Home | Vietile Sfintilor | Calendar | Predici ale Parintelui Cleopa | Acatistier | Links | Cauta in site


Sfînta Mare Muceniță Fevronia fecioara
(25 iunie)

Viețile Sfinților pe luna iunie


Pe vremea păgînului împărat Dioclețian, era în Roma un eparh cu numele Antim. Acela avea un fiu, anume, Lisimah, pe care îl logodise cu o fecioară frumoasă a unui senator, care se numea Prosfor. Acel eparh, îmbolnăvindu-se de moarte, a chemat pe un frate al său, anume Selin, și i-a zis: "Iubitul meu frate, eu o să mă duc din viața omenească și îți încredințez pe Lisimah, fiul meu; tu să-i fii tată în locul meu, iar el să-ți fie fiu; deci, să grăbești după sfîrșitul meu, să-i faci nuntă cu mireasa cu care l-am logodit, fiica lui Prosfor". Antim poruncind astfel, după trei zile s-a sfîrșit. După aceea, împăratul Dioclețian a chemat pe Lisimah, fiul lui Antim, la el și pe Selin, unchiul lui, și, luîndu-i de o parte, a zis către Lisimah: "O, tinere, eu, aducîndu-mi aminte de dragostea tatălui tău, am voit să te pun eparh în locul lui; dar de vreme ce am auzit că iubești credința creștinească, am lăsat acest gînd, așteptînd pînă ce mă voi încredința dacă este adevărat sau nu ceea ce se vorbește despre tine. Deci, acum voiesc să te trimit în părțile Răsăritului, ca să pierzi credința creștinească; iar cînd te vei întoarce, vei lua de la noi cinstea de eparh". Lisimah, auzind aceasta, n-a îndrăznit să răspundă nimic împăratului, pentru că era tînăr, avînd numai douăzeci de ani.

Dar Selin, unchiul lui, căzînd la picioarele împăratului, a zis: "Mă rog măriei tale să-i dai voie lui Lisimah să mai stea cîteva zile aici ca să-și săvîrșească nunta, iar după nuntă mă voi duce și eu cu dînsul și vom face tot ceea ce poruncește stăpînirea ta". Împăratul a zis către ei: "Duceți-vă mai întîi în calea în care v-am poruncit și pierdeți pe creștini, iar după ce veți rîndui bine toate, vă veți întoarce aici și atunci vă voi ajuta și eu a dănțui la nuntă".

Ei, auzind aceasta, n-au mai îndrăznit să-l cheme a doua oară, ci s-au supus voinței lui. Apoi, luînd poruncile lui și cu mulțime de ostași, s-au dus spre răsărit. Lisimah a luat cu el pe un bărbat oarecare cu numele Prim, care îi era și rudenie, fiul surorii maicii sale, și a voit să încredințeze acelui Prim purtarea de grijă a oastei.

Deci, mergînd spre Răsărit și ajungînd în părțile Meso-potamiei, în orașul ce se numea Palmira, au pierdut cu diferite pedepse pe creștinii care erau acolo. Pe unii i-au aruncat în foc, pe alții i-au dat la fiare, iar pe alții i-au tăiat cu sabia și trupurile cele mucenicești le-au aruncat cîinilor spre mîncare; pentru că Selin, unchiul lui Lisimah, era foarte sălbatic și fără de omenie. De aceea, frica cuprinsese toate părțile Răsăritului, pentru sălbăticia nemilostivului Selin; dar lui Lisimah îi era foarte milă de creștini, deoarece maica lui fusese creștină și el învățase de la dînsa cunoștința lui Hristos. El a chemat într-o noapte pe rudenia sa, comitul Prim, și a zis către dînsul: "Prime, preacinstitule bărbat, tu știi că tatăl meu era elin cu credința și în acea credință s-a sfîrșit, însă maica mea a adormit în creștinătate. Ea, în viața ei, s-a sîrguit foarte mult să fiu și eu creștin, dar, de frica împăratului și de teama tatălui meu, n-a putut face aceasta; însă am poruncă de la dînsa să nu ucid nici un creștin, ci mai ales să mă sîrguiesc să fiu prieten lui Hristos. Acum văd pe creștini foarte munciți și uciși de pierzătorul Selin, unchiul meu, de care lucru sufletul meu pătimește foarte mult. Deci, voiesc să-i miluiesc în taină și pe cei ținuți în legături să-i eliberez să fugă și să se ascundă unde vor putea".

Comitul s-a învoit cu dînsul și au întărit între dînșii sfatul acesta, ca să cruțe pe creștini. Astfel, unde auzeau de biserici și de mănăstiri creștinești, trimiteau în taină și îi înștiințau de venirea muncitorului, sfătuindu-i să se ascundă. Unor ostași ce erau de un gînd cu ei, comitul le-a poruncit să nu prindă pe creștini și să-i aducă la muncire, ci mai ales celor prinși să le dea drumul.

Petrecînd ei în Palmira multă vreme, după muncirea multor creștini, au voit să se ducă în Sivapol, care se afla în hotarele Asirienilor și care era rînduită sub stăpînirea Romei. Într-acea cetate era o mănăstire de femei, care avea cincizeci de pustnice. Între ele era o egumenă, cu numele Vriena, uceniță a fericitei Platonida, diaconița și egumena, a cărei rînduială și canon l-a păzit bine pînă la sfîrșitul vieții sale. Iată care era rînduiala Platonidei în mănăstirea aceea: În ziua de vineri, nici una din surori nu avea voie să lucreze vreun lucru de mînă, ci toate se adunau în biserică, și de dimineața pînă seara, o parte se îndeletnicea cu rugăciunile, iar alta învăța citirea cărților sfinte. Deci, mai întîi diaconița Platonida singură ținea o carte în mîini și citea surorilor cuvinte insuflate de Dumnezeu, pînă la ceasul al treilea, apoi dădea cartea în mîinile Vrienei să o citească pînă seara.

Astfel, Vriena, luînd egumenia, după sfîrșitul povățuitoarei sale, urma întru toate bunătățile ei. La acea egumenă, erau două fecioare crescute de dînsa și povățuite la viața monahicească. Numele uneia era Procla, iar al celeilalte Fevronia.

Procla avea douăzeci și cinci de ani de la nașterea sa, iar Fevronia douăzeci și era nepoata Vrienei, adică fiica fratelui său. Ea era atît de frumoasă, încît nici zugravul n-ar fi putut să zugrăvească frumusețea feții ei cea înflorită. Vriena, văzînd o frumusețe ca aceea a Fevroniei, se îngrijea foarte mult de dînsa cum s-o păzească în întreaga înțelepciune și nevătămată de amăgirile lumii acesteia. Și, fiindcă toate surorile în toate zilele primeau numai odată puțină hrană și aceea spre seară, ea poruncise Fevroniei să postească pînă în ziua cealaltă, adică să țină o zi întreagă fără să mănînce; și numai în ziua cealaltă spre seară să guste puțin; voind ca astfel să-i vestejească floarea tinereții. Dar și Fevronia singură voia să se înfrîneze pe sine. Ea se îndeletnicea la atîta postire și înfrînare, încît niciodată nu mîncase pîine să se sature, ci totdeauna se lupta cu foamea și cu setea; și astfel își obosea trupul cu multe nevoințe și osteneli, primind numai puțin somn. Patul ei era o scîndură goală fără așternut, în lungime de trei coți, iar în lățime de o palmă și jumătate.

Deci, pe acea scîndură și uneori și pe pămîntul gol își pleca mult ostenitul său trup pentru puțină odihnă. Dar diavolul de cîte ori voia să o ispitească în vis prin nălucirile lui, ea îndată se scula, se arunca la pămînt în chipul Crucii și cu multe lacrimi se ruga înaintea lui Dumnezeu, ca să gonească de la dînsa pe ispititor; apoi lua o carte, cu dinadinsul Sfintele Scripturi și astfel se îndulcea duhovnicește dintr-însele. Ea era foarte iubitoare de învățătură și isteață la minte, lucru de care Vriena se mira foarte mult.

Deci, în ziua de vineri, cînd toate surorile se adunaseră în biserică, egumena Vriena a poruncit Fevroniei să citească la surori cuvintele cele de Dumnezeu insuflate. Dar, de vreme ce vinerea veneau la dînsele în biserică și femei de neam bun ca să se îndulcească de învățăturile cele duhovnicești, Vriena a poruncit Fe-vroniei să citească de după o perdea, ca femeile mirenești să nu vadă chipul și podoabele pe care nu le văzuseră nimeni niciodată. Vestea despre fericita Fevronia se răspîndise în toată cetatea și era lăudată învățătura ei cea folositoare și podoaba feții ei. Asemenea era lăudat și obiceiul ei cel bun, fiindcă era blîndă, înțeleaptă și împodobită cu toate faptele bune, avînd smerita cugetare.

Auzind de dînsa o femeie oarecare, care era de neam de senator, cu numele Ieria, s-a îndemnat cu mare dorință să vadă pe Fevronia și să vorbească cu dînsa. Acea femeie, Ieria, era cu credința elină, tînără de ani, văduvă, care numai șapte luni trăise cu bărbatul ei și, rămînînd văduvă, petrecea în casa părinților săi, care se țineau și ei de păgînătatea cea elinească. Deci, venind Ieria la mănăstire și, cu smerenie, spunîndu-și dorința sa egumenei Vriena, aceasta cînd a ieșit înaintea ei, Ieria a căzut la picioarele ei și, apucînd-o, o ruga pe dînsa, zicînd: "Te jur cu Dumnezeu, Care a făcut cerul și pămîntul, să nu te scîrbești de mine, păgîna, care pînă acum am fost batjocura diavolilor. Nu mă lipsi pe mine de învățătura și de vorba surorii voastre Fevronia, ca prin voi să mă povățuiesc pe calea mîntuirii și să aflu pe Hristos, adevăratul Dumnezeu și ceea ce s-a pregătit creștinilor. Izbăvește-mă de deșertăciunile veacului acesta și de necurata slujire de idoli. Părinții mei voiesc ca, prin a doua nuntă, să mă împărtășesc, iar eu doresc să-mi petrec viața după învățătura Fevroniei și după vorba ei cea folositoare de suflet; pentru că este destul timp de cînd am petrecut în neștiință și în necurăție".

Acestea grăindu-le Ieria, cu lacrimi uda picioarele egumenei Vriena, pornind-o pe ea spre milostivire. Atunci Vriena a grăit către dînsa: "Doamnă Ierio, Dumnezeu știe că de la doi ani am luat în mîinile mele în mănăstirea aceasta pe Fevronia fecioara și iată acum sînt optsprezece ani de cînd petrece în mănăstire fără să fi văzut pînă acum chip bărbătesc, nici fețe de femei mirene, nici haine, nici podoabe, nici orice alt lucru mirenesc; nici maica ei n-a putut să o vadă pe ea pînă acum, măcar că de multe ori m-a rugat cu lacrimi ca s-o las s-o vadă și să vorbească cu dînsa, dar eu n-am voit deloc. Însă, văzînd osîrdia și dragostea ta către Dumnezeu și nădăjduindu-mă de mîntuirea ta, te voi duce la dînsa, însă numai hainele tale mirenești să le schimbi și să te îmbraci în cele călugărești". Atunci Ieria făcînd aceasta cu bucurie, Vriena a luat-o și a dus-o la Fevronia. Fevronia, văzînd-o pe ea în îmbrăcăminte călugărească, socotea că a venit la dînsele vreo călugăriță străină și s-a închinat pînă la pămînt și, cuprinzînd-o cu brațele, a sărutat-o în Hristos.

După aceea Vriena le-a poruncit să stea amîndouă și să se îndeletnicească în învățătura sfintelor cărți. Deci, Fevronia, luînd cărțile, citea surorii celei noi; și atît de mult s-a umilit Ieria de învățătura Fevroniei, încît toată noaptea a petrecut-o fără somn; pentru că amîndouă nedormind, se sîrguiau în cuvîntul lui Dumnezeu; Fevronia citea, iar Ieria asculta. Atîtea lacrimi a vărsat Ieria, încît și pămîntul s-a udat de lacrimile ei, deoarece, fiind elină, nu auzise niciodată astfel de cuvinte folositoare. Cînd s-a luminat de ziuă, Vriena abia a putut să înduplece pe Ieria să se ducă acasă la părinții săi; deci, sărutînd cu lacrimi pe Fevronia și pe egumenă, s-a dus la casa sa. După aceea Fevronia a întrebat pe Tomaida, care era a doua după egumenă, zicînd: "Rogu-mă ție, doamna și maica mea, spune-mi cine a fost acea soră străină, care a vărsat atîtea lacrimi, ca și cum niciodată n-ar fi auzit dumnezeieștile Scripturi?" Atunci Tomaida a grăit către Fevronia: "Oare nu știi cu cine ai grăit?" Fevronia a răspuns: "Cum aș fi putut cunoaște pe acea soră străină, eu, care niciodată nu am văzut-o?" Tomaida i-a zis ei: "Aceasta este jupîneasa Ieria". Fe-vronia a zis: "Pentru ce nu mi-ați spus și mie? Pentru că eu am vorbit cu dînsa ca și cu o soră". Ea a răspuns: "Așa a poruncit egumena, doamna noastră".

Atunci Fevronia a tăcut și în taina inimii sale se ruga lui Dumnezeu pentru Ieria, ca s-o însoțească pe dînsa la calea cea adevărată și să o numere în turma cea aleasă. Deci, Ieria mergînd la casa sa, a spus părinților ei toate cîte auzise și învățase de la Fevronia în mănăstire, rugîndu-i să lase rătăcirea elinească și să cunoască și ei pe Unul adevăratul Dumnezeu, Care este Iisus Hristos. Ei, ascultînd sfatul cel folositor de suflet al fiicei lor cea cu bună înțelegere, au crezut în Hristos; iar după aceea au primit și Sfîntul Botez cu toți ai casei lor. Astfel le-a ajutat la mîntuirea lor învățătura Fevroniei și rugăciunile ei cele sfinte.

După cîtva timp, fericita Fevronia s-a îmbolnăvit, iar Ieria, venind, ședea lîngă dînsa și-i ajuta ei. Tot într-acel timp a sosit înștiințare în cetate, cum că Selin și Lisimah se apropie de cetate, ca să muncească pe cei ce cred în Hristos. Atunci mulți din cei ce erau în cetate, preoți și clerici, lăsînd toate, fugeau să se ascundă pe unde puteau; pînă și episcopul acelei cetăți, plecînd din cetate de frica muncitorului, s-a ascuns. Deci, aflînd despre aceasta, călugărițele mănăstirii Vrienei au mers la egumena lor și i-au zis: "Doamnă și maică, ce vom face? Iată fiarele acelea de păgîni și muncitori se apropie de cetate și toți credincioșii creștini au fugit, temîndu-se de munci". Atunci Vriena le-a zis lor: "Ce socotiți și ce voiți să facem?" Iar ele au răspuns: "Să ne poruncești ca și noi să ne ascundem puțin, ca să ne mîntuim sufletele noastre". La acestea, Vriena le-a grăit lor: "Încă n-ați văzut războiul și acum vă gîndiți la fugă? Încă n-a sosit lupta nevoințelor și iată vă arătați biruite? Nu, fiicelor! Vă rog pe voi să nu faceți aceasta; ci să stăm să ne nevoim și să murim pentru Hristos, Cel ce a murit pentru noi, ca astfel să trăim cu Dînsul în veci".

Aceasta auzind, surorile au tăcut. Iar a doua zi, una din surori, cu numele Eteria, a zis către celelalte surori: "Știu eu că stăpîna noastră pentru Fevronia nu ne lasă pe noi să ieșim de aici și să ne ascundem; pentru că voiește, după cum mi se pare, ca numai pentru Fevronia să ne piardă pe noi toate. Iată ce vă grăiesc vouă: Să mergem la dînsa și eu singură voi spune pentru voi toate, cele ce se cade să facă".

Auzind aceasta surorile, unele se învoiau la sfatul ei, iar altele se împotriveau. Mai pe urmă, învoindu-se toate, au mers la egumenă, care, cunoscînd sfatul Eteriei, a zis către dînsa: "Ce voiești, soro?" Dînsa a răspuns: "Ne rugăm să ne poruncești să fugim de primejdia ce ne împresoară, că doară nu sîntem mai bune decît episcopul, decît preoții și decît tot clerul bisericesc. Încă se cuvine ție, maică, să-ți aduci aminte că între noi sînt unele fecioare tinere, de care trebuie să ne temem ca nu cumva, răpindu-se de ostașii păgîni, să-și piardă fecioria lor și astfel să se lipsească de plata lor de la Dumnezeu. Încă și de aceasta ne temem, ca nu cumva și noi, neputînd suferi muncile cele cumplite, să jertfim idolilor și să ne pierdem sufletele noastre. Deci, de voiești, poruncește-ne să luăm cu noi pe fecioara Fevronia, bolnavă cum este și, ieșind de aici, să ne ascundem". Fevronia, auzind acestea, a zis: "Viu este Hristosul meu, Căruia m-am făcut mireasă și spre Care mi-am aruncat sufletul meu; deci, nu voi ieși din locul acesta, ci aici voiesc să mor și să fiu îngropată!"

Atunci Vriena, întorcîndu-se spre Eteria, i-a zis: "Vezi ce faci și cu ce fel de sfat tulburi pe surori? Tu vei vedea, iar eu sînt nevi-novată". Apoi și către celelalte surori, a zis: "Fiecare din voi să-și aleagă ceea ce voiește și ceea ce crede că-i este de folos!" Atunci toate surorile, fiind silite de frica muncitorilor care veneau, au sărutat pe egumena Vriena și pe Fevronia și, bătîndu-și piepturile cu multă plîngere și tînguire, au ieșit din mănăstire. Iar Procla, cea de o vîrstă și împreună uceniță cu Fevronia, cuprinzîndu-i grumajii ei, o săruta plîngînd și zicînd: "Roagă-te pentru mine, sora și doamna mea!" Dar Fevronia, ținînd-o de mînă, n-o lăsa să se ducă din mănăstire și-i zicea: "Teme-te de Dumnezeu, sora mea Procla și măcar tu nu ne lăsa pe noi! Nu mă vezi că sînt bolnavă și că-mi aștept moartea? Doamna noastră nu va putea singură să mă îngroape; deci, rămîi aici ca să slujești la îngroparea mea". Atunci Procla a zis: "Nu te voi lăsa, sora mea, ci voi rămîne aici precum poruncești". După ce s-a înserat, Procla și-a schimbat cuvîntul și în taină a ieșit din mănăstire. Tomaida, cea mai sus pomenită, care era acolo după egumenă, nu s-a dus cu surorile, ci a rămas în mănăstire cu Vriena.

Egumena Vriena, văzînd golirea și pustiirea mănăstirii, pentru supărarea ce le împresurase, a intrat în biserică și s-a aruncat la pămînt, strigînd și tînguindu-se cu amar; iar Tomaida îi potolea tînguirea ei, zicîndu-i: "Încetează, maică, căci Dumnezeu este puternic, ca după supărare și întristare să facă bucurie și izbîndire, ca și noi să putem să răbdăm năvălirile. Pentru că, cine a crezut Domnului și s-a înșelat? Sau cine a petrecut în frica Lui și s-a rușinat, sau s-a defăimat de El?" Vriena a răspuns: "Da, doamna mea Tomaida, așa este; dar ce voi face cu Fevronia? Unde o voi ascunde și o voi păzi? Și cu ce ochi voi putea să privesc, cînd o voi vedea răpită de barbari ca o robită?" Tomaida a zis: "Cel ce a putut să ridice pe cei morți, Acela este puternic ca și pe Fevronia s-o păzească și s-o țină nevătămată de barbari. Deci, mă rog ție, doamna și maica mea, încetează cu plîngerea și cu tînguirea și să mergem la Fevronia, care zace de boală, s-o întărim și s-o mîngîiem!"

Mergînd ele la Fevronia, îndată Vriena s-a tînguit cu amar, iar Fevronia, privind spre Tomaida, a întrebat-o: "Pentru ce stăpîna mea, Vriena, se tînguiește așa?" Tomaida i-a răspuns, zicînd: "Pentru tine este această tînguire de maică, căci ești tînără și frumoasă! Vor veni muncitorii și ne vor aduce necaz. Deci, pe noi îndată ne vor ucide, ca pe niște bătrîne, iar pe tine, cea tînără și frumoasă la față, te vor ține spre batjocoră și ne este teamă ca nu cumva, prin înșelare ori prin silire, să-ți pierzi fecioria ta și astfel te vor lipsi de cămara Mirelui ceresc". Fevronia a zis: "Vă rog pe voi, rugați-vă Domnului pentru mine, ca să caute spre smerenia mea, să-mi întărească neputința și să-mi dea răbdare, ca și tuturor robilor Săi, care L-au iubit cu adevărat".

Tomaida a zis către dînsa: "Fiică Fevronia, iată este vremea nevoințelor. De vor începe păgînii muncitori a te momi cu cuvinte înșelătoare, cu aur, cu argint, cu haine de mult preț și cu orice fel de înșelăciuni ale acestei lumi, vezi să nu te supui lor; căci îți vei pierde plata ostenelilor celor mai dinainte. Vezi să nu fii de rîs diavolului și să te faci batjocură idolilor. Ia aminte că nimic nu este mai cinstit decît fecioria și mare este plata ei; pentru că Mirele fecioriei este fără de moarte și dăruiește nemurire celor ce-L iubesc. Sîrguiește-te, doamna mea Fevronia, să-L vezi pe Acela spre Care ți-ai pus sufletul tău. Păzește-te, fiica mea, să nu te lepezi de Sfîntul Botez și de făgăduința călugărească, pentru că Hristos se va arăta înfricoșat în ziua aceea, cînd va ședea pe scaunul slavei sale, ca să judece pe toți și să răsplătească fiecăruia după faptele lui".

Fevronia, auzind acestea, se întărea cu duhul și se pregătea cu vitejie contra diavolului. Deci, a zis către Tomaida: "Bine ai făcut, doamna mea, că întărind astfel pe roaba ta, ai făcut mai viteaz sufletul meu. Însă să știi cu adevărat, că de n-aș fi avut voință să mor pentru Hristos, Mirele meu, apoi aș fi fugit și eu cu celelalte surori, ca să mă ascund de nevoința cea mucenicească. Dar, de vreme ce iubesc pe Acela Căruia mi-am logodit sufletul și trupul, îndrăznesc să merg pe calea muceniciei, doar mă va arăta pe mine vrednică ca să pătimesc și să mor pentru numele Lui".

Vriena, auzind aceste cuvinte ale ei, a zis către dînsa: "Fiica mea, Fevronia, adu-ți aminte de ostenelile mele și de grija ce am avut-o pentru tine. Adu-ți aminte, că de la vîrsta de doi ani te-am luat de la maica ta în mîinile mele și pînă astăzi nimeni din mireni n-a văzut fața ta. Adu-ți aminte cum te-am păzit pînă acum, ca pe lumina ochilor; iar acum nu știu ce să fac și cum să te păzesc, fiica mea? Caută să nu-mi necăjești bătrînețile mele și să nu defaimi ostenelile mele ce le-am făcut pentru tine. Adu-ți aminte de răbdătorii de chinuri, care mai înainte de tine au pătimit pentru Hristos cu tărie și cu slavă și au luat de la El cununa biruinței, nu numai bărbați, ci și femei și copii. Adu-ți aminte de Livia și de Leonida, cele două surori, cu cîtă bărbăție și-au pus sufletele lor pentru Domnul. Liviei, tăindu-i-se capul cu sabia, iar Leonida a fost aruncată în foc. Astfel amîndouă au intrat în cămara Mirelui cel ceresc. Adu-ți aminte de Eutropia, copila cea de doisprezece ani, care a fost muncită cu maica sa. Au nu te minunezi tu de ascultarea și de răbdarea ei, cînd judecătorul a dezlegat-o din legături și voia s-o îngrozească cu săgețile ca s-o ia la fugă? Dar ea, ascultînd pe maica sa care zicea către dînsa: "Fiica mea, Eutropia, nu fugi!", a stat cu bărbăție ca un stîlp neclintit, pînă ce a fost săgetată cu săgețile pînă la moarte și, dîndu-și sufletul în mîinile Domnului său, a căzut cu trupul la pămînt. Astfel ea n-a călcat poruncile maicii sale pînă la sfîrșitul ei. Cu toate că această fecioară era proastă, neînvățată, iar tu, însuți ai învățat dumnezeieștile Scripturi și ai fost și altora învățătoare. Deci, socotește cu cîtă bărbăție se cade ție să stai pentru Domnul, tău". Vorbind între ele acestea și altele multe ca acestea, a trecut noaptea.

Cînd răsărea soarele, s-a auzit în cetate un glas de tulburare și de gîlceavă; pentru că Selin și Lisimah intraseră cu ostașii în oraș și mulți creștini au fost prinși de ostași și au fost aruncați în temniță. Unul din elini a spus lui Selin despre acea mănăstire de fecioare; iar el îndată a trimis ostași ca să prindă pe toate monahiile. Ostașii, ducîndu-se, au înconjurat mănăstirea și, spărgînd ușile cu securile, au intrat înăuntru ca niște fiare sălbatice și, prinzînd pe Vriena, voiau s-o ucidă cu sabia. Fevronia, văzînd primejdia care le cuprinsese, s-a aruncat la picioarele soldaților, strigînd către dînșii: "Vă jur pe Dumnezeul care este în cer, să mă ucideți pe mine mai înainte, ca să nu văd moartea stăpînei mele".

Pe cînd Fevronia grăia acestea, a sosit acolo comitul care se numea Prim și, mîniindu-se pe ostași, i-a gonit din mănăstire și a zis către Vriena: "Unde sînt celelalte călugărițe care au fost în această mănăstire? Vriena a răspuns: "Toate au fugit de frica voastră". Comitul a zis: "Ați fi făcut bine dacă fugeați și voi, însă și acum aveți voie să fugiți, oriunde voiți, că mi-e milă de voi". Zicînd aceasta, a ieșit din mănăstire, luînd și pe ostași cu el și s-a dus în divan la Lisimah, care, văzîndu-l, l-a întrebat: "Adevărat este oare ceea ce am auzit de mănăstirea aceea?" Comitul a răspuns: "Adevărat". Apoi, luînd pe Lisimah de o parte, i-a spus: "Toate călugărițele care au fost în mănăstire au fugit și n-am găsit decît numai două bătrîne și una tînără; însă am să-ți spun un lucru străin și minunat, care l-am văzut în mănăstirea aceea. Am văzut pe acea călugăriță tînără că avea o față atît de frumoasă, încît n-am mai văzut nici o femeie pînă acum! Dumnezeu știe că este adevărat ceea ce-ți spun. Am văzut-o pe aceea și m-a mirat de cuviința ei; și de n-ar fi fost săracă și scăpătată, cu adevărat aș fi zis că este vrednică ție femeie, stăpînul meu". Lisimah a răspuns la aceasta: "Dacă nu voiesc să calc poruncile maicii mele, adică să nu vărs sîngele cel creștinesc, ci mai ales să-l apăr; apoi cum aș putea să fiu vrăjmaș mireselor lui Hristos? Nu voi face aceasta nicidecum. Însă te rog pe tine, domnul meu, să le scoți din mănăstire și să le păzești undeva, ca să nu cadă în mîinile cele muncitoare a lui Selin, unchiul meu".

Vorbind acestea între ei, unul din cei mai răi ostași care fusese în mănăstire, auzind ceea ce a vorbit comitul cu Lisimah, a alergat la Selin muncitorul și i-a spus că în mănăstirea de călugărițe a găsit o fecioară foarte frumoasă, pe care comitul sfătuiește pe Lisimah s-o ia de soție. Selin, umplîndu-se de mînie, a trimis îndată ostași să străjuiască pe călugărițele ce se aflau acolo, ca nu cumva să scape și să se ascundă. A trimis încă și pe unele din cele mai credincioase slugi ale sale ca să vadă pe acea tînără fecioară și să-i afle numele. Aceia, ducîndu-se și văzînd-o, s-au întors la dînsul și i-au spus că nu este în partea de sub cer vreo femeie, care să-i semene la frumusețea feței ei.

Atunci muncitorul a poruncit în acel ceas propovăduitorilor să strige în cetate, ca a doua zi să se adune la priveliște toți, fie bărbați, fie femei, și de toate vîrstele, că o fecioară tînără, anume Fevronia, are să iasă la nevoință. Auzind cei ce petreceau în cetate și poporul din satele dimprejur, bărbați și femei s-au adunat la priveliște, voind să vadă nevoința Fevroniei. A doua zi, venind ostașii cei mai cumpliți, au fost trimiși la mănăstire din porunca muncitorului, să aducă pe Fevronia la judecată. Ostașii, ducîndu-se, au prins-o cu mînie și, legînd-o în lanțuri de grumaji, o trăgeau afară din mănăstire. Vriena și Tomaida, cuprinzînd pe Fevronia cu tînguire de lacrimi, strigau cu amar și rugau pe ostași să le dea voie să vorbească puțin cu ea. Ostașii le-au lăsat. Apoi, Vriena și Tomaida au rugat pe ostași să le ia și pe ele la aceeași nevoință, pentru că se temeau bătrînele acelea, ca nu cumva Fevronia, fiind singură fără dînsele, să se teamă de munci. Ostașii le-au zis: "Nu ni s-a poruncit ca și pe voi să vă ducem înaintea judecății, ci numai pe Fevronia singură!"

Atunci Vriena și Tomaida au început a întări pe Fevronia grăind către dînsa unele ca acestea: "Fiica mea Fevronia, acum ieși la nevoința mucenicească; să știi că Mirele ceresc va privi spre pătimirile tale și puterile îngerești țin acum cununa biruinței, ce ți s-a gătit, dacă vei răbda cu bărbăție pînă la sfîrșit. Deci, caută să nu te temi de munci, că vei fi batjocura diavolilor. Nu-ți cruța trupul cînd îl vei vedea zdrobit de bătăi, pentru că el, chiar nevrînd noi, după o vreme se va sălășlui în groapă și se va întoarce în țărînă. Eu, tînguindu-mă în mănăstire, voi aștepta înștiințare despre tine, ori bună, ori rea. Deci, mă rog ție, sîrguiește-te, ca să aud bună înștiințare despre tine. Dar cine îmi va aduce aceea bună înștiințare că Fevronia s-a sfîrșit mucenicește pentru Hristos și s-a socotit între mucenici?"

Fericita Fevronia a zis către Vriena: "Maica mea, cred Domnului că n-am călcat niciodată porunca ta în vreun chip. Așa și acum voi păzi necălcate poruncile și învățăturile tale; căci ce vor vedea popoarele se vor minuna și vor ferici bătrînețile Vrienei, zicînd: "Aceasta este cu adevărat sădirea și creșterea Vrienei, egumena cea mare!" Eu voi arăta, cu ajutorul Stăpînului meu, în chipul acesta femeiesc, bărbăteasca mărime de suflet. Voi rugați-vă pentru mine și mă lăsați să mă duc la nevoința care îmi stă înainte". Tomaida a zis către dînsa: "Sora mea, Fevronia, viu este Domnul, că și eu voi veni în urma ta! Mă voi îmbrăca în haine mirenești și, stînd la priveliște în popor, voi privi la nevoința ta!" Ostașii, silind pe Fevronia să meargă și voind s-o ducă repede, ea a zis către acele sfinte starețe: "Maicele mele, mă rog vouă, dați-mi binecuvîntarea de cale și vă rugați lui Dumnezeu pentru mine!"

Atunci Vriena, ridicîndu-și mîinile spre cer, a început a se ruga cu glas mare, zicînd: "Doamne Iisuse Hristoase, Cel ce Te-ai arătat roabei Tale Tecla, în vremea patimilor ei, în chipul lui Pavel, arată-Te și acum smeritei Tale roabe, Fevronia, în ceasul nevoinței ei și, nevăzut, întărește-o de sus, ca și într-însa să se preamărească numele Tău cel sfînt! "Vriena rugîndu-se astfel și cuprinzînd pe Fevronia și sărutînd-o, a eliberat-o cu multe lacrimi. Ostașii, luînd-o pe Fevronia, au dus-o la muncitorul Selin; iar Vriena, petrecînd puțin pe iubita sa fiică, s-a întors în mănăstire plîngînd și tînguindu-se și, aruncîndu-se la pămînt în biserică, striga și se ruga către Dumnezeu pentru Fevronia.

Tomaida lăsînd pe Vriena plîngînd în biserică, s-a îmbrăcat în haine mirenești de femeie și a alergat la priveliște în urma Fe-vroniei. Încă și femeile care mergeau în ziua de vineri la mănăstire și ascultau învățăturile Fevroniei, alergau la priveliște, bătîndu-și piepturile, vărsînd lacrimi și, de durere, își rupeau inimile lor, cum să se lipsească de o învățătoare ca aceea. Auzind aceasta și jupîneasa Ieria, cum că Fevronia va fi dusă la cercetare în priveliște, sculîndu-se, a strigat cu glas mare de tînguire, încît s-au înspăimîntat părinții ei și toți ce erau în casă. Atunci ei au întrebat-o, care este pricina acelei tînguiri, iar ea le-a răspuns, zicînd: "Sora mea, Fevronia, este dusă la priveliște! Învățătoarea mea s-a dus la munci pentru Hristos Domnul!" Părinții ei căutau s-o potolească din plîns, însă ea și mai mult striga către ei, zicînd: "Lăsați-mă să plîng cu amar pe Fevronia, sora și învățătoarea mea!"

Acestea zicîndu-le ea, au pornit și părinții ei spre tînguire, plîngînd toți pentru Fevronia. Ieria mai ruga pe părinții ei s-o lase să se ducă la priveliște; iar ei au lăsat-o să se ducă. Deci, luîndu-și multe slugi, a alergat plîngînd la locul de priveliște unde erau o mulțime de femei, care plîngeau. Pe drum a ajuns și pe călugărița Tomaida îmbrăcată mirenește, cu care, cunoscînd-o, s-a dus împreună plîngînd și au mers la locul de priveliște, unde se adunase mulțime de popor; și apoi, venind și judecătorul, a stat la locul său.

Astfel toată priveliștea rînduindu-se, muncitorii Selin și Lisimah au poruncit să aducă pe Sfînta Fevronia. Deci, mireasa lui Hristos stînd înaintea lor, fiind cu mîinile la spate și atîrnîndu-i lanțuri grele de grumaji, pe care văzînd-o poporul a plîns și a lăcrimat; dar muncitorul Selin a poruncit să fie tăcere și a zis către Lisimah: "Întreabă pe acea femeie și ascultă-i răspunsurile ei". Lisimah a început a o întreba, zicîndu-i: "Spune-ne de ce rînduială ești, roabă sau liberă". Fevronia a răspuns: "Sînt roabă". Zis-a Lisimah: "A cui roabă ești?" Fevronia a răspuns: "Sînt roaba lui Hristos". Lisimah a întrebat-o "Care este numele tău?" Fevronia a răspuns: "Mă numesc creștină smerită". Zis-a Lisimah: "Numele tău voiesc ca să-l știm". Răspuns-a Fevronia: "Ți-am spus că sînt creștină, iar de voiești să-ți zic numele cel din naștere, maica mea m-a numit Fevronia".

Atunci muncitorul a poruncit lui Lisimah să înceteze de a o mai întreba. Deci, a început singur a grăi către dînsa: "Știu zeii, o, Fevronia, că nu ar fi voit să te învrednicească pe tine vorbei mele, dar, deoarece blîndețea și frumusețea feții tale mi-au biruit mînia și iuțimea pe care o aveam asupra ta, te întreb, nu ca pe o osîndită, ci ca pe o fiică a mea. Ascultă fiică, martori îmi sînt zeii că îți spun adevărul: acesta pe care îl vezi că șade cu mine este nepotul meu Lisimah. Eu și Antim tatăl lui, l-am logodit cu o fecioară de bun neam, îndestulată cu multe bogății și fiică a lui Prosfor senatorul. Însă, de te vei supune nouă, atunci logodna cu fiica lui Prosfor o vom strica și cu tine vom întări cuvîntul spre însoțire; deci, vei fi soția lui Lisimah, șezînd de-a dreapta lui, precum stau eu acum. Uită-te la el și vezi de este frumos ca tine sau nu. De vei asculta sfatul meu ca al unui părinte, te voi face slăvită și bogată pe pămînt, încît nu vei mai cunoaște sărăcia. Eu n-am nici femeie, nici fii și toate ale mele ți le voi da ție. Te voi face stăpînă peste toate averile mele pentru că toate le voi da zestre stăpînului meu Lisimah. Voi fi pentru voi ca un tată, și toate femeile, văzîndu-te învrednicită cu o cinste ca aceea, te vor preamări și ferici; apoi se va bucura și biruitorul nostru împărat și multe vă va dărui vouă, că a și făgăduit că are să pună pe Lisimah, eparh al Romei. Iată ai auzit toate, acum răspunde-mi mie, ca tatălui tău, cele ce sînt plăcute zeilor noștri ca să se înveselească sufletul meu; iar de nu vei asculta sfaturile mele, zeii știu că în mîinile mele, nici trei ceasuri nu vei mai fi vie. Acum alege și ne spune ceea ce voiești".

La acestea Sfînta Fevronia a răspuns: "O, judecătorule, am la ceruri cămară nefăcută de mînă, în care se săvîrșește nunta cea nestricată în veci. Zestre am toată împărăția cerului, iar ca Mire am pe Cel fără de moarte; deci, nu voiesc să mă însoțesc cu un om muritor și stricăcios și nu voiesc să aud de cele ce îmi făgăduiești. Nu te mai osteni întru acelea, judecătorule, pentru că, nici momindu-mă, nu vei spori ceva, nici cu îngrozire nu mă vei înfricoșa!"

Acestea auzindu-le, judecătorul s-a supărat foarte rău și a poruncit ostașilor ca să rupă hainele de pe dînsa și, încingînd-o cu o ruptură mică și proastă, să o pună dezbrăcată înaintea tuturor ca, singură văzîndu-se într-o rușine ca aceea, să se rușineze și să cunoască ce fel de slavă i se făgăduise ei și ce fel de necinste i-a venit acum. Ostașii, făcînd după cum le-a poruncit, au pus-o astfel înaintea tuturor. Atunci Selin a zis către dînsa: "Ce zici acum, Fe-vronia? Oare vezi din cîte bunătăți ai căzut?" Sfînta a răspuns: "Ascultă, judecătorule nedrept, nu numai hainele de pe mine de le vei lua, dar și legătura asta, și în toată goliciunea de mă vei lăsa, întru nimic nu socotesc rușinea asta; pentru că unul este Ziditorul și Mirele meu Hristos, pentru Care sufăr cu bucurie, nu numai această goliciune, ci cu sabia doresc a mă tăia și a mă arde în foc! O, de m-ar învrednici pe mine să pătimesc pentru Acela, Care pentru mine a pătimit cele mai grozave chinuri!"

Atunci Selin a zis către dînsa: "O, nerușinato și vrednică de toată necinstea, știu că te mîndrești întru frumusețile tale și de aceea nu socotești spre rușine necinstea, ci o socotești ca laudă, ca să stai astfel goală în priveliște". Răspuns-a sfînta: "Știe Hristosul meu că pînă în ziua de azi n-am văzut față de bărbat și nici fața mea nu a văzut-o cineva din mireni; dar acum, căzînd în mîinile tale, să fiu oare fără de rușine? Tu singur ești fără de rușine că ai dezvelit înaintea tuturor trupul meu cel fecioresc. Însă spune-mi, o, nebune judecător, care dintre luptătorii olimpici, nevoindu-se, ies la luptă și vin îmbrăcați cu haine? Oare nu se luptă goi, pînă ce biruiesc pe cel împotrivă luptător? Așa și eu, ieșind la luptă cu potrivnicul, bătăi și foc așteaptă trupul meu. Deci, cum voi putea să fiu îmbrăcată cu haine ca să sufăr unele ca acestea? Oare nu primește răni trupul cel gol? Deci, goală vin spre nevoință, ca să biruiesc pe satana, tatăl tău, nebăgînd în seamă muncile!"

Atunci Selin a zis către slujitori: "Deoarece femeia aceasta singură dorește munci de foc și de bătăi și spune că nu se teme, să o întindeți pe dînsa în patru părți și, aprinzînd foc dedesupt, să o bată patru oameni cu toiege pe spate". Atunci îndată slujitorii au început a o munci, bătînd-o cumplit; iar sîngele curgea din trupul ei. Iar focul de sub dînsa ca să nu se stingă, turnau peste el unsoare, ca astfel să facă mai multă văpaie și să o ardă mai cumplit. Deci, mucenița fiind multă vreme muncită, poporul striga către muncitor: "Miluiește, îndurate judecător, miluiește pe acea fecioară!" Dar el, neascultînd rugămintea poporului, poruncea ca mai cumplit să o bată. Iar după ce s-a mai îmblînzit din mînie, a poruncit să înceteze a o mai munci și, crezînd că este moartă, a aruncat-o afară din foc. Tomaida, văzînd-o muncită în chinuri cumplite ca acelea pe Sfînta Fevronia, a slăbit cu duhul și cu trupul și a căzut la pămînt lîngă picioarele Ieriei. Ieria, ridicîndu-și glasul, a strigat: "Amar mie, sora mea Fevronia, amar mie învățătoarea mea, de acum nu voi mai auzi învățătura ta. Nu numai de tine m-am lipsit, dar și de Tomaida, iată și aceea moare pentru tine!"

Astfel strigînd Ieria, Fevronia, care zăcea la pămînt, a auzit glasul ei și a rugat pe cei ce stăteau aproape să toarne apă pe fața Tomaidei. Deci, făcîndu-se așa, Tomaida și-a venit în fire și, întărindu-se, a stat pe picioarele sale. Judecătorul, văzînd pe Fe-vronia vie, a zis către dînsa: "Ce zici, Fevronia! Cum ți s-a părut că este cea dintîi nevoință a pătimirii tale!" Sfînta Muceniță a răspuns: "La cea dintîi nevoință m-ai văzut că sînt nebiruită; deci, nu mă îngrijesc de muncile cele rînduite de tine!" Atunci Selin a zis către slujitori: "Spînzurați-o pe lemnul cel de muncă, și-i strujiți coastele ei cu piepteni de fier și cu foc să-i ardeți coastele ei!" Deci, muncitorii îndeplinind porunca, Sfînta Muceniță Fevronia și-a ridicat ochii la ceruri, și a strigat: "Doamne, vino în ajutorul meu și nu mă lăsa pe mine, roaba Ta, în ceasul acesta!"

Acestea zicîndu-le, a tăcut. Apoi, fiind strujită și arsă în foc, mulți din cei ce se adunaseră la priveliște, nemaiputînd să vadă o muncire ca aceea, au plecat de acolo; iar alții strigau către judecător să cruțe pe acea tînără fecioară, care cu nimic nu a fost vinovată. Atunci judecătorul a poruncit slujitorilor să înceteze; iar sfînta încă fiind spînzurată, ighemonul a început iarăși s-o întrebe, dar ea n-a răspuns. Atunci ighemonul a poruncit s-o scoată de pe lemnul de muncă și s-o lege de-o roată ce era întărită în pămînt. Apoi a zis: "Deoarece această femeie îndărătnică nu voiește să-mi răspundă, să i se taie limba și să se arunce în foc". Mucenița, auzind aceasta, îndată și-a scos limba din gură și a făcut semn muncitorului să i-o taie. Dar muncitorul slujitor a întins mîna să-i taie limba, iar poporul a strigat, jurînd cu zeii pe judecător și rugîndu-l să nu facă aceasta. Apoi, muncitorul a plecat și n-a mai poruncit să-i taie limba, dar în locul ei să-i scoată dinții. Atunci îndată unul din muncitorii slujitori, luînd un fier, a început să-i scoată dinții unul cîte unul și să-i arunce la pămînt; iar după ce i-a scos șaptesprezece dinți, judecătorul a poruncit să înceteze.

Atunci din gura ei curgea mult sînge și de durere cumplită ce avea, sfînta slăbise foarte mult cu trupul. Deci, chemînd un doctor, a adus puțină doctorie și a potolit curgerea sîngelui. După aceea, Selin a început iarăși a o întreba, zicînd: "Fevronia, măcar acum supune-te judecății și închină-te zeilor". Sfînta a răspuns: "Anatema ție, blestematule, tu cel ce ai îmbătrînit întru fărădelege, slujind diavolului! Oare voiești să-mi împiedici calea mea și nu mă lași să merg degrabă la Hristos, Mirele meu? Mai bine sîrguiește-te ca, mai degrabă, să mă scoți din trupul acesta de pămînt, deoarece Hristos, iubitul meu, mă așteaptă!" Selin a zis: "Cu adevărat voi pierde trupul tău cu sabie și cu foc, pentru că te văd că încă fără de rușine te mîndrești cu tinerețile tale, și nici un folos nu-ți va fi din aceasta; pentru că mîndria ta îți va aduce multe răutăți și multe munci rele" Dar sfînta muceniță de durere mare nu putea să-i răspundă, ci prin tăcerea sa, pornea și mai mult spre mînie pe muncitor.

Atunci Selin a poruncit să-i taie sînii ei cei feciorești. Poporul, auzuind aceasta, striga și ruga pe judecător să nu poruncească să se facă aceasta; dar el, mîniindu-se asupra muncitorului slujitor, a zis: "Pentru ce zăbovești, spurcatule și vrăjmaș al zeilor noștri? Pentru ce nu faci ceea ce ți se poruncește?" Atunci acela, luînd un brici, a început a tăia sînul cel drept al muceniței; iar ea, ridicîndu-și ochii spre cer, a strigat cu glas mare, zicînd: "Doamne Dumnezeul meu, vezi răutatea ce mi se face mie și primește în mîinile tale sufletul meu!" Aceasta spunînd, a tăcut și nimic nu mai zicea. Deci, tăindu-i-se amîndoi sînii și aruncîndu-i pe pămînt, judecătorul a poruncit să aducă foc și să ardă rănile acelea din care curgea sînge. El a mai poruncit să-i ardă și pîntecele mult timp, pînă se vor arde astfel toate măruntaiele ei. Mulți din popor numaisuferind să vadă o muncire ca aceea, au plecat de la priveliște și cu glas mare blestemau pe Dioclețian și pe zeii lui.

După aceea Tomaida și Ieria au trimis o slujnică la mănăstire ca să spună Vrienei toate cele ce se făcuseră. Vriena, auzind acelea, s-a umplut cu bucurie și cu lacrimi a strigat către Dumnezeu: "Doamne Iisuse Hristoase, vino în ajutorul roabei tale, Fe-vronia!" Apoi s-a aruncat la pămînt, plîngînd și strigînd: "Unde ești acum, Fevronia? Unde ești, fiica mea cea dulce? Unde ești, roaba lui Hristos? Unde ești, frumusețea rînduielii bisericești?" Apoi, sculîndu-se și ridicîndu-și mîinile spre cer, a zis: "Doamne, caută spre smerita roaba Ta, Fevronia, și grăbește a-i ajuta ei! Fă așa ca să o vadă ochii mei sfîrșită prin mucenicie și rînduită în ceata sfinților îngeri!"

La priveliște, Selin, necuratul muncitor, a poruncit să dezlege pe muceniță, care era legată; și, îndată, sfînta a căzut la pămînt, nemaiputînd să stea. Atunci comitul Prim a zis încet către Lisimah: "Pentru ce nu încetezi o muncire ca aceasta!" Lisimah a răspuns: "Lasă, frate, căci pătimirea ei va fi spre folos multora din cei ce privesc la dînsa. Aceasta socotesc că și mie îmi va fi de folos spre mîntuire. Am auzit de la maica mea, cum că ceilalți s-au mîntuit cu chipul mucenicilor. Deci, să-și săvîrșească și această pătimire a sa spre mîntuirea multora".

Ieria, văzînd pe muceniță căzută la pămînt, a strigat cu glas mare către judecător, zicînd: "O, muncitorule fără de omenie, au nu erau destul muncile cele dintîi care s-au făcut acestei fecioare nevinovate? Au, nu-ți aduci aminte de maica ta, care asemenea era îmbrăcată cu trup femeiesc? Au n-ai supt lapte din sînuri, asemenea cu acestea pe care le-ai tăiat de la această fecioară? Pentru aceea te-ai hrănit din sînuri femeiești, ca atîta cumplire și muncire să săvîrșești contra acelor părți femeiești? Mă minunez cu adevărat, cum nimic nu poate să milostivească obiceiul tău cel nemilostiv și fără de omenie? Dar să știi cu adevărat, că în chipul în care ai muncit tu pe această fecioară, așa nu te va cruța nici pe tine Împăratul ceresc!"

Ieria, zicînd aceste cuvinte, Selin s-a umplut de mînie și a poruncit ostașilor s-o prindă din mijlocul poporului, vrînd s-o muncească îndată înaintea tuturor. Ieria, auzind aceasta, a dat poporul la o parte și mergea singură cu bucurie la el și striga: "Doamne, Dumnezeul Fevroniei, primește-mă cu dînsa și pe mine smerita roaba ta!" Deci, mai înainte pînă a nu ajunge ea și pînă a nu sta înaintea ighemonului, judecătorii, prietenii lui, l-au sfătuit să nu muncească pe Ieria înaintea tuturor, fiindcă este de neam bun și mare, ca nu cumva de frică, văzînd-o toată mulțimea poporului pe aceea muncindu-se, să voiască a pătimi cu dînsa, și astfel va pieri toată cetatea. Selin, ascultînd sfatul prietenilor săi, a sfătuit să nu mai aducă pe Ieria la întrebare; ci, mîniindu-se asupra ei, a răcnit cu glas mare, zicînd: "Ascultă, Ierie, vii sînt zeii, că tu ai mijlocit Fevroniei multe răutăți, cu cuvintele tale îndrăznețe și fără de rușine". Acestea zicînd, îndată a poruncit să se taie mîinile Sfintei Fevronia. Atunci, purtătorul de arme, punînd îndată un lemn sub mîna dreaptă, a lovit cu securea și a tăiat-o; asemenea a tăiat-o și pe cea stîngă. Muncitorul a poruncit să-i taie și piciorul cel drept, și, fiind pus un lemn sub picioarele ei, purtătorul de arme a luat securea și a lovit cu putere mare în glezne, însă n-a putut să-i taie piciorul. De asemenea, lovind a doua oară, nimic n-a sporit.

Atunci poporul a făcut strigare mare, căci toți se întristau pentru o muncire ca aceea. Purtătorul de arme, lovind pentru a treia oară, abia a putut să-i taie piciorul. Fevronia se cutremura din tot trupul de cumplita durere, deși era aproape de sfîrșit. Însă, pe cît putea, întindea și piciorul celălalt, punîndu-l pe lemn ca să fie tăiat. Judecătorul, văzînd aceasta, a zis: "Oare vedeți puterea acestei femei fără de rușine?" Și a zis către purtătorul de arme cu multă mînie, să-i taie și piciorul celălalt; și i l-a tăiat. Lisimah, sculîndu-se de la locul său, a zis lui Selin: "Ce vei mai face acestei ticăloase fecioare? Să mergem acum de aici, căci este vremea prînzului". Nelegiuitul Selin a răspuns: "Vii sînt zeii noștri, că nu o voi lăsa pe dînsa cu viață, ci voi sta aici pînă ce va muri!" Petrecînd multe ceasuri sufletul în trupul sfintei mucenițe, Selin a zis către purtătorii de arme: "Oare este încă vie acea femeie?" Aceia i-au răspuns: "Este vie, pentru că sufletul ei este încă într-însa".

Atunci Selin a poruncit să-i taie sfîntul ei cap. Deci, un ostaș, luînd sabia în mînă, cu cealaltă mînă a apucat perii capului și astfel a înjunghiat-o în grumazi, precum cineva junghie o oaie; apoi, i-a tăiat și sfîntul ei cap. Judecătorii, sculîndu-se îndată, s-au dus să prînzească; iar Lisimah se întorcea de la priveliște plîngînd.

După uciderea Sfintei Mucenițe Fevronia, credincioșii, care erau printre popor, voiau să ia sfintele ei moaște; dar Lisimah a pus ostași să păzească trupul ei, ca nici unul din mădularele cele tăiate să nu se răpească de cineva. El însuși fiind în multă supărare și mîhnire nu a gustat mîncare sau băutură, ci închizîndu-se în cămară se tînguia pentru uciderea Fevroniei. Asemenea și Selin, unchiul lui Lisimah, înștiințîndu-se de tînguirea lui Lisimah, s-a mîhnit și n-a gustat bucate; ci, sculîndu-se, umbla tulburat prin palat încoace și încolo. Privind el în sus, deodată a căzut asupra lui frică și spaimă și a rămas mut. Deci, răcnind foarte tare și mugind ca un bou, s-a lovit cu capul de un stîlp de marmură ce era acolo și, sfărîmîndu-și capul, a căzut la pămînt mort. Din aceasta s-a făcut gîlceavă și strigare între slugi și ostași. Lisimah, auzind de aceasta, a ieșit degrabă din cămara sa și, alergînd la locul unde zăcea mort unchiul lui, s-a umplut de mirare și de spaimă. Și poruncind să înceteze strigarea și gîlceava aceea, întreba: Cum s-a întîmplat aceasta? Cei ce stăteau de față i-au spus ceea ce se întîmplase. Auzind el aceasta, a clătinat capul și a zis: "Mare este Dumnezeul creștinilor! Bine este cuvîntat Dumnezeul Fevroniei! Dumnezeu a răsplătit sîngele ei cel nevinovat!"

Aceasta zicînd, a poruncit să scoată trupul lui Selin afară din cetate și să-l îngroape după obiceiul păgînesc. Deci, chemîndu-l la sine pe comitul Prim, a zis către el: "Jură-te pe tine cu Dumnezeul creștinesc, ca să nu calci porunca mea, pe care ți-o voi da! Sîrguiește-te îndată și pregătește o raclă de lemn pentru trupul Fevroniei și trimite propovăduitori pretutindeni, ca toți creștinii să se adune fără frică la îngroparea Muceniței Fevronia; fiindcă Selin a murit. Tu știi, iubite Prim, dorința inimii mele. Deci, ia ostași și, adunînd trupul Fevroniei cu mădularele cele tăiate, să-l duci la mănăstire. Însă, păzește să nu ia cineva din mădularele cele tăiate ale ei. Asemenea, să aduni și pămîntul acela pe care s-a vărsat sîngele ei, ca să nu-l lingă cîinii și, săpîndu-l, să-l duci la mănăstire". Comitul, îndată, după porunca lui Lisimah, chemînd o ceată de ostași, a dat în mîinile lor să ducă sfîntul ei trup, iar el singur, adunînd mădularele cele tăiate, capul, mîinile, picioarele, sînii și dinții și învelindu-le în haina sa, le-a dus la mănăstire, urmîndu-i o mulțime de popor.

Deci, mergînd la mănăstire, n-a lăsat să intre înăuntru pe nimeni din popor, decît numai pe Tomaida și pe Ieria. Atunci cinstita stareță, egumena Vriena, văzînd trupul Fevroniei și mădularele cele tăiate, a slăbit cu trupul de mare jale și a căzut la pămînt ca moartă. Iar comitul, punînd străji de ostași lîngă mănăstire s-a întors la Lisimah. Vriena, abia și-a venit în fire după multe ceasuri și, sculîndu-se, cuprindea trupul muceniței sfinte, strigînd: "Vai mie, fiica mea Fevronia, acum te-ai dus din ochii maicii tale, Vriena! Cine va citi acum surorilor dumnezeieștile Scripturi? Ce mîini vor deschide cărțile tale?" Astfel plîngînd Vriena, toate surorile care se duseseră cu Eteria s-au întors la mănăstire și, căzînd, s-au închinat cu lacrimi trupului Fevroniei. De asemenea și Ieria striga: "Mă voi închina sfintelor picioare, care au călcat capul șarpelui! Voi săruta rănile trupului cel sfînt, prin care s-a vindecat sufletul meu! Voi încununa cu flori de laudă capul acela, care, prin frumusețea nevoinței sale, a încununat neamul femeiesc!" Tot astfel plîngeau cu tînguire mare și celelalte surori deasupra sfintelor moaște.

Deci, spălîndu-le, le-a pus pe scîndura pe care sfînta avea obiceiul a se odihni și a lipit mădularele tăiate la locul lor; și astfel a dus-o în biserică cu cîntare de psalmi. După ce a trecut ziua, Vriena a poruncit să deschidă poarta mănăstirii, ca toți care vor veni să vadă pe sfînta muceniță să intre și să preamărească pe Dumnezeu, Cel ce i-a dat în pătimiri atîta răbdare.

Intrînd înăuntru o mulțime de popor, a venit și Lisimah împreună cu comitul. Deci, Lisimah a zis către el: "Eu mă lepăd de toate părinteștile obiceiuri, de slujirea de idoli și de bogățiile mele și voi merge să mă unesc cu Hristos!" Comitul a răspuns: "Și eu voi face ca și tine! Să piară Dioclețian și toată împărăția lui, căci toate lăsîndu-le, voi sluji lui Hristos!" Astfel, învoindu-se amîndoi, au lăsat divanul și au venit în mănăstire la moaștele Sfintei Mucenițe Fevronia. Acolo a venit și episcopul acelei cetăți, cu preoți, cu clerici și cu mulțime de călugări, săvîrșind toată noaptea slujbă de laudă lui Dumnezeu, cu lacrimi și cu bucurie duhovnicească.

Făcîndu-se ziuă, a adus un sicriu făcut înadins pentru moaștele Sfintei Mucenițe Fevronia și le-a pus într-însul cu bună rînduială, fiecare mădular tăiat la locul lui, iar dinții i-a pus pe piept. Apoi, ungînd moaștele cu miruri și aromate, le-a îngropat în biserică, slăvind și mulțumind lui Dumnezeu. De la mormîntul ei bolnavii luau tămăduiri; astfel că mulți dintre elini au crezut în Hristos Dumnezeul nostru și s-au botezat. Asemenea Lisimah și comitul Prim au primit Sfîntul Botez și, lăsîndu-și dregătoriile, nu s-au mai întors la împăratul cel păgîn. Ei, lepădîndu-se de toată lumea, au mers la arhimandritul Marcel și au luat viața călugărească, petrecînd cu dumnezeiască plăcere în pustnicești nevoințe și prin cinstit sfîrșit au trecut la Hristos. Asemenea și fericita Ieria, dînd toate averile sale mănăstirii, a zis către Vriena: "Rogu-mă ție, maica mea, primește-mă la tine ca pe o fiică, în locul Sfintei Fevronia, și-ți voi sluji cu toată supunerea precum îți slujise ea!" Aceasta zicînd, a luat de pe dînsa toate podoabele femeiești de mult preț și le-a dat spre înfrumusețarea bisericii și, lepădîndu-se de lume, s-a făcut călugăriță.

Pomenirea Sfintei Mucenițe Fevronia se prăznuia în toți anii în ziua de 25 ale lunii iunie, zi în care sfînta a pătimit pentru Hristos, cînd se făceau și minuni în ziua praznicului ei. Căci la cîntarea cea de toată noaptea, sfînta muceniță se arăta, stînd în mijlocul surorilor ce cîntau, luîndu-și locul său de mai înainte. Deci, cînd au văzut-o pe dînsa la arătarea cea dintîi, toate surorile s-au înfricoșat, iar Vriena a strigat cu glas mare: "Iată, fiica mea Fe-vronia, a venit la noi!" Deci, vrînd cu dragoste să o cuprindă cu mîinile sale ca o maică, îndată Sfînta Fevronia s-a făcut nevăzută. Din acea vreme nimeni nu mai îndrăznea să se atingă de ceea ce se arăta sau să-i zică vreun cuvînt, decît numai priveau la dînsa cu spaimă și cu mirare. Din arătarea ei ele simțeau bucurie și veselie în sineși; iar inima ei, umplîndu-se de acea bucurie, lăcrima și astfel stătea ca la trei ceasuri văzută tuturor, apoi iarăși se făcea nevăzută. Episcopul, avînd evlavie spre Sfînta Muceniță, a făcut în cetate o biserică în numele ei, pe care, zidind-o vreme de șase ani, a sfîrșit-o și, aducînd episcopii de primprejur la sfințirea ei în ziua praznicului Sfintei Fevronia, a voit să aducă în biserică sfintele ei moaște.

Deci, după cîntarea de laudă de toată noaptea, episcopii cu tot clerul au mers în mănăstire, unde, rugîndu-se, au descoperit mormîntul sfintei și, deschizînd racla, au văzut cinstitele ei moaște strălucind ca o rază de soare. Călugărițele, văzînd aceasta, plîngeau și se tînguiau că se lua de la dînsele o vistierie de mare preț. Cînd mîinile celor sfințiți s-au atins de raclă să o ia, îndată s-a făcut atîta zgomot în văzduh, încît tot poporul a căzut de frică cu fețele la pămînt. Apoi, după un ceas, îndrăznind iarăși a se atinge de raclă, pămîntul s-a cutremurat foarte tare, încît s-a clătinat toată cetatea. Atunci au cunoscut toți, că sfînta muceniță nu voiește să fie luată din locul său; iar episcopul s-a mîhnit foarte mult și nu a mai îndrăznit să se mai atingă de racla sa.

Deci, episcopul a grăit către egumena Vriena: "Ascultă soră, tu știi cîtă sîrguință am pus, ca întru slava și cinstea Cuvioasei Mucenițe Fevronia să ridic această biserică, de la a cărei zidire se împlinesc acum șase ani; însă de vreme ce sfînta muceniță nu voiește să asculte de rugăciunile noastre, ca să treacă în biserica cea zidită în numele ei, mă rog ție, ca să iei măcar una din mădularele ei cele tăiate și cu mîinile tale să ne-o dai nouă, ca să nu fie osteneala noastră fără rod și fără spor". Atunci Vriena, întinzîndu-și mîna, s-a atins de racla sfintei, vrînd s-o ia și s-o dea episcopului, dar mîna Vrienei a rămas ca moartă. Atunci Vriena, plîngînd, a început a grăi către sfînta: "Mă rog ție, fiica și sfînta mea Muceniță Fevronia, nu te mînia asupra mea, maica ta, ci adu-ți aminte de ostenelile mele și nu-mi defăima bătrînețile mele". Acestea zicîndu-le, s-a slăbit mîna ei. După aceasta Vriena, iarăși plîngînd, a grăit către sfînta: "Stăpîna noastră, dă-ne nouă binecuvîntare și nu ne mîhni!"

Aceasta zicînd-o, iarăși și-a întins mîna ei și a luat unul din dinții ei, care se aflau pe piept și l-a dat episcopului; după aceea îndată s-a închis racla. Episcopul, luînd cu bucurie dintele acela de la moaștele sfinte, l-a pus într-un vas de aur și s-a întors cu tot poporul, ducînd acel dar cu cîntări de psalmi, cu lumînări, cu veselie și cu prăznuire. Și, aducîndu-l în biserică, a sfințit-o pe ea, făcînd într-acea zi cu rugăciunile sfintei multe tămăduiri. Căci cîți au fost orbi, au văzut; cîți erau șchiopi s-au îndreptat și cîți erau îndrăciți, au scăpat de îndrăcire; și ori de ce neputință era cuprins cineva, numai atingînd gura și sărutînd acea mică parte luată din moaștele sfintei, îndată cîștiga tămăduire și se ducea sănătos la casa sa, bucurîndu-se și slăvind pe Dumnezeu.

După sfințirea acelei biserici, Cuvioasa egumenă Vriena a mai trăit doi ani și s-a apropiat de fericitul său sfîrșit. Deci, punînd egumenă în locul său pe Tomaida, s-a mutat către Domnul. Iar eu, Tomaida - zice scriitoarea acestei vieți -, după mutarea maicii Vriena, am scris viața și pătimirea Sfintei Mucenițe Fevronia. Asemenea și cele despre Lisimah, pe care le-am auzit din gura lui singură. Toate acestea le-am scris spre folosul celor ce vor citi și vor asculta și spre slava lui Hristos Dumnezeul nostru, Cel slăvit împreună cu Tatăl și cu Sfîntul Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.


La începutul paginii | Viețile Sfinților pe luna iunie


Copyright © 1999-2021 Pagini Ortodoxe Românesti. Toate drepturile rezervate.



Home | Vietile Sfintilor | Calendar | Predici ale Parintelui Cleopa | Acatistier | Links | Cauta in site