Home | Vietile Sfintilor | Calendar | Predici ale Parintelui Cleopa | Acatistier | Links | Cauta in site


Cuviosul Nifon Athonitul
(14 iunie)

Viețile Sfinților pe luna iunie


Cuviosul părintele nostru Nifon a fost de neam din Argurocastron, dintr-un sat ce se numește Lucovi. Tatăl lui a fost preot, foarte cucernic și temător de Dumnezeu. După ce s-a făcut de zece ani, fratele tatălui său l-a luat și l-a dus în mănăstirea Sfîntului Nicolae, unde era eclesiarh. Acea mănăstire era zidită de Constantin, pururea pomenitul împărat, care se chema Monomahul, în locul ce astăzi se zice Mesopotamia.

De la început l-a învățat Sfintele Scripturi, apoi l-a îmbrăcat în schimă monahală. Deci, văzîndu-l cît de mult sporea la învățătură, cît și la ascultarea mănăstirii, l-a hirotesit citeț; iar după ce a ajuns la vîrsta desăvîrșită și văzîndu-l că odată cu vîrsta a crescut și în fapta bună, l-a hirotonit ieromonah. Deci, cuviosul, fiind foarte isteț și osîrdnic, citind dumnezeieștile Scripturi și viețile sfinților, s-a făcut și mai învățat. De aceea, aprinzîndu-se dragostea lui Dumnezeu în inima lui și arzînd de dorul liniștii, a plecat din mănăstirea Sfîntului Nicolae și s-a dus la un îmbunătățit pustnic, care atunci venise de curînd de la muntele Sinai, petrecînd într-un deal care se numea Geromerie. De la acela a învățat mai cu dinadinsul petrecerea monahicească. Deci, îndulcindu-se de mierea liniștii, nu putea să se mai întoarcă în lume; și astfel a părăsit patria, rudele, prietenii și orice avuție lumească și s-a dus cu osîrdie în Sfîntul Munte și, cu a lui Dumnezeu povățuire, a mers în părțile lavrei celei mari la șederea Sfîntului Petru Athonitul.

Acolo, aflînd un pustnic minunat, cu numele Teognost, s-a supus lui cu desăvîrșită ascultare. Iar după trei ani, înștiințîndu-se Teognost că Nifon este preot și văzînd multele lui fapte bune și mari, n-a voit să-l mai aibă pe el ca pe un supus, ci ca pe un frate întocmai cu cinstea. Dar, fiindcă și Teognost nu se pleca la aceasta, pentru desăvîrșita lui smerenie, Cuviosul Nifon a plecat de acolo, îmbogățit cu darul lacrimilor; și s-a dus în chilia marelui Vasilie, care era acolo aproape. El a rămas într-însa cu desăvîrșită liniște 14 ani, mîncînd, o dată pe săptămînă, pîine uscată.

Odată, încuibîndu-se ciuma în mănăstirea Lavrei și murind mulți frați, egumenul a rugat pe Cuviosul Nifon să vină la biserică să slujească deoarece rămăseseră puțini preoți. Cuviosul, iubind liniștea, a zis către egumen: "Iartă-mă, părinte, că sînt necărturar și prost!" Atunci egumenul a zis: "Să slujească măcar la chiliile din afară de lavră". Acesta, ca un smerit cugetător ce era, a ascultat de egumen, petrecînd astfel trei ani. Dar, fiindcă inima lui ardea cu totul de dorul liniștii, a plecat de acolo și s-a dus la divanuri, unde este acum schitul Sfintei Ana. Acolo s-a liniștit mulți ani, fără colibă și fără acoperămînt, mîncînd buruieni.

O petrecere ca aceasta nesuferind să o vadă oarecare din acei monahi, fiind porniți din zavistia urîtorului binelui, l-au pîrît la egumenul Sfintei Lavre că este rătăcit, că s-a scîrbit de pîine și de aceea mănîncă buruieni. Atunci egumenul, chemîndu-l în mănăstire, i-a zis: "Pentru ce, fratele și fiul meu, duci o viață așa de aspră și înaltă, din care se naște mîndria și rătăcirea și nu umbli pe drumul cel de mijloc și nerătăcit, care este lesne și nu are prăpăstii? Părinții cei vechi se hrăneau în pustie cu buruieni; fiindcă acolo nu se găsea pîine și alte feluri de bucate pe care se cuvine a le mînca cu înfrînare, ca să gonești de la tine părerea cea drăcească și rătăcirea".

Atunci cuviosul s-a plecat la aceasta pentru adînca lui smerenie și fugind de la Vulevtiri, a venit la chilia Schimbării la Față. El a rămas acolo mulți ani, slujind dumnezeiasca Liturghie. Înștiințîndu-se de aceasta, ceilalți frați s-au adunat acolo la el, vrînd să se supună lui, și să-l aibă povățuitor și învățător al petrecerii monahicești. Dar el, nesuferind supărarea celorlalți, a plecat și de acolo și s-a dus la Cuviosul Maxim, unde a petrecut împreună mulți ani. Ei aveau atîta dragoste unul către altul, încît se părea că amîndoi au un suflet în două trupuri; iar Cuviosul Maxim a dăruit coliba sa Sfîntului Nifon și și-a făcut alta tot acolo aproape. Dar, fiindcă și acolo la Sfîntul Maxim alergau mulți pentru minunile ce le făcea și proorociile ce le spunea, pentru aceasta Cuviosul Nifon, nesuferind să fie supărat, fiind povățuit de fericitul Maxim, a plecat de acolo și s-a dus în peșteră de cealaltă parte de Sfîntul Hristofor.

Deci, trecînd puțină vreme, a venit din patria sfîntului un monah, anume Marcu, care dorea să învețe rînduiala monahală. Pe acela sfîntul l-a primit cu bine, însă i-a zis să zidească lîngă coliba sa alta, ca să locuiască împreună cu el și fratele său. Marcu, umilindu-se la cuvintele sfîntului, i-a zis: "Cum este cu putință, părinte, ca fratele meu, care este un om mirean și cu familie să vină aici?" Atunci sfîntul, pentru adînca și smerita lui cugetare, a răspuns: "Frate, eu mi-am cam ieșit afară din minți și nu știu ce zic, dar tu fă ce voiești!" Acestea s-au întîmplat aproape de sărbătorirea Sfîntului Atanasie.

Deci, Cuviosul Nifon, trimițînd pe Cuviosul Marcu la lavră pentru o trebuință oarecare, i-a zis și aceasta: "Întorcîndu-te de la praznic să aduci cu tine și pe fratele tău ca să-l vedem". Dar Marcu a răspuns iarăși cele asemenea. Ducîndu-se la lavră, a văzut pe fratele său șezînd în afară de poartă și, minunîndu-se de proorocia sfîntului, a primit pe fratele său și l-a sărutat, iar de bucurie, s-a schimbat cu totul. Văzînd acestea, îl certa conștiința pentru necredința ce a arătat bătrînului său. Drept aceea, luînd pe fratele său, s-a dus la sfîntul și, căzînd înaintea lui, cerea iertare pentru necredința lui. Nu a trecut multă vreme și Marcu a slăbit atît încît nu putea nici să umble, nici să miște mîinile și picioarele. Deci, ruga pe sfîntul să i se facă milă și să-l vindece; dar sfîntul, voind să-l facă să cunoască greșeala necredinței și neascultării, i-a zis: "Sfinții fără de arginți pot a te tămădui, ca niște făcători de minuni; iar eu, fătul meu, sînt păcătos și nevrednic, și Dumnezeu nu mă aude". Deci, pentru că și fratele lui pătimea și ruga pe sfîntul să-l ierte, a luat untdelemn din candela icoanei, și a uns trupul bolnavului, și îndată Marcu s-a tămăduit, sculîndu-se din patul unde zăcea. Atunci sfîntul i-a zis: "Iată te-ai făcut sănătos, de acum să nu mai greșești, ca să nu ți se întîmple ceva mai rău!"

După acestea, Marcu a căzut iarăși în neascultare. Căci, cerînd voie de la Cuviosul Nifon să meargă la malul mării să pescuiască, s-a dus la mare. Dar el, neluînd aminte la cuvintele cuviosului, ca un neascultător, s-a pogorît la malul mării ca să spele rasele lui cele vechi și să prindă pește cu undița. Acolo, unde se îndeletnicea el cu aceasta, un mare cîine-pește a sărit din mare fără veste asupra lui, ca să-l înghită. Marcu, înspăimîntîndu-se, a chemat în ajutor rugăciunea bătrînului și, dîndu-se puțin în lături, abia a scăpat de acel pește-cîine și îndată a alergat la sfîntul tremurînd, ținînd în mînă peștii ce-i prinsese.

Văzîndu-l, sfîntul i-a zis: "Neascultătorule, nu te face necredincios; pentru că cel ce s-a prefăcut în șarpe la strămoși și i-a învățat neascultarea, acela s-a prefăcut astăzi în pește-cîine, pentru neascultarea ce te-am învățat mai înainte, voind a te arunca în groapa neascultării sufletești și trupești. Însă Hristos, Care a venit în lume să-l surpe, ți-a ajutat astăzi, așteptînd pocăința ta, pentru nemărginita Lui bunătate. Iar eu niciodată nu voi mînca din peștele neascultării!" Marcu, auzind acestea, a aruncat peștii departe și, căzînd la picioarele sfîntului, cerea cu lacrimi fierbinți iertare; iar sfîntul, ca un preamilostiv, l-a iertat. De atunci înainte a păzit desăvîrșit ascultarea, pînă și-a sfîrșit viața și s-a dus la viața cealaltă cu bună nădejde, ca să ia în minte plata ascultării sale. El a lăsat urmaș al său, ca să slujească sfîntului, pe Gavriil nepotul său, al cărui tată se numea Dositei. Acest Dositei a rugat odată pe Cuviosul Nifon să trimită pe Graviil pentru o trebuință oarecare la sfînta mănăstire Vatopedu, rînduindu-i în ce zi să vină înapoi. Cînd a sosit ziua cea rînduită, Gavriil nu s-a mai întors. Atunci Dositei a început a plînge, socotind că s-a robit fiul său, căci auzise că agarenii pradă acele părți.

Sfîntul Nifon, cu ochii sufletului cei înainte-văzători, știind cele făcute, a zis: "Nu plînge, bătrînule Dositei, pe fiul tău, că este liber!" Astfel, mai înainte de a apune soarele, a sosit și Gavriil, fără a pătimi ceva rău. Sfîntul Nifon, cunoscînd mai înainte că după șase luni Sfîntul Maxim va adormi somnul cel de pe urmă, a zis către ai săi: "Să mergem către Sfîntul Maxim, ca să ne îndulcim de el, că n-o să-l mai vedem mult în această viață!" Deci, s-a dus către el și, făcînd sărutarea cea întru Hristos, Sfîntul Maxim a zis: "Iubiții mei frați, bucurați-vă întru Hristos, că aceasta este cea mai de pe urmă întîlnire a noastră; căci de acum nu ne vom mai vedea unul cu altul!" Astfel s-a împlinit proorocia amîndurora întocmai.

După mulți ani, ciuma a venit iarăși în Sfîntul Munte și Ga-vriil s-a îmbolnăvit atît de rău, încît era în primejdie de moarte; deci, văzîndu-l tatăl lui, plîngea nemîngîiat. Sfîntul Nifon îl mîngîia, zicîndu-i: "Nu plînge, frate, că fiul tău nu moare; pentru că mi-a slujit cum voiește Dumnezeu!" Apoi îndată, întorcîndu-se către Răsărit, s-a rugat mult în taină Preabunului Dumnezeu pentru cel bolnav. După această rugăciune, îndată s-a sculat bolnavul sănătos și slăvea pe Dumnezeu, iar sfîntul, întorcîndu-se către ei, a zis: "Iată, fratele nostru și-a luat sănătatea cu ajutorul lui Dumnezeu, iar eu voi muri în vremea postului Sfinților Apostoli!"

Deci, sosind postul Sfinților Apostoli, Sfîntul Nifon s-a sculat în dimineața întîiei sîmbete, a făcut rugăciune și s-a împărtășit cu Preasfintele Taine. Apoi a zis către sinodia sa: "Frații mei iubiți în Domnul, iată a venit vremea să merg către Domnul, pe Care l-a dorit sufletul meu din tinerețe". Și, văzîndu-i că s-au tulburat și s-au întristat, le-a zis: "Nu trebuie, frații mei, să vă întristați, că de acum înainte mă veți avea mijlocitor către Dumnezeu, ca să-L rog pentru mîntuirea voastră; însă voi să păziți poruncile Lui".

Apoi Duminică, le-a zis să pună masa, ca să guste ceva, iar după aceea să sape mormîntul și să-l gătească, ca să meargă în pămîntul din care s-a luat. După ce s-au făcut toate acestea, sfîntul s-a sculat și, înălțînd ochii și mîinile către cer, s-a rugat mult. Apoi, binecuvîntîndu-i, iertîndu-i și cerînd și el iertare de la ei și însemnîndu-i cu semnul Sfintei Cruci, și-a dat sufletul în mîinile lui Dumnezeu. Fața lui a strălucit ca soarele, dînd semn cu aceasta de îndrăzneala lui către Dumnezeu. Deci, a adormit acest pururea pomenit părinte în 14 zile ale lunii iunie, în anul 1330 și a trăit 96 de ani. El a făcut în viața sa și minuni, din care se cade a se număra și acestea:

Un duhovnic bătrîn și îmbunătățit, cu numele Teodul, a voit odată să meargă la Sfîntul Nifon, pentru folos sufletesc. Mergînd pe drum, a ajuns la un loc prăpăstios, a alunecat și și-a lovit piciorul de o piatră mare. Din acea pricină i-a curs atîta sînge din rană, și avea atîtea dureri, încît puțin a lipsit să-și dea sufletul. Văzîndu-se că se afla într-o stare ticăloasă ca aceea, a strigat din adîncul sufletului: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, dacă Nifon este sluga ta, și are îndrăzneală către Tine, să stea curgerea sîngelui și să înceteze durerile, ca să mă însănătoșez prin rugăciunile lui și să nu mă mănînce fiarele sălbatice". Zicînd acestea, îndată a stat sîngele, au încetat durerile, și cel mort pe jumătate, s-a sculat în picioare și umbla slăvind pe Dumnezeu.

Un monah din lavră, avînd evlavie către Sfîntul Nifon, i-a trimis cu un prieten al său un vas plin cu untdelemn. Acela mergînd pe drum, s-a împiedicat și a căzut și toate cele ce avea s-au sfărîmat, numai vasul cu untdelemn a rămas întreg, și l-a dus sfîntului. Sfîntul, zîmbind, a apucat mai înainte și i-a zis: "Vezi cîtă tărie are credința fratelui care a trimis untdelemnul, că te-a mîntuit și pe tine din primejdie și a păzit sănătos și vasul cu unt-delemn, cu toate că celelalte s-au sfărîmat desăvîrșit!" Aducătorul, minunîndu-se de mai înainte vederea sfîntului, a slăvit pe Dumnezeu.

Alt monah, fiind bolnav multă vreme de durere de cap, s-a dus la doctori, cu care a cheltuit foarte mult, dar nu s-a putut vindeca. După aceea a alergat la Sfîntul Nifon și, căzînd la picioarele lui, s-a rugat fierbinte să-l vindece, zicînd: "Prea sfinte părinte, știu că orice ai cere de la Dumnezeu îți va da ție, pentru că de dragostea Lui ai ales să șezi în pustia aceasta". Sfîntul, ca un smerit cugetător, i-a răspuns: "Părinte, sînt păcătos și Dumnezeu nu ascultă pe cei păcătoși". Dar bolnavul nu înceta a se plînge, a cădea și a ruga pe sfînt, să-l vindece. Atunci, fericitul Nifon, fiind biruit de fireasca lui bunătate și milostivire, s-a rugat deasupra capului acelui monah și a ieșit un vuiet ca de un vînt silnic și îndată s-a vindecat de acea durere; deci, mulțumind sfîntului, slăvea pe Dumnezeu.

Un alt monah, fiind de sine povățuitor, s-a încrezut lui și socotelii sale, și nu spunea gîndurile lui unui duhovnicesc părinte mai sîrguitor decît el; ci, precum îl purta gîndul, așa făcea. Drept aceea, s-a rătăcit ticălosul și a primit îngerul întunericului în loc de îngerul luminii. De la acel înger al întunericului învățase multe lucruri necuviincioase și căzuse întru atîta rătăcire, încît credea că în toate faptele bune, el este mai bun decît ceilalți. Acesta s-a dus odată la Sfîntul Nifon, și sfîntul, întrebîndu-l pentru care pricină a venit la dînsul, el a răspuns: "Am venit să te văd, ca pe unul ce ești vestit în fapte bune". Sfîntul i-a zis: "Cum, tu cel atît de mare și de minunat te-ai înjosit a veni la mine preamicul și neînvățatul? Acela a răspuns: "Dumnezeu mi-a făcut bine, și darul care îl am, este al lui Dumnezeu".

Atunci cuviosul i-a zis: "Frate, darul lui Dumnezeu este smerita cugetare; al lui Dumnezeu este a te socoti că ești cel mai de pe urmă decît toți; al lui Dumnezeu este a face fapte mari și bune și a te ține că ești cel mai jos decît alții; iar acestea ce le nălucești tu sînt rătăcirile satanei care te-a învățat". Atunci, acela, rămînînd umilit din cuvintele sfîntului insuflate de Dumnezeu și venindu-și în sine, a zis: "Părinte, dacă acestea sînt ale celui viclean, te rog gonește-le cu rugăciunea ta și izbăvește-mă de nălucirea lui". Fericitul Nifon, înălțînd la cer ochii sufletului, a zis: "Doamne Iisuse Hristoase, Care ai căutat oaia cea pierdută și rătăcită și, găsind-o, ai numărat-o împreună cu celelalte oi nerătăcite; Tu, Care ai izgonit pe lupul cel răpitor, care căuta să omoare și ne-ai arătat cale de mîntuire, scapă din meșteșugirea rătăcitorului diavol, pe robul tău acesta, care, pentru prostia sa, a căzut în rătăcire, gonește de la el nălucirile diavolești, ca să Te cunoască că Tu ești Dumnezeu cel adevărat, Care pentru noi ai răbdat Cruce și moarte, și să slăvească numele Tău cel binecu-vîntat în veci. Amin".

Așa s-a rugat Cuviosul Nifon și îndată, ca un nor, s-au risipit gîndurile cele rele din ochii fratelui și a cunoscut singur ticălosul în ce mare rău era căzut. De atunci a scăpat de loviturile satanei și a grăit de Dumnezeu cu plăcere, cu multă înțelepciune și cu smerenie.

Ceasornicarul cinstitei Lavre, fiind izgonit din mănăstire pentru o greșeală oarecare ce o înfăptuise, s-a dus la Sfîntul Nifon și, spunîndu-i că l-a alungat din lavră pe nedrept, îl întreba dacă se va putea să rămînă acolo în supunerea lui. Sfîntul, văzînd mai înainte cele ce au să fie, i-a zis: "Du-te înapoi la mănăstire și cazi înaintea egumenului cu pocăință și cu smerenie, că te va primi înapoi; pentru că, dacă nu te vei duce, aici nu vei putea răbda strîmtorarea, și astfel te vei lipsi de bunătățile mănăstirii. Deci, ducîndu-te înapoi, nu va trece multă vreme, și te vei face eclesiarh, apoi egumen; însă nu se cuvine să nu ai smerită cugetare mai mult decît toate". Apoi a adăugat acestuia: "Cînd, cu ajutorul lui Dumnezeu, te vei face egumen să-ți aduci aminte de noi și să ne învrednicești părții vieții de obște". Ceasornicarul, întorcîndu-se la mănăstire, în puțină vreme s-a făcut eclesiarh, apoi egumen, după cele ce spusese mai înainte cuviosul; drept aceea, trimitea și sfîntului cele de nevoie vieții.

Altădată, trei monahi au voit să vină la Sfîntul Nifon; dar, fiindcă unul dintr-înșii era fără barbă, l-a lăsat în drum departe de chilia cuviosului și s-au dus numai cei doi. Sfîntul le-a zis: "De ce nu ați adus și pe tînărul celălalt, căci el voiește a se face locaș al Sfîntului Duh". Ei, minunîndu-se de această înainte cunoștință a sfîntului, s-au dus și au adus pe acel tînăr. Deci, folosindu-se mult de cuvintele cuviosului, și luînd binecuvîntare, s-au dus, slăvind pe Dumnezeu. Iar tînărul acela, sporind în fapta bună, după cuvîntul sfîntului, a strălucit în petrecerea monahicească.

Odată, Dositei, tatăl lui Gavriil, despre care am zis mai înainte, ruga pe Sfîntul Nifon să dea voie lui Gavriil să se ducă pentru o trebuință oarecare la mănăstirea Ivirilor. Sfîntul, văzînd mai înainte primejdia care avea să se întîmple, l-a oprit. Însă Dositei, se arăta că nu-i este nici o frică să se ducă în ziua dintîi la chilia Amalfinului, care acum se numește Anfinul. Sfîntul a zis atunci: "Dar dacă Gavriil se va robi mai încoace de chilia Amalfinului, ce va fi? Să se ducă, dar eu să nu fiu vinovat de paguba ce va urma". Dositei, crezînd cuvintelor sfîntului, nu s-a împotrivit mai mult. În seara aceea, venind un frate la dînsul, le-a spus că dincoace de chilia Morfinului, a venit o corabie de tîlhari și a robit trei monahi care se găseau din întîmplare în drumul acela, precum spusese sfîntul mai înainte.

Lîngă acesta, a mers la cuviosul și un monah de la lavră și i-a zis că ieromonahul Ioanichie a fost trimis de egumen cu alți monahi la ostrovul Schirului și, mergînd caicul mănăstirii, pe drum a fost robit de tîlhari; deci, părinții au adunat bani și au trimis să cumpere eliberarea lor, și că a dat și el un galben din partea lui. Sfîntul a zis atunci: "Fătul meu, mai bine ar fi fost să fi dat galbenul tău la săraci, căci Ioanichie și ceilalți s-au dezrobit și se află bine. Măcar de ne-am fi învrednicit și noi de mîngîierea de care se îndulcesc ei acum".

Acestea auzindu-le, monahul acela de la Sfîntul Nifon, a însemnat ziua aceea și, cînd s-a întors Ioanichie în lavră, a spus ceea ce a proorocit despre ei Cuviosul Nifon și s-a înștiințat că, după zicerea sfîntului mai înainte așa s-a și făcut. Și în ziua aceea, pe care a însemnat-o, a prins mult pește și mare și a luat mare mîngîiere întru slava lui Dumnezeu, Care slăvește pe cei ce-L slăvesc pe El în veci. Amin.


La începutul paginii | Viețile Sfinților pe luna iunie


Copyright © 1999-2016 Pagini Ortodoxe Românesti. Toate drepturile rezervate.



Home | Vietile Sfintilor | Calendar | Predici ale Parintelui Cleopa | Acatistier | Links | Cauta in site