Home | Vietile Sfintilor | Calendar | Predici ale Parintelui Cleopa | Acatistier | Links | Cauta in site


Viața Cuviosului Dionisie, ctitorul Mănăstirii Ioan Botezătorul din Muntele Atonului
(25 iunie)

Viețile Sfinților pe luna iunie


Dionisie, acest minunat părinte, era din hotarele Castoriei, dintr-un sat ce se chema Horison. Părinții lui erau lucrători de pămînt, nici bogați, nici săraci, dar viețuiau în îndestulare, ca unii ce erau binecredincioși și îmbunătățiți. Deci, Dionisie, născîndu-se din niște părinți ca aceștia, a învățat puțină carte. Dar fiindcă era din fire priceput și înțelept, a defăimat bunătățile vieții de acum, ca pe niște bunătăți stricăcioase și trecătoare și a dorit pe cele cerești și veșnice, pe care le socotea în fiecare zi și le cugeta cu mintea.

Deci, precum cerbul cel însetat aleargă cu multă dorință la izvoarele apelor, tot astfel și inima fericitului Dionisie ardea de dumnezeiescul dor. Drept aceea, după înțelegerea lui cea bună, l-a învrednicit și Domnul și s-a făcut robul Lui cu adevărat; însă ascultați povestirea de la început.

Dionisie avea un frate mai mare decît el, cu numele Teodosie, și precum erau frați după trup, asemenea și după chipul feții, la fapta bună și la așezarea sufletului. Teodosie, cînd era de optsprezece ani, a voit să se ducă la Constantinopol, ca să se întîlnească cu oameni îmbunătățiți în fapte, și să se folosească de cuvintele lor.

Deci, a lăsat casa, patria, părinții și pe fratele său Dionisie, care era copil mic, și s-a dus la împărăteasca cetate, sălășluindu-se la patriarhie, unde erau monahi îmbunătățiți în fapte bune și minunați la cîntarea de laudă și nevoință. El s-a folosit mult de la aceia, învățînd toată dumnezeiasca Scriptură și toate dogmele, ca unul ce era lesne priceput la minte; astfel era iubit de toți, fiind cucernic la chipul feții și de neam bun. El era cinstit și foarte vesel, blînd la obicei și la vorbă, dulce și minunat la fapta bună. Pentru aceea patriarhul l-a iubit și l-a hirotonit mai întîi diacon, apoi preot. Aceasta o făcuse fiindcă văzuse într-însul mari fapte bune, că, de cînd luase vrednicia preoției, se nevoia mai mult în fapte bune, sporind în fiecare zi în putere. Dar, avînd dorință mare să se ducă la loc liniștit și netulburat, a plecat din cetate și s-a dus la Sfîntul Munte al Athonului.

Închinîndu-se Teodosie la toate chiliile și mănăstirile din Athos, a pus metanie la cinstita mănăstire Filoteu, pentru că acolo erau, după numire, cu adevărat oameni iubitori de Dumnezeu și cu fapte bune. Pe acei monahi atît îi urma și le rîvnea de-a pururea pomenitul, încît în puțină vreme i-a covîrșit pe toți. El s-a făcut chip și dreptar al petrecerii și rînduielii monahicești și se arăta în mijlocul acelei sinodii și adunări, chip însuflețit și împodobit cu toate faptele bune; sau - cum zicem proorocul -, un măslin răsădit în dumnezeiescul lăcaș și plin de roade. Drept aceea, după o vreme oarecare, murind egumenul, toți au rugat pe Teodosie să primească cinstea de egumen, ca un bun și foarte iscusit. Deci, ca să nu se facă neascultător, a luat asupra lui grija și greutatea tuturor și îi păstorea la pășuni de viață purtătoare, după dumnezeieștile porunci, fără lenevire și cu multă sîrguință. Despre el se dusese vestea mai în tot locul și mulți se adunau acolo, ca să ia folos sufletesc.

Dar să revenim la cuvîntul ce ne stă înainte, adică să spunem și despre fratele lui, Dionisie, care a dorit și el să se facă monah, dar, fiind încă tînăr, a rămas în casa lor, apoi cum a venit el la Athos și a zidit acea minunată mănăstire. După aceea iar vom istorisi și celelalte despre acest înțelept Teodosie, care a fugit din patria sa, precum s-a zis mai sus.

Sfîntul Dionisie, auzind de Sfîntul Munte, a dorit să se ducă acolo să ia sfînta schimă. Dar, auzind că acolo era lege și hotar sobornicesc, ca să nu primească pe nici un tînăr fără barbă, și care ar fi călcat o poruncă ca aceasta să fie afurisit și neiertat, s-a temut de certare. Deci, a așteptat ca un înțelept să-i crească barba și atunci să se ducă, ca să nu se facă pricinuitor de sminteli. După ce i-a crescut barba și a aflat că fratele său, Teodosie, era egumen, n-a mai avut răbdare, ci a alergat la muntele Athonului și s-a făcut multă veselie și bucurie între frați, cîntînd cu toții psaltirea lui David: Iată, ce este bun și ce este frumos, fără numai a locui frații împreună. Deci, după puține zile l-a tuns și l-a făcut monah. El mulțumea și slăvea pe Domnul, că a dobîndit ceea ce dorise. Învățînd de la acel bun păstor toată rînduiala petrecerii monahicești, urma cît putea pe cei îmbunătățiți și se nevoia să se facă mai îmbunătățit în fapte bune. Egumenul, văzîndu-l sporind atîta, l-a învățat și dumnezeiasca Scriptură; fiindcă mai înainte știa puține, precum am zis. Deci, după ce a învățat toată Sfînta Scriptură, și dumnezeieștile dogme ale Bisericii, l-a făcut eclesiarh și astfel slujea în dumnezeiasca biserică cu multă sîrguință. După aceea, mărturisindu-se cu de-amănuntul și aflîndu-l vas curat și neîntinat, l-a dus la episcopul eparhiei și l-a hirotonisit diacon. Apoi, după ce s-a făcut de treizeci de ani, l-a hirotonisit și preot. De atunci, mai vîrtos și mai mult se smerea și nu se înălța cum fac unii ieromonahi, ci se sîrguia în toate faptele bune să urmeze povățuitorului. El în fiecare zi se dădea spre nevoințe mari și spre biruință contra răului stăpînitor de lume, împuternicindu-se de preabunul Dumnezeu, ca pe cele din urmă - după Sfîntul Pavel -, uitîndu-le și întinzîndu-se la cele dinainte.

Acești frați străluceau în acea sfințită mănăstire, în mijlocul celorlalți părinți, întocmai ca două stele prealuminoase. Astfel că Dumnezeu Se slăvea într-înșii ca Cel ce slăvește pe cei ce-L slăvesc. Însă dumnezeiescul Dionisie, avînd mai mult dor și mai multă dragoste în inimă către Dumnezeu, se dădea la aspre și pustnicești nevoințe. Astfel postea mai mult, priveghea toată noaptea rugîndu-se și era necîștigător cu totul, avînd două haine și pe Dumnezeu ca avuție nejefuită. Vorbind neîncetat cu mintea către El, de acolo se minuna fericitul lui suflet atît, încît se arăta purtător de Dumnezeu și la alții. Dar, fiindcă este lucru greu să petreacă cineva o nevoință atît de înaltă și plăcută lui Dumnezeu, în mijlocul multor frați care aveau multe griji și tulburări, el se mîhnea foarte mult și se amăra. Deci, cugeta să afle undeva un loc deosebit, potrivit pentru liniște, ca acolo să se roage, precum dorea singur și să vorbească fără de tulburare cu Dumnezeu și Mîntuitorul său.

Deci, sfătuindu-se de oarecare frați îmbunătățiți în fapte, a fugit pe ascuns din mănăstire, pentru ca să nu-l oprească și, suindu-se într-un vîrf foarte înalt al muntelui, care se numește Athon, a găsit o peșteră în partea dinspre miazăzi și aproape de ea, ca la o aruncătură de suliță, era un izvor cu apă rece. Drept aceea, s-a bucurat sufletul lui și s-a veselit și a rămas acolo, neluînd cu sine nici pîine, nici vin sau untdelemn sau altceva de mîncat sau de îmbrăcat, fără numai cele două haine, ce le purta și acelea rupte și netrebnice, ca și cum el ar fi fără de trup. El își avea dorul și mintea sa îndreptate numai către Dumnezeu, iar ca hrană și desfătare a sufletului său, avea cîntarea de laudă a lui Dumnezeu. Cuvintele Scripturilor erau în gura lui, după psalmistul, mai dulci decît mierea și se împlinea la el cuvîntul Domnului: Nu numai cu pîine va trăi omul. Cînd flămînzea mînca buruieni sălbatice și castane sau alte roduri de copaci. Dacă îi venea vreodată poftă de pîine se ducea la altă chilie sau mănăstire și cerea, după aceea se întorcea iarăși cu sîrguință la peșteră. Aceasta o făcea cu cunoștință și rar mînca puțină pîine, ca astfel să biruiască pe diavolul mîndriei.

Deci, făcînd trei ani în acea peșteră și întocmindu-și toate simțirile sufletului și ale trupului, a ajuns la măsura desăvîrșirii. Atunci, prin povățuirea lui Dumnezeu, a venit la el un pustnic foarte iscusit în fapte bune și l-a rugat să-l lase să zidească o chilie aproape de dînsul, și abia l-a primit cu sila. Apoi a venit altul și, zidind chilie, a rămas și acela acolo și toți se mărturiseau lui și se supuneau lui. Drept aceea, s-a vestit numele lui și au venit și mulți alții ca să locuiască acolo împreună cu dînsul, pentru ca să ia de la dînsul folos, care mai întîi nu primea, iar după ce l-au rugat, le răspundea: "Eu, fraților preadoriți, nu vă urăsc pe voi, ci iubesc mai vîrtos sinodia voastră, dar locul este aspru și greu. Dacă doriți să fiți lîngă mine, suiți-vă deasupra în munte și găsiți acolo loc îndemînatic. Zidiți chilii și locuințe și eu voi veni adeseori la voi cît voi viețui, ca să vă ajut". Aceia au primit sfatul lui și au zidit chilii; asemenea au zidit și biserica Sfîntului Ioan Botezătorul, mai sus, în partea dinspre răsărit a muntelui, care pînă astăzi se numește "Vechiul Mergător Înainte". Sălășluindu-se ei acolo, cuviosul se suia în fiecare sîmbătă, unde slujea Sfînta Liturghie și-i împărtășea, ospătîndu-se astfel împreună cu dînșii două zile. Apoi îi învăța cele de folos și Duminică seara, după ce fiecare îi dădea pîine și roduri de copaci, se pogora la chilia sa.

Fiindcă locul acela era foarte rece și iarna avea multă pătimire, au zidit chilii mai jos, în partea de apus, apoi au sădit vii și astfel petreceau în liniște. Ei au făcut și un caic; fiindcă erau oameni și aveau trebuință de multe feluri de lucruri. Cînd aduceau grîu și alte lucruri grele, sfîntul, ca un iubitor de fii, le ajuta mult și le suia atîta deal, fiindcă era tare și puternic, și tuturor le zicea că cel dintîi se cade să fie la toți pildă bună. El de multe ori rămînea noaptea în coliba care o avea la malul mării; iar la miezul nopții se sculau toți să citească rînduiala lor, ieșind afară cînd nu ploua. Sfîntul avea obiceiul să stea în vremea cîntării drept, cu toată buna cucernicie, înălțîndu-și mintea și unindu-se cu Dumnezeu, și astfel stătea și privea neplecat către dumnezeiasca lumină, pînă la sfîrșitul rînduielii, ca un turn nemișcat.

Într-o noapte, stînd la cîntarea cea de dimineață, a văzut în locul unde era voia lui Dumnezeu să se facă mănăstire - o, negrăitele tale taine, Hristoase - o făclie mare aprinsă. Sfîntul, văzînd aceasta a tăcut și n-a spus-o la nimeni, temîndu-se ca nu cumva să fi fost vreo nălucire diavolească. Dar pe urmă, după ce a văzut-o în mai multe nopți, s-a dus la un ieromonah mai înainte-văzător și purtător de duh, cu numele Dometie, care locuia în biserica Preasfintei Născătoare de Dumnezeu și i-a vestit pricina. Dar înțeleptul Dometie nu s-a lenevit, ci s-a dus împreună cu el, pentru ca să vadă minunea cu ochii. Astfel ei au rămas trei nopți, ca să se adevereze mai bine și au văzut acea dumnezeiască lumină preastrălucită, arzînd ca o făclie de foc. Drept aceea, neavînd nici o îndoială, a spus acea minune tuturor fraților și îndată s-au dus la piatra pe care au văzut-o, căutînd să vadă de au fost lemne aprinse sau cărbuni, dar n-au aflat nimic.

Atunci s-au încredințat că a fost un foc ceresc. Sfințitul Dometie a zis acestea cu proorocie către insuflatul de Dumnezeu, Dionisie: "Voia lui Dumnezeu este să se zidească aici o sfințită mănăstire, în care să se adune mulți îmbunătățiți. Deci, să nu te lenevești a începe și nu te îngriji pentru cheltuială; căci Dumnezeu îți va trimite ca un Atotputernic ce este; voi lucra și eu pe cît voi putea". Asemenea s-au făgăduit și ceilalți frați. Deci, rugîndu-se, au început să curețe locul și au zidit mai întîi turn pentru călătorii de pe mare, care poposeau acolo, iar cheltuiala au pus-o aceia. Mulți veneau și se mărturiseau la sfîntul, nu numai de la mănăstiri, ci și din lume, pentru marea lui faptă și curățenie. Însă să lăsăm puțin pe sfînt și să povestim despre fratele său Teodosie, care era egumen al mănăstirii Filoteiu.

Acesta, pogorîndu-se de la mănăstire să pescuiască la malul mării, căci se apropia ziua Bunei-Vestiri, pe care o prăznuia și, venind ei noaptea, au năvălit agarenii și i-au luat robi și i-au dus la Prusa unde i-au vîndut; însă creștinii care i-au cumpărat, i-au lăsat să se ducă unde vor voi. Drept aceea alții s-au întors la mănăstire, iar dumnezeiescul Teodosie s-a dus la Constantinopol. Văzîndu-l patriarhul și ceilalți s-au bucurat, știindu-l că era rob al lui Dumnezeu; deci, l-au pus egumen într-o mănăstire. După puțină vreme, a murit mitropolitul Trapezundei, în zilele împăratului Alexie Comneanul. Acesta a zis patriarhului să caute un om sfînt și să-l rînduiască mitropolit. Patriarhul și clericii au ales dintre toți pe sfințitul Teodosie, care nu numai că era curat și sfînt la suflet, dar era cinstit și la cele din afară, adică la obicei și la chip și cu cealaltă așezare a trupului, înalt cu fapta, smerit cu cugetul, barba pînă la brîu și dulce la vorbă, cu care atrăgea la dînsul pe toți ca magnetul pe fier. Era și învățat desăvîrșit la rînduiala canoanelor și a legilor; dar ce să zic mai mult, era vrednic cu adevărat de o stăpînire ca aceasta insuflată de Dumnezeu.

Drept aceea, patriarhul cu toți clericii l-au hirotonisit, deși el nu voia; apoi cei trimiși l-au dus la Trapezunda. Credinciosul împărat împreună cu tot sfatul lui, l-au primit cu dragoste, ca pe un trimis al lui Dumnezeu, căruia i-au mulțumit, că le-a dăruit un păstor ca acesta; deci, i se supuneau la toate cele poruncite.

Dumnezeiescul Dionisie, aflînd de acestea, s-a bucurat foarte mult, că fratele lui s-a făcut arhiepiscop. Atunci i-a venit un gînd bun, adică să se ducă să-l întîlnească și să-l facă mijlocitor către împărat, ca să-i dea bani să zidească mănăstirea. El, sfătuindu-se despre aceasta cu Cuviosul Dometie, acesta l-a îndemnat să plece cît mai repede. După aceea și-a luat sinodia și a plecat la Trapezunda. Ajungînd acolo, s-a veselit de vederea fratelui său împreună și cu sufletul, apoi i-a povestit pricina de la început. Fericitul Teodosie, auzind aceasta, s-a bucurat foarte mult, făgăduind să-i ajute la zidire cît va putea.

Apoi, au plecat împreună la împărat, căruia i s-au închinat și după ce l-au heretisit, împăratul a întrebat pe cuvios cum s-a ostenit pînă acolo și cum petrec mănăstirile Athonului? El, cu vorbă blîndă și lină, i-a răspuns: "Prea puternice împărate, mănăstirile merg bine, cu dumnezeiescul ajutor și cu purtarea de grijă a stăpînirii tale. Dar pricina care m-a făcut a veni aici, a fost să văd pe iubitul meu frate, să mă îndulcesc de preafericita vedere a împărăției tale și să mă învrednicesc să vorbim împreună, precum am avut dorința neasemănată. Deci, am să-ți spun o veste veselitoare, de va fi voia stăpînirii tale".

Așa zicînd, i-a povestit pe larg pricina și l-a îndemnat să se facă ctitorul acelei mănăstiri, să aibă pomenirea sa veșnică, precum împărații de mai înainte au zidit mănăstiri în Sfîntul Munte. Împăratul, auzind acestea și văzînd acea față veselă, cu cinstită cuviință și preadulce, l-a iubit din tot sufletul și din toată inima lui. Deci, judecînd de obște, că Dumnezeu i l-a trimis, a răspuns, zicînd: "Părinte, îți voi împlini dorința ta, de a-ți da cîți bani va trebui, numai să fii îndatorat ca toți moștenitorii tăi, să fie pomeniți totdeauna în rugăciunile și liturghiile voastre, cu toți strămoșii și moșii mei, ca să mă învrednicească Domnul aici vremelnic și să petrecem viață fără tulburare; iar acolo să dobîndim fericire veșnică".

Cuviosul a făgăduit să facă toate cîte i se hotărîse; iar împăratul îndată a făcut înaintea tuturor un hrisov, ca mănăstirea să se numească a marelui Alexie Comneanul, să fie îndatorat el și strămoșii lui să le dea cîte le vor trebui. Apoi, a dat cuviosului mult aur, făgăduind să-i mai dea încă atît după puțină vreme, și să zidească ceea ce va trebui. În hrisov a scris să se dea mănăstirii în fiecare an din visteria împărătească cîte o mie de arginți, pe care trebuia, în fiecare an, să se ducă un monah al mănăstirii să-i ia. Deci, zăbovind timp destul și veselindu-se împreună cu împăratul și arhiereul, a luat aurul și a plecat, bucurîndu-se. Pe cînd trecea Elespontul, a văzut corăbiile agarenilor și a trecut mai sus de dînșii. Corăbierii, văzînd pe agareni, s-au înfricoșat și fiindcă erau aproape de pămînt, au alergat la el, ca să scape de primejdie. Atunci Dionisie, robul lui Dumnezeu cel adevărat, avînd către Hristos credință neîndoită, a zis către dînșii: "Fiilor, nu vă temeți de tot, ci așteptați puțin să vedeți puterea lui Dumnezeu. La dînsul să avem toată nădejdea, că ne va izbăvi din primejdie".

Barbarii, fiind aproape de corabia lor, au început să-i săgeteze; iar cuviosul, înălțînd mîinile și ochii la cer, s-a rugat cu lacrimi preafierbinți, astfel: "Doamne Iisuse Hristoase, Cel împreună cu Tatăl și cu Sfîntul Duh de-a pururea slăvit, ascultă-mă pe mine netrebnicul robul Tău și ne izbăvește din robia aceasta, pentru rugăciunile Preacuratei Maicii Tale și ale Botezătorului și Înaintemergătorul Tău!" Cuviosul zicînd acestea, îndată s-a arătat către aceia Marele Mergător Înainte, ținînd un toiag în mîna dreaptă, și i-a zis să nu se teamă nicidecum; iar pe barbari i-a înfri-coșat că-i va ucide, dacă nu se vor întoarce înapoi. Atunci mîinile barbarilor s-au uscat și neputînd să-i vatăme, au rămas nelucrători. Cuvioșii, văzînd o preaslăvită și minunată lucrare ca aceasta, au mulțumit Domnului, zicînd: "Slavă Ție Hristoase Atotputernice, Care ne-ai izbăvit de primejdie, prin Botezătorul și Mergătorul Înainte". Astfel a ajuns la Aton cu cale bună și, găsind pe frați, le-a vestit cele făcute, bucurîndu-se. Ei, auzind acestea, au slăvit pe Dumnezeu, Care nu rușinează pe cei ce nădăjduiesc într-însul. Dometie a zis către Cuviosul Dionisie: "Nu ți-am spus eu să pui numai început, că Domnul îți va ajuta? Acum începe zidirea cu sîrguință, și nu te teme de cheltuiala cealaltă, că Stăpînul Hristos îți va trimite ajutor din înălțime". Atunci cuviosul a găsit lucrători, a adunat piatră, lemne și var și a gătit toate cîte erau de nevoie să înceapă lucrul.

El a făcut întîi zidirile, apoi biserica Mergătorului Înainte, mare și minunată, chilii multe, bolniță, trapeză și toate cîte erau necesare și au adus din deal apă multă și dulce. Și s-a săvîrșit la anii 6878 de la Adam; iar anul de la Mîntuitorul și Stăpînul Hristos, 1370. Dar, fiindcă a rămas o parte nesăvîrșită, adică zugrăveala și toate ce mai erau de trebuință și nu mai avea de cheltuială, sfîntul s-a dus iar la Trapezunda și a spus împăratului pricina. Împăratul l-a primit cu bucurie și i-a dat bani foarte mulți. Apoi, întorcîndu-se la mănăstire, a găsit-o pustie cu totul, că, din lucrarea diavolului, s-au dus agareni mulți, au făcut meșteșuguri și au intrat înăuntru și i-au robit pe toți și le-au luat toate lucrurile, de care aveau trebuință, blestemații.

De acestea înștiințîndu-se cuviosul, s-a întristat foarte mult și a plîns, însă nu a grăit cuvînt rău către Dumnezeu, știind că aceasta este ispita de la urîtorul binelui; deci, s-a dus numai să-i răscumpere și i-a izbăvit ca un bun păstor, aducîndu-i pe toți la mănăstire cu ajutorul lui Dumnezeu. Atunci s-a dus iarăși sfințitul Dometie și s-a sfătuit, de ar fi fost cu cuviință să se ducă iarăși la împărat să-i dea alți bani și i-a zis să se ducă degrabă. Deci, cînd a luat de la frați iertare, a heretisit pe Dometie, zicînd: "Iată, cinstite părinte, după Dumnezeu dau în mîinile tale conducerea acestei mănăstiri și după marele Mergător Înainte, căci nu știu de ne vom întîlni mai mult aici". Iar Dometie i-a răspuns Cuviosului Dionisie, luminîndu-se de Sfîntul Duh: "Părinte, aici nu ne vom mai întîlni, numai în veacul viitor, care pururea petrece. Acolo ne vom înveseli împreună cu Stăpînul Hristos și Mîntuitorul nostru". Astfel s-a făcut după proorocia lor, că nu s-au mai văzut în lumea aceasta unul cu altul, avînd amîndoi darul proorociei.

Sfîntul, intrînd în corabie, s-a dus la Trapezunda cu sinodia sa, și s-a veselit împreună cu fratele său și cu însuși stăpînitorul, căruia i-a vestit toate cele ce se întîmplaseră, precum s-a zis mai sus. Binecredinciosul împărat, auzind acelea, l-a mîngîiat, zicîndu-i: "Nu te întrista pentru cele trebuincioase mănăstirii, că eu îți voi da ajutor". Deci, zăbovind acolo la mitropolie puțină vreme, i-a venit ceasul să se ducă către Cel dorit. Chemînd pe fratele său și pe însuși stăpînitorul împărat, i-a rugat să aibă grija mănăstirii cît vor trăi în această lume. Acestea rînduindu-le bine și rugîndu-se Domnului pentru dînșii, și-a dat sufletul în sfintele Lui mîini, în 25 ale lunii iunie, viețuind în această lume 72 de ani. Sfintele și cinstitele lui moaște le-a îngropat arhiereul cu cuviincioasa cinste și cu bună cucernicie. Acele moaște făceau multe minuni, celor ce îl rugau cu credință. Iar monahii care erau în sinodia lui, luînd de la împărat și de la arhiereu milostivirea cea cuviincioasă și iertare, s-au dus.

Ajungînd la mănăstire, au vestit fraților moartea cuviosului și toți au plîns și s-au tînguit pentru lipsirea unui părinte ca acesta; iar dumnezeiescul Dometie i-a mîngîiat. Apoi, vrînd să se ducă la chilia lui, au căzut toți la picioarele lui, rugîndu-se cu lacrimi să nu-i lase sărmani, ci să rămînă să-i păstorească ca și mai înainte; deci, pentru ca să nu să se facă neascultător, a rămas. El păstorea turma lui Hristos cu plăcere de Dumnezeu și cu multă sîrguință și ajungînd plin de zile, s-a dus la Domnul, Căruia se cuvine slava, cinstea și închinăciunea, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.


La începutul paginii | Viețile Sfinților pe luna iunie


Copyright © 1999-2016 Pagini Ortodoxe Românesti. Toate drepturile rezervate.



Home | Vietile Sfintilor | Calendar | Predici ale Parintelui Cleopa | Acatistier | Links | Cauta in site