Home | Vietile Sfintilor | Calendar | Predici ale Parintelui Cleopa | Acatistier | Links | Cauta in site


Sfîntul Sfințit Mucenic Marcel, Episcopul Romei, și cei împreună cu el
(7 iunie)

Viețile Sfinților pe luna iunie


Sfîntul Marcel a fost de neam din Roma. Tatăl său se numea Benedict, care a luat scaunul episcopiei după Sfîntul Mucenic Marcelin și a stat pe dînsul cinci ani și șase luni, în zilele păgînilor împărați ai Romei Dioclețian, Maximian Erculie și Maximian care se mai numea Galerie și Maxentie.

Pe vremea aceea, în Roma s-au petrecut următoarele fapte: Maximian, supranumit Erculie, pe care Dioclețian l-a luat cu sine la împărăție, cînd s-a întors din părțile Africii în Roma, vrînd să facă un lucru plăcut împăratului Dioclețian - pe cînd acela se afla la răsărit -, a început a zidi în Roma, în numele lui, niște palate de piatră, care se numeau Terme - băi calde - pentru spurcatele lor odihne. Deci, aflînd printre ostașii Romei mulți care credeau în Hristos, a luat de la dînșii cinstea ostășească și i-a judecat la o robie ca aceasta, precum a luat Faraon pe israeliteni în Egipt - unii să ardă cărămizi, alții să aducă var iar alții să sape la pămînt și să care piatră la zidirea acelor palate de băi. Aceasta o făcea spre batjocora tuturor creștinilor din Roma, deoarece știa că mulți romani, nu numai poporul cel prost, dar și din cei de neam mare, țineau credința creștinească, deși nu pe față. Pe atunci era în Roma un bărbat oarecare, bogat și cinstit, crezînd în Hristos, cu numele Trason. Acela, crezînd în Hristos și auzind că creștinii sînt chinuiți în robia cea grea și slăbiți de foame, a început a le da în ascuns din averile sale haine, hrană și toate cele de trebuință, prin ajutorul a patru bărbați temători de Dumnezeu, aleși de dînsul pentru aceasta, ale căror nume erau acestea: Sisinie, Chiriac, Smaragd și Larghie.

Fericitul Marcel, înștiințîndu-se de aceasta, s-a umplut de bucurie mare pentru milostenia făcută sfinților. Deci, chemînd la el pe cei patru bărbați și aflînd de toate îndurările lui Trason, i-a mulțumit foarte mult; iar pe Sisinie și pe Chiriac i-a făcut diaconi ai Bisericii Romei. Dar, într-o noapte, cînd cei doi diaconi duceau în spate hrana trimisă sfinților mucenici de Trason, au fost prinși de ostașii păgîni și duși la tribunul Exuperie. Tribunul, văzîndu-i, a poruncit să-i arunce în temnița poporului. A treia zi a spus de dînșii împăratului Maximian, iar împăratul i-a osîndit la aceeași robie la care lucrau și ceilalți, adică i-a numărat în rîndul celor ce cărau nisip la zidirea băilor. Acolo era un bărbat oarecare, anume Saturnin, bătrîn cu anii și care nu putea să ducă sarcina ce i se punea pe spate. Deci fericiții diaconi Sisinie și Chiriac ajutau acelui bătrîn și nu numai sarcinile lor le purtau, dar și sarcinile altora; iar în gura lor aveau neîncetat cîntări de psalmi spre binecuvîntarea lui Dumnezeu. Toate acestea le-a spus păzitorul tribunului, iar tribunul, împăratului. Atunci împăratul a poruncit ca să se aducă Sisinie înaintea lui. Văzîndu-l, împăratul l-a întrebat: "Cum te numești?" Sfîntul a răspuns: "Eu păcătosul mă numesc Sisinie și sînt rob al robilor Domnului nostru Iisus Hristos". Zis-a Maximian: "Care sînt stihurile pe care voi le cîntați?" Răspuns-a diaconul: "Dacă ai fi cunoscut puterea celor ce se cîntă de noi, ai fi cunoscut și pe Ziditorul tău". Zis-a împăratul: "Cine este ziditorul meu, dacă nu nebiruitul Erculie?" Grăit-a diaconul: "Nouă ne este scîrbă nu numai a-l numi, dar și a auzi de dînsul". Împăratul a zis: "Alege-ți una din două: ori să aduci jertfă zeului Erculie, ori îți voi arde trupul în foc". Sfîntul a răspuns: "Eu doresc de mult aceasta, ca să mă învrednicesc a pătimi pentru Hristos Dumnezeul meu, ca astfel să primesc cununa cea dorită a muceniciei".

Împăratul, mîniindu-se, l-a dat spre muncire lui Laodichie eparhul. Acela l-a aruncat în temnița lui Mamertin și acolo a petrecut mucenicul 17 zile. După împlinirea zilelor acelora, eparhul voia ca pe Sfîntul Sisinie diaconul, legatul lui Hristos, să-l aducă înaintea sa la întrebare. Deci, fiind scos din temniță, a fost dus mai întîi la Apronian Comentarisie, spre care căutînd, l-a văzut luminat cu o lumină preaminunată și a auzit încă și un glas, grăind: Veniți binecuvîntații Părintelui Meu, de moșteniți împărăția cea gătită vouă de la facerea lumii. Apronian, umplîndu-se de spaimă și de cutremur, a căzut la picioarele Sfîntului Sisinie și a zis: "Te jur pe Hristos, pe care Îl propovăduiești, ca să mă botezi fără de întîrziere, și să mă faci părtaș cununii tale". Deci, în acel ceas s-a și adus apă. Apoi Sfîntul diacon Sisinie, învățînd pe Apronian, a binecuvîntat apa și pe cel ce-l învățase l-a băgat gol într-un vas plin cu apă, și i-a zis: "Crezi întru Unul Dumnezeu, Tatăl Atot-țiitorul și Fiul Lui Cel Unul născut, în Domnul nostru Iisus Hristos, și în Duhul Sfînt?" El a răspuns: "Cred". Sfîntul Sisinie a grăit: "Să te lumineze Tatăl, Fiul și Sfîntul Duh". Apoi l-a scos din apă.

După aceea, l-a dus la Sfîntul Marcel, episcopul Romei, și acela a uns pe cel nou luminat cu Sfîntul Mir. După aceea, săvîrșind Sfînta Liturghie, i-a împărtășit pe amîndoi, cu Preacuratul Trup și Sînge al Domnului nostru Iisus Hristos.

Într-aceeași zi, pe la amiază, eparhul Laodichie a poruncit să pună înaintea sa pe Sisinie diaconul. Deci, a venit cu dînsul fericitul Apronian Comentarisie, robul lui Hristos cel nou luminat și a început a striga către eparh, zicînd: "Pentru ce vă ridică pe voi diavolul contra robilor lui Dumnezeu, care sînt nevinovați, ca să le faceți atîtea răutăți?" Eparhul, minunîndu-se de cuvintele lui Apronian, a zis către dînsul: "După cum văd, și tu te-ai făcut creștin!" Fericitul Apronian a răspuns: "Amar mie, ticălosul, că mi-am pierdut zilele în păgînătate, necunoscînd pînă acum pe adevăratul Dumnezeu". Eparhul a zis: "Cu adevărat acum îți vei pierde zilele".

Atunci a poruncit să-i taie capul, zicînd: "De nu va pieri acesta, apoi mulți vor pieri după el. Și a scos pe Sfîntul Apronian afară din cetate, ca la două mile, și tăindu-i capul, a luat astfel cununa muceniciei. După aceea, eparhul a poruncit ca pe Sfîntul diacon Sisinie și pe bătrînul Saturnin cel mai sus pomenit, să-i arunce în temniță, zicînd către ei: "De nu veți jertfi zeilor, vă voi pierde cu diferite munci".

Pe cînd ședeau ei în temniță, veneau mulți necredincioși și se botezau de ei fără de temere. Iar după ce au trecut patruzeci de zile, eparhul Laodichie, auzind despre aceea, a poruncit să pregătească divan în capiștea zeiței Teliuri și, șezînd acolo, a poruncit să aducă pe bătrînul Saturnin și pe diaconul Sisinie. Deci, aducînd înaintea lui pe cei legați pentru Hristos, ferecați cu lanțuri de fier și cu picioarele desculțe, eparhul le-a zis: "De ce n-ați lepădat încă deșarta înșelăciune creștinească și să vă închinați zeilor, cărora se închină împărații?"

Răspuns-a Sfîntul Sisinie diaconul: "Noi, păcătoșii, ne închinăm Domnului nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu și niciodată nu ne vom pleca capetele noastre înaintea diavolilor și pietrei celei neînsuflețite". Laodichie a zis: "Să se aducă aici cățui de aramă, în care se aduce zeilor tămîie".

Deci, îndată au adus cățuile cele de aramă pline cu cărbuni aprinși, iar muncitorul silea pe sfinți ca să aprindă tămîie zeilor. Atunci Sfîntul bătrîn Saturnin a zis: "Domnul să sfărîme pe zeii păgînilor". Și îndată, topindu-se, cățuile cele de aramă s-au vărsat. Aceasta văzînd-o, doi ostași, Papie și Mavru, au strigat, zicînd: "Cu adevărat Dumnezeu este Iisus Hristos, pe Care Îl cinstesc Sisinie și Saturnin". Deci, eparhul Laodichie, umplîndu-se de mînie, a poruncit să spînzure pe sfinții mucenici Saturnin și Sisinie, pe un lemn de muncire și să-i bată aspru cu vine de bou și cu toiege noduroase. Iar ei ziceau: "Slavă Ție, Doamne Iisuse Hristoase, că ne-ai învrednicit a fi prieteni robilor Tăi care au pătimit pentru Tine!" Iar ostașii, Papie și Mavru, privind la pătimirea sfinților, iarăși au strigat, zicînd eparhului: "Pentru ce vă ridică pe voi diavolul contra robilor lui Dumnezeu, să-i munciți fără de vină?" Iar Laodichie, mîniindu-se pe acei ostași, a poruncit să-i bată cu pietre peste gură, încît le-au sfărîmat gura, apoi i-a aruncat în temniță.

Mucenicilor lui Hristos, fiind spînzurați spre muncire, li s-au ars subțiorile cu lumînări aprinse, iar ei, pătimind unele ca acestea, mulțumeau lui Dumnezeu cu fețe luminoase. Deci, într-aceeași zi, muncitorul a hotărît contra lor sentința de moarte. Pentru aceea i-au luat de la muncire și i-au dus după cetate, pe calea Numentaniei, și acolo le-au tăiat capetele lor. Iar Trason, bărbatul dreptcredincios mai sus pomenit, cu preotul Ioan, luînd trupurile lor, le-a îngropat la moșia sa, lîngă calea Salariei. Atunci ostașii cei aruncați în temniță (Papie și Mavru), dorind Sfîntul Botez, se rugau lui Hristos și au ieșit din temniță prin ușile deschise, neoprindu-i nimeni și, mergînd la preasfințitul Marcel, episcopul Romei, au primit de la el Sfîntul Botez. După Botez, mergînd, iarăși s-au predat ostașilor care îi căutau și i-au dus înaintea eparhului. Eparhul, văzîndu-i, a zis către ei: "Acum am cunoscut că voi sînteți creștini". Sfîntul Papie a zis: "Cu adevărat sîntem creștini". Eparhul Laodichie a zis: "Lepădați deșarta înșelăciune creștinească și închinați-vă idolilor, cărora se închină împărații". Sfîntul Mavru a răspuns: "Să se închine lor toți cei ce s-au deznădăjduit de sufletele lor și toți cei care doresc să piară în veci". Eparhul a zis: "Voi v-ați deznădăjduit de sufletele voastre, de nu veți jertfi zeilor celor fără de moarte; deci, ascultați-mă pe mine și faceți cele ce vă zic, ca să fiți vii".

Sfîntul Papie a răspuns: "Tu jertfește-te lor, ca să viețuiești în muncile cele veșnice!" Atunci eparhul a poruncit să-i întindă la pămînt și să-i bată foarte mult cu vergi. Ei, fiind bătuți fără de milă, nu strigau nimic altceva, decît numai aceasta: "Iisuse Hristoase, ajută nouă, robilor Tăi!" După aceea muncitorul a poruncit să-i bată cu vergi de plumb. Și astfel, fiind bătuți mult, și-au dat sufletele lor în mîinile lui Dumnezeu, iar trupurile lor, luîndu-le noaptea Ioan preotul, le-a îngropat cu cinste, după porunca Sfîntului Marcel, episcopul Romei, lîngă mormîntul Sfinților Mucenici Sisinie și Saturnin, care au pătimit mai înainte.

Într-acea vreme a venit la Roma împăratul Dioclețian, căruia Laodichie i-a spus cele despre sfinții mucenici, pe care, muncindu-i, i-a pierdut cumplit. Împăratul s-a bucurat de muncile ce le dăduse și l-a lăudat foarte mult pentru acea ispravă.

Sfîntul Chiriac, diaconul cel pomenit mai sus, pe care l-a făcut diacon preasfințitul Marcel, era împreună în temniță și în robia cea grea cu Sfîntul Sisinie, cu Smaragd și cu Larghie, ca și ceilalți ostași ai lui Hristos. Ziua era scos la lucrul cel greu, iar noaptea era închis în temniță. Deci, fericitului Chiriac i se dăduse darul de la Dumnezeu ca să tămăduiască neputințele; și, venind mulți la el, îi aduceau pe neputincioșii lor, pentru care Sfîntul Chiriac, făcînd rugăciune, îi tămăduia. Orbii se luminau, cei slăbănogi primeau sănătate, izgonea diavolii din oameni și cu rugăciunile sale tămăduia toate bolile.

Împăratul Dioclețian avea o fiică, care era muncită de duhul cel necurat. Deci, înștiințîndu-se el despre acea nenorocire, s-a mîhnit foarte mult și de întristare n-a gustat nimic în ziua aceea. Cînd a intrat în cămara fiicei sale, unde se îndrăcea ea, diavolul a strigat prin gura fecioarei, zicînd: "Nu voi ieși, nici va putea cineva să mă izgonească, de nu va veni Chiriac diaconul".

Deci, Dioclețian îndată a poruncit să caute pe Chiriac. Și, aflîndu-l în legături, l-au adus la împăratul cu amîndoi tovarășii săi, cu Smaragd și cu Larghie. Împăratul l-a rugat să intre în cămara fiicei sale și să ajute aceleia ce pătimește. Deci, Sfîntul Chiriac, mergînd la ea, a zis duhului celui necurat ce o muncea: "În numele Domnului nostru Iisus Hristos, îți poruncesc să ieși din această fecioară!" Diavolul, prin gura ei, a răspuns: "De voiești să ies dintr-însa, dă-mi alt vas în care să intru!" Sfîntul Chiriac a zis: "De poți, intră în trupul meu". Răspuns-a diavolul: "Nu pot intra în vasul tău, căci este închis și pecetluit din toate părțile". Sfîntul Chiriac i-a zis: "În numele Domnului nostru Iisus Hristos, Cel răstignit, ieși dintr-însa, ca să fie vasul curat spre slujba Duhului Sfînt!"

Atunci necuratul duh a strigat, zicînd: "O, Chiriac, dacă mă izgonești de aici, te voi rîndui să mergi tocmai în Persia". Zicînd aceasta, a ieșit din fecioara Artemia, căci astfel se numea fiica împăratului, care, scăpînd din muncirea diavolească, a strigat către sfîntul, zicînd: "Te jur pe Dumnezeul pe Care Îl propovăduiești, să mă botezi; pentru că văd de departe pe Domnul Cel propovăduit de tine". Acolo stătea și maica ei, împărăteasa Sirena, și s-a umplut și ea de îndoită bucurie; pe de o parte, pentru tămăduirea fiicei sale; iar pe de alta, pentru puterea lui Hristos, de vreme ce în taină era creștină. Deci, gătind a doua zi apă, a botezat pe fecioara Artemia în numele Tatălui și al Fiului și al Sfîntului Duh, în ascuns de împăratul Dioclețian.

Dintr-acel timp, Sfîntul Chiriac s-a făcut cunoscut împăratului, care l-a și pus în libertate împreună cu prietenii lui, Smaragd și Larghie. Și i-a dat lui împăratul casă în Roma aproape de termele sale, poruncindu-i să petreacă fără de temere. Deci, împărăteasa Sirena își învăța pe fiica sa, să iubească pe Hristos cu toată osîrdia și să păzească legea Lui cu credință. Nu după multă vreme a venit la Dioclețian o scrisoare de la împăratul Persiei, rugîndu-l să trimită pe diaconul Chiriac, deoarece fiica lui se îndrăcește; iar diavolul striga prin gura ei: "Nimeni nu poate să mă izgonească, decît numai Chiriac, diaconul Romei". Atunci împăratul a zis soției ei sale, împărăteasa Sirena, să-l cheme la dînsa pe Chiriac și să-l roage să meargă în Persia la fiica împăratului.

Deci, Sfîntul Chiriac, fiind chemat și știind și scrisoarea împăratului Dioclețian ce-i venise din Persia, a zis: "În numele Domnului meu Iisus Hristos, voi merge fără să mă îndoiesc". Deci, gătindu-se de plecare cu cele trebuincioase, s-a dus cu prietenii săi Smaragd și Larghie. Ajungînd în Persia și intrînd la fata cea îndrăcită, diavolul a strigat prin gura ei: "Chiriac, iată te-am ostenit pînă aici, precum ți-am făgăduit!" Sfîntul a răspuns: "Cu ajutorul Stăpînului meu Iisus Hristos am venit și aici să te izgonesc pe tine; de aceea îți poruncesc, duhule necurat, în numele lui Iisus Hristos să ieși din fecioara aceasta și de acum să nu te mai întorci într-însa".

Diavolul a zis: "De ce te-ai ostenit Chiriac! Stai mai întîi și te odihnește". Sfîntul a răspuns: "Cu ajutorul lui Dumnezeu, Cel ce le orînduiește pe toate, nu m-am ostenit". Diavolul a zis: "Iată că, ceea ce am voit, am și făcut! Am făgăduit că te voi aduce pe tine în Persia? Iată că te-am adus!" Sfîntul a răspuns: "Neputinciosule și ticălosule, tu nu le faci pe toate cîte voiești, ci pe cîte Ziditorul nostru îți îngăduie!" Atunci diavolul a început a munci pe fecioară; iar sfîntul diacon a căzut cu fața la pămînt, rugîndu-se lui Dumnezeu cu lacrimi, însă diavolul striga către sfînt: "Dacă mă izgonești, apoi dă-mi alt vas în care să intru!" Sfîntul i-a zis lui: "Lipsitule, tu nu ai parte nicăieri în zidirea lui Dumnezeu, ci te alungă de pretutindeni puterea cea nebiruită și atotputernică a Domnului meu Iisus Hristos!"

Atunci, diavolul îndată a ieșit din fecioară și, fugind, striga prin văzduh, zicînd: "O, ce nume înfricoșat, care mă izgonește cu sila pe mine!" Din ceasul acela, fecioara, care se numea Iovia, s-a făcut sănătoasă și a crezut în Hristos, primind Sfîntul Botez. De atunci mulți din casa împărătească au crezut în Hristos, botezîndu-se ca la patru sute de bărbați și femei. După aceea, împăratul Persiei i-a dat lui multe daruri, dar el nu a luat nimic, decît numai pîine și apă; și, petrecînd în Persia patruzeci și cinci de zile, a plecat de acolo cu o scrisoare de mulțumire de la împăratul Persiei, către Dioclețian, împăratul Romei, care a primit-o cu cinste. Împărăteasa Sirena și fiica ei Artemia, văzînd pe Sfîntul Chiriac, s-au bucurat de întoarcerea lui.

Nu după multă vreme, Dioclețian s-a dus de la Roma la Răsărit, iar Maximian Erculie s-a dus la Mediolan, unde și-au lăsat și rînduielile lor cele împărătești. Celălalt Maximian, care se numea Galerie, pe care Dioclețian îl făcuse lui și fiu, și-i dăduse de soție pe fiica sa, Valeria, sora Artemiei cea mare, acela, venind în Roma, a început a prigoni și a ucide pe creștini. Prinzînd pe Sfîntul Chiriac diaconul, căci se mîniase pe el pentru Artemia, fiindcă o adusese la credința în Hristos, l-a aruncat în temniță împreună cu prietenii lui, Smaragd și Larghie. Deci, muncitorul, cînd pleca undeva, poruncea să poarte înaintea caretei sale pe Chiriac dezbrăcat și legat în lanțuri; iar aceasta o făcea spre înfricoșarea celorlalți creștini.

Odată, mergînd tiranul într-un loc oarecare, l-a întîmpinat Sfîntul Marcel, episcopul Romei, și a strigat către dînsul, zicînd: "Pentru ce batjocorești slugile lui Dumnezeu, care se roagă pentru împărăția ta?" Tiranul, mîniindu-se, a poruncit să-l bată aspru cu bețe pe Sfîntul Marcel și să-l pună să dea hrană dobitoacelor. Deci Sfîntul Marcel a fost pus acolo la acele dobitoace să le hrănească, iar străjerii îl pîndeau ca să facă cu silință porunca lui. Iar pe Sfîntul Chiriac cu tovarășii lui, împăratul i-a dat lui Carpasie, zicînd: "Pe vrăjitorii aceștia, care aduc pe popor la creștinătate, să-i silești la jertfe cu munci".

Deci, Carpasie, luînd pe sfînt și pe cei împreună cu dînsul, mai întîi i-a aruncat în temniță. Apoi, șezînd la judecată în capiștea Teliuri, a pus de față la întrebare pe Sfinții Mucenici, Chiriac diaconul și prietenii lui, Smaragd și Larghie și pe al patrulea, care era legat de dînșii, cu numele Criscentian, care asemenea ședea în temniță pentru Hristos. Și a zis către dînșii: "Pentru ce nu ascultați porunca împărătească și nu voiți să aduceți jertfe zeilor celor fără de moarte?" Sfîntul Chiriac și cei cu dînsul, au răspuns: "Pe noi singuri ne aducem jertfă Domnului nostru Iisus Hristos, Cel ce petrece în veci".

Carpasie a zis către Chiriac: "Bătrînețile tale te-au făcut alb, însă eu le voi preface în tinerețe". Deci, a poruncit să fiarbă smoală, care a turnat-o pe capul sfîntului. El a strigat, zicînd: "Slavă Ție, Doamne, că ne învrednicești pe noi, robii Tăi, a intra pe porțile Împărăției Cerului!" După aceea, muncitorul a poruncit ca pe Criscentian să-l spînzure dezbrăcat de lemnul de muncire, să-l bată tare cu toiege, să-l strujească cu unghii de fier și să-i ardă coastele cu foc. Fiind în acele munci, Sfîntul Mucenic Criscentian a mulțumit lui Dumnezeu și și-a dat duhul. Apoi muncitorul, a poruncit ca trupul lui să-l arunce afară și să-l lase neîngropat spre mîncarea cîinilor; iar pe ceilalți mucenici i-a aruncat în temniță. Preotul Ioan, venind noaptea și luînd trupul mucenicului, l-a îngropat cu cinste, împreună cu mucenicii ziși mai înainte.

După patru zile, tiranul, scoțînd pe Chiriac singur, i-a zis: "Pentru ce cobori în groapă cu munci restul bătrîneților tale? Jertfește zeilor și vei fi viu!" Sfîntul a răspuns: "Eu doresc totdeauna să fiu muncit pentru Hristos Dumnezeu și să-I jertfesc Lui; iar nu să jertfesc zeilor voștri, care n-au cunoscut pe adevăratul Dumnezeu, Ziditorul lor". Atunci Carpasie, mîniindu-se, a poruncit să-l spînzure gol la muncire. Astfel l-au muncit ca și pe Sfîntul Criscentian, bătîndu-l cu vine de bou și cu toiege, strujindu-l cu unghii de fier și arzîndu-l cu foc; iar mucenicul lui Hristos, răbdînd toate acestea, striga cu vitejie: "Slavă Ție, Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!"

Tiranul, văzînd că nici un fel de munci nu poate să silească pe Chiriac a jertfi zeilor, a poruncit să înceteze a-l munci și, ducîndu-se el însuși, a spus împăratului toate cele despre el și despre ceilalți mucenici. Apoi a poruncit ca pe Chiriac și pe toți cei ce se aflau cu el în legături să-i omoare.

Într-acea temniță, în care era Sfîntul Chiriac cu tovarășii săi, se mai aflau douăzeci și unu de inși, bărbați și femei, care erau ținuți în legături pentru Hristos. Deci, pe toți aceștia, scoțîndu-i din cetate, i-au tăiat cu sabia, împreună cu Sfîntul Chiriac, cu Smaragd și cu Larghie. Iar preotul Ioan a venit noaptea, avînd cu el mulți frați în ajutor și, adunînd trupurile mucenicilor, le-a îngropat în același loc. Tot într-acea vreme și fericita Artemia, fiica împăratului Dioclețian, care atunci era în Roma, a fost muncită de acel păgîn și tiran Maximian și a fost ucisă pentru Hristos. Astfel, ticălosul acela n-a cruțat nici sîngele cel de aproape al său, pentru că Artemia era sora dreaptă a Valeriei, femeia lui, iar el, numindu-se fiu al lui Dioclețian, numea pe Artemia, sora sa.

După uciderea Sfîntului Chiriac și a celor cu el, Carpasie, cel numit mai sus, a cerut împăratului să-i dea casa lui Chiriac, cea de lîngă Termele lui Dioclețian și pe care Dioclețian o dăduse lui Chiriac. Carpasie, intrînd în casa aceea, a găsit într-însa un izvor ales, pe care-l făcuse Sfîntul Chiriac, iar episcopul Marcel îl sfințise și, acolo, se botezau cei ce veneau la credința lui Hristos.

Carpasie a prefăcut casa acea în baie de obște și în locaș de desfrînare, spre batjocora și dosădirea creștinătății. El singur adeseori se spăla acolo sau mai bine zis se întina, de vreme ce benchetuind cu tovarășii săi, făceau urîte păcate trupești, el și cei împreună cu el. Într-o vreme, poruncind să-i pregătească acolo ospăț, a intrat cu nouăsprezece iubiți ai lui să mănînce, să bea, să se spele și să se desfăteze. Dar, pe cînd își săvîrșeau mîngîierile lor, îndată au căzut toți morți, uciși de puterea cea nevăzută a lui Dumnezeu. Iar ceilalți cîți erau în jurul lor, au fost cuprinși de frică. Din acea vreme, au închis casa aceea și nimeni nu îndrăznea să intre într-însa. După aceea, păgînul împărat Maximian Galerie, s-a dus din Europa la Răsărit, iar Roma, împărăția care era să fie a lui Constantin, a răpit-o Maxentie.

Tot în acea vreme, clericii Romei, adunîndu-se, s-au dus noaptea la casa aceea, în care Sfîntul Marcel era pus să hrănească dobitoacele, și au scos de acolo pe păstorul lor.

Maxentie, care a luat împărăția Romei cu răpire, a început, asemenea ca și împărații cei mai dinainte, a munci pe creștini. Pe atunci erau în Roma două femei de neam senatoresc, Priscila și Lucina, amîndouă văduve și credincioase roabe ale lui Iisus Hristos, Căruia îi slujeau cu osîrdie. Ele aveau multe averi, pe care le puneau spre slujba sfinților la toate trebuințele. Acelea au zidit din averile lor niște gropnițe pentru îngroparea trupurilor mucenicilor; căci atunci mulți creștini erau uciși pentru mărturisirea numelui lui Hristos. Deci, Priscila a zidit o gropniță lîngă calea Salariei, ca la trei stadii departe de cetate; iar Luchina a zidit gropniță lîngă calea Ostiniei, departe ca la șapte stadii de cetate. Deci, ele luau noaptea în taină trupurile mucenicilor, aruncate spre mîncarea cîinilor, fiarelor și păsărilor, și le puneau cu cinste în gropnițele lor.

Cînd Sfîntul Marcel a fost scos de clericii săi de la hrana dobitoacelor, a mers cu fericita Luchina la locul unde au fost tăiați Sfîntul Mucenic Chiriac, cu Smaragd și cu Larghie și, luînd din pămînt sfintele lor moaște, le-au învelit cu pînze curate, le-au uns cu arome și le-au dus la gropnița Luchinei și acolo le-au pus cu cinste în morminte de piatră. În aceeași vreme, fericita Luchina a dat din averile sale Bisericii Romane un sat; iar casa cea frumoasă a sa, care era în mijlocul Romei, a dat-o soborului credincioșilor, ca să o prefacă în biserică. Episcopul Romei a sfințit casa aceia cu sfințenie bisericească și slujea într-însa Sfînta Liturghie, aducînd lui Dumnezeu jertfa cea fără de sînge și săvîrșind laude lui Dumnezeu ziua și noaptea. În acest fel, casa Luchinei s-a făcut casa lui Dumnezeu și biserică sobornicească în Roma.

Deci păgînul împărat Maxentie, s-a înștiințat despre aceea și, mîniindu-se asupra Luchinei, a osîndit-o s-o izgonească din cetate cu necinste ca pe o mare păcătoasă și toate averile ei le-a dat spre jefuire, iar pe Sfîntul Marcel se sîrguia a-l aduce la păgînătatea sa, dar n-a putut. Deci, înștiințîndu-se că Sfîntul Marcel a fost osîndit de împăratul cel mai dinainte, ca să dea hrană dobitoacelor, aceeași judecată a dat și el contra sfîntului. Pentru aceea, vrînd să facă necinste, nu numai Sfîntului Marcel, ci și bisericii, casa Luchinei cea preafrumoasă și sfințită în biserică, a prefăcut-o în grajd de dobitoace și a poruncit ca acolo să fie hrănite multe dobitoace; iar pe Sfîntul Marcel l-a osîndit, ca în toate zilele vieții sale să hrănească dobitoacele într-acea casă, fiind și el sub pază. Deci, nouă luni, acel preasfințit păzitor și hrănitor al sufletelor omenești s-a îndeletnicit cu slujba hrănirii de dobitoace. Astfel era batjocorit de necredincioșii slujitori de idoli, ca un rob oarecare, marele slujitor al lui Dumnezeu. El nu avea nici un fel de odihnă și răcorire; și avînd mare lipsă de cele trebuincioase, nu avea nici hrană îndestulată, nici haine, căci păzitorii nu lăsau pe nimeni să vină la el să-i aducă ceva; iar îmbrăcămintea lui era toată de păr aspru.

Deci, de o pătimire și o osteneală ca aceasta, din pricina mirosului greu al dobitoacelor și din neajungerea celor din nevoi, slăbind cu trupul mult, s-a îmbolnăvit și și-a dat pătimitorul său suflet în mîinile lui Dumnezeu; iar trupul lui, luîndu-l noaptea preotul Ioan, l-a dus la gropnița Priscilei și acolo i-au făcut cu clericii cinstita îngropare.

Astfel și-a sfîrșit alergarea sa preasfințitul Marcel, episcopul Romei, trimițînd mai întîi la Dumnezeu pe cei mai mulți fii ai săi duhovnicești prin calea mucenicească, apoi a mers și el după ei, ca să stea împreună cu sfinții ierarhi, înaintea scaunului Arhiereului Celui Mare, Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine slavă, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.


La începutul paginii | Viețile Sfinților pe luna iunie


Copyright © 1999-2016 Pagini Ortodoxe Românesti. Toate drepturile rezervate.



Home | Vietile Sfintilor | Calendar | Predici ale Parintelui Cleopa | Acatistier | Links | Cauta in site