Home | Vietile Sfintilor | Calendar | Predici ale Parintelui Cleopa | Acatistier | Links | Cauta in site


Sfîntul Ierarh Levchie Mărturisitorul
(20 iunie)

Viețile Sfinților pe luna iunie


Pe vremea închinătorilor la idoli, cînd păgînii împărați ai Romei stăpîneau Răsăritul și Apusul, era în Alexandria un bărbat cinstit cu numele Evdichie. Acela era simplu la înțelegerea învățăturii celei dinafară, dar preaînțelept la duhovniceasca deprindere. Căci era împodobit cu faptele bune și întru curăție deplină își petrecea viața, fiind plin de frica lui Dumnezeu, de dragoste și de milostivire spre săraci. Apoi, făcea milostenii multe și se silea la post și la rugăciuni. El avea un fiu - despre care ne este povestirea de față -, pe Sfîntul Levchie, care la nașterea sa, a fost numit Eutropie, iar nu Levchie, precum se va arăta în acest cuvînt. Cînd pruncul era de zece ani, maica sa, Eufrodisia, s-a mutat din viața aceasta.

Atunci tatăl lui, Evdichie, s-a dus cu Eutropie, fiul său, în mănăstirea fericitului Erma, care era în hotarele Alexandriei; fiind îndreptat de fericitul egumen Nichita. Acolo a primit călugăria, iar pe copil l-a dat la învățarea cărții. Deci copilul, fiind isteț, înțelegea toate cu înlesnire și atît de mult a sporit cu darul lui Dumnezeu întru învățătura cărții, încît a covîrșit pe mulți din cei ce-l învățau la învățătura cea dinafară. El era blînd, smerit și ascultător, slujind cu osîrdie tuturor celor din mănăstire. Apoi era iubit de toți, pe de o parte pentru ascultare și obiceiul lui cel bun, iar, pe de altă parte, pentru înțelegerea Scripturii și pentru înțelepciunea dată lui de Duhul Sfînt.

Cînd Eutropie era de 18 ani, fericitul Nichita, egumenul acestei mănăstiri, s-a mutat către Domnul. Deci frații, sfătuindu-se, rugau pe tînărul Eutropie să le fie egumen, iar el se lepăda cu totul, și încă Evdichie, tatăl lui, îl oprea pe el de la aceasta, sfătuindu-l ca nicidecum să nu îndrăznească a lua asupra sa sarcina pe care nu s-a obișnuit a o purta, fiind încă tînăr, și să se facă netrebnic încă de la început, avînd singur trebuință să se îndrepteze prin alții. Astfel, acea mănăstire a rămas fără egumen timp de șapte ani, pentru că pe nimeni altul din frații aceia nu voiau, decît numai pe fericitul Eutropie, care, deși nu voia și încă nu era călugărit, totuși îl aveau între dînșii ca pe un egumen, folosindu-se mult de îmbunătățita lui viață.

Într-acea vreme, a împlinit de la nașterea lui 25 de ani și, adunîndu-se frații, i-au zis: "Pentru ce treci cu vederea nevoia și rugămintea noastră și nu voiești să ne fii începător? Iată, s-au împlinit șapte ani de cînd nu avem egumen, după sfîrșitul părintelui nostru Nichita, și fiecare petrece după a sa voie. Socotește să nu te faci pricinuitor al risipirii noastre, cînd vreun lup, intrînd, va răpi turma lui Dumnezeu. Noi nu vrem să avem pe altcineva stareț decît numai pe tine, deoarece toți vedem sfințita ta viață, cunoaștem obiceiul tău cel bun și știm că de la Dumnezeu îți este dată ție această înțelepciune".

Atunci Eutropie le-a răspuns lor: "Ce este mie și vouă, o, cinstiților părinți și frați! Pentru ce mă supărați pe mine cu aceasta fiindcă nu-mi este mie cu putință să o fac? Căci nici în călugărie nu sînt încă tuns, nici nu am vreo rînduială bisericească; deci, cum vă voi fi vouă părinte, neavînd putere să vă grăiesc în biserică cuvînt de înțelepciune și de învățătură, nici putînd a pleca pe cei bătrîni, fiind tînăr". Dar ei îl sileau pe el la tundere și la primirea preoției, însă el nu s-a supus nicidecum la voia lor; pentru că, deși în inima sa dorea rînduiala bisericească, însă nu o primea, temîndu-se ca nu cumva fără de voie să-l silească pe el la egumenie, dacă ar fi primit rînduiala bisericească. Deci, fără să fie călugărit, se arăta cu viața călugăr iscusit.

În acea vreme, împărățea în Roma păgînul împărat Comod, iar în Alexandria a fost trimis de împărat eparhul Filip. El avea o fecioară anume Evghenia, care, după ce a primit credința în Hristos, a petrecut viață minunată în chip bărbătesc. Apoi s-a încununat prin mucenicie. Acest eparh, Filip, era elin cu credința, deși se arăta blînd creștinilor; însă, după porunca împăratului, a izgonit pe creștini din cetate, ca și pe arhierei, pe preoți și pe călugări și le-a poruncit să-și aibă departe de cetate locașurile lor, adică bisericile și mănăstirile. Pe atunci era episcop al creștinilor Sfîntul Elie. El viețuia în cetatea Eliopoli, care nu era așa departe de Alexandria. Aproape de cetatea Alexandria era o mănăstire zidită de acest episcop și încredințată unui sfînt egumen cu numele de Teodor. În același loc, lîngă cetate, era o biserică ridicată în numele Preacuratei Născătoare de Dumnezeu și pururea Fecioarei Maria, la a cărei prăznuire se adunau nu numai alexandrinii cei credincioși, dar și cei din cetățile de primprejur și din țări mai depărtate de pe unde erau creștini. Deci, apropiindu-se praznicul Adormirii Preacuratei Născătoare de Dumnezeu și mulți venind de pretutindeni la biserica ei, a ieșit și fericitul Evdichie din mănăstirea sa, care se numea Erma, și s-a dus cu Eutropiu, fiul său, acolo, aproape de cetatea Alexandriei, la praznicul acelei biserici.

În aceeași zi, s-a întîmplat și sfîntului episcop Elie de a venit din cetatea Eliopoli la aceeași prăznuire cu clerul său și cu mulțime de popor și, amestecîndu-se și Evdichie cu Eutropie printre poporul care venea după episcop, au mers împreună. Sfîntul episcop a dorit ca, mai întîi, să intre în mănăstirea cea zidită de dînsul, care se ocîrmuia de egumenul Teodor și să se odihnească acolo pînă la viitorul praznic. Dar, cînd s-a apropiat de mănăstirea aceea, s-a întîmplat în același ceas că mergea tot acolo și fiica eparhului fericita Evghenia cu doi servitori fameni ai săi, îmbrăcată în chip bărbătesc. Deci, văzînd pe episcop și tot poporul, care mergea înainte și în urma lui, s-a amestecat în popor. Ea, voind să întrebe despre episcop pe vreunul din cei ce mergeau înainte și în urma lui, a găsit pe fericitul Eutropie și el i-a spus cu de-amănuntul toate cele despre Elie arhiereul lui Dumnezeu, precum se scrie pe larg aceasta în viața ei și a dus-o la dînsul. Fericitul Eutropie era cunoscut sfințitului episcop după curăția vieții sale și după înțelegerea cea multă a Scripturii. Deci, cel ce va voi să știe despre Sfînta Evghenia, să citească viața ei la 24 ale lunii decembrie. Noi, însă, vom vorbi mai departe despre Sfîntul Eutropie.

Odihnindu-se fericitul Evdichie în mănăstirea aceea, într-o noapte i s-a arătat în vedenia visului o dumnezeiască descoperire și înștiințare, despre sfîrșitul ce i se apropiase. Asemenea, i s-a descoperit și despre fiul său că are să fie episcop, că va sfărîma idolii în cetatea Vruntisiopoli din Italia și va lumina țara aceea cu Sfîntul Botez. El a auzit și un glas către dînsul: "Evdichie, Evdichie, credincios rob al Domnului, de acum să nu te mai numești Evdichie, ci Evdiclie, adică "blînd mîngîietor"; iar fiului tău să nu i se mai zică Eutropie, ci Levchie să-i fie numele, care se tîlcuiește: "a venit spre dînsul Duhul Domnului!"

Deșteptîndu-se Evdichie din somn, a chemat îndată pe fiul său și i-a spus cele ce i s-au descoperit în vedenie și i-a zis: "Fiule, vezi că s-a apropiat vremea ducerii mele. Deci, tu să nu fii amăgit de deșertăciunile acestei lumi, pentru că Domnul mi-a descoperit despre tine că vei fi cinstit cu rînduiala episcopiei și prin tine voiește Domnul a curăți cetatea Vruntisiopoli de slujbele idolești, și numele tău nu va mai fi Eutropie, ci Levchie. Așa te-a numit Domnul, precum și pe mine din Evdichie m-a numit Evdiclie. Sfîntul Levchie, numit mai înainte Eutropie, auzind aceasta, s-a închinat lui Dumnezeu și s-a întins la pămînt în chipul crucii, spre a face rugăciune de mulțumire, zicînd: "Bine ești cuvîntat Doamne, Dumnezeul părinților noștri, al lui Avraam, al lui Isaac și al lui Iacov, că nu treci cu vederea pe cei ce nădăjduiesc spre Tine, nici nu depărtezi milostivirea Ta de la săracii robii Tăi; deci, miluiește-mă pe mine netrebnicul. Pentru aceasta, Doamne, Dumnezeul cerului și al pămîntului, Te slăvesc și Te măresc, că Tu ești Stăpîne, iubitor de suflete omenești și Ție se cuvine slavă în nesfîrșiții veci".

Sfîntul, rugîndu-se astfel, s-a auzit un glas din cer grăind asupra bisericii: "Levchie, Levchie, cel mai luminat cu sufletul și curat cu inima, iată numele tău este scris la cer și pomenirea ta nu se va șterge din cartea vieții!" Acest glas l-a auzit și Sfîntul Elie episcopul și oarece frați, care într-acea noapte nu dormeau, ci stăteau la rugăciune, dar nimeni n-a putut să înțeleagă cui s-a zis.

A doua zi au venit frații de la mănăstirea lui Erma, la episcop, zicînd: "Stăpîne părinte, este mai mult de șapte ani de cînd sîntem fără de egumen și fiecare din noi viețuiește precum voiește; deci, am rugat de mai multe ori pe cinstitul Eutropie să ne fie începător, deoarece din tinerețe a crescut în mănăstirea noastră. Viața lui cea sfîntă covîrșește viețile noastre ale tuturor și nimeni nu poate să i se asemene lui în ostenelile ascultării; el totdeauna petrece în postiri și rugăciuni, îl vedem îndeletnicindu-se la citirea și scrierea cărților și la toate lucrurile cele bune. Deci, am fi voit să-l avem părintele nostru și să urmăm pașilor lui, dar el nu voiește și trece cu vederea rugămintea noastră. Pentru aceea, stăpîne, ne rugăm ție, ca, chiar dacă nu vrea, să ni-l pui egumen!" Sfîntul episcop a grăit către dînșii: "Și eu m-am gîndit la același lucru, la care vă grăbiți și voi acum, dar așteptați puțin pînă ce-l voi sfătui să se supună voinței noastre". Episcopul, zicînd aceasta, s-a sculat și s-a dus la biserică, fiindcă era ceasul Sfintei Liturghii. El a poruncit arhidiaconului să se urce în amvon și să strige către popor astfel: "Cine este din cei ce sînt aici care se numește Levchie?"

Cînd arhidiaconul a strigat, nimeni din popor n-a răspuns, pentru că nici unul nu era dintre dînșii cu acel nume. Deci, arhidiaconul strigînd de două și de trei ori, Sfîntul Levchie a văzut că nu este în popor alt Levchie decît el, a răspuns zicînd: "Eu sînt Levchie păcătosul!" Atunci toți, căutînd spre dînsul, s-au mirat și au zis: "Tu ești Eutropie, fiul lui Evdichie". El le-a răspuns: "Întrebați pe tatăl meu, că el vă va spune mai bine despre numele meu". Ei au adus de față pe fericitul Evdochie, bătrînul cinstit, avînd 97 de ani, și l-au întrebat: "Care este numele cel adevărat al fiului tău?" El, văzînd o bunăvoință ca aceea a Domnului, ca să se descopere taina despre dînsul și despre fiul lui, le-a spus cu de-a-mănuntul toată vedenia sa și cum glasul Domnului în vis și la arătare a numit pe fiul său Levchie. Toți cei ce au auzit aceasta, au mulțumit cu bucurie lui Dumnezeu și, alergînd la Sfîntul Levchie, i se închinau, cinstindu-l foarte mult. După aceasta, episcopul a început a-l îndemna să primească rînduiala preoției și a egumeniei, dar el se lepăda. Poporul însă striga, zicînd: "Levchie să fie nu numai preot și părinte, ci chiar de cinstea episcopiei este vrednic". Deci, Sfîntul Levchie a fost hirotonit preot și a fost pus egumen și au prăznuit luminos praznicul Adormirii Preacuratei Născătoare de Dumnezeu în biserica ei.

Sfîntul Levchie, luînd locul vredniciei sale, a început și mai mult a se nevoi în plăcere de Dumnezeu, făcînd minuni cu darul Duhului Sfînt, care se odihnea în el. Într-o vreme s-a adus un om îndrăcit de neam arab, care acum era chemat spre Sfîntul Botez. Sfîntul, văzîndu-l îndrăcit, a zis diavolului: "Duh necurat, încetează de a munci pe acest om!" Iar diavolul, tremurînd, a început a striga, tînguindu-se: "Dacă voi ieși dintr-acesta, apoi unde voi intra, căci nu am casă mai bună decît acesta!" Sfîntul Levchie a zis către el: "Necuratule duh, ieși din zidirea lui Dumnezeu și să nu mai îndrăznești a intra în el; ci, ieșind defăimat și rușinat, să lași liber pe acela, pe care pînă acum l-ai muncit, urîtorule de oameni, avînd-l legat cu lanțurile întunecatei tale puteri. Intră în acei care nu cred în Domnul nostru Iisus Hristos și nici nu se închină Crucii Lui celei făcătoare de viață".

Atunci diavolul, strigînd tare și trîntind pe om la pămînt, a ieșit din gura lui cu asemănare de pasăre neagră care strigă: "Ce este mie și ție, Levchie, robul lui Dumnezeu? Pentru ce mă izgonești din locașul meu pe care mi l-am ales? Eu n-am voit să intru în vreun om ce este alb la față și bine împodobit, ci am intrat într-un arap negru și de spaimă la vederea omenească, nădăjduind că nimeni nu mă va izgoni din unul ca acesta!" Deci sfîntul, izgonind pe diavol cu semnul Sfintei Cruci, a ridicat sănătos pe omul acela de la pămînt și l-a învrednicit Sfîntului Botez.

Diavolul, ducîndu-se în Egipt, s-a închipuit într-un balaur mare și înfricoșat; apoi s-a dus în cetate la arătare și, umblînd pe ulițe, ucidea pe toți cei cu care se întîlnea, elini și jidovi, bărbați, femei și copii. Sfîntul, văzînd mai înainte cu duhul acea răutate ucigătoare a diavolului, s-a dus degrabă în Egipt. Dar diavolul cel în chipul balaurului, simțind că sfîntul se apropie de cetate, s-a dus și s-a aruncat în mare lăsînd multe trupuri zăcînd pe ulițele cetății. Sfîntul, intrînd în cetate, a văzut o mulțime din cei ce se plîngeau și se tînguiau pentru morții lor și-i întreba pentru care pricină plîng. Aceia i-au răspuns: "De intrarea cea năpraznică în cetate a balaurului și de uciderea multor oameni!" Ei au mai spus: "În acest ceas, mai înainte de venirea ta, s-a aruncat în mare și s-a afundat". Atunci Sfîntul a poruncit să aducă apă, pe care a sfințit-o și, stropind cu ea pe cei morți, a zis către dînșii: "În numele Domnului Savaot, sculați-vă pentru că nu sînteți ținuți cu legăturile morții, ci numai vătămați cu veninul diavolului; deci nu puteți să vă eliberați singuri de puterea cea rea a balaurului, care s-a întărit peste voi pentru păgînătatea voastră și pentru orbirea inimii care vă stăpînește! Sculați-vă, cu puterea Dumnezeului meu și dați slavă Celui ce v-a zidit pe voi!"

Sfîntul, zicînd aceasta, se atingea de trupurile lor cu toiagul ce-l ținea în mîini; și îndată s-au sculat toți ca din somn. Ei s-au apucat de picioarele sfîntului, zicînd: "Cine este Dumnezeu, Căruia se cuvine a ne închina, decît numai Tatălui și Fiului și Sfîntului Duh, pe Care tu Îl propovăduiești, Sfinte Părinte Levchie, robul lui Dumnezeu?" Toți cei înviați au crezut în Hristos, asemenea și din cei vii, ca la trei mii de bărbați, au primit în acea zi credința în Hristos și s-au botezat cu femeile și cu copiii lor, slăvind pe Domnul nostru Iisus Hristos, pentru minunile cele făcute prin sfîntul Său Levchie.

Trecînd cîțiva ani, Filip, eparhul Alexandriei, a crezut în Hristos cu toată casa sa, pentru Sfînta Evghenia, fiica sa. Apoi, după o vreme, lăsîndu-și dregătoria eparhiei, s-a făcut episcop al creștinilor. După sfîrșitul mucenicesc al aceluia, a fost ales de toți cu un glas la arhierie Sfîntul Levchie. După Filip a fost eparh în Alexandria, Terentie, apoi Saturnin. Acesta, fiind vrăjmașul creștinilor, s-a sfătuit cu ai săi închinători de idoli să ridice prigoană împotriva creștinilor din Alexandria. Dar mai întîi să ucidă pe Sfîntul Levchie, episcopul creștinilor, fiindcă îl vedeau pe el întorcînd pe mulți elini la Hristos. Pentru aceea eparhul căuta vreme prielnică să poată începe a-și săvîrși răutatea lui cea gîndită. Alexandrinii cei credincioși, înștiințîndu-se de acea gîndire a eparhului, s-au sfătuit între ei să ucidă pe eparh.

Atunci Sfîntul Levchie a chemat la sine pe toți creștinii și a început a-i sfătui să nu îndrăznească a face o tulburare ca aceea, și le-a mai spus arătarea ce i se făcuse lui de la Dumnezeu, zicînd: "O, iubiților, să știți că Domnul meu a binevoit a mi se arăta în vedenie și mi-a poruncit să vă pun un alt episcop, iar eu să mă duc spre apus la Vruntisiopol, pentru că cetatea aceea are trebuință de luminare!"

Creștinii, auzind aceasta, au început a plînge și, căzînd la picioarele Sfîntului, ziceau: "Părinte sfinte, nu ne lăsa pe noi, săracii, nu te despărți de popoarele pe care le-ai cîștigat lui Dumnezeu, ci petreci cu noi pînă la sfîrșitul tău!" Sfîntul le-a răspuns lor, zicînd: "Voi toți să știți că încă din tinerețile mele, Domnul a voit a descoperi tatălui meu, Evdiclie, cele pentru mine, cum aveam să primesc această rînduială a arhieriei, de care nu sînt vrednic și a merge în cetatea cea închinătoare la idoli și la poporul care nu știe pe Dumnezeu. Pentru că Stăpînul nostru a voit ca, prin mine, nevrednicul robul Lui, popoarele acelea să se adauge la Sfînta Biserică. De aceea, Domnul mi-a poruncit acum să vă pun vouă alt părinte; iar eu mă duc la lucrul care mi s-a poruncit înainte. Dar pentru eparhul Saturnin, să știți că sfatul cel necurat, alcătuit spre prigonirea creștinilor, nu va veni întru săvîrșire, fiindcă i s-a scurtat viața și s-a apropiat pieirea lui. Astfel, după plecarea mea de aici, va cădea casa lui și-l va zdrobi cu toți casnicii lui!"

Aceasta zicînd și mîngîind pe creștinii care plîngeau, a ales pe un bărbat vrednic de arhierie și l-a pus episcop în locul lui. Iar el, luînd cu sine pe cei doi diaconi ai săi pe Evsevie și pe Dionisie și cinci din ucenici, s-a dus din cetate la malul corăbiilor, petrecîndu-l tot poporul creștinesc, ca la cinci mii de bărbați afară de femei și copii, zicînd cu plîngere și cu tînguire multă: "Părinte, pentru ce ne lași și nu te milostivești spre fiii tăi?" Sfîntul, întorcîndu-se și văzînd pe cei ce plîngeau, s-a tulburat cu duhul și a plîns. Apoi, ridicîndu-și mîinile către cer, a zis: "Doamne, Dumnezeul meu, Iisuse Hristoase, de este voia Ta nu mă lăsa să mă despart de aceste popoare ale Tale, în care m-ai pus spre slujba Ta". Zicînd el aceasta, s-a auzit un glas din cer, zicînd: "Levchie, nu defăima porunca Domnului, ci intră în corabie și mergi cu pace unde îți este poruncit!"

Atunci Sfîntul Levchie a zis către tot poporul: "Iată, fraților, auziți voința Domnului; deci, să știți că nu mă despart de voi de a mea voie!" Sărutîndu-i pe toți, a intrat în corabie și a plecat. Iar în Alexandria, după proorocia sfîntului, deodată a căzut palatul eparhului și a ucis cu el pe toți cei ce se aflau înăuntru.

Sfîntul Levchie, plutind cincisprezece zile, a ajuns la Adrianopoli, nu cel din Tracia, ci cel din vechiul uscat. Zăbovind puțin, a luat cu sine doi preoți, pe Leon și pe Savin și, găsind o altă corabie, a dat plata și a șezut în ea și a mers la Ghidrunt. De acolo a intrat într-altă corabie și a sosit la hotarele Vruntisiopolei. Ieșind din corabie, a mers în cetate cu clerul său și s-a întîmplat de mergea pe calea aceea un tribun cu numele Armaleon, însoțit de ostași. Sfîntul Levchie, a întrebat pe unul din acei ostași, zicîndu-i: "Cine este stăpînul în această cetate?" Acela i-a răspuns: "Au doară nu ați auzit de marele stăpîn Antioh, care stăpînește această țară?" Sfîntul iarăși a întrebat, zicînd: "De ce credință este stăpînul vostru Antioh?" Tribunul și cei ce erau cu el, auzind această întrebare, au rîs și au zis: "Oare este altă credință și alt Dumnezeu, afară de soare și de lună, care luminează toată lumea? Au nu aud urechile tuturor, cînd glasurile lor tună în nori? Ce este mai grabnic decît fulgerele care ies din soare? Ce este mai luminat decît luna, care prin semnele sale vestește înainte, cînd o să fie schimbarea și prefacerea văzduhului?"

Sfîntul Levchie, suspinînd, a zis: "O, săracilor neștiutori, cum sînteți străini de lumina cea dumnezeiască și nu știți că soarele și luna sînt zidiri ale lui Dumnezeu și slujesc poruncii Lui, săvîrșind alergarea lor ziua și noaptea! Nu se cade a-i numi pe ei zei. Ei nu au nici suflet nici dumnezeire; nici la un loc nu pot să stea, ci pururea aleargă, se suie și se pogoară, uneori se întunecă de nori, alteori de noapte; uneori sînt văzuți, alteori nu. Atît de mult se deosebește lumina lor de lumina cea pururea fiitoare, adică de Dumnezeul cel cinstit de noi, după cum se deosebește zidirea de Ziditor. Dumnezeul nostru a creat soarele și luna, cerul și pămîntul și toate cele ce sînt pe ele. Acela este lumina cea adevărată, Care luminează pe toți cei ce cred în El. Acea lumină a zidit strălucirea soarelui și a lunii și le-a poruncit să slujească oamenilor, care petrec în partea cea de sub cer, ca soarele să lumineze ziua, iar luna să lumineze noaptea. De-ați fi cunoscut lumina cea nevăzută a Dumnezeului nostru, niciodată n-ați fi plecat grumajii voștri acelor văzuți luminători".

Tribunul Armaleon a zis: "Și care este acea lumină, care zici că este nevăzută de ochii noștri?" Sfîntul Levchie a răspuns: "Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Cel născut din Sfînta Fecioară Maria!" Sfîntul a început a le tîlcui toate cele despre Hristos Dumnezeu, cum S-a născut, cum a petrecut pe pămînt cu oamenii, cum a pătimit de voie, a murit și a treia zi a înviat; cum S-a înălțat la ceruri și a șezut de-a dreapta lui Dumnezeu Tatăl și cum va veni să judece lumea și să răsplătească fiecăruia după lucrurile lui. Aceasta auzind-o toți, s-au umilit și au crezut cu adevărat cuvintelor lui și, căzînd cu fața la pămînt, ziceau: "Ne rugăm ție, părinte, fă-ne părtași ai vieții veșnice". Iar el, învățîndu-i i-a botezat. Numărul lor era de șaizeci și șapte de bărbați. În acest chip au început a se lumina oamenii din Vruntisiopoli.

Înștiințîndu-se stăpînitorul Antioh, că tribunul Armaleon cu ostașii săi au crezut în Hristos, l-a chemat la sine și i-a zis: "Armaleon, oare este adevărat ceea ce aud despre tine, cum că tu te-ai făcut creștin împreună cu ostașii tăi care sînt cu tine?" Tribunul tăcea. Atunci, mîniindu-se, a zis: "Pentru ce nu-mi răspunzi?" Tribunul a zis: "Oare este nevoie să te mînii contra mea, pentru că sînt creștin?" Antioh a zis: "Nu cu mînie, ci te întreb să ne spui drept, cine te-a învățat credința creștinească? Noi toți te știm că erai învățat în cărțile noastre și pînă acum te lepădai de învățătura creștinească; iar acum ne mirăm cum ai venit la aceasta să te numești creștin?" Armaleon a răspuns: "Pînă acum am fost orb, rătăcind în întuneric și în umbra morții; iar acum luminîndu-mă cu darul lui Dumnezeu, văd și petrec în lumina nădejdii vieții veșnice". Zis-a Antioh: "Ce este acea viață veșnică?" Tribunul a răspuns: "De vei voi, vei putea să cunoști". Antioh a zis: "Arată-ne nouă cu adevărat acea viață, că voiesc să o văd și să o înțeleg; dar nu socotesc că este altă viață afară de aceasta de aici, nici nu cred că este altă lumină și alt Dumnezeu afară de soare și de lună". Tribunul Armaleon a zis: "Soarele și luna nu sînt dumnezei, ci sînt zidiri rînduite de Dumnezeu pe cer, ca să slujească zidirii celei înțelegătoare, adică omului, care petrece pe pămînt, luminînd toată lumea; iar nu să le slujească cineva lor".

Antioh, minunîndu-se, auzind unele ca acestea de la tribun, a zis: "Cine te-a învățat pe tine această înțelegere?" Armaleon a răspuns: "Un alexandrin cu numele Levchie, care a venit aici de curînd. Acela m-a învățat această înțelegere". Sfîntul Levchie era în acea vreme, afară din cetate în partea dinspre apus, lîngă locul cel de priveliște, învățînd poporul să creadă în Hristos, și botezînd pe cei ce se apropie de El. Deci, Antioh a chemat la sine cu cinste pe Sfîntul Levchie, arhiereul lui Dumnezeu și, văzîndu-l, i-a zis: "De voiești să credem în Dumnezeul cel propovăduit de tine, roagă-te lui Dumnezeu să ne dea ploaie pe care de doi ani nu o vedem și din această pricină pămîntul nostru s-a uscat, de nu poate nici rodurile să crească, astfel că tot poporul este în lipsă și în mare nevoie de ploaie".

Sfîntul, chemîndu-și clerul său și pe creștinii cei din nou botezați, a făcut litie, rugîndu-se lui Hristos Dumnezeu; și îndată s-a acoperit cerul cu nori și s-a vărsat ploaie foarte mare încît a plouat pînă cînd tot pămîntul acelei țări l-a adăpat și l-a făcut umed. Atunci Antioh și toată cetatea lui au crezut în Hristos și s-au botezat popoarele ca la douăzeci și șapte de mii, slăvind cu toții pe Hristos Dumnezeul nostru. Deci, ei au zidit o biserică în mijlocul cetății, în numele și în cinstea Preacuratei Născătoare de Dumnezeu și pururea Fecioarei Maria; iar alta în numele Sfîntului Ioan Botezătorului, în acel loc unde s-a botezat poporul. Astfel s-a luminat Vruntisiopolul cu lumina sfintei credințe. După aceea, Sfîntul Levchie a mai petrecut acolo cîtva timp, apoi s-a îmbolnăvit de moarte.

Deci, cunoscîndu-și sfîrșitul său, care a fost înștiințat prin descoperire dumnezeiască, a chemat la dînsul pe Antioh, a făcut așezămînt cu el, ca, după mutarea lui, să-i îngroape trupul în același loc unde a sosit cu corabia pe pămîntul lor. Apoi, ridicîndu-și mîinile, a făcut rugăciune pentru toată turma sa și, dînd tuturor binecuvîntare, sărutarea cea mai de pe urmă și pacea, s-a mutat către Domnul, lăsînd plîngere multă în toată cetatea. După aceea Antioh, luînd cinstitul lui trup, l-a dus cu slavă la locul limanului corăbiilor, unde sfîntul, venind din Alexandria, a ieșit din corabie pe pămînt și, zidind acolo o biserică în numele lui, a pus într-însa sfintele moaște ale marelui și plăcutului lui Dumnezeu, Levchie. De la mormîntul lui se făceau multe minuni întru slava lui Dumnezeu celui slăvit în Treime, Căruia de la toată făptura se cuvine laudă, mulțumire și închinăciune, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.


La începutul paginii | Viețile Sfinților pe luna iunie


Copyright © 1999-2016 Pagini Ortodoxe Românesti. Toate drepturile rezervate.



Home | Vietile Sfintilor | Calendar | Predici ale Parintelui Cleopa | Acatistier | Links | Cauta in site