Home | Vietile Sfintilor | Calendar | Predici ale Parintelui Cleopa | Acatistier | Links | Cauta in site


Viața Cuviosului Petru Atonitul
(12 iunie)

Viețile Sfinților pe luna iunie


Cuviosul Petru a fost de neam grec, cu rînduiala ostaș și voievod. El a venit la călugărie în acest chip: Ca voievod, fiind trimis cu multe oști la război în Siria, s-a întîmplat ca oștile grecești să fie biruite de potrivnici; deci, a fost dus în robie cu mulți alți ostași în cetatea Samara din ținutul Arabiei, care era lîngă rîul Eufratului. Acolo a fost aruncat în temniță cu lanțuri grele de fier. Petru, șezînd în lanțuri, își cerceta știința sa, și și-a adus aminte că de multe ori se gîndea să se facă monah. Deci, a cunoscut că, de aceea a dat Dumnezeu asupra lui acea pătimire și robie, deoarece nu s-a sîrguit ca scopul său cel bun să-l aducă degrabă la îndeplinire. De aceea plîngea și se tînguia mult, blestemîndu-și lenevirea sa și ocărîndu-se singur că pătimește unele ca acestea după vrednicie.

Deci, șezînd mult timp în temniță și neavînd nici o nădejde de scăpare din lanțuri, a început a se ruga cu căldură spre Atotputernicul Dumnezeu, Cel ce poate, cu judecățile Sale cele neștiute, să-l elibereze pe el din legături, precum a scos pe Adam din iad și pe Apostolul Petru din temnița lui Irod, chemînd întru ajutor și mijlocirea cea mult puternică spre Dumnezeu, a marelui făcător de minuni, Sfîntului Ierarh Nicolae, grabnicul ajutător al celor ce sînt în primejdii. El avea de mult spre dînsul mare credință și dragoste, adeseori se ruga lui cu nădejde, punînd în rugăciune tare făgăduință că, de se va izbăvi de legături, nu se va mai întoarce în lume, nici nu va mai merge la casa sa; ci îndată se va duce acolo unde Dumnezeu îl va povățui spre nevoința monahicească. El mai gîndea și aceasta: că de l-ar scăpa pe el Dumnezeu, apoi s-ar duce la Roma și acolo la mormîntul Sfîntului și marelui Apostol Petru și-ar fi lepădat perii săi împreună cu lepădarea de lume.

Deci, rugîndu-se de aceasta, Petru cel legat adăuga și mare postire, primind numai la două sau trei zile hrană. Altă dată a petrecut șapte zile flămînd și, sfîrșindu-se săptămîna postirii lui, i s-a arătat în vedenia visului arhiereul lui Hristos, Nicolae și i-a zis: "Frate Petru, rugăciunea ta am auzit-o și am luat aminte la suspinul inimii tale și m-am rugat pentru tine milostivului și iubitorului de oameni, Dumnezeu; dar de vreme ce tu singur ai fost zăbavnic spre poruncile Lui, de aceea și El nu voiește, ca degrabă să te dezlege pe tine din legături, ci ți-a rînduit ție o mîntuire mai bună; deoarece Împăratul și Stăpînul nostru i-a umplut de nădejde pe toți în Sfînta Sa Evanghelie, zicînd: Cereți și veți lua; bateți și se va deschide vouă. Deci, nu înceta, cerînd prin rugăciuni și prin suspinuri, bătînd la ușa milostivirii Lui, pînă ce, plecîndu-se spre milă, îți va da libertatea cerută, scăpîndu-te din legături și deschizîndu-ți ușile temniței celei încuiate; însă fii răbdător în rugăciune, așteptînd mila lui Dumnezeu". Acestea zicîndu-le Sfîntul Nicolae lui Petru cel legat și poruncindu-i să se întărească cu bună hrană, s-a făcut nevăzut.

Petru, deșteptîndu-se din somn și primind hrană, s-a întors iarăși la rugăciune și mai cu dinadinsul se ruga ziua și noaptea, cu bună nădejde, și neîncetat chema pe Sfîntul Nicolae, ajutătorul său. După o vreme, iarăși i s-a arătat în somn Sfîntul Nicolae, cu chipul ca și cum ar fi întristat, zicînd către dînsul cu glas lin și blînd: "Frate Petre, să mă crezi pe mine, că neîncetat m-am rugat bunătății lui Dumnezeu, dar nu știu cu ce judecăți și cu ce purtare de grijă zăbovește pentru izbăvirea ta; însă nu te deznădăjdui de milostivirea Lui, pentru că Milostivul Stăpîn a îndelungat împlinirea cererii noastre, spre cel mai bun folos al nostru, ca nu cumva, primind cineva cererea, să nu bage în seamă darul Lui. De voiești ca și de alți plăcuți ai lui Dumnezeu să se roage pentru tine, îți vestesc ție pe un rugător către dînsul mult mai puternic decît mine, pe care, de-l vei chema spre mijlocire, nu te vei lipsi de nădejde; pentru că amîndoi, cînd ne vom ruga pentru tine, cred că ne va auzi Iubitorul de oameni".

Petru a zis Sfîntului Nicolae: "Care este, sfinte stăpîne, acela care mai bine decît tine poate să se roage lui Dumnezeu, pentru că, cu ale tale rugăciuni și folosiri, toată lumea se mîntuiește și toate popoarele creștine, la tine scăpînd, primesc prin tine izbăvire din primejdiile lor". Atunci Sfîntul Nicolae i-a zis lui: "Să știi, Petre, că dreptul Simeon, care a primit pe brațele sale pe Hristos Domnul, fiind de patruzeci de zile, pentru care s-a numit și primitor de Dumnezeu, acela este!" Apoi, Petru a răspuns: "Știu, sfinte al lui Dumnezeu, pe acel sfînt bărbat despre care Sfînta Evanghelie a scris". Atunci Sfîntul Nicolae i-a grăit lui: "Pe acela, amîndoi, tu și eu, să-l pornim cu totul spre rugăciune și cele neîmplinite ale noastre rugăciuni le va scoate la bun sfîrșit; pentru că este mult mai puternic la Dumnezeu, stînd înainte aproape de Scaunul Lui, împreună cu Preacurata Stăpînă Fecioară Născătoare de Dumnezeu și cu Sfîntul Ioan Înaintemergătorul, și am mare îndrăzneală către El". Sfîntul Nicolae, zicînd aceasta, s-a dus. Petru, deșteptîndu-se din somn, iarăși s-a plecat la rugăciuni multe și la postire fără de măsură, chemînd și pe Sfîntul Simeon, primitorul de Dumnezeu, ca și pe Sfîntul Nicolae în ajutor.

Preabunul Dumnezeu, fiind rugat de plăcuții Săi cei mari, de Simion și de Nicolae, a voit să dăruiască libertate celui ce pătimea în legături; deci, Sfîntul Nicolae s-a arătat noaptea lui Petru a treia oară, dar acum nu în vis, ci aievea. Nu s-a arătat singur, ci cu Sfîntul Simeon, primitorul de Dumnezeu, și i-au zis: "Îndrăznește, frate Petre, și lepădînd mîhnirea celui de obște mijlocitor și al meu împreună rugător, pune făgăduințele tale de față și dă-i mulțumire aceluia, după Dumnezeu". Petru, ridicîndu-și ochii, a văzut pe marele Simeon, minunat la vedere, cinstit la chip și îmbrăcat în veșmîntul preoției Legii vechi, avînd în mîini toiag de aur. Petru, văzîndu-l pe acesta, s-a înspăimîntat, iar Sfîntul Simeon a zis către el: "Tu ești cel care rogi pe fratele Nicolae să te elibereze din legături și din această temniță?" Iar el, abia putînd să-și deschidă gura de spaimă, a răspuns: "Eu sînt, o, plăcutule al lui Dumnezeu, pe care te-am cîștigat și pe sfinția ta ca mijlocitor către Dumnezeu". Sfîntul Simeon i-a zis: "Dar vei împlini făgăduința ta, ca să te faci monah și să viețuiești în fapte bune?"

Petru a răspuns: "Da, stăpîne, ajutîndu-mi Dumnezeu, o voi împlini". Iar sfîntul i-a zis: "De te făgăduiești că vei face așa, să ieși acum de aici și să mergi unde vei voi; pentru că acum nimic din împiedicările cele părute ție, nu pot să te oprească". Atunci, Petru a arătat sfîntului picioarele sale cele ferecate cu fiare, iar Sfîntul Simeon s-a atins cu toiagul cel de aur ce-l purta în mîini de fiarele de la picioarele lui Petru și îndată s-au topit ca ceara de fața focului. Petru s-a sculat în picioare și a văzut temnița deschisă, s-a dus din temniță după Sfîntul Simeon, urmîndu-i aceluia cu Sfîntul Nicolae și astfel s-a aflat afară din cetate. Petru, gîndind în sine, zicea: "Oare nu este vis acesta ce se vede?"

Sfîntul Simeon, întorcîndu-se îndată spre el, i-a zis: "De ce gîndești așa, socotind că este vis mila lui Dumnezeu și ce a făcut ție? Dar nu vezi cu încredințare unde ești și cui urmezi?" Apoi, Sfîntul Simeon, încredințînd spre pază Sfîntului Nicolae pe Petru, s-a dus; iar Petru urma după Sfîntul Nicolae. Făcîndu-se ziuă, Sfîntul Nicolae a întrebat pe Petru: "Oare ai luat ceva de mîncare pentru cale?" Iar Petru a răspuns: "Nu, stăpîne, pentru că nimic n-am avut să iau!" Sfîntul Nicolae i-a poruncit să se apropie de o grădină ce se întîmplase acolo, zicîndu-i: "Vei găsi pe un om care-ți va da poame; deci, ia cîte vei avea de trebuință și urmează-mă". Petru, mergînd în grădină și luînd poame de la un om, a plecat înainte pe cale după Sfîntul Nicolae și în puțină vreme a sosit pe pămîntul grecesc. Sfîntul Nicolae a zis lui Petru: "Iată, frate, acum ești în țara ta și ai vreme liberă spre împlinirea făgăduințelor tale; deci, fă degrabă cele ce ai făgăduit, ca să nu te întorci iarăși în Samara". Aceasta zicînd, arhiereul lui Hristos, Nicolae, s-a făcut nevăzut de lîngă el.

Petru, dînd mare mulțumire lui Dumnezeu și sfinților Săi, Simion și Nicolae, îndată a început a-și împlini făgăduința; pentru că nu s-a dus la casa sa, nici s-a arătat la cunoscuții săi, ci s-a dus la Roma cea veche, ca să-și dea Celui Preaînalt făgăduințele sale și să săvîrșească cele ce a hotărît gura lui în vremea necazului. Însă, arhiereul lui Hristos, Nicolae, care a primit pentru el purtare de grijă, nu-l părăsea niciodată; căci, precum mai întîi călătorea nevăzut cu el, aducîndu-l din Arabia la greci, tot așa călătorea împreună nevăzut și prin pămîntul grecesc, pe cînd mergea la Roma, pretutindeni ocrotindu-l și îngrijindu-l ca un tată iubitor de fii sau ca un credincios milostiv și păzitor deștept și nedepărtat.

După ce Petru s-a apropiat de cetatea Roma, Sfîntul Nicolae, alergînd înainte, s-a arătat noaptea în vis episcopului, ținînd de mînă pe Petru și arătîndu-l lui și spunîndu-i toate pe rînd, cum l-a scos din Samara și din legături, și cum acela a dat făgăduință să se tundă la mormîntul Sfîntului Marelui Apostol Petru, și i-a spus cum se numește; deci, a poruncit episcopului să primească pe bărbatul cel arătat lui și să săvîrșească degrabă dorința aceluia.

Episcopul Romei, deșteptîndu-se din somn, se gîndea la acea vedenie; deci, făcîndu-se ziuă și sosind vremea dumnezeieștii Liturghii, a mers în biserica Sfîntului Marelui Apostol Petru, vrînd să vadă la arătare pe bărbatul care l-a văzut în vis. Era zi de Duminică și, adunîndu-se mult popor în biserică, nu era cu putință să afle și să cunoască pe cel căutat. Deci, episcopul, privind în popor și necunoscîndu-l, a strigat cu mare glas, chemîndu-l pe nume: "Petre, care ai venit din pămîntul grecesc și pe care Sfîntul Nicolae te-a eliberat din legăturile temniței din Samara, vino la mine". Petru, ieșind îndată din popor, s-a apropiat de el și a căzut la picioarele lui, zicînd: "Eu sînt robul tău, stăpîne". Petru se minuna, cum episcopul l-a chemat pe nume pe el, care niciodată nu l-a știut, nici îl văzuse și n-a spus nimănui izbăvirea din legături, cea știută de el; episcopul i-a zis: "Nu te minuna de aceasta frate, căci marele Nicolae, mi-a spus toate cele despre tine".

Episcopul, primind pe Petru cu dragoste, l-a tuns la mormîn-tul Apostolului Petru, după făgăduința lui, și l-a ținut la sine multă vreme, învățîndu-l și povățuindu-l pe calea mîntuirii. Apoi, poruncindu-i Dumnezeu, episcopul a eliberat pe Petru din Roma, zicîndu-i: "Mergi, fiule, unde va voi Dumnezeu să te povățuiască; iar mila Lui să fie cu tine îndreptîndu-ți calea și păzindu-te de meșteșugirile diavolești". Fericitul Petru, căzînd la picioarele episcopului, a zis: "Mîntuiește-te, cinstite părinte, mîntuiește-te ucenice al lui Hristos și împreună slujitorule cu Sfîntul Nicolae, chezașul meu, și roagă-te pentru mine păcătosul!" Petru, luînd binecuvîntare de la episcop și sărutîndu-l tot clerul lui, a ieșit din Roma; deci, punîndu-și nădejdea în Dumnezeu, voia să se întoarcă în pămîntul grecesc. Ducîndu-se la malul mării, a găsit o corabie care se ducea spre răsărit și, intrînd într-însa, a plecat și a mers fără pericol, fiind timp prielnic și liniștit.

Mergînd cu corabia multe zile, au sosit la un sat oarecare. Acolo, corăbierii au ieșit din corabie să-și coacă pîine și, intrînd într-o casă a unui locuitor din satul acela, au găsit bolnav și neputincios pe stăpînul casei, pe fiul lui și pe toți casnicii lui. După ce și-au copt pîinile, s-au așezat să mănînce, iar unul dintre ei a zis: "Ia o pîine și s-o duci în corabie cîrmaciului și părintelui". Stăpînul casei, auzind de părinte, a întrebat pe corăbier ce părinte este cu dînșii. Ei au răspuns că un monah ce se numește Petru călătorește cu dînșii de la Roma. Stăpînul casei a zis către corăbier: "Mă rog de voi, stăpînii mei, rugați pe părintele acela să vină în casa mea să o binecuvinteze și să se roage pentru noi, care sîntem bolnavi și neputincioși, că, precum vedeți, ne-am apropiat de moarte, căzînd în această neputință cumplită".

Ducîndu-se corăbierii, au spus părintelui acestea. Dar el, fiind smerit, nu voia să se arate, ferindu-se a se duce la acel om; însă, pe de-o parte, fiind silit de rugămintea corăbierilor, iar pe de alta, fiind biruit de iubirea oamenilor, știind că acel om se apropia de moarte, a mers cu dînșii și, dacă a intrat pe ușa casei, a zis: "Pace casei acesteia și celor ce viețuiesc într-însa". Stăpînul casei, îndată deșteptîndu-se ca din somn, s-a schimbat din boala cea grea și s-a simțit sănătos cu totul; și, sculîndu-se repede de pe patul unde zăcuse, a căzut la picioarele cuviosului și i le-a sărutat plîngînd. Atunci toți care erau acolo, văzînd schimbarea lui cea grabnică, adică din bolnav în sănătos, s-au mirat și au preamărit pe Dumnezeu. Apoi stăpînul casei, care cîștigase tămăduirea, a luat pe sfîntul de mînă și a înconjurat toate paturile bolnavilor; iar cuviosul, făcînd peste dînșii semnul Sfintei Cruci, i-a făcut sănătoși. Deci, tămăduind pe toți bolnavii din casa aceea, s-a întors repede în corabie și toți care erau în corabie s-au închinat lui, ca unui mare plăcut al lui Dumnezeu. Omul cel tămăduit cu toată casa sa, luînd pîine, vin și untdelemn, s-a dus la corabie să-i dea cuviosului în semn de mulțumire pentru cîștigarea tămăduirii.

Sfîntul a lăudat osîrdia lui și i-a zis ca să nu-i mulțumească lui, ci lui Dumnezeu, iar darurile aduse nu voia să le primească. Omul acela, căzînd la picioarele cuviosului cu lacrimi, grăia: "Robule de aproape al lui Hristos, dacă nu primești din mîinile noastre această mică aducere, apoi nici noi nu vom avea bucurie în casa noastră". Atunci și corăbierii au rugat pe părinte să primească cele aduse, și abia plecîndu-se, a primit; deci, binecuvîntînd pe omul acela și pe toți cei ce veniseră cu dînsul, i-a trimis la casa lor. Darurile cele aduse le-a dat corăbierilor, nevoind să guste nimic din ele, apoi a plecat mai departe. Hrana cuviosului părinte în corabie era cîte o bucățică de pîine din seară în seară, iar ca băutură lua din apa mării cîte un pahar mic, pe care Domnul o prefăcea pentru el în apă dulce.

Cuviosul Petru, adormind într-o oarecare vreme, fiind cuprins de un somn ușor, a văzut în vedenia visului pe Preacurata Fecioară Născătoare de Dumnezeu, strălucind cu lumină de slavă cerească mai mult decît soarele, și pe Sfîntul Nicolae stînd înaintea ei ca un rob, arătînd spre dînsul și grăind către Născătoarea de Dumnezeu: "Stăpînă, deoarece pe acest rob al tău a-i voit a-l mîntui din acea cumplită robie și din legăturile cele grele, acum, unde îi arăți locul la care și-ar sfîrși cealaltă vreme a vieții sale?" Ea a răspuns: "Odihna lui îi va fi în muntele Athonului; pentru că aceea este soarta mea dată mie de la Fiul meu și Dumnezeu, ca cei ce fug de gîlcevile lumești și se apucă de nevoințele duhovnicești după puterea lor și, cu credință și dragoste cheamă numele meu din suflet, acolo să petreacă fără grijă viața lor cea vremelnică și, pentru lucrurile lor cele plăcute lui Dumnezeu, să cîștige viață veșnică; pentru că iubesc foarte mult acel loc și voiesc să înmulțesc acolo rînduiala monahicească; căci mila Fiului și Dumnezeului meu, nu se va risipi în veci de la cei ce vor pustnici acolo. Dacă ei vor păzi mîntuitoarele porunci, vor stăpîni muntele acela spre miazăzi și spre miazănoapte, de la mare pînă la mare, numele lor îl voi face lăudat în toată partea de sub soare, și-i voi apăra pe toți aceia care se vor nevoi acolo în pustnicie cu răbdare!"

Cuviosul Petru, văzînd o vedenie ca aceasta și deșteptîndu-se din somn, înălța multe laude și mulțumiri lui Hristos Dumnezeu, Preacuratei Maicii Lui și marelui arhiereu Nicolae. Vîntul suflînd în ajutor, corabia mergea cu spor; iar cînd s-a apropiat de marginea muntelui Athos, corabia a stat deodată nemișcată, deși vîntul sufla în pînză și marea era adîncă. Corăbierii se mirau cu spaimă, și grăiau unul către altul: "Ce este aceasta?" Ei nepricepînd ce poate să fie, Cuviosul Petru a suspinat, apoi a zis către dînșii: "Fiilor, spuneți-mi cum se numește locul acesta?" Ei au răspuns: "Acesta este muntele Athonului". Sfîntul a zis către dînșii: "Socotesc că pentru mine a stat aici corabia nemișcată; deci, scoateți-mă la mal și lăsați-mă aici. De nu veți face aceasta, nu veți putea pleca de aici". Ei nu voiau să se lipsească de un părinte ca acesta, însă, nevoind să se împotrivească voinței lui Dumnezeu, au dezlegat pînza, s-au apropiat de pămînt, au scos pe sfîntul din corabie și l-au lăsat acolo, vorbind între ei și despărțindu-se cu plîngere și cu tînguire, zicînd: "De mare acoperămînt și ajutor ne lipsim astăzi!" Iar sfîntul grăia către dînșii: "Dumnezeu cel iubitor de oameni, Care este pretutindeni și toate le împlinește, Acela să călătorească împreună cu voi și să vă păzească de tot răul".

Zicînd aceasta și dîndu-le sărutarea cea de pe urmă întru Domnul, a îngrădit corabia cu semnul Sfintei Cruci și binecuvîn-tîndu-i pe toți, i-a lăsat în calea lor. Iar el, mergînd de la marginea acelui munte prin locuri surpăcioase și, trecînd multe văi cu desimi prin prăpăstii și păduri, a găsit la un loc o peșteră foarte întune-coasă, în care era o mulțime de tîrîtoare cu care se încuibaseră și diavolii; deci, s-a sălășluit în acea peșteră. Dar ce fel de ispite a răbdat cuviosul de la diavoli și cîte primejdii a suferit, nu este cu putință a le spune, însă se cade ca o parte din ele să se povestească.

Cuviosul Petru, sălășluindu-se în peștera aceea, se ruga lui Dumnezeu ziua și noaptea. Astfel a petrecut două săptămîni, negustînd nici o hrană. O răbdare ca aceasta pustnicească, neputînd diavolul să o sufere, și-a adunat oștile sale înarmate ca de război, cu săgeți și cu arcuri, cu săbii și cu sulițe, și au intrat în peștera aceea, strigînd cu glasuri înfricoșătoare și cu răcnete mari iuțindu-se și izgonind de acolo pe Cuviosul Petru. Și se vedeau diavolii cum întindeau arcurile și cum dădeau drumul la săgeți contra lui; alții scoteau săbiile și îndreptau sulițele spre împungerea lui; iar alții prăvăleau pietre mari, încît pămîntul se cutremura și peștera voia să se prăvălească.

Cuviosul, văzînd toate acestea, nu se mai aștepta pe sine să fie între cei vii, ci grăia întru sine: "Să mor aici, dacă astfel a voit Dumnezeul meu". Apoi, ridicîndu-ți ochii în sus și înălțîndu-și mîinile, a strigat cu glas mare, zicînd: "Preasfîntă Născătoare de Dumnezeu Fecioară Marie, ajută robului Tău!" Deci, cînd au auzit diavolii numele Preasfintei Născătoare de Dumnezeu - nume înfri-coșat și de spaimă pentru ei, iar pentru noi dulce și preadorit -, îndată s-au stins cu sunet. Iar sfîntul, chemînd încă numele lui Iisus Hristos cu glas mare, ca și cu un bici sau ca și cu o praștie, izgonea pe cei ce fugeau; pentru că striga și zicea: "Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul meu, nu mă lăsa pe mine!" După aceea, nu s-au mai auzit glasurile cele diavolești pînă la o vreme. Deci, cuviosul petrecea fără de tulburare, slăvind pe Dumnezeu și pe Preacurata Născătoare de Dumnezeu. Hrana lui era la început pîinea, pe care o luase din corabie; apoi, sfîrșindu-se acea pîine, se hrănea cu verdețurile pustiei și cu poame de copaci sălbatici, care erau în muntele acela. El s-a hrănit astfel pînă la vremea, în care a început a i se aduce cu mîinile îngerești mană din cer, de care lucru se va pomeni mai pe urmă, iar acum să ne întoarcem iarăși la cuvîntul cel dintîi.

După cea dintîi năvălire tîlhărească a vrăjmașului, trecînd cincizeci de zile, diavolul a venit iarăși cu multă putere de diavoli, s-a înarmat cu chipul cel dintîi contra nebiruitului ostaș al lui Hristos, pornind contra lui toate fiarele care erau în muntele acela și pe toate vietățile care se tîrăsc pe pămînt și încă singur diavolul și prietenii lui s-au închipuit în multe feluri de fiare și tîrîtoare. Deci, unele se tîrau pe lîngă picioarele sfîntului, altele șuierau cu înfricoșat glas, altele, căscînd gura, voiau să-l înghită de viu și pe față i se repezeau; și acea vedere era înfricoșată și groaznică din toate părțile. Dar cuviosul, îngrădindu-se cu semnul Sfintei Cruci, și chemînd numele lui Hristos Dumnezeu și al Preacuratei Maicii Lui, iarăși a făcut deșartă puterea acelora și a izgonit-o departe de la sine; iar el, dănțuind, se veselea întru Dumnezeu, Mîntuitorul său.

Cuviosul sfîrșind anul cel dintîi al pustniciei sale și desele lupte cu diavolii, în cele din urmă diavolul s-a închipuit într-unul din slugile lui Petru, care îi slujea lui cînd era în lume voievod și, alergînd, a căzut cu osîrdie la picioarele cuviosului și voia să i se închine lui, fiind plin de necurățenie. Apoi, șezînd, a început a plînge și a zice astfel: "Am auzit, stăpîne al nostru, că ai fost prins în război, dus în Samara și închis într-o temniță întunecată. Iar Dumnezeu, cu rugăciunile Sfîntului Părintelui nostru Nicolae, te-a izbăvit pe tine de acolo și te-a adus în pămîntul grecesc. Drept aceea, toți cei ce sîntem în casa ta te-am căutat pretutindeni, plîngînd și tînguindu-ne, și am înconjurat multe cetăți și sate întrebînd de tine; și neputînd să te aflăm, nici să știm unde ești, ne-am rugat cu lacrimi către Sfîntul Nicolae să ne descopere nouă unde este și la ce loc petrece visteria noastră cea ascunsă.

Sfîntul Nicolae n-a trecut cu vederea rugăciunea noastră, ci ne-a arătat nouă toate cele despre tine, și ne-am bucurat foarte mult. Eu, ajungînd înainte de toți, am alergat la tine stăpînul meu; deci, sculîndu-te de aici, să mergi la casa ta, ca să te vadă pe tine toți cei ce doresc să-ți vadă fața; astfel se va preamări întru tine Dumnezeu, Cel ce te-a izbăvit pe tine cu minune de la robie și din legături. Pentru liniște să nu te mîhnești, căci și acolo sînt mănăstiri și locuri liniștite de sihaștri, și unde îți va plăcea ție, acolo îți vei alege un locaș spre liniștea ta. Deci, singur să o socotești aceasta cu adevărat. Ce iubește Dumnezeu mai bine din aceste două lucruri? Sihăstria pustiei, în care unii se sălășluiesc în crăpături de pietre și în munți și singur se folosește numai pe sine? Sau folosul ce se face multora de către un bărbat plăcut și insuflat de Dumnezeu, care prin învățătura sa, pe mulți la Dumnezeu îi întoarce și-i povățuiește la calea mîntuirii? Cu adevărat a doua este mai bună, mărturisind în Sfînta Scriptură singur Dumnezeu: "Cel ce va scoate om cinstit din cel nevrednic, va fi ca gura Mea". Și să știi că mulți sînt în cetatea noastră rătăciți întru întuneric de patimi și au trebuință de unul care poate a-i povățui pe dînșii la pocăință. Deci, prea multă răsplătire de la Dumnezeu se află ție de față, stăpînul meu, dacă, venind, îi vei întoarce pe ei la Dumnezeu; ci pe noi slugile tale, cei ce cu toată inima te iubim pe tine, pentru ce ne treci așa cu vederea, abătîndu-te de la noi și ascunzîndu-te în pustiul acesta?"

Acestea și cele asemenea cu acestea grăindu-le diavolul cu lacrimi cîtăva vreme, a început sfîntul a se tulbura puțin și, lăcrimînd, a zis către el: "La acest loc nici înger, nici om nu m-a adus pe mine, ci singur Dumnezeu și Preacurata Născătoarea de Dumnezeu; și, de nu va fi voia și porunca acelora ca să ies eu de aici, apoi nu voi ieși". Diavolul, dacă a auzit pomenind numele lui Dumnezeu și al Născătoarei de Dumnezeu, îndată s-a stins; iar sfîntul s-a minunat de meșteșugirea cea diavolească și, însemnîndu-se cu semnul Sfintei Cruci a tăcut, ridicîndu-și mintea sa către Dumnezeu.

După ce au trecut șapte ani, mult meșteșugărețul vrăjmaș, adică diavolul, s-a închipuit în îngerul luminii, avînd în mîini o sabie ascuțită și, stînd înaintea peșterii, a strigat, zicînd: "Petru, rob al lui Hristos, ieși la mine, că-ți voi spune ție cuvinte bune". Iar sfîntul a grăit: "Cine ești tu care vrei să-mi spui mie cuvinte bune". Iar vicleanul înșelător a zis: "Eu sînt arhistrategul Domnului trimis la tine, întărește-te și îmbărbătează-te, bucură-te și te veselește, că s-au gătit ție scaun slăvit și cunună nevestejită de la Dumnezeu. Deci, acum locul acesta lăsîndu-l, să te duci în lume spre întărirea și folosul multora, că și izvorul de apă cel ce este aproape de tine s-a uscat cu dumnezeiască poruncă, pentru ca fiarele cele ce năvălesc asupra ta să moară de sete".

Acestea le-a zis meșteșugărețul vrăjmaș, trimițînd mai înainte pe acest diavol, ca să oprească la timp curgerea apei. Dar Sfîntul Petru, fiind smerit împotriva înșelătoarelor cuvinte ale diavolului, a răspuns, zicînd: "Cine sînt eu într-acest fel ca arhistrategul Domnului să vie la mine, cel ce sînt asemenea cu un cîine netrebnic". Diavolul a zis: "Nu te mira de aceasta, rob al lui Dumnezeu, pentru că tu ai covîrșit pe Moise, pe Ilie, pe Daniil și pe Iov; ai covîrșit pe Moise și pe Ilie cu postirea, pe Daniil cu fiarele și cu tîrîtoarele, cărora le-ai astupat gura, iar pe Iov l-ai covîrșit cu răbdarea ta și pentru aceea te vei numi mare la ceruri. Acum sculîndu-te, vei vedea lipsirea apei și degrabă, plecînd de aici, să te duci în mănăstirile cele ce sînt în lume. Eu voi fi cu tine, și voi mîntui pe mulți prin tine, zice Domnul Atotțiitorul!" Atunci sfîntul a răspuns diavolului, zicînd: "Să știi, că de nu vor veni aici, ajutătoarea mea cea întru toate, Născătoarea de Dumnezeu și vrednicul ajutător întru primejdiile mele, Sfîntul Ierarh Nicolae, nu mă voi depărta de aici!" Diavolul, cum a auzit pomenirea numelui Născătoarei de Dumnezeu și al Sfîntului Nicolae, îndată a pierit.

Sfîntul, cunoscînd meșteșugul diavolului și neputința lui, s-a rugat lui Dumnezeu, zicînd: "Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul meu, iată vrăjmașul meu umblă răcnind, căutînd să mă înghită, dar Tu cu puternica Ta mînă mă îngrădește pe mine robul Tău; de aceea mulțumesc Ție, că nu Te-ai depărtat de la mine. Încă mă rog Ție, Stăpîne, Preabunule, ca pînă în sfîrșit să nu mă părăsești". Deci, după ce a trecut ziua aceea și a venit noaptea, cuviosul a adormit puțin și i s-a arătat în vedenia visului grabnica ajutătoare a creștinilor, iubitoarea de oameni, Stăpîna Preacurată Maria, Născătoarea de Dumnezeu, împreună cu Sfîntul și Marele Nicolae, și au zis către dînsul: "De acum înainte să nu te mai înspăimînți, că Dumnezeu este cu tine și îngerul Domnului cel adevărat, dimineața te va cerceta și-ți va aduce hrană din cer; pentru că aceluia i s-a poruncit de la Dumnezeu, ca de astăzi la patruzeci de zile să-ți aducă aceasta hrană în toate zilele vieții tale". Preacurata Născătoare de Dumnezeu i-a mai arătat Sfîntului Petru și mană, zicîndu-i: "Din acest fel de hrană ți se va aduce ție de înger în toate cele patruzeci de zile". Aceasta grăind Stăpîna și pace dîndu-i lui, s-a dus de la dînsul; iar Petru, căzînd la pămînt, s-a închinat și a sărutat acel loc unde stătuseră picioarele Născătoarei de Dumnezeu și ale Sfîntului Nicolae.

A doua zi, după cuvîntul Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu, a venit îngerul lui Dumnezeu și i-a adus hrană cerească și, dîndu-i-o lui, s-a dus; iar el, mulțumind lui Dumnezeu și Preacuratei Maicii Lui Dumnezeu, a gustat din acea mană, care i se adusese din mîini îngerești și atît s-a întărit cu dînsa, încît patruzeci de zile a putut să trăiască fără hrană. După ce s-au sfîrșit cele patruzeci de zile, îngerul îi aducea lui mană și Sfîntul Petru se întărea cu ea încă alte patruzeci de zile. Astfel s-a liniștit singur în post și rugăciuni cincizeci și trei de ani, scăpînd de ispitele diavolești, cele ce la început adesea i se făceau lui. Toate nălucirile, înfiorările și meșteșugirile diavolești, cu puterea cea nevăzută a lui Dumnezeu, au fost gonite departe de la dînsul.

Deci, cuviosul în atîția ani n-a văzut față omenească, nici nu avea vreo haină de acoperit goliciunea trupească, nici altceva de trebuință firii omenești nu avea, ci numai cerul acoperămînt și pămîntul pat; iar în vremea verii se ardea de căldura soarelui și iarna degera de frig. Toate acestea le răbda pentru dragostea lui Dumnezeu și pentru răsplătirea ce va să fie. Iar cînd Domnul a voit să arate pe robul său oamenilor, a rînduit cu purtarea sa de grijă un lucru ca acesta: Un oarecare vînător, luîndu-și arcul și tolba, a plecat ca să vîneze fiare prin muntele acela. El, trecînd prin multe locuri cu surpături, văi adînci și dealuri dese, a ajuns în locul unde Cuviosul Petru petrecea viața asemenea cu îngerii.

Cînd vînătorul s-a apropiat de locul acela, a văzut ieșind din dumbravă un țap mare care, jucîndu-se, mergea de departe înaintea vînătorului. Deci, vînătorul văzînd acel țap ales, a alergat după el toată ziua, căutînd să-l prindă pe el. Deci, țapul, povățuindu-se de dumnezeiasca voie, a venit deasupra peșterii cuviosului și a stat, iar vînătorul, căutînd cum l-ar putea vîna pe el, a văzut pe partea dreaptă stînd lîngă țap un bărbat cu barba deasă avînd perii capului pînă la coapsă, cu trupul gol și cu perii crescuți ca la o fiară. Vînătorul, văzîndu-l pe acel pustnic, s-a înspăimîntat foarte mult și s-a pornit înapoi pe fugă. Sfîntul Petru, văzîndu-l pe el fugind, a strigat către dînsul cu glas mare, zicînd: "De ce te temi, frate, și pentru ce fugi de mine? Căci eu sînt om ca și tine iar nu nălucire diavolească cum ai socotit! Deci, întoar-ce-te, și vino la mine și-ți voi spune toate cele despre mine, că pentru aceasta te-a trimis pe tine Domnul aici".

Atunci vînătorul, auzind glasul acela, s-a întors din fugă și a venit, cutremurîndu-se, la cuviosul părinte care îl chema pe el. Atunci sfîntul i-a poruncit lui să nu se teamă; deci l-a cuprins și l-a sărutat pe el întru Domnul și, șezînd cu dînsul, a început a vorbi, spunîndu-i lui cu de-amănuntul toate cele despre el. I-a spus cum a fost voievod și cum a fost prins în război, cum a fost dus în cetatea Samara și ținut în lanțuri, cum a fost scos din lanțuri prin arătarea Sfîntului Nicolae și a Sfîntului Simeon, primitorul de Dumnezeu, și cum a fost dus la Roma; iar de acolo cum s-a întors și cu ce chip s-a sălășluit în muntele acela. I-a mai spus cum s-a luptat cu diavolii, cu ce se hrănea, cîți ani a viețuit și, în scurt să zicem, a spus toată viața lui acelui vînător.

Acel vînător, auzind cele grăite lui de către sfînt, s-a înspăimîntat și s-a umilit, zicînd: "Acum am cunoscut, că m-a cercetat pe mine Domnul cu darul Său și te-a arătat mie nevrednicului, o, părinte, plăcutul Său cel ascuns. Deci, de acum înainte voi petrece cu tine, robule al lui Dumnezeu!" Iar cuviosul i-a grăit: "Nu va fi așa, fiule, ci mai întîi să mergi la casa ta și te ispitește pe tine singur, de vei putea să suferi nevoințele cele pustnicești. Însă să te ispitești pe tine astfel: înfrînează-te de carne, de vin, de brînză și de unt, iar mai înainte de toate înfrînează-te de femeia ta. Partea moștenirii tale să o împarți săracilor, să te silești la post și la rugăciuni și să iei aminte la tine însuți cu suflet umilit. Așa să petreci tot anul acesta și, după săvîrșirea anului, să vii iar la mine și ceea ce va fi plăcut lui Dumnezeu aceea ți se va porunci".

Aceasta zicîndu-i sfîntul și dînd vînătorului binecuvîntare și rugăciune, ca o logodire, l-a trimis la locul său și cel din urmă cuvînt i-a spus aceasta: "Mergi, fiule, cu pace, iar taina cea arătată ție să o păzești, nespunînd-o la nimeni; căci comoara cea descoperită se fură". Vînătorul, închinîndu-se sfîntului, s-a dus slăvind și mulțumind lui Dumnezeu că s-a învrednicit a vedea în trup pe un plăcut al lui Dumnezeu, atît de mare, și a vorbi cu el. Deci, mergînd acasă, a făcut toate cele ce i se porunciseră de Sfîntul Petru.

Sfîrșindu-se anul acela, vînătorul a luat cu sine pe fratele său și doi călugări și a mers în corăbioară pînă la malul acela, în dreptul căruia era petrecerea Sfîntului Petru în pustie. Sosind în acel loc, a ieșit la mal și a mers drept prin pustia muntelui. Ajungînd ei la peștera aceea, unde locuia plăcutul lui Dumnezeu, vînătorul, pornindu-se cu cea mai fierbinte dragoste, a apucat înainte de toți și a alergat la peșteră. Dar acolo a găsit pe cuviosul părinte zăcînd mort la pămînt, avînd mîinile strînse pe piept în chipul crucii, cu ochii închiși frumos și celelalte părți ale trupului îngrijite cu cinste. Vînătorul, văzînd aceasta, s-a înspăimîntat și, căzînd înaintea trupului cuviosului, se tînguia cu plîngere mare; apoi l-au ajuns și cei ce-i urmau lui. El, văzînd pe un mort cinstit ca acela și pe prietenul lor plîngînd deasupra lui, l-au întrebat: "Cine este acesta ce s-a aflat mort și pentru ce plîngi așa de amar pentru el?" Vînătorul, plîngînd și tînguindu-se, a început a le spune cu de-a-mănuntul toată viața Cuviosului Petru, precum singur o auzise din gura lui, anul trecut.

Aceia, auzind de lucrurile cele de mirare ce li s-au spus, s-au umilit în inimile lor și au plîns cu amar că nu s-au învrednicit să vadă între cei vii, nici să audă cuvintele celui atît de mare rob al lui Dumnezeu. Fratele acelui vînător, fiind cuprins de duh necurat, cînd s-a atins de moaștele sfîntului, îndată a cîștigat tămăduire; pentru că diavolul, trîntindu-l la pămînt, a strigat cu glas mare, zicînd: "O, Petre, au nu-ți ajunge că m-ai izgonit din peștera mea? Acum mă izgonești și din această locuință?" Aceasta zicînd, a ieșit din gura omului ca un fum, încît omul acela zăcea ca un mort, apoi, după puțină vreme, s-a sculat sănătos și, în mintea lui, a zis către fratele său: "Îți mulțumesc, stăpînul meu frate, că m-ai adus aici la bine!" Apoi, căzînd cu mulțumire la moaștele cuviosului, le-a sărutat cu bucurie.

După aceasta, toți împreună, luînd cinstitele moaște ale plăcutului lui Dumnezeu, le-au adus la mal și, punîndu-le în corăbioara lor, le-au dus într-un sat vestit, care era sub stăpînirea Macedoniei. Acolo, dîndu-se multe tămăduiri de la moaștele sfîntului, episcopul cetății a auzit și, mergînd cu tot clerul său, a luat acele moaște dătătoare de tămăduiri ale Cuviosului Petru. Aducîndu-le cu cinste la episcopia sa și punîndu-le într-o raclă de mare preț, cîntînd trei zile și trei nopți laudă lui Dumnezeu cu tot poporul, le-a îngropat în biserică, întru slava Preasfintei Treimi, a Tatălui și a Fiului și a Sfîntului Duh Dumnezeu, Cel slăvit de toată făptura, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.


La începutul paginii | Viețile Sfinților pe luna iunie


Copyright © 1999-2016 Pagini Ortodoxe Românesti. Toate drepturile rezervate.



Home | Vietile Sfintilor | Calendar | Predici ale Parintelui Cleopa | Acatistier | Links | Cauta in site