumnezeu să te binecuvinteze". Apoi, mai înainte de toți se afla în biserică, și așa făcea în toate nopțile. Afară de aceasta el se nevoia și cu alte feluri de osteneli în vremea egumeniei sale. Pentru că nimeni nu l-a văzut vreodată zăcînd pe coastele sale, și, cînd voia să se odihnească pentru neputința trupească, după cîntarea Pavecerniței, atunci, șezînd, dormea puțin și îndată, după aceea pleca la cîntarea cea de toată noaptea. Asemenea, nu l-a văzut niciodată turnîndu-și apă pe trupul său, ci își spăla numai mîinile și fața. Iar cînd frații aveau ospăț, el mînca pîine uscată, verdețuri fierte fără unsoare și bea numai apă. Dar niciodată nu s-a văzut la masă mîhnit, ci totdeauna avea fața veselă, nu de bucate, ci de darul lui Dumnezeu care întărea inima lui.

În toți anii, la postul Sfintelor Paști, se ducea Sfîntul Teodosie în peșteră, unde s-a pus după aceea și cinstitul lui trup. Acolo se închina singur, pînă ce venea Duminica Floriilor. Iar vineri, mai înainte de duminica aceea, în vremea Vecerniei ieșea din peșteră și venea la frați. De multe ori și din peștera aceea, în care îl știau frații că se închină, se ducea noaptea, neștiut de nimeni, la un sat mănăstiresc și petrecea acolo în altă peșteră ascunsă, rugîndu-se lui Dumnezeu. De acolo ieșea tot noaptea, mai înainte de vinerea dinaintea Duminicii Floriilor și venea în peștera cea dintîi. Și așa ieșea la frați în vinerea aceea, încît toți socoteau, că acolo a petrecut el toate zilele postului.

Multe necazuri și năluciri îi făceau cuviosului în peșteră duhurile cele rele. Dar, Dumnezeu i-a dat putere nevăzută spre biruința lor, încît nefiind izgonit nicidecum de acele duhuri, petrecea într-o peșteră așa de întunecoasă, netemîndu-se de mulțimea stăpîniilor întunericului, ci stătea cu tărie ca un bun ostaș al lui Hristos. Cu rugăciunea și cu postul i-a gonit de la sine și nu îndrăzneau să se apropie de dînsul, ci îi făceau năluciri numai de departe.

Odată, după cîntarea Pavecerniței, vrînd să se odihnească puțin, iată, aude în peșteră glas de strigare, de la mulțimea diavolilor, ca și cum unii mergeau în căruțe, alții băteau în timpane, iar alții cîntau din fluiere. Și așa toți chiuiau, încît se cutremura peștera. Auzind Cuviosul acestea toate, nu se temea, nici nu se înspăimînta, ci însemnîndu-se cu semnul Sfintei Cruci și sculîndu-se, a început să cînte Psaltirea și îndată s-a făcut nevăzut acel cutremur și chiot. După rugăciune se auzea iar glas de nenumărați diavoli. Deci, sculîndu-se iarăși Cuviosul, cînta psalmi și acel glas iar se stingea. Așa în multe zile și nopți îi făceau lui supărare duhurile cele rele, nedîndu-i pace să se odihnească, pînă ce, cu darul lui Dumnezeu, i-a biruit pe ei desăvîrșit și a luat putere asupra lor, încît acum și de departe nu îndrăzneau să se apropie de acel loc unde făcea Cuviosul rugăciune, ci fugeau de dînsul, lucru care s-a adeverit prin multe minuni.

În casa unde se făcea pîinea pentru hrana fraților, diavolii făceau multe supărări, uneori vărsîndu-le făina, alteori răspîndindu-le aluatul cel pus spre facerea pîinii, făcîndu-le și alte rele. Atunci, mergînd mai marele pitarilor a spus aceasta Cuviosului Teodosie. Deci, mergînd el în casa aceea și închizînd ușa după sine, a petrecut într-însa pînă la Utrenie, făcînd rugăciuni, și din acel ceas nu s-au mai arătat diavoli în acel loc și nu le-a mai făcut nici o supărare.

Într-o zi, a venit la Cuviosul un frate de la un sat mănăstiresc, spunîndu-i: "În grajdul unde închidem dobitoacele este un locaș de diavoli, care fac multe supărări, nelăsînd dobitoacele să mănînce. De multe ori preotul face rugăciuni, stropind locul acela cu apă sfințită, dar fără de nici un folos. Atunci Cuviosul, întrarmîndu-se cu rugăciunea și cu postul, a mers în satul acela și, fiind seară, a intrat în grajd și închizînd ușa a petrecut acolo, făcînd rugăciuni pînă a doua zi. Din ceasul acela nu s-au mai arătat diavoli în acel loc și nimănui din acel sat nu i-au mai făcut supărare.

Nu numai singur Cuviosul biruia puterea diavolească, ci de auzea că vreunul din frați avea supărare de nălucirile diavolești, pe acela îl învăța să nu umble din loc în loc, ci să se întrarmeze cu postul și cu rugăciunea, chemînd pe Dumnezeu spre biruirea diavolilor.

Grăia și aceasta către dînșii: "Asemenea mi se făcea și mie la început. Că într-o noapte, pe cînd cîntam în chilie psalmii obișnuiți, un cîine negru stătea înaintea mea, încît nu puteam a mă închina. Stînd el mult, am vrut să-l lovesc și s-a făcut nevăzut. Atunci atîta frică și cutremur m-a cuprins, încît voiam să fug din acel loc, de nu mi-ar fi ajutat Domnul. Deșteptîndu-mă puțin din spaimă, am început cu osîrdie a mă ruga lui Dumnezeu și a face adeseori închinăciuni. Și astfel a fugit de la mine acea frică, încît din ceasul acela nu mă mai tem de nălucirile drăcești, deși se arată înaintea ochilor mei.

Unul din frați, anume Ilarion, povestea: Multă supărare îmi făceau diavolii în chilie, căci noaptea cînd mă culcam, venea mulțime de diavoli, care mă apucau de păr și, călcîndu-mă, mă trăgeau, iar alții, ridicîndu-mi peretele, ziceau: "Pe aici să-l tragem, ca să-l sugrumăm cu peretele". Și așa îmi făceau în toate nopțile. Eu, neputînd să rabd acestea mai mult, am spus Cuviosului Teodosie și voiam să mă duc din acel loc în altă chilie. Dar Cuviosul mi-a zis: "Nu te duce, frate, ca nu cumva să se laude întru tine diavolii, că, biruindu-te, ai fugit. Căci mai mare răutate vor începe să-ți facă, ca cei ce au luat putere asupra ta. Ci roagă-te lui Dumnezeu cu osîrdie în chilia ta. El, văzîndu-ți răbdarea ta, îți va da biruință asupra lor, încît ei nici nu vor mai îndrăzni a se apropia de tine".

Iar eu iarăși am zis către dînsul: "Rogu-mă ție, părinte, că de acum nu voi să mai petrec în chilia aceea nicidecum, pentru mulțimea diavolilor ce locuiesc într-însa". Atunci Cuviosul a făcut spre mine semnul Crucii și mi-a zis: "Mergi, frate, în chilia ta; de acum nici o supărare nu-ți vor mai face viclenii diavoli și nici nu-i vei mai vedea". Eu, crezînd, m-am închinat Cuviosului și am plecat. De atunci acele duhuri viclene n-au mai îndrăznit a se apropia de chilia mea, fiind gonite cu rugăciunile Cuviosului Teodosie.

Pe lîngă această bărbăție împotriva vrăjmașilor celor nevăzuți, a adăugat Cuviosul Teodosie și bărbăția împotriva vrăjmașilor celor văzuți ai lui Dumnezeu. El avea un obicei ca acesta, că de multe ori, sculîndu-se noaptea în ascuns de toți, ieșea la evrei și cu bărbăție îi dovedea pentru Hristos, ocărîndu-i și mustrîndu-i ca pe niște lepădători de lege și îi numea pe ei ucigași de Dumnezeu, pentru că dorea mult ca, pentru mărturisirea credinței cea întru Hristos, să fie ucis ca un adevărat următor al Lui; iar mai ales de aceea, de care și Însuși Hristos a fost ucis.

Acest viteaz mărturisitor, pe lîngă dorința aceasta, voia să pătimească și pentru mărturisirea dreptății, precum s-a adeverit astfel: În zilele egumeniei lui a fost o tulburare de la vrăjmașul cel fără de trup, domnul întunericului, între cei trei frați după trup, voievozi ai Rusiei, în acest mod: Cei doi frați, Svetoslav, voievodul Cernigovului și Vsevolod, voievodul Pereaslavei, au făcut război nedrept asupra fratelui lor mai mare, iubitorul de Hristos Izaslav, voievodul Kievului, pe care, bătîndu-l, l-au izgonit din Kiev, cetatea scaunului, și ei înșiși au venit la Kiev și au trimis la Cuviosul Teodosie, poftindu-l să vină la ei la prînz. Dar, Cuviosul, cu îndrăzneală, le-a răspuns: "Nu mi se cade mie a merge la masa nedreptății, ca la masa Izabelei!"

Apoi, Vsevolod, ducîndu-se la stăpînirea sa în Pereaslav, iar Svetoslav, șezînd în Kiev la domnia lui Izaslav, Cuviosul Teodosie a început a-l mustra neîncetat pe voievodul Svetoslav, ca pe cel ce cu nedreptate a șezut pe scaunul fratelui său. De multe ori îl ocăra înaintea celor ce veneau la el la mănăstire, rugîndu-i pentru aceea ca să-i spună lui. Iar după aceea i-a trimis o scrisoare foarte mustrătoare, în care a scris aceasta: "Glasul sîngelui fratelui tău celui de un pîntece cu tine, strigă către Dumnezeu asupra ta, ca sîngele lui Abel asupra lui Cain". Și i-a pomenit pe alți mulți din cei vechi, nedrepți, urîtori și de frați gonitori, pentru învățarea lui. Iar voievodul Svetoslav, citind scrisoarea aceea, s-a mîniat foarte, aruncînd-o la pămînt. Și de atunci, Cuviosul Teodosie a fost vestit că va fi osîndit la surghiun. Pentru aceasta frații din mănăstire, fiind în mare mîhnire, rugau pe Cuviosul să înceteze de a-l mai mustra pe voievod.

Asemenea, venind și mulți boieri și spunîndu-i de mînia voievodului, îl sfătuiau să nu se împotrivească lui, și-i ziceau: "Iată, voievodul o să te trimită în surghiun pentru aceasta". Iar Cuviosul, auzind că-i spuneau de surghiunie, s-a bucurat cu duhul și a zis: "De aceasta mă bucur, fraților, nimic mai fericit nu-mi este în viața aceasta, decît a fi izgonit, pentru dreptate, pentru care sînt gata ori la surghiun, ori la moarte". Și de atunci, mai mult a început a-l ocărî pe voievod pentru ura contra fratelui său, dorind foarte mult să fie surghiunit.

Însă, voievodul, deși se mîniase foarte tare, n-a îndrăznit să facă Cuviosului nici un rău, știindu-l că este drept și sfînt; pentru care și mai mult dușmănea pe voievodul Izaslav, fratele său, că are un luminător ca acela în stăpînirea sa. După aceasta, Cuviosul Teodosie, fiind rugat mult de frați și de boieri și înțelegînd că nimic nu sporește asupra voievodului cu cuvintele sale aspre, a încetat de a-l mustra. Și de atunci s-a gîndit ca prin rugăciune să-l îndemne pe el, ca să întoarcă stăpînirea sa fratelui său.

Nu după multe zile voievodul Svetoslav, înștiințîndu-se de schimbarea Cuviosului Teodosie, s-a bucurat și a trimis la el, rugîndu-l, oare îi va da lui voie să vină la mănăstire sau nu? Acela, neoprindu-l, voievodul a venit bucuros cu boierii în mănăstirea lui. Iar Cuviosul cu frații, ieșind din biserică, l-au întîmpinat cu cinste, închinîndu-se cu toții aceluia. Iar voievodul, sărutînd pe Cuviosul, i-a zis: "Iată, părinte, nu îndrăzneam să vin la tine, socotind că mîniindu-te asupra mea, nu mă vei primi în mănăstirea ta". Iar Cuviosul i-a răspuns: "Și ce sporește, bunule stăpîn, mînia noastră asupra stăpînirii tale? Dar, se cade nouă a mustra și a grăi cele spre mîntuirea sufletului, iar vouă se cuvine a le asculta pe acelea".

Apoi, intrînd în biserică, a făcut rugăciuni și, după rugăciune, începînd a grăi din dumnezeieștile scripturi, îl învăța mult pentru dragostea fratelui. Iar voievodul, asemenea, multă pricină aruncă asupra fratelui său. Și astfel, după multă vorbă folositoare de suflet, voievodul s-a dus la casa sa, slăvind pe Dumnezeu că s-a învrednicit a vorbi cu un bărbat ca acesta. Și de atunci adeseori venea la el. După aceea, de multe ori însuși Cuviosul Teodosie mergea la acest mare voievod Svetoslav, aducîndu-i aminte de frica lui Dumnezeu și de dragostea către fratele său.

Într-una din zile Cuviosul a mers la voievod și a văzut pe mulți înaintea lui, cîntînd în diferite glasuri de muzici și toți veselindu-se. Iar Cuviosul, șezînd aproape de voievod și privind în jos, i-a zis: "Oare așa va fi și în veacul cel viitor?"

Voievodul, umilindu-se, a lăcrimat puțin și a poruncit ca îndată să înceteze cîntările. De atunci, dacă poruncea cîndva acelora să cînte și auzea de venirea Cuviosului, totdeauna le poruncea să înceteze de-a cînta. De multe ori, cînd voievodul afla de venirea Cuviosului, ieșea înaintea ușilor casei și îl întîmpina cu bucurie. Odată, venind Cuviosul, voievodul i-a zis cu bucurie: "Iată, părinte, îți spun adevărul, că de mi-ar spune cineva că tatăl, cel ce m-a născut, a înviat din morți, nu m-aș bucura așa precum mă bucur de venirea ta și nu m-aș teme de acela așa, ca de cuviosul tău suflet".

Deci, Cuviosul i-a zis: "De este așa precum grăiești, apoi să împlinești cererea mea și să întorci fratelui tău scaunul, pe care binecredinciosul tău tată i l-a dat". Iar voievodul pentru aceasta a tăcut, neștiind ce să răspundă; că atît de mult îl aprinsese vrăjmașul cu mînie asupra fratelui, încît nici nu voia să audă de el. Însă, Cuviosul Teodosie, în toate zilele și nopțile se ruga lui Dumnezeu pentru iubitorul de Hristos domn Izaslav. La ecteniile bisericești a poruncit să-l pomenească, ca pe cel după lege domn al scaunului Kievului și frate mai mare; iar pe acesta, ca unul ce nu șezuse după dreapta lege pe scaunul acela, a poruncit ca multă vreme să nu-l pomenească în mănăstirea sa. Dar în cele din urmă, fiind rugat de frați, a poruncit ca și pe acesta să-l pomenească, însă mai întîi pe Izaslav, iar pe urmă pe Svetoslav.

Fericitul Nicon, cel mai sus pomenit, care ajuta întru toate Cuviosului Teodosie, fiind călugărit de el, văzînd o tulburare ca aceea între domnii Rusiei, s-a dus a doua oară cu doi monahi din Mănăstirea Pecersca, în ostrovul Tmutoracan, unde a zidit o mănăstire, iar Cuviosul Teodosie a rămas la celelalte osteneli fără de el.

Cuviosul părintele nostru Teodosie, fiind plin din destul de fapte bune și umplîndu-se mănăstirea sa cea veche cu frați, pe care acum nu-i mai încăpea, a început a purta grijă, rugîndu-se lui Dumnezeu cu osîrdie, ca să mute mănăstirea în alt loc mai larg, și să zidească o biserică mai mare de piatră, întru numele Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Dumnezeu arăta că este bineprimită rugăciunea lui și locul spre mutare și întemeierea bisericii celei mai mari de piatră și o preamărea cu minuni ca acestea:

Un om dreptcredincios și temător de Dumnezeu, pe cînd mergea pe deal, alături de biserica cea veche a Pecerscăi, pe o noapte întunecoasă, iată, a văzut în mijlocul luminii celei mari, care strălucea numai deasupra mănăstirii, că se arăta Cuviosul Teodosie, stînd înaintea bisericii cu mîinile ridicate spre cer și rugîndu-se lui Dumnezeu. Privind el și minunîndu-se, iată, altă minune s-a arătat: O văpaie foarte mare ieșind din vîrful bisericii și făcîndu-se un curcubeu, a trecut la alt deal, unde mai în urmă Cuviosul Teodosie a zidit din piatră biserica cea nouă. Văpaia aceea stătea ca un curcubeu, cu un capăt pe vîrful bisericii celei vechi, iar cu altul pe locul celei noi. Această minune a spus-o omul acela cu adevărat în mănăstirea Cuviosului Teodosie.

Într-o noapte, oamenii care locuiau aproape de acel loc, au auzit un glas de nenumărați cîntăreți, iar ei, sculîndu-se din așternuturile lor, au ieșit de prin case și, stînd la un loc înalt, priveau de unde se aude acel glas. Și, iată, strălucea o lumină mare deasupra mănăstirii celei vechi a Pecerscăi și în lumina aceea au văzut ieșind din biserică o mulțime de monahi, mergînd la locul cel nou. Unii duceau icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, alții, mergînd în urmă, aveau în mîini lumînări aprinse, iar înaintea tuturor mergea părintele și povățuitorul lor, Cuviosul Teodosie. Ajungînd la locul acela, au făcut cîntare și rugăciuni; după aceea, cîntînd, s-au întors înapoi și au intrat în biserica cea veche. Aceasta au văzut-o și au spus-o mulți oameni, de vreme ce nici unul din frați nu era acolo, care au cunoscut cu adevărat că au văzut pe îngeri ieșind și intrînd.

Cînd se zidea temelia cea minunată de piatră a bisericii Mănăstirii Pecersca, în locul cel însemnat de Dumnezeu din cer, atunci Cuviosul Teodosie singur s-a ostenit, căci în toate zilele mergea la acel lucru, privind cu sîrguință și pe cît putea ajuta și la lucru. El, purtînd haină proastă, nu-l socotea nimeni că este egumen, ci numai un ascultător din cei mai mici.

Într-o zi, pe cînd Cuviosul mergea la lucrătorii cei ce zideau biserica, l-a întîmpinat o văduvă năpăstuită de judecător și l-a întrebat: "Părinte, rogu-te, spune-mi, este în mănăstire egumenul vostru?" Răspuns-a Cuviosul: "Ce trebuință ai cu dînsul, că este un om păcătos". Dar femeia i-a zis: "De este păcătos nu știu, numai aceasta știu că pe mulți izbăvește de necaz și de ispită; pentru aceasta și eu am venit, rugîndu-mă să-mi ajute și mie, fiind năpăstuită fără dreptate de judecător". Cuviosul, înștiințîndu-se de pricina năpăstuirii ei, îi era jale și a zis către dînsa: "Femeie, mergi la casa ta, iar cînd va veni egumenul nostru, eu îi voi spune despre tine și el te va izbăvi de necazul tău!" Auzind femeia aceasta, s-a dus acasă, iar Cuviosul a mers la judecător și, vorbind pentru dînsa, a izbăvit-o de tiranie și i-a dat toate cu cîte era năpăstuită de dînsul.

Cu niște lucruri ca acestea și cu altele vrednice cerului a ajutat Cuviosul Teodosie la facerea bisericii Mănăstirii Pecersca, cea asemenea cu cerul, a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, pe care, deși nu a terminat-o desăvîrșit, însă după moarte, cu rugă-ciunile sale cele către Dumnezeu, ajuta Cuviosului Ștefan, care a luat egumenia după dînsul, spre a termina lucrul lui desăvîrșit.

Cuviosul părintele nostru Teodosie, trăind cu dumnezeiască plăcere, a ajuns la sfîrșitul vieții. Și, știindu-și mai dinainte cea către Dumnezeu ducere a sa și ziua odihnei sale, a poruncit să se adune toți frații, nu numai cei ce erau în mănăstire, ci și cei de pe la moșii sau de la alte trebuințe și toți slujitorii, pe care i-a învățat să petreacă fiecare în slujba cea încredințată lui cu toată osîrdia și frica de Dumnezeu și să se silească toți a cîștiga mîntuirea sufletului și viața cea plăcută lui Dumnezeu. Îi mai învăța sîrguința și starea cea cu frică în biserică, despre dragoste și supunere, nu numai către cei mai bătrîni, ci și către cei de o vîrstă cu ei. Și, zicîndu-le Cuviosul Teodosie acestea, i-a binecuvîntat și i-a eliberat.

Apoi a venit dreptcredinciosul domn Svetoslav spre cercetarea cuviosului, iar el, deschizîndu-și gura sa care vărsa dar, a început a-l învăța despre dreapta credință, cum să o păzească și să aibă grijă de sfintele biserici. Și pe lîngă acestea a zis: "Mă voi ruga Domnului Dumnezeu și Preacuratei Maicii Lui pentru dreapta credință a ta, ca să-ți dea stăpînire pașnică și netulburată. Și, iată, încredințez dreptei tale credințe, această sfîntă mănăstire a Pecerscăi, casa Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, pe care singură a voit a o zidi.

După aceea, Cuviosul Teodosie, din răceală fiind cuprins de boală și aprinzîndu-se cu fierbințeală și fiind slăbit foarte mult, s-a culcat pe patul în care nu se culcase niciodată și a zis: "Voia lui Dumnezeu să fie și pentru mine, așa după cum va voi El. Și mă rog Ție, Stăpîne al meu Iisuse Hristoase, să fii milostiv sufletului meu, ca să nu-l întîmpine pe el vicleșugul duhurilor potrivnice, ci să-l primească îngerii Tăi, cei ce ne trec prin vămile cele întunecoase și ne duc la lumina milostivirii Tale".

Zicînd acestea, a tăcut. Iar frații erau în mare necaz și mîhnire, neputînd el să grăiască de trei zile, nici să-și deschidă ochii, încît multora li se părea că a murit, de n-ar fi văzut încă puțină suflare într-însul.

După trei zile s-a sculat Cuviosul din pat și, adunîndu-se toți frații, le-a grăit: "Fraților și părinților, iată acum vremea vieții mele se sfîrșește, precum mi-a arătat Domnul în peșteră în zilele de post. Deci, doresc să vă sfătuiți între voi pe cine voiți să vă pun egumen în locul meu". Auzind frații acestea, au căzut în mare mîhnire și plîngere și, ieșind ei afară, s-au sfătuit cu toții, ca pe Ștefan iconomul bisericii, să-l numească egumen. Apoi, în altă zi, chemînd Cuviosul pe toți frații, le-a grăit: "Ce gîndiți, fiilor, cine este vrednic ca să fie egumen?" Ei toți au zis: "Ștefan este vrednic!" Atunci Cuviosul Teodosie, chemînd pe Ștefan, l-a binecuvîntat a fi egumen în locul său, zicîndu-i: "Iată, fiule, îți dau mănăstirea s-o păzești cu luare aminte și, precum am rînduit în slujbe, așa să ții obiceiurile mănăstirești. Rînduielile să nu le schimbi, ci toate să le faci după așezarea și rînduiala mănăsti-rească". Iar pe frați i-a învățat să i se supună lui și așa i-a eliberat, făcîndu-le cunoscută ziua morții sale, zicînd: "Sîmbătă, cînd va răsări soarele, sufletul meu va ieși din trup!" După aceasta, chemînd pe Ștefan singur, îl învăța pentru păstoria sfintei turme, iar el nu se despărțea de Cuviosul Teodosie, slujindu-i acolo cu smerenie, căci slăbise mult de boală.

Sosind sîmbăta și luminîndu-se de ziuă, Cuviosul a trimis și a chemat la el pe toți frații și astfel, pe rînd i-a sărutat pe toți cu dragoste, plîngînd și tînguindu-se de despărțirea de un păstor așa de bun. Apoi le-a zis: "Iubiții mei frați, iată cu dragoste v-am sărutat pe toți, căci mă duc la Stăpînul meu Iisus Hristos. Iată acum egumenul vostru, pe care singuri l-ați ales. Pe acesta să-l aveți părinte duhovnicesc, pe acesta să-l ascultați și după porunca lui toate să le faceți cu plăcere dumnezeiască. Iar Dumnezeu, Care a făcut toate bunătățile cu cuvîntul și cu înțelepciunea Sa, să vă binecuvinteze și să vă păzească de primejdia vicleanului vrăjmaș și să păzească credința voastră tare și nemișcată într-un gînd și într-o dragoste, pînă la cea din urmă suflare. Apoi vă mai rog și vă jur, ca haina în care sînt acum, cu aceasta să mă puneți în peșteră, unde petreceam în zilele cele de post; nici să nu spălați săracul meu trup și nimeni din oamenii mireni să nu mă vadă îngropîndu-mă, ci numai voi singuri să îngropați trupul meu, în locul ce s-a zis mai înainte.

Acestea auzindu-le frații din gura Sfîntului Teodosie, plînsete și lacrimi ieșeau din ochii lor, iar Cuviosul iarăși mîngîindu-i, le zicea: "Iată, mă făgăduiesc vouă, fraților și părinților, că deși mă duc cu trupul de la voi, cu sufletul totdeauna voi fi cu voi". Apoi, după cuvintele acestea i-a trimis afară pe toți, nelăsînd pe nici unul la el. Iar unul din frați, care îi slujea totdeauna, făcînd pe dinafară o gaură mică, privea prin ea la dînsul; și a văzut pe Cuviosul sculîndu-se și căzînd cu fața la pămînt. Și se ruga cu lacrimi milostivului Dumnezeu pentru mîntuirea sufletului său, chemînd în ajutor pe toți sfinții, dar mai ales pe Preasfînta Stăpîna noastră Născătoare de Dumnezeu, căreia îi încredința turma sa și locul acela.

După rugăciune s-a culcat pe patul său. Apoi, odihnindu-se puțin, a căutat spre cer și, avînd fața veselă, cu mare glas a zis: "Binecuvîntat este Dumnezeu! Dacă este așa, apoi de acum nu mă tem; ci mai ales, bucurîndu-mă, mă voi duce din lumea aceasta!" Precum este înțeles, o oarecare arătare văzînd, a grăit acestea. Apoi s-a culcat cu rînduială, întinzîndu-și picioarele și punînd mîinile pe piept în chipul crucii. Așa și-a dat sfîntul său suflet în mîinile lui Dumnezeu și s-a adăugat în ceata Sfinților Părinți, în anul de la zidirea lumii 6582, iar de la nașterea lui Hristos 1074, în trei zile ale lunii mai, într-o sîmbătă, precum singur a proorocit, pe cînd răsărea soarele.

Atunci, frații au făcut deasupra lui plîngere mare și, luînd sfîntul lui trup, l-au dus în biserică, săvîrșind obișnuitele rugăciuni și cîntări pentru cel mort. Deci, îndată, după o dumnezeiască arătare, mulțime de popor a venit cu osîrdie și toți așteptau înaintea porților mănăstirești, pînă ce vor duce trupul Cuviosului Teodosie la peșteră spre îngropare. Iar frații, încuind porțile, nu lăsau pe nimeni, așteptînd pînă ce se va risipi poporul, ca atunci să îngroape trupul Cuviosului, precum le poruncise. Și, îndată, după purtarea de grijă a lui Dumnezeu, cerul s-a acoperit fără de veste cu nori și a căzut o ploaie mare; și astfel s-au dus aceia. Apoi ploaia a încetat și soarele a strălucit iarăși. Atunci frații, ducînd trupul Cuviosului la peșteră, l-au pus în ea cu cinste.

În acea vreme voievodul Svetoslav, fiind aproape de Mănăs-tirea Pecersca a văzut deasupra ei un stîlp de foc de la pămînt pînă la cer, încît din aceea el a priceput moartea Cuviosului și a zis către cei ce erau cu el: "Iată, precum mi se pare, Cuviosul Teodosie s-a mutat astăzi de pe pămînt la cer, pentru că am fost ieri la el și l-am văzut bolnav foarte greu". Apoi, trimițînd și înștiințîndu-se de moartea lui, a plîns mult după dînsul.

În acel an, cu rugăciunile părintelui nostru Teodosie, a fost în mănăstirea lui belșug de toate bunătățile, la moșiile ei a fost îndestulare, adăugire de dobitoace, precum n-a fost niciodată mai înainte. Frații, văzînd acestea, și-au adus aminte de făgăduința sfîntului lor părinte și au preamărit pe Dumnezeu, pentru că s-a învrednicit învățătorul și povățuitorul lor cu darul facerii de minuni, care s-a adeverit după moartea lui prin multe minuni, la cei ce-l cheamă în ajutor.

În acea vreme, un boier, căzînd în urgia marelui voievod Svetoslav, toți îi ziceau: "Voievodul voiește să te trimită în surghiunie". Iar el se ruga lui Dumnezeu cu osîrdie și chema pe Cuviosul Teodosie în ajutor, zicînd: "Știu, părinte, că ești sfînt! Iată, a sosit vremea ispitei mele. Grăbește, rugînd pe Stăpînul ceresc, să mă izbăvească din ea". Și, adormind el, i s-a arătat Cuviosul Teodosie, zicîndu-i: "De ce te mîhnești așa? Au ți se pare că eu m-am dus de la voi? Deși cu trupul m-am despărțit, dar cu sufletul sînt totdeauna cu voi. Deci, iată, mîine te va chema voievodul, neavînd nici o mînie asupra ta și iarăși te va așeza în rînduiala ta cea dintîi!"

Boierul acela, deșteptîndu-se din somn, a văzut pe Cuviosul ieșind afară pe ușă, și i s-a împlinit lui cuvîntul cu lucrul, iar el, de atunci, mai mare dragoste a luat către Mănăstirea Pecersca.

Un bărbat, vrînd să se ducă pe cale, a adus un sicriaș în mănăstirea Cuviosului Teodosie, plin de argint și l-a dat spre păstrare unui monah cunoscut al său, cu numele Conon. Și a văzut acest lucru unul din frați, cu numele Nicolae. Deci prin îndemnare diavolească, l-a furat și l-a ascuns; iar Conon, intrînd în chilia sa și, căutînd, n-a găsit sicriașul acela. Atunci, fiind în mare mîhnire, se ruga cu lacrimi lui Dumnezeu, chemînd pe Cuviosul Teodosie, ca prin ajutorul lui să fie scăpat de rușinea ce va avea, de la cel ce i-a dat acel argint spre păstrare. După aceasta, adormind puțin, a văzut arătarea Cuviosului Teodosie, care zicea către dînsul: "Lucrul de care te mîhnești, l-a luat monahul Nicolae prin îndemnare diavolească, ascunzîndu-l în peșteră". Și i-a arătat locul: "Iată ce este al tău! Mergi și nimănui să nu spui de aceasta!" Deșteptîndu-se el, s-a bucurat și, aprinzînd lumînări, a mers la locul arătat și pe cel pierdut l-a aflat, dînd mulțumire lui Dumnezeu și plăcutului Lui, Cuviosul Teodosie.

Unul din clericii bisericii Sfînta Sofia din Kiev era bolnav de o neputință aprinsă și, venindu-și puțin întru sine, se ruga lui Dumnezeu și Cuviosului Teodosie pentru ușurarea bolii. Adormind el puțin, a văzut pe Cuviosul Teodosie, dîndu-i toiagul său și zicîndu-i: "Ia acesta și umblă cu el". Iar el, deșteptîndu-se, a simțit îndată depărtarea înfocatei aprinderi și încetarea bolii. După ce s-a însă-nătoșit a mers în Mănăstirea Pecersca și a spus fraților cum s-a tămăduit de boală, cu rugăciunile Cuviosului Teodosie. Auzind aceia, au preamărit pe Dumnezeu, Cel ce a dat un dar ca acesta robului Său și părintelui lor.

Cuviosul Teodosie, ca egumen al Mănăstirii Pecersca, a rînduit ca în cele patruzeci de zile ale sfîntului și marelui post, vineri, în săptămîna dintîi, să se pună la masă părinților, ca celor buni nevoitori ce s-au ostenit întru înfrînare, pîine foarte curată, mai ales cu miere și cu mac. Fericitul Nicon, luînd egumenia Pecerscăi după fericitul Ștefan cel ce era pus egumen de Cuviosul Teodosie, a poruncit chelarului să facă asemenea după rînduiala Cuviosului, în vinerea dintîi a Sfîntului și Marelui Post ce sosise. Iar el n-a ascultat acea poruncă și n-a împlinit rînduiala Cuviosului Teodosie, zicînd: "Nu este adevărată și nu am făină spre a face pîini ca acelea". Însă, Dumnezeu n-a lăsat să se strice rînduiala Cuviosului Teodosie, pentru că, după Sfînta Liturghie, frații, mergînd spre trapeză, la rîndul cel de post, iată, de unde nu se așteptau, le-au adus un car de pîini ca acelea.

Lucrul acesta, văzîndu-l frații, au preamărit pe Dumnezeu și pe plăcutul Lui, cel ce nu-i părăsea, nici după ducerea sa de la dînșii din această viață, pe părintele și povățuitorul lor, Cuviosul Teodosie, care umple de bunătăți obștea mănăstirii sale. Cu ale cărui sfinte rugăciuni care ne ajută cu dreptate, să ne învrednicim și noi a cîștiga, cu darul lui Dumnezeu, viața veșnică, întru Iisus Hristos Domnul nostru, Cel slăvit împreună cu Dumnezeu Tatăl și cu Sfîntul Duh în veci. Amin.


La începutul paginii | Viețile Sfinților pe luna mai


Copyright © 1999-2000 BullSoft. All Rights Reserved.