Sfinţii Mucenici Vit, Modest şi Crischentia
(15 iunie)

Vieţile Sfinţilor pe luna iunie

În timpul împărăţiei lui Diocleţian, cînd ighemonul Valerian din Sicilia prigonea pe creştini, era acolo un copil de doisprezece ani, cu numele Vit. El era fiul unui bărbat bogat şi de neam bun care se numea Ghilas.

Acela se ţinea de necurăţia păgînească, iar fiul lui, fericitul Vit, în copilăria sa, fiind luminat de sus cu minunatul dar al Sfîntului Duh, a cunoscut pe Unul şi adevăratul Dumnezeu, Cel ce a făcut cerul şi pămîntul şi, crezînd într-însul, se ruga Lui ziua şi noaptea, îmbrăcîndu-se într-o haină de păr. El s-a învrednicit a auzi dumnezeiescul glas de sus către dînsul, grăind: "Am auzit rugăciunea ta şi voi trimite spre tine mila Mea". După glasul acesta, i s-a dat lui de la Dumnezeu puterea facerii de minuni, tămăduind neputinţele omeneşti, sfătuind pe cei necredincioşi ca să cunoască pe adevăratul Dumnezeu şi povăţuind pe mulţi la calea cea dreaptă; pentru că Domnul Cel atotputernic a voit ca din gura pruncului acesta şi din lucrurile lui, să-şi săvîrşească lauda, spre înfruntarea închinării la idoli. Deci, mai presus de fire i-a dat aceluia, împreună cu înţelegerea, şi darul facerii de minuni, ca întru anii cei tineri, fericitul Vit să fie bărbat puternic cu lucrul şi cu cuvîntul şi să se slăvească întru dînsul Dumnezeu Cel minunat întru sfîntul Său.

Înştiinţîndu-se ighemonul Valerian de acest tînăr cuviincios, a chemat pe tatăl lui la dînsul şi i-a zis: "Ce este aceasta care aud, că fiul tău se închină altui Dumnezeu, pe care Îl cinstesc creştinii; de voieşti să-l ai pe el întreg şi sănătos, sîrguieşte-te să-l întorci de la acea sălbăticie". Ghilas, venind acasă, a început a sfătui pe fiul său să nu se întoarcă de la slujbele cele păgîneşti, care se fac zeilor lor. Iar fericitul prunc Vit a zis către tatăl său: "Eu nu ştiu pe alt Dumnezeu, fără numai pe Unul Cel ce este din veac, al Cărui Duh se poartă peste ape şi a deosebit lumina de întuneric! Aceluia Îi slujesc eu. El este făcătorul cerului şi al pămîntului, iar Fiul Său este Domnul nostru Iisus Hristos, Împăratul îngerilor. Pe Acela Îl mărturisesc şi Îl voi mărturisi în toate zilele vieţii mele!" Atunci tatăl său, mîniindu-se, a poruncit să-l bată cu vergi, zicîndu-i: "Cine te-a învăţat pe tine să grăieşti acestea? Au nu ştii că ighemonul va auzi acestea şi vei pieri?" Tînărul i-a răspuns: "Hristos, al Cărui rob sînt, m-a învăţat pe mine, iar de mînia ighemonului nu mă tem".

Atunci Ghilas, chemîndu-l pe credinciosul său cu numele Modest, i-a zis: "Vezi, ca niciodată fiul meu să nu grăiască cuvintele care pomenesc pe Hristos". Sfîntul Vit nu băga în seamă îngrozirile tatălui, şi precum purta totdeauna în inima sa numele lui Hristos, aşa şi în gură. El a fost mîngîiat de Iisus Hristos prin îngerească arătare, pentru că îngerul Domnului i s-a arătat în vedenie, zicîndu-i: "Nu te teme şi îndrăzneşte în numele lui Iisus Hristos, că eu îţi sînt dat păzitor să te păzesc pînă la sfîrşit; deci, fii vrednic de acest dar de la Domnul, că tot ce vei cere de la Dînsul, ţi se va da".

Sfîntul Vit, veselindu-se şi întărindu-se prin această îngerească arătare, şi mai mult mărturisea şi preamărea numele Domnului. Tatăl său plîngea pentru el, deoarece pe el singur îl avea, şi se sîrguia cu cuvinte amăgitoare să-l întoarcă la închinarea idolească. Sfîntul Vit a întrebat pe tatăl său: "Tată, căror zei îmi porunceşti să slujesc?" Tatăl lui i-a răspuns: "Fiule, nu ştii oare pe zeii noştri: Die, Hercules, Junona, Artemida, Vesta, Apolon şi ceilalţi, cărora se închină împăraţii şi boierii?" Sfîntul a zis către tatăl său: "Aceia cărora le zici că sînt zei, sînt idoli fără de suflet, făcuţi de mîini omeneşti, care au gură, dar sînt muţi, au ochi şi sînt orbi, au mîini şi picioare, dar nu se mişcă. Eu ştiu că unul este Dumnezeu viu şi lucrător în Care vieţuim şi ne mişcăm, ziditor şi atoateţiitor, Acela este Tatăl şi Sfîntul Duh şi mărturisesc, că Unul este Răscumpărătorul şi Mîntuitorul neamului omenesc, Fiul lui Dumnezeu, Care a fost muncit pentru păcatele noastre şi cu al Cărui sînge ne-am izbăvit".

Tatăl său i-a zis cu lacrimi: "O, prea dulcele meu fiu, ia aminte la sfatul folositor şi sănătos al tatălui şi întoarce-te la credinţa cea bună; de vreme ce tu te osteneşti în zadar şi cinsteşti pe un om mort, ca nu cumva mîniindu-se ighemonul să te piardă, căci va înmulţi durerile inimii mele!" Fericitul Vit a răspuns: "O, tată! De-ai cunoaşte şi tu cine este Acela pe care tu Îl defăimezi, numindu-L om mort, te-ai fi închinat şi tu Lui împreună cu mine. Acela este Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu Cel viu, mieluşelul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii. Ghilas a zis: Eu ştiu pe Hristos Acela, Căruia tu îi zici că este Dumnezeu, că a fost bătut în Iudeea din porunca lui Pilat. Acela a fost osîndit la moarte pe cruce şi răstignit de iudei şi de slugile lui Pilat". Sfîntul tînăr a răspuns: "Aşa este tată, precum zici, dar taina acestui lucru este mare, minunată şi sfîntă". Ghilas a zis: "Vorbind adevărul, aceea ai numi-o mai bine pedeapsă decît taină". Fericitul copil a răspuns: "O, tată, ascultă-mă cu blîndeţe şi cunoaşte adevărul. Vinderea şi răstignirea Domnului nostru Iisus Hristos este mîntuirea noastră, de la a Cărui dragoste să ştii că nimeni, cu nici un fel de munci, nu va putea vreodată să mă despartă". Ghilas a tăcut, mîhnindu-se cu inima pentru fiul său.

Multe minuni se săvîrşeau cu darul lui Dumnezeu, care petrecea în fericitul tînăr; orbii se luminau, neputincioşii se tămăduiau şi diavolii se izgoneau. Şi astfel, se mărturisea pe faţă toată sfinţenia lui cea mare. Toate acestea nu s-au ascuns de ighemonul Valerian, care, şezînd la judecată, a zis către tatăl lui Vit, înaintea tuturor: "O, Ghilas, bărbat de neam bun, acum mi s-a făcut înştiinţare cu adevărat că fiul tău cinsteşte şi se închină cu toată osîrdia Celui răstignit, Care Se numeşte Hristos, iar pe zeii părinteşti îi defaimă; deci, este dator să stea de faţă la judecata noastră şi să-l aduci aici". Sfîntul Vit fiind adus la judecata păgînească, ighemonul a zis către dînsul: "Pentru ce nu jertfeşti zeilor celor fără de moarte? Nu ştii poruncile împărăteşti, că toţi care cinstesc pe Cel răstignit se vor pierde cu pedepse grele?"

Fericitul tînăr, fiind plin de Duhul Sfînt, nu s-a înspăimîntat deloc; ci, făcîndu-şi semnul Sfintei Cruci, a răspuns zicînd: "Eu nu voiesc să mă închin diavolilor, nici nu voi cinsti pe idolii cei de piatră şi de lemn. Am pe Dumnezeul Cel viu, Căruia Îi slujeşte sufletul meu!" Atunci Ghilas, tatăl lui, a strigat către cei de aproape şi către rudele sale cu mare plîngere, zicînd: "O, prietenilor, vă rog tînguiţi-vă cu mine, pentru că văd pe fiul meu unul născut că piere". Sfîntul Vit a strigat împotriva lui, zicînd: "Nu pier, ci mă învrednicesc a fi numărat în ceata drepţilor, celor plăcuţi lui Dumnezeu". Valerian a zis către dînsul: "Pentru cinstea bunului tău neam şi de dragostea prieteşugului tatălui tău, m-am oprit pînă acum şi n-am împlinit asupra ta poruncile împărăteşti asupra călcătorilor de lege. Dar acum, văzîndu-te întărit împotriva ta, voi începe - după lege -, a te munci, ca doar pedepsindu-te cu bătăi, poate vei lăsa nesupunerea ta". Ighemonul, zicînd aceasta, a poruncit să-l bată pe fericitul tînăr cu toiege.

Deci, el fiind mult bătut, muncitorul îi zicea: "Supune-te acum şi jertfeşte zeilor". Mucenicul îi răspundea: "O, ighemoane, ţi-am spus o dată că mă închin lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu!" Ighemonul, mîniindu-se, a poruncit să-l bată cu un lanţ de fier. Dar, pe cînd slujitorii voiau să facă aceea, îndată li s-au uscat mîinile. Asemenea şi mîna ighemonului, cu care arăta la slujitori şi le poruncea, s-a vătămat de o boală năpraznică şi a rămas uscată. Ighemonul, suspinînd, a strigat cu durere, zicînd: "Vai mie, mi-am pierdut mîna şi pătimesc de durerea cea cumplită". Apoi, adresîndu-se către tatăl lui Vit, a zis: "Un fiu ai şi acela vrăjitor". Iar Sfîntul Vit a strigat, zicînd: "Nu sînt vrăjitor, ci rob al Domnului meu Iisus Hristos Cel Atotputernic, Care, petrecînd cu oamenii pe pămînt, a înviat morţii, a umblat pe ape ca pe uscat, a liniştit marea cea furtunoasă, a tămăduit toate bolile oamenilor cele nevindecate şi acum tot Acelaşi face minuni cu tăria Sa cea atotputernică. Deci, sînt rob al Aceluia şi mă silesc a împlini poruncile Lui. Spune-mi dacă zeii tăi, cărora le slujeşti, pot să-ţi tămăduiască mîna?" Ighemonul a zis: "Dar tu poţi s-o tămăduieşti?"

Sfîntul a răspuns: "În numele lui Iisus Hristos, pot!" Ighemonul i-a zis: "Fă-mă întreg, ca să te cunosc cu dinadinsul, că eşti rob al lui Dumnezeu, precum zici, iar nu vrăjitor". Atunci sfîntul mucenic, ridicîndu-şi ochii către cer, a zis: "Doamne Dumnezeule, ascultă-mă pe mine, nevrednicul robul Tău, pentru cei ce stau de faţă, ca să vadă şi să creadă Domnului nostru Iisus Hristos, Fiul Tău Cel adevărat şi atotputernic, Care, împreună cu Duhul Sfînt, împărăţeşte în veci cu Tine; fă, ca în numele Aceluia, Unul născut Fiul Tău, să se tămăduiască mîna ighemonului". Sfîntul rugîndu-se, îndată s-a tămăduit mîna lui Valerian, şi s-a făcut sănătoasă ca şi mai înainte. Atunci ighemonul a încredinţat pe acel copil tatălui său, zicînd: "Ia-ţi pe fiul tău acasă şi învaţă-l să aducă jertfă zeilor ca să nu piară".

Ghilas, luînd acasă pe copilul său, Sfîntul Vit, îl amăgea în multe chipuri spre păgînătatea sa, făcea ospeţe şi dansuri, cînta cu organe bine glăsuitoare, sunau chimvalele şi lăutele, jucau înaintea ochilor lui fecioare frumoase, dănţuiau tinerii, cîntau cu glasuri dulci cîntece lumeşti de desfrînare şi grăiau cuvinte înşelătoare ca astfel să se întoarcă inima tînărului spre deşertăciuni. Dar sufletul cel neîntinat al tînărului copil privea nemişcat la acele ispite. Pentru că, avînd într-însul dragostea lui Dumnezeu, Care biruieşte toate cele lumeşti, nu lua aminte la nimic din cele ce se cîntau şi din cele ce se făceau înaintea ochilor lui, decît numai spre cer îşi ridica ochii săi neîncetat şi suspina din adîncul inimii, zicînd: "Dumnezeul meu, nu trece cu vederea inima cea umilită şi smerită". Atunci tatăl său a poruncit să-i pregătească o cameră pentru fiul său, pe care a umplut-o cu tot felul de bogăţii. A împodobit pereţii cu îmbrăcăminte ţesută cu aur, iar pe jos a aşternut covoare alese. Cearşafurile erau împodobite cu mărgăritare şi patul de mult preţ. În sfîrşit, toată camera era plină de podoabe de mult preţ.

Deci, a închis într-însa pe fiul său, punînd pe lîngă el nişte fecioare preafrumoase ca să-i slujească. Dar tînărul Vit, fiind întreg la minte şi sfînt, îşi pleca genunchii şi se ruga lui Dumnezeu, zicînd: "Dumnezeul lui Avraam, al lui Isaac şi al lui Iacov, Dumnezeule, Părinte al iubitului Tău Fiu, Domnul nostru Iisus Hristos, caută spre mine, miluieşte-mă şi întăreşte-mă cu puterea Ta, ca să nu poată balaurul cel rău şi fărădelegea a-şi împlini dorinţa sa în mine robul Tău, nici să batjocorească străinii pe credincioşii robii Tăi şi să zică: "Unde este Dumnezeul lor?" Astfel rugîndu-se sfîntul, deodată a răsărit în camera lui o strălucire de lumină negrăită şi s-au văzut nişte feţe purtătoare de lumină, ca nişte făclii în chip de văpaie, în număr de douăsprezece. O mireasmă nespus de plăcută ieşea de la acele feţe, care, risipindu-se prin văzduh, a umplut toată casa aceea, încît tatăl Sfîntului Vit, minunîndu-se şi înspăimîntîndu-se cu toţi casnicii săi, au strigat, zicînd: "Mare este această minune. De unde ne vine o mireasmă plăcută ca aceasta pe care nici în capiştile zeilor noştri n-am mirosit-o vreodată?" Apoi, a zis: "Zeii au venit în casa mea la fiul meu!" Deci, a început a cerceta cu iscodire de unde este acea mireasmă plăcută.

Apropiindu-se de uşa cămării fiului şi uitîndu-se înăuntru, a văzut feţele îngerilor celor înaripaţi ca nişte vulturi, care străluceau luminos cu negrăită frumuseţe şi cîntare: "Sfînt Sfînt, Sfînt, Domnul...". Ghilas, văzînd această strălucire, îndată a orbit, de vreme ce, avînd ochii necuraţi, era nevrednic să vadă acea lumină îngerească, care stă ascunsă în ceruri, şi numai cei ce aveau ochii sufleteşti curaţi puteau vedea acea lumină cerească.

Fericitul Vit, văzînd pe tatăl său orbit, s-a umplut de fireasca dragoste pentru el şi se ruga lui Dumnezeu ca să fie miluit. Deci, sfîrşindu-şi rugăciunea, zicea astfel: "O, Stăpîne, nu voia mea să se săvîrşească, ci voia Ta, şi precum Ţie Unuia îţi este cu plăcere, aşa să fie". Iar Ghilas, strigînd de durerea cea fără de măsură a ochilor, zicea: "Vai, mie, mi-am pierdut lumina ochilor mei şi sînt cuprins de cumplită durere". Şi plîngeau pentru el toţi casnicii lui, robii şi roabele, văzînd pe stăpînul lor orb. Atunci s-a auzit strigarea plîngerii lor prin casele cele dimprejur şi toată cetatea s-a înştiinţat de ceea ce i se întîmplase lui Ghilas. Mulţi s-au adunat la casa aceea şi a venit cu sîrguinţă şi ighemonul Valerian, care, văzînd pe Ghilas orb sprijinindu-se de mîinile slugilor şi văitîndu-se de durere, îl întrebă: "Ce i s-a întîmplat şi din ce pricină a orbit?" Iar el a zis: "În cămara fiului meu am văzut nişte zei cu aripi ai căror ochi erau ca nişte stele. Vederea lor era ca fulgerul şi, nesuferind acea strălucire a o vedea, m-am vătămat la ochi şi mi-am pierdut vederea".

Valerian a zis: "Puternici au fost acei zei pe care i-ai văzut; deci se cade ţie să te rogi lor ca să te tămăduiască". Valerian, luînd pe Ghilas cel orb, l-a dus în capiştea lui Die şi acolo, Ghilas se ruga lui, zicînd: "O, Die, zeu atotputernic, de îmi vei tămădui ochii, îţi voi aduce jertfe fără de număr şi îţi voi jertfi un viţel cu coarnele de aur". Asemenea şi ţie o zeiţă Vesto, îţi voi aduce nişte fecioare curate, de voi cîştiga ajutor de la tine". Ghilas, rugîndu-se astfel către deşerţii săi zei, nu numai că nu dobîndea tămăduire, ci simţea că durerea se măreşte şi mai cumplit într-însul.

Pe cînd Ghilas se ruga astfel, Sfîntul Vit, în camera sa, plecîndu-şi genunchii spre Domnul, se ruga pentru tatăl său, zi-cînd: "Stăpîne, cel ce ai luminat pe orbul Tobie, fă milă cu tatăl meu, să te cunoască pe tine!" Apoi Ghilas, fiind adus acasă de slugi de la capiştea idolească, fără de folos văitîndu-se, a intrat în casa în care Sfîntul Vit aducea lui Dumnezeu jertfă de laudă şi, căzînd la picioarele fiului său, i-a zis: "Iubitul meu fiu, tămăduieşte-mă pe mine!" Sfîntul Vit a zis către el: "Tată, voieşti să fii sănătos?" Ghilas a răspuns: "Voiesc, fiule, şi aceasta o doresc foarte mult".

Sfîntul i-a zis: "Dacă voieşti să cîştigi tămăduire, leapădă-te de Die, de Hercules, de Junona, de Artemida, de Vesta şi de Apolon!" Ghilas a zis: "Cum mă voi lepăda de ei?" Sfîntul Vit a zis: "Nu-i mai numi pe ei zei, ci diavoli; iar idolii pe care i-ai cinstit pînă acum nu-i mai cinsti, ci să-i ai ca pe nişte fără de suflet şi netrebnici. De te vei făgădui a face aceasta cu inimă curată, îndată se vor tămădui ochii tăi şi se vor lumina!" Ghilas a zis: "Mă lepăd de zei şi făgăduiesc a face ceea ce-mi porunceşti". Sfîntul a zis: "Ştiu inima ta cea împietrită şi cuvintele tale cele neadevărate; însă pentru cei ce stau de faţă, ca să creadă şi să preamărească numele Domnului meu Iisus Hristos, deşi eşti nevrednic, însă voi arăta spre tine puterea Stăpînului meu".

Aceasta zicînd-o sfîntul, a pus mîna sa pe ochii cei bolnavi ai tatălui său şi s-a rugat lui Dumnezeu, zicînd: "Doamne Iisuse Hristoase, Care ai luminat mai presus de fire ochii celui orb din naştere, luminează şi ochii tatălui meu, deşi nu este vrednic pentru necredinţa lui, însă să o faci aceasta, pentru slava numelui Tău cel sfînt, ca el să vadă şi să creadă; iar vrăjmaşii Tăi să fie înfruntaţi şi să se bucure toţi cei ce cunosc şi iubesc numele Tău". Sfîntul rugîndu-se aşa, îndată au căzut nişte bube de pe ochii orbului ca nişte solzi şi s-a făcut sănătos. Dar Ghilas, după o vreme, în loc să cunoască pe adevăratul Dumnezeu şi să dea mulţumire pentru tămăduirea ce a căpătat-o de la El, a început a huli pe Făcătorul său de bine, zicînd către fiul său: "Nu m-a tămăduit Dumnezeul tău, ci zeii mei, cărora le slujesc şi cărora m-am făgăduit să le aduc jertfe!" Şi astfel preamărea pe zeii lui cei necuraţi înaintea tuturor, zicînd cu glas mare: "Mulţumesc zeilor mei, celor ce m-au tămăduit pe mine!" Mergînd în capiştea lor, le aducea jertfe de mulţumire, precum făgăduise, şi atît se împietrise inima lui de către diavol şi se robise de răutate, încît fireasca dragoste ce avea către fiul său a schimbat-o în ură şi se gîndea să omoare pe fiul său, cel sfînt şi nevinovat. Dar Domnul, Cel ce păzea pe robul Său, a trimis pe un înger spre paza aceluia.

Deci, îngerul Domnului în chip de tînăr frumos şi strălucitor de lumină, s-a arătat noaptea în vederea ochilor, celui mai înainte zis Modest, credinciosul lui Vit care crezuse în Hristos, bărbat bătrîn cu anii, şi i-a zis: "Ia pe acest tînăr şi mergi la mare şi veţi afla la mal o corăbioară; deci, să intraţi în ea şi să treceţi în ţara în care vă voi arăta-o eu". Modest a zis către înger: "Doamne, nu ştiu calea încotro voi merge". Zis-a îngerul: "Eu vă voi duce pe voi". Şi îndată sculîndu-se Modest, a luat pe Sfîntul Vit, şi a luat încă şi pe Crischentia, maica lui, credincioasa roabă a lui Hristos, şi a mers cu ei la mare, urmînd după îngerul cel ce-i conducea. Cînd au ajuns la malul mării, au aflat o corăbioară gătită de Dumnezeu. Şi a zis îngerul către Sfîntul Vit, ca şi cum îl ispitea: "În care ţară te duci?" Răspuns-a sfîntul: "Oriunde ne va duce Domnul, acolo vom merge cu osîrdie". Zis-a îngerul: "Ai oare cu ce plăti?" Răspuns-a sfîntul: "Aceluia Căruia Îi slujim, îţi va fi plată".

Intrînd în corăbioară au mers puţin mai înainte de Sicilia, şi s-au aflat într-una din părţile Italiei, care se numea Lucania, la un loc care se numea Alectoria. După ce au sosit la mal, au ieşit din corăbioară la uscat şi îndată, îngerul Domnului cel în chip de tînăr, ce era cu ei, s-a făcut nevăzut. Mergînd ei, au sosit la un rîu ce se numea Silar şi care curgea din ţara Lucaniei spre mare; deci, lîngă acel rîu s-au odihnit sub nişte copaci cu umbră deasă. Acel loc era bun de petrecere, şi au început a vieţui acolo, iar hrană le trimitea Dumnezeu. Astfel precum pe Sfîntul Ilie îl hrănea corbul în pustie din porunca lui Dumnezeu, tot aşa şi pe aceşti sfinţi îi hrănea un vultur, aducîndu-le în toate zilele hrană. Acolo au început a se face multe minuni prin Sfîntul Vit, că se preamărea numele lui Dumnezeu în ţara aceea. Astfel Dumnezeu preamărea pe robul Său, că şi diavolii fiind siliţi de puterea lui Dumnezeu, strigau din oameni: "Ce este nouă şi ţie, Vit! Ai venit aici mai înainte de vreme să ne pierzi pe noi?" Popoarele se adunaseră la el cu neputincioşii lor; iar el, tămăduindu-i cu rugăciunea şi cu semnul Sfintei Cruci, îi învăţa cunoştinţa Adevăratului Dumnezeu şi paza poruncilor Aceluia. Mulţi necredincioşi, întorcîndu-se la Hristos Dumnezeu, primeau Sfîntul Botez.

Într-acea vreme, împăratul Diocleţian avea un fiu cuprins de îndrăcire, iar diavolul striga prin gura aceluia: "Nu voi ieşi de aici, de nu va veni Vit din Lucania". Iar împăratul zicea: "Unde putem afla pe acel om?" Răspuns-a diavolul: "Îl veţi afla petrecînd lîngă rîul Silar". Deci, împăratul a trimis ostaşi înarmaţi în Lucania, ca să aducă îndată pe Vit la el. Mergînd ostaşii acolo, au găsit pe ostaşii lui Hristos lîngă rîu, făcînd rugăciuni către Dumnezeu, şi au zis către dînsul: "Tu eşti Vit?" Răspuns-a sfîntul: "Eu sînt". Zis-au ostaşii: "Împăratul Diocleţian are trebuinţă de tine!" Iar sfîntul a zis: "Eu, un copil mic şi prost, pentru ce sînt trebuincios împăratului?" Răspuns-au ostaşii: "Fiul lui este muncit de diavol şi de aceea are trebuinţă de tine". Şi a zis Sfîntul Vit: "Să mergem dar întru numele Domnului".

Deci, ostaşii au mers pe cale spre Coma; iar el mergea cu Sfîntul Modest, şi fericita Crischentia pe urma lor de departe. Ajungînd la Roma, ostaşii au spus lui Diocleţian despre venirea lui Vit; iar Diocleţian a poruncit să-l aducă înaintea lui. Sfîntul stînd înaintea împăratului, l-a făcut să se mire de frumuseţea lui, pentru că era un copil tînăr şi frumos, faţa lui era ca de înger, iar ochii ca nişte raze de soare, deoarece era plin de darul lui Hristos.

Atunci, Diocleţian a zis către el: "Tu eşti Vit?" Iar sfîntul nu i-a răspuns. Deci, împăratul a început a întreba pe Modest, vrînd ca să ştie despre dînşii. Dar Modest, fiind bătrîn şi simplu la obicei, nu putea să dea răspuns cuviincios împăratului. Apoi împăratul, defăimînd cu necinstite cuvinte pe Modest, voia să-l gonească din faţa lui. Sfîntul Vit, deschizînd gura, a zis către împărat: "Pentru ce întrebi cu aşa îngrozire pe cel bătrîn ca şi pe cel tînăr? Se cade ca pe cel bătrîn să-l cinsteşti pentru cărunteţe". Împăratul a zis către Sfîntul Vit: "De unde este în tine atîta îndrăzneală, ca să vorbeşti cu noi aşa semeţ, neluînd seamă de puterea noastră?" Răspuns-a sfîntul: "Noi nu sîntem semeţi, căci am luat Duhul nerăutăţii de la Hristos Dumnezeul nostru şi sîntem următorii blîndeţii porumbelului; pentru că Învăţătorul nostru este blînd din fire, cu putere mare, cu obiceiuri fără răutate, smerit şi blînd. Deci, ucenicii Lui sînt datori ca să fie blînzi şi smeriţi cu inima, iar nu iuţi şi semeţi, cum ne numeşti pe noi". Acestea grăindu-le Sfîntul Vit, deodată diavolul, prin gura fiului de împărat, a răcnit cu spaimă: "O, Vit, pentru ce mă munceşti cumplit mai înainte de vreme?"

Iar sfîntul nu răspundea diavolului. Diocleţian a zis către sfînt: "Poţi să-mi tămăduieşti pe fiul meu?" Răspuns-a sfîntul: "Poate să fie sănătos fiul tău, dar eu nu pot să-i dau sănătate. Hristos Fiul lui Dumnezeu, al Cărui rob sînt, Acela de va voi, poate cu înlesnire prin mine robul Său, să-l izbăvească de muncirea diavolească, pentru că este puternic!"

Deci Diocleţian a rugat pe Sfîntul Vit să tămăduiască pe fiul său; iar sfîntul, apropiindu-se de cel îndrăcit, şi-a pus mîinile pe capul lui şi a zis: "În numele Domnului nostru Iisus Hristos, ieşi, duh necurat, din zidirea lui Dumnezeu!" Şi îndată a ieşit diavolul din fiul împăratului, însă nu fără de vătămarea celor ce stăteau acolo de faţă. Pentru că pe mulţi necredincioşi care, cu cuvîntul sau în gîndurile lor, batjocoreau pe Sfîntul Vit, deodată i-a ucis diavolul prin voia lui Dumnezeu şi sufletele lor cele necurate le-a dus în iad, ca pe o dobîndă a sa. Împăratul s-a mirat şi s-a înspăimîntat văzînd pe fiul său sănătos şi pe cei mulţi căzuţi morţi. Deci, în loc să cunoască puterea lui Iisus Hristos şi să preamă-rească pe adevăratul Dumnezeu, gîndea în sine, cum ar putea să întoarcă pe Vit la păgînătatea sa.

Împăratul cel fără de lege se rănise de frumuseţea lui şi a început cu momeli a vorbi către dînsul, zicîndu-i: "Prea iubitule Vite, întoarce-te către mine şi împreună să aducem jertfe zeilor; făcînd tu aceasta, îţi voi da jumătate din împărăţia mea, te voi îmbogăţi cu mulţime de aur, de argint şi de lucruri de mult preţ; te voi îmbrăca în haină împărătească şi îmi vei fi mie prieten de aproape". Răspuns-a Sfîntul Vit: "Împărăţia şi bogăţiile tale îmi sînt netrebnice, pentru că am pe Domnul Dumnezeul meu, Căruia, de Îi voi sluji cu credinţă, mă va îmbrăca pe mine în haina cea nestricăcioasă şi prea luminată a nemuririi în Împărăţia cea cerească". Zis-a Diocleţian: "Nu grăi astfel, ci cruţă-ţi viaţa ta şi jertfeşte zeilor ca să nu suferi diferite munci, dîndu-te la moarte amară". Răspuns-a sfîntul: "Eu, cu negrăită osîrdie, doresc aceste munci, cu care mă îngrozeşti, să merg la cununa pe care Domnul a făgăduit-o aleşilor Săi".

Atunci, Diocleţian a poruncit ca pe Sfîntul Vit şi pe Modest să-i arunce într-o temniţă întunecoasă şi murdară şi fiecăruia să-i pună fiare grele de cîte zece ocale şi să pecetluiască uşa şi fereastra cu inelul său cel împărătesc, ca să nu le dea lor cineva pîine sau apă, căci el voia să-i omoare pe ei cu foamea şi cu setea. Sfinţii fiind în temniţă, îndată a strălucit o lumină înăuntru, pe care străjerii au văzut-o privind printr-o spărtură; iar Sfîntul Vit striga cu glas mare către Dumnezeu, zicînd: "Doamne, ia aminte spre ajutorul nostru, grăbeşte de ne izbăveşte pe noi din legăturile acestea, precum ai izbăvit pe cei trei tineri din cuptorul cel cu foc şi pe Suzana de la martorii cei mincinoşi şi fărădelege.

Astfel sfîntul rugîndu-se, s-a cutremurat pămîntul în temniţă, şi a strălucit mai multă lumină şi o bună mireasmă negrăită s-a revărsat prin văzduh. Deci, Domnul nostru Iisus Hristos, i S-a arătat lui şi a zis: "Scoală-te, Vite, şi te îmbărbătează şi fii tare, pentru că Eu totdeauna sînt cu tine". Acestea zicîndu-le Domnul, S-a făcut nevăzut; iar fiarele au căzut de pe sfinţii cei legaţi, Vit şi Modest, şi s-au făcut ca praful, şi amîndoi s-au sculat şi au început a cînta: "Bine este cuvîntat Domnul Dumnezeul lui Israel, că a cercetat şi a făcut izbăvire poporului Său". Se mai auzeau şi glasuri îngereşti cîntînd împreună cu ei. Străjerii, văzînd lumina cea negrăită şi auzind cîntînd glasurile îngereşti, s-au umplut de spaimă şi au rămas ca nişte morţi. Apoi, venindu-şi în fire, au alergat la împărat cu cutremur şi i-au spus cele ce au văzut şi auzit. Împăratul, socotind acelea ca pe nişte vrăji creştineşti, a chemat pe mai marele circurilor şi a poruncit să pregătească pentru a doua zi locul în care voia să dea pe cei legaţi la mîncarea fiarelor. Căci zicea: "Voi vedea de va putea Hristosul lor să-i scoată din mîinile mele".

A doua zi s-au scos la acel loc robii lui Hristos, iar Sfîntul Vit întărea pe fericitul Modest, credinciosul său, zicîndu-i: "Părinte, să nu te înfricoşezi, să nu te temi de armele diavolului, ci fii bărbat; pentru că se apropie cununa noastră cea mucenicească". Poporul care privea la acea privelişte, era ca la cinci mii de bărbaţi, afară de femei şi copii, care erau fără de număr.

Diocleţian a zis către Sfîntul Vit: "Vite, unde te vezi acum?" Iar sfîntul, nerăspunzînd nimic muncitorului, şi-a ridicat ochii spre cer. Împăratul iarăşi i-a zis: "Unde te afli acum, Vit?" Sfîntul i-a răspuns: "Mă văd în privelişte; iar tu să faci degrabă ceea ce voieşti să faci". Diocleţian a zis: "Vit, cruţă sufletul tău şi jertfeşte marilor zei". Sfîntul a răspuns: "Să nu-ţi fie ţie bine, diavole, lup răpitor şi înşelător al sufletelor; mă mir de nebunia ta că, văzînd puterile lui Dumnezeu, nu cunoşti pe Dumnezeu şi nu te ruşinezi a mă întoarce de la Dumnezeul meu cu cuvintele tale. Eu ţi-am spus de mai multe ori, că nu voi jertfi zeilor tăi, fiind diavoli, iar sfaturile tale cele păgîneşti şi fără de ruşine le întinzi spre mine? Cîinelui îi zic: "Ieşi afară!" şi el, ruşinîndu-se, iese; dar tu nu te ruşinezi! Eu am pe Hristos Dumnezeul meu, Căruia pînă acum Îi slujesc şi aduc jertfă de laudă din inima mea; acum îmi mai rămîne încă să fiu Lui cu totul jertfă vie!"

Atunci împăratul, din mînia cea fără de măsură, în loc să dea drumul fiarelor asupra mucenicilor, a poruncit ca îndată să se pregătească un cuptor aprins şi o căldare mare şi într-însa să topească plumb cu pucioasă şi cu smoală, şi să bage pe Vit în acea căldare înfierbîntată, zicînd: "Acum vom vedea, de-i va ajuta Dumnezeul lui!" Sfîntul Vit, îngrădindu-se cu semnul Sfintei Cruci, a intrat în mijlocul căldării care fierbea ca o mare. Îndată îngerul Domnului, stînd de faţă, a luat puterea focului şi a răcit fierbinţeala căldării; iar mucenicul stătea ca în mijlocul unei băi calde, cîntînd Domnului şi zicînd "Cel ce ai izbăvit pe fiii lui Israel din robia cea grea a Egiptului, prin Moise şi Aaron, slugile Tale, fă milă cu noi pentru slava numelui Tău cel sfînt!" Privind spre împărat, i-a zis: "Mulţumesc, Diocleţiane, ţie şi slujitorilor tăi, că mi-aţi făcut baie plăcută aici!" Tot poporul care privea a strigat cu glas mare: "O minune ca aceasta nu am văzut niciodată! Cu adevărat, mare şi adevărat este Dumnezeul acestui tînăr!" Sfîntul a ieşit din căldare, neavînd nici o vătămare pe trupul său, ci dimpotrivă, mai vîrtos se lumina trupul lui cel curat ca zăpada şi cînta, zicînd: "Lămuritu-m-ai pe mine, Doamne, ca aurul din foc! Cercetatu-m-ai şi nu s-a aflat în mine nedreptate!" Apoi a început a ocărî pe împărat, zicînd: "Ruşinează-te, împărate, cu tatăl tău satana, văzînd tu cît de mare putere arată Domnul în mine, robul Său!"

Împăratul, aprinzîndu-se de mai multă mînie, a poruncit să aducă un leu înfricoşat, mare şi cumplit, a cărui răcnire oamenii nu puteau să o rabde. Împăratul a zis către sfînt: "Au doară şi pe acest dobitoc îl vor birui vrăjile tale?" Iar mucenicul a răspuns: "Nebunule şi nesocotitule, încă nu cunoşti puterea lui Hristos, care este cu mine şi prin care îngerul mă scoate degrabă din mîinile tale cele muncitoare". După ce a venit leul, sfîntul s-a însemnat cu semnul Sfintei Cruci; iar leul a căzut la picioarele lui şi îi lingea gleznele.

Sfîntul Vit a zis către împărat: "Iată, fiara dă cinste Dumnezeului meu; iar tu nu poţi cunoaşte pe Făcătorul tău, în Care măcar acum de ai voi să crezi, tot ai cîştiga mîntuirea". Împăratul a răspuns: "Crede într-însul tu şi neamul tău". Iar Sfîntul, zîmbind, a zis: "Bine ai zis, pentru că eu şi tot neamul meu, prin baia Sfîntului Botez, născîndu-ne a doua oară, nădăjduim să cîştigăm cununa vieţii în împărăţia Dumnezeului nostru".

În acea vreme, mulţi din popor, ca la o mie de bărbaţi, au crezut în Hristos. Împăratul a zis către mucenic: "Ce este aceasta Vite, că nu te vatămă focul şi fiarele? Cu ce fel de vrăji le îmblînzeşti şi faci pe popor să se mire şi mulţi cred în vrăjile tale?" Mucenicul a răspuns: "Eu nu îmblînzesc focul cu nici un fel de vrăji, ci toate acestea le lucrează puterea lui Hristos, Dumnezeul meu. Focul şi fiarele, fiind zidirea lui Dumnezeu, se supun voinţei Ziditorului lor şi nu pe mine, ci pe El Îl cinstesc. Ţie îţi aduc mai multă ruşine, pentru că focul, fiind făptură fără suflet şi fiarele, zidire fără de cuvîntare, ştiu pe Dumnezeu, Care le-a zidit; iar tu, avînd suflet înţelegător, nu poţi să-L cunoşti şi te faci mai prost decît făpturile cele fără de cuvîntare şi fără de suflet". Împăratul a poruncit atunci ca să spînzure pe sfinţii mucenici Vit şi Modest şi să-i muncească, şi împreună cu dînşii şi pe Sfînta Crischentia, maica lui Vit, care a venit acolo şi a mărturisit că este creştină, iar pe împărat l-a vădit pentru păgînătatea şi tirania lui. Muncitorul a poruncit apoi să le strujească trupurile cele golite cu unghii de fier. Sfîntul Vit a zis către împărat: "Puterea ta o arăţi că este de rîs şi neputincioasă, cînd munceşti pe o femeie".

Deci sfinţii au fost munciţi foarte mult, încît strujindu-li-se trupurile, rămăseseră oasele goale şi se vedeau toate cele dinlăuntru. Atunci Sfîntul Vit a strigat către Domnul: "Dumnezeule, în numele Tău mîntuieşte-ne pe noi şi ne izbăveşte cu puterea Ta!" Şi îndată s-a cutremurat pămîntul foarte tare, s-au făcut fulgere şi tunete, capiştile idoleşti au căzut şi mulţi din poporul necredincios au pierit. Unii, împresuraţi de zidurile cele căzute, iar alţii, fiind ucişi de fulgere şi tunete. Împăratul s-a umplut de frică şi a fugit din acel loc, bătîndu-se peste obraz şi strigînd: "Amar mie, că am fost biruit de un copil ca acesta!"

Îngerul Domnului, dezlegînd pe acei sfinţi mucenici de la muncire, i-a dus la locul lor din Lucania, la rîul care se numea Silar şi i-a pus sub copacul unde se odihniseră mai înainte, cînd au venit din Sicilia.

Sfinţii odihnindu-se sub acel copac, s-au adunat la dînşii oameni credincioşi din cei ce locuiau acolo aproape şi Sfîntul Vit s-a rugat lui Dumnezeu, zicînd: "Doamne Iisuse Hristose, Fiul Dumnezeului Celui viu, primeşte în pace sufletele noastre, iar cei ce în slava Ta vor voi să cinstească pomenirea pătimirilor noastre, pe aceia păzeşte-i de toate răutăţile lumii acesteia şi să-i treci fără de primejdie în cereasca Ta împărăţie". Sfîntul rugîndu-se astfel, s-a auzit glas din cer grăind către dînsul: "Rugăciunea ta s-a auzit". Sfîntul a zis apoi către cei ce stăteau împrejur: "Fraţilor, să îngropaţi aici trupurile noastre; iar noi, după moarte, vom ruga pe Domnul pentru voi ca, toate cîte veţi cere pentru mîntuirea voastră, să le primiţi şi Hristos vă va izbăvi de vrăjmăşiile diavolului. După aceste cuvinte, sfinţii mucenici într-un ceas şi-au dat cu bucurie sufletele în mîinile lui Dumnezeu. Apoi oamenii, învelind cu pînze curate cinstitele lor trupuri şi ungîndu-le cu aromate, le-au îngropat cu cinste în acel loc, care se numeşte Mariane.

Sfinţii Vit, Modest şi Crischentia au pătimit în ziua de 15 a lunii iunie, stăpînind în Roma Diocleţian; iar întru noi împărăţind Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia I se cuvine cinste şi slavă în vecii vecilor. Amin.

Copyright © 1999-2021 Pagini Ortodoxe Românesti. Toate drepturile rezervate.