Home | Vietile Sfintilor | Calendar | Predici ale Parintelui Cleopa | Acatistier | Links | Cauta in site


Sfîntul Sfințit Mucenic Luchian și cei împreună cu dînsul
(3 iunie)

Viețile Sfinților pe luna iunie


A pomeni preaslăvitele nevoințe și biruințe ale mucenicilor asupra diavolului și asupra slujitorilor lui și pătimirile nevoitorilor lui Hristos, nu este nimic alta decît numai a vesti slava lui Hristos Dumnezeul nostru și puterea Lui întru bunii nevoitori mucenici, care au pătimit pentru a propovădui slava preasfîntului Său nume. Căci numai singur Hristos între toți a fost biruitor, precum a zis: Îndrăzniți, că Eu am biruit lumea! El singur S-a luptat întîi cu vrăjmașul pentru toți; iar sfinții mucenici cei ce pătimesc după Dînsul, fiind mădulare ale Lui, împlinesc în trupul lor după cuvîntul Apostolului lipsirea scîrbelor lui Hristos. Deci, pe cît mucenicii se nevoiesc pentru preasfînt numele Lui și mor nebiruiți, pe atît se propovăduiește mai mult întru ei Hristos; pentru că El pătimește întru ei ca în mădularele Sale; întru ei arată dănțuirea Sa asupra vrăjmașilor și Se preamărește.

El preamărește împreună cu Sine și mădularele Sale, care pătimesc pentru Dînsul, adică pe sfinții mucenici, care pe atît îi sînt Lui mai aproape decît toți în slavă, pe cît I-au fost următori lui Hristos în pătimiri.

Deci, se cade ca și de la noi, ostașii cei buni ai lui Hristos, să se fericească cu slavă și cu laude, cu ale căror învățături și cu chipul nevoințelor celor vitejești, în toată lumea cea de sub soare strălucește Biserica lui Hristos. Iar ei singuri se odihnesc sub altar întru fericita viață, îmbrăcați cu haină albă, roșiți cu sîngele lor cel adevărat și spălați cu sîngele lui Hristos. Din ceata acestora a fost și Sfîntul Luchian, pe care, prin singură scăldătoarea Sfîntului Botez, l-a luminat dumnezeiescul dar; și îndată se putea vedea întru el, că era să fie mare și preamărit între oameni, deoarece a fost numit de părinții săi cei după trup Luchie. El își trăgea seminția sa de la marele antipat Luchie, moștenind și numele aceluia.

După aceea, cu darul Sfîntului Duh și după obiceiul sfinților părinți, acel nume al său s-a schimbat din botez, spre mai bine. Pentru că cel ce era numit de părinți Luchie, adică strălucitor prin înmulțirea într-însul a darurilor dumnezeiești, a cîștigat cel mai desăvîrșit nume, numindu-se Luchian, care se tîlcuiește arătător de lumină, de unde se arăta că, în lumina darului cel nou, avea să fie și lumina lumii întru Domnul. El era de neam roman foarte cinstit și s-a făcut mai cinstit din a doua naștere, cea creștinească, pentru că s-a aflat a fi fiu al veșnicului Împărat. Era iscusit în înțelepciune, învățînd limba grecească și latinească, dar mai înțelept s-a arătat în învățăturile Sfîntului Apostol Petru; pentru că de acela s-a lipit, i-a fost ucenic și s-a adăpat de la el cu cereasca înțelepciune. El a mai deprins de la dînsul și obiceiurile și ostenelile apostolești; fiindcă, după sfîrșitul cel mucenicesc al Sfîntului Apostol Petru, a străbătut multe locuri prin Italia, semănînd sămînța cuvintelor lui Dumnezeu.

Sfîntul Luchian, după ce s-a făcut desăvîrșit în înțelepciunea lui Dumnezeu, în acea vreme a venit în Roma Sfîntul Dionisie Areopagitul, povățuit de Dumnezeu, ca să cerceteze în legături pe Sfinții Apostoli Petru și Pavel; însă nu i-a mai găsit între cei vii.

În vremea aceea era episcop al Romei fericitul Climent, primul episcop al Romei, care a primit cu dragoste și cu cinste pe Dionisie pentru sfințenia sa și pentru duhovniceasca dragoste întru Hristos, care a fost mai înainte între dînșii multă vreme. Deci, zăbovind la dînsul cîtăva vreme, s-au bucurat unul de altul și s-au îndulcit de vorbiri folositoare de suflet, întărindu-se unul pe altul nu numai prin cuvinte, dar și prin chipurile cele îmbunătățite.

Într-o vreme, fericitul Climent, umplîndu-se de Duhul Sfînt, a zis: "Vezi, o, Dionisie, iubitul meu frate, cît este de frumos secerișul în semănăturile Domnului; iar lucrători sînt puțini în cuvintele propovăduirii lui Dumnezeu. Dar, de vreme ce tu ești bine deprins în dreapta credință și desăvîrșit în toate bunătățile legii creștinești, te rog, în numele Domnului nostru Iisus Hristos, vino de acum în părțile Apusului și, ca un bun ostaș al Lui, să te lupți împotriva vrăjmașilor Domnului nostru și să-i biruiești cu puterea lui Dumnezeu, Cel ce te întărește".

Sfîntul Dionisie, învoindu-se la aceasta cu osîrdie, fericitul Climent a început a căuta pe alții de ajutor și împreună slujitori dreptcredincioși și înțelepți, care străluceau cu viața și cu sfințenia. Între aceștia a ales și pe Sfîntul Luchian, pe care l-au pus episcop, iar Sfîntul Dionisie l-a întovărășit, ca să-i fie lui împreună călător și împreună nevoitor la propovăduirea cuvîntului întru Sfîntul Duh, iar celorlalți părinți, învățător și povățuitor. Astfel rînduind fericitul Climent, îi întărea cu cuvinte iubite, zicîndu-le: "Mergeți, preaiubiții mei frați! Mergeți, ostașii lui Hristos cei nebiruiți și, precum Domnul a fost împreună cu sfinții părinții noștri apostoli și cu ai lor nevoitori, tot astfel să fie și cu voi cei ce propovăduiți numele Lui cel sfînt; pentru că voi mult și nemăsurat număr de popor din neamuri veți căuta Domnului și-l veți aduce în ograda Lui". Astfel vorbind Sfîntul Climent cu ei și sărutîndu-i și binecuvîntîndu-i cu dragoste, i-a trimis cu pace; iar ei împreună s-au dus, propovăduind pe Hristos mai întîi prin toată Italia.

Apropiindu-se ei de cetatea Tichina, la un loc ce se numea Parma, fericitul Luchian propovăduia cuvîntul lui Dumnezeu la poporul acela, întorcîndu-l de la deșarta închinare de idoli. Însă poporul locului aceluia, fiind necredincios și preamult slujitor de idoli, nu lua aminte la buna vestire a cuvîntului lui Dumnezeu. Pentru aceasta, îndată au prins pe Sfîntul Luchian singur și, batjocorindu-l, l-au aruncat în temnița poporului, în care fericitul intrînd cînta cu mare veselie astfel: Povățuiește-mă, Doamne, în calea Ta și voi merge în adevărul Tău. Apoi zicea: Săvîrșește pașii mei întru cărările Tale, ca să nu se clătească picioarele mele.

Astfel, bucurîndu-se întru Domnul, sfîntul bărbat petrecea în acea temniță, ca sub acoperămîntul aripilor celor dumnezeiești și, punîndu-se pe sine cu totul în nădejdea apărării lui Hristos, se ruga Domnului, zicînd: "Scoate, Doamne, din temniță sufletul meu, ca să se mărturisească numelui Tău. Pe mine mă așteaptă cei ce au să fie drepți, ca prin mine, Hristoase, Mîntuitorul lumii, să se întoarcă la Tine din neamuri acei care sînt rînduiți mai înainte spre viața veșnică".

Cînd sfîntul săvîrșea din toată inima aceste rugăciuni și pe cele asemenea cu acestea, îndată rugăciunea lui s-a auzit la cer și Domnul a luat aminte; pentru că se ruga, ca să nu rămînă lipsit de ai săi pe cale, cu care dorea să meargă împreună la pătimire și să ajungă unde era trimis. El se ruga de aceasta și se temea ca să nu moară pentru Domnul său, ostașul cel preaales al lui Hristos, pînă ce mai întîi nu va înmulți Domnului rodul cel duhovnicesc și astfel, după un bun seceriș cu spor, să poată lua cununa cea mucenicească și plata ostenelilor sale, împreună cu tovarășii săi.

Deci, îndată i s-a trimis lui dumnezeiescul ajutor, pentru că erau acolo niște creștini, care, înștiințîndu-se ce s-a întîmplat acelui sfînt bărbat, au mers noaptea la temniță, pentru dragostea lui Hristos, și l-au scos din legături; și astfel l-au făcut să meargă în libertate, împreună cu sfinții lui însoțitori.

Deci, povățuindu-se de Domnul, a mers cu bună sporire în slăvita cetate Tichina, din părțile Italiei, care se numea și Papia. Acolo s-a odihnit puțin după osteneli, însă n-a încetat înmulțind slava lui Dumnezeu, nici a slăbit propovăduind în diferite locuri cuvîntul lui Hristos; încît puteai să vezi în ei împlinirea cuvintelor celor proorocești: Cît sînt de frumoase picioarele celor ce binevestesc pacea și ale celor ce binevestesc cele bune... Este cu neputință a spune, cît de multe mii de oameni, în puțină vreme s-au întors la Hristos, în urma buneivestiri a cuvîntului mîntuirii; de vreme ce atîta le ajuta puterea lui Dumnezeu, încît celor ce căutau spre ei li se părea că privesc niște cetățeni cerești. Ei străluceau în mijlocul tuturor prin semne și minuni, luminînd sufletele aleșilor lui Dumnezeu.

Deci, ieșind în părțile Italiei, au ajuns la malul mării și, urcîndu-se în corabie, au plecat unde îi povățuia Sfîntul Duh, ajungînd cu bucurie la malul cetății Arelatiei. Ieșind din corabie au fost primiți de locuitorii cetății aceleia cu cinste și cu dragoste și, odihnindu-se puțin, au început, după asemănarea Sfinților Apostoli, a-și alege țările spre propovăduirea Cuvîntului. Deci, Sfîntul Marchelin cu cîțiva frați, s-a dus în Spania. Fericitul Saturnin s-a dus în Galia, ca, prin propovăduirea Evangheliei lui Hristos, pretutindeni să se poată lărgi și înmulți între neamuri Biserica lui Dumnezeu, pînă la oceanul Britaniei. Sfîntul Dionisie, cu fericitul Luchian și cu ceilalți, au mers pînă la hotarele Parisului. De acolo, Sfîntul Luchian cu Maxim preotul și cu Iulian diaconul, au plecat la propovăduire spre Belgia. Acolo, binevestind numele Domnului, biruia puterile vrăjmașului și întărea Biserica lui Hristos.

Deci, fiind plin și adăpat de darul Sfîntului Duh, povățuia poporul spre mîntuire, nu numai cu chipul vieții celei îmbunătățite, dar și cu cuvintele; către aceasta avea putere, dată lui de la Dumnezeu, a face minuni și a tămădui bolile și neputințele între oameni. El avea atît de mare putere împotriva diavolilor, încît aceia, numai auzind porunca lui, îndată fugeau din oamenii pe care îi chinuiau.

Astfel, propovăduind neîncetat pe Hristos ziua și noaptea, se îndeletnicea în rugăciuni, în privegheri, în postirile cele din toate zilele, în înfrînare și în toată omorîrea trupului. El se chinuia în toate zilele, după cuvîntul apostolului, punîndu-se înainte pe sine jertfă vie, sfîntă și bineplăcută lui Dumnezeu. Hrana lui din toate zilele nu era alta, decît numai o bucățică mică de pîine și verdețuri, iar ca băutură avea apa. Pe el îl sătura puterea lui Dumnezeu și încheieturile lui cele ostenite, le întărea darul lui Hristos. El dorea atît de mult cununa mucenicească, încît acum se vedea ca un mort pentru lume.

Crucea sa o purta totdeauna, urmînd Domnului nostru Iisus Hristos; știind cu dreptate că muncirea este îndoită, una în ascuns iar alta arătată; deci, mai întîi se muncea în taină pentru omorîrea trupului său, deși era știută înfrînarea lui, pînă a intra el în nevoința mucenicească cea arătată, și a se încununa cu cununa cea nevestejită a Domnului. Deci, el era obosit prin omorîrea trupului, împodobit prin răbdare, întărit în minunata smerenie și plin de bătrînețe.

Astfel, a venit într-atîta săvîrșire de fapte bune încît, petrecînd cu trupul pe pămînt, se socotea cu duhul împreună în cer. De aici i se făcea lui aceea, că totdeauna se vedea cu fața luminată și iubită, liniștit cu mintea, fiind împodobit cu minunată căruntețe și tot chipul lui era de înger pămîntesc și de om ceresc.

După ce s-a lățit prin toate părțile acelea vestea despre el, popoarele veneau la dînsul, dorind să se boteze, în numele Tatălui și al Fiului și al Sfîntului Duh, iar pe idolii pe care îi vedea, îi sfărîma. Dar diavolul cel vrăjmaș și viclean, văzîndu-se batjocorit de aceia pe care Hristos îi făcea robii Săi, a întors toate meșteșugirile și vicleșugurile lui spre stricarea Sfintei Biserici a lui Dumnezeu și a îndemnat pe Domițian, care după Nero, fiul pierzării, a ridicat a doua prigonire contra creștinilor și l-a pornit, spre atîta mînie și urîciune, încît a poruncit ca pe toți creștinii ce se aflau în stăpînirea împărăției Romei, ori să-i silească să jertfească idolilor celor ciopliți, ori să-i ucidă cu multe feluri de munci.

Deci, prin toată stăpînirea împărăției lui Domițian, prin cetăți și prin sate, a trimis păgîneasca poruncă, ca toți cei mai mari peste popor să silească pe creștini la închinare de idoli și la jertfă; iar pe cei ce nu se vor supune, să-i piardă cu felurite munci. Astfel s-au trimis împotriva numelui lui Hristos prigonitori în Galia, ca să caute ostașii Lui; dar mai ales pe aceia care veniseră acolo de la Roma, pentru că se înmulțise prea mult slava și, împreună cu aceia, să piardă numele lui Hristos din Galia. Trei erau prigonitorii trimiși acolo și ale căror nume sînt acestea: Latrin, Arie și Antor.

Acelora li s-a poruncit deosebit să caute pe Sfîntul Luchian, robul lui Dumnezeu și, prinzîndu-l, să-l aducă la judecată înaintea Cezarului, ori să-l ucidă cu sabia, de nu va voi să jertfească idolilor.

Cutreierînd ei cetățile și satele Galiei, nicidecum nu puteau să afle pe cel căutat. Apoi a venit înștiințare, cum că dumnezeiescul bărbat Luchian, propovăduind Evanghelia împărăției celei veșnice, luminează poporul Belgiei. Auzind ei aceasta, s-au aprins de iuțime și mînie și s-au dus acolo. Dar nu ajunseseră ei încă acolo și Sfîntul Luchian a fost înștiințat de venirea lor, de către Sfîntul Duh.

Pentru aceasta, el a mers în acel loc, unde învăța pe popor cuvintele vieții și cu dînsul era o mulțime de oameni, care acum, prin propovăduirea lui, s-au întors la Hristos. Sfîntul Luchian îi sfătuia pe ei cu atîta osîrdie, pe cît erau nădăjduiți spre slava răsplătirii veșnicei fericiri, zicîndu-le: "Iată, fraților și fiilor, cei iubiți în Hristos, acum Domnul meu Iisus Hristos vrea să-mi dea rodul ostenelilor mele și plata cea făgăduită mai înainte. Deci, preaiubiților, petreceți tari și nemișcați în credința lui Hristos; pentru că eu acum, fiind bătrîn și obosit, mă bucur de cununa mucenicească și mă sîrguiesc a mă duce de la voi către Domnul; dar voi să petreceți întru dumnezeiescul Dar, pe care l-ați primit. Să nu vă întoarcă pe voi de la credința lui Hristos frica chinuitorilor, să nu vă înfricoșeze îngrozirile, să nu vă ispitească momelile, nici să vă rupă făgăduințele prin cinstiri și bogății; ci să vă îndulciți întru bucuria vieții veșnice ce va să fie, unde vi s-au gătit răsplătirile cele negrăite, la care și eu mă sîrguiesc cu bună nădejde; pentru aceea, de mînia prigonitorilor nu mă înspăimînt".

Zicînd el acestea, și-a ridicat ochii spre cer și a mulțumit lui Dumnezeu înaintea tuturor, că vrea să-l învrednicească pe el părții sfinților mucenici și să-l despartă de tovarășii săi și se ruga: "Mulțumesc Ție, Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul Dumnezeului Celui viu, Care m-ai însoțit pe mine pînă la sfîrșit, cu fericitul Dionisie și cu ai lui nevoitori, asemănîndu-mă întru osteneală cu ei. Deci, mă rog Ție, ca să mă rînduiești întru împărăția cea cerească, împreună cu ei". Zicînd acestea, a ieșit din țara care se numea Belgia, nu fugind de frica muncilor, ci după porunca Domnului, care poruncește a fugi de prigonitori ca să dea chip turmei sale. Călătorind el cu fericiții săi împreună pătimitori, Maxian presbiterul și cu Iulian diaconul nu înceta pe cale cu vorbele cele folositoare de suflet și cu rugăciuni, pînă ce a ajuns în vîrful muntelui, care este aproape de rîul ce se numește Tar, ce curge dinspre apus, departe de cetate ca de trei stadii. După ce au ajuns acolo, stînd ca o cetate deasupra muntelui, ce nu putea să se ascundă, deoarece și muntele stătea prea frumos deasupra rîului și se vedea de toți de departe. Deci, fericitul, stînd acolo cu tărie, a gîndit să aștepte cununa mucenicească.

Ajungînd la cetate muncitorii cei pomeniți mai sus, după ce n-au aflat într-însa pe Sfîntul Luchian, au început a întreba unde s-a dus. Și li s-a spus că învață poporul nu departe de cetate. Ei, alergînd cu caii lor cei iuți, au ajuns la acel munte, unde era omul lui Dumnezeu cu poporul și cu ucenicii săi. Mai întîi au prins pe sfinții slujitori ai lui Hristos Dumnezeu, Maxian și Iulian, ca, prin muncile și prin moartea lor, să îngrozească pe Sfîntul Luchian și să-l aducă spre cinstirea idolilor. Deci, prinzînd pe mucenici, le poruncea cu îngrozire să jertfească idolilor, înfricoșîndu-i: "De nu veți jertfi zeilor noștri celor fără de moarte, îndată veți fi pedepsiți de noi cu sabia". Iar ei, fiind tari în credință, răspundeau cu îndrăzneală: "Niciodată nu ne vom închina idolilor, fiindcă sînt deșerți și făcuți de mîini omenești. Noi am cunoscut pe Unul, adevăratul Domn, Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu celui viu, pentru a Cărui credință sîntem gata a muri".

Auzind păgînii aceasta, îndată i-au ucis cu sabia înaintea Sfîntului Luchian. Astfel acei sfinți au luat de la Domnul cununile cele făgăduite și s-au numărat în ceata sfinților mucenici. Pentru săvîrșirea acelora, Sfîntul Luchian, veselindu-se și slăvind pe Dumnezeu, a zis înaintea tuturor: "Mă bucur și mă veselesc întru Tine, Doamne, Dumnezeul meu, că pe fiii mei îi văd că au mers mai înainte de mine spre buna Ta slavă". Atunci Latrin, Arie și Antor, au zis cu mînie, cu iuțime și cu asprime către fericitul Luchian: "Tu ești acela, care grăiești poporului cu farmece și îl îndemni să nu se supună poruncii nebiruitului Cezar și senatului a toată Roma și să nu jertfească zeilor celor fără de moarte, jertfe bine primite?"

Dar fericitul Luchian le-a răspuns: "Eu nu sînt fermecător, ci rob al lui Iisus Hristos, Care nu ne-a învățat vrăji, ci dumnezeiasca înțelepciune. Prin aceea arăt poporului lui Dumnezeu calea cea adevărată și-l învăț cum să urmeze Domnului nostru Iisus Hristos, fără de împiedicare. Domnul nostru S-a pogorît din cer pe pămînt, ca să răscumpere zidirea Sa din robia vrăjmașului cu preacurat sîngele Său, iar mai ales ca să întoarcă diavoleasca închinăciune; iar cei ce sînt aduși din întunericul necredinței la lumina cea adevărată, aceia să cîștige mîntuire; deoarece este cu dreptate ca Aceluia să-și plece cerbicia inimii, Care a binevoit a Se răstigni și a muri pentru mîntuirea tuturor".

Aceia au zis: "Cum mărturisești tu, că este Dumnezeu Acela, de Care zici nu numai că este mort, dar și răstignit?" Sfîntul Luchian le-a răspuns: "Măcar că necredința voastră nu este vrednică să audă tainele cerescului Împărat; dar, pentru mulțimea credincioșilor care stau aici de față, voi spune ceva pe scurt: "Dumnezeul cel adevărat, Fiul adevăratului Dumnezeu, Care a fost mai înainte de veci pururea cu Tatăl, Acela voind, la sfîrșitul veacurilor, să înnoiască neamul omenesc cel învechit pentru călcarea de poruncă a lui Adam, a binevoit a Se naște fără de stricăciune și nespus din Preacurata Fecioară, ca să fie Dumnezeu adevărat și Om adevărat, într-o singură față a firii celei îndoite, unul Dumnezeu adevărat și Om adevărat. Și Cel ce era fără de patimă cu dumnezeirea, pururea fiind cu Tatăl, Acela a fost văzut și supus pentru noi patimilor, celor după firea omenească. Deci, S-a făcut ascultător lui Dumnezeu Tatăl, pentru răscumpărarea noastră, pînă la moarte pe cruce. De n-ar fi voit Fiul lui Dumnezeu să Se facă fiu al omului, și de nu S-ar fi îmbrăcat în chipul cel muritor, apoi nici neamul omenesc n-ar fi cîștigat iertare de la Dumnezeu și nici muritorii nu s-ar fi îmbrăcat în nemurire"".

Fericitul Luchian, zicînd unele ca acestea, chinuitorii s-au umplut și mai mult de mînie și au zis: "Acum ai ajuns la adînci bătrîneți și prin urmare este vremea să încetezi cu vorba copi-lărească și deșartă. Dar de vreme ce te amăgește o deșărtăciune mare și te înnebunește multa grăire covîrșitoare, pentru aceea îndrăznești a merge la moarte fără nici o îndoială, neînspăi-mîntîndu-te de nimic. Noi îți spunem adevărul: de nu te vei pocăi degrabă, de nu vei părăsi o nebunie și îndrăzneală ca aceasta și de nu vei jertfi zeilor celor fără de moarte jertfe bine primite, îndată bătrînețile tale le vom da fără de cruțare la cumplite munci!"

Apoi, șezînd chinuitorii, au început a-l întreba cu cuvinte îngrozitoare, zicîndu-i: "Să ne spui degrabă numele și neamul tău". Ostașul lui Hristos le-a răspuns: "De părinții mei am fost numit Luchie și din Sfîntul Botez, prin care m-am născut din nou spre viața veșnică întru Hristos, sînt numit Luchian, iar de neam sînt roman, care nume este cinstit în toată lumea. Dar eu nu mă laud cu aceea că sînt roman, ci cu aceasta că sînt rob al Domnului meu Iisus Hristos pe care lucru voi îl puteți vedea în mine; de vreme ce viața și slava nu-mi este alta, decît numai Domnul meu Iisus Hristos și pentru Dînsul doresc a muri".

Atunci muncitorii au zis: "Este tot ceea ce am zis, că ești vrăjitor și înșelător al acelora care te ascultă și mai ales te arăți a fi și mîndru; fiindcă nu încetezi a le grăi pe toate fără de rușine și nu cruți nici bătrînețile tale cele obosite. De ești roman, atunci pentru ce te-ai depărtat fără de minte de cinstirea zeilor Romei, pe care cezarul îi cinstește cu tot neamul și cărora toată lumea se închină. Sfîntul Luchian a răspuns: "Întru Hristos în Care m-am botezat și pe Care L-am cunoscut că este Dumnezeu adevărat, cu darul Lui m-am lepădat, prin credință, nu numai de diavoli și de idoli, dar și de toate lucrurile lor. Iar ceea ce grăiesc și mărturisesc pentru Hristos, voi nu voiți nici a le auzi, nici a le pomeni, pentru că v-a orbit necredința voastră, atît pe voi cît și pe cezarul vostru, împreună cu tot sfatul lui, de la care s-a adus o poruncă ca aceasta: Ca noi oamenii, zidirea cea cuvîntătoare, să aducem jertfe diavolilor și să ne plecăm înaintea idolilor celor necuvîntători făcuți de mîini omenești".

Dar Latrin, Arie și Antor, nesuferind să audă necinstirea zeilor lor și a cezarului, și-au pus mîinile pe Sfîntul Luchian și, legîndu-l, l-au dat ostașilor. Aceia, întinzînd pe mucenic la pămînt, l-au bătut cumplit, fără de milă, cu bice. Dar ostașul lui Hristos, în acea muncire, nici nu se temea de durere, nici nu se înfricoșa de îngrozire, ci petrecea tare în credința lui Hristos. Mădularele cele slăbite de bătrînețe și cele rănite le întărea cu duhul, încît, atît cu fața cît și cu mintea neschimbată, nu înceta a mărturisi numele lui Hristos, zicînd în gura mare: "Pe Hristos, Fiul lui Dumnezeu, nu voi înceta niciodată de a-L lăuda cu inima, cu mintea și cu buzele"".

Atunci chinuitorii, mîniindu-se și mai mult, au poruncit să-l ucidă cu sabia; deci, unul din ostași, scoțîndu-și sabia și lovind în grumazul său cel sfînt, ce era gătit spre tăiere, i-a tăiat prea-cinstitul lui cap. Iar pe cînd sfîntul lui trup zăcea fără de suflet și încă se mișca, atunci toți, chiar și ucigașii, au văzut venind din cer peste dînsul o lumină mare și, împreună cu lumina, s-a auzit un glas de sus, zicînd: "Bucură-te, Luchiane, rob ales, care nu te-ai înfricoșat a-ți vărsa sîngele pentru Mine! Vino de primește-ți cununa, care ți s-a făgăduit mai înainte și te sălășluiește în ceruri împreună cu sfinții! Vino de moștenește cu îngerii locașul slavei celei veșnice, gătit ție!"

Acest glas s-a făcut auzit nu pentru sfînt, care totdeauna era încredințat de răsplătirea cea făgăduită lui de la Dumnezeu, ci pentru poporul ce stătea împrejur, ca să se întărească și mai mult în dreapta credință cea întru Domnul nostru Iisus Hristos, care se propovăduise mult prin Luchian. Aceasta s-a făcut într-o zi de sîmbătă, în muntele ce s-a zis mai înainte, care era departe de cetate, ca la trei stadii. Poporul, auzind și văzînd aceasta, cei ce credeau și cei ce nu credeau, toți au fost cuprinși de mare frică; unii au fugit de acolo, iar alții se minunau cu bucurie văzîndu-se liberi de cursele diavolului; însă, neputînd să vadă strălucirea luminii ce se arătase, s-au depărtat puțin de la locul acela.

Deci, trupul cel mort al sfîntului, luînd, cu minune de la Dumnezeu, oarecare putere de mișcare, s-a ridicat de la pămînt și a stat pe picioare; apoi, luînd cu mîinile preacinstitul său cap ce era tăiat, a mers, fiind purtat de darul Sfîntului Duh care petrecea într-însul și, împreună cu ajutorul îngeresc, a început a merge cu pași repezi ca un om viu cu trupul, purtînd pe mîini capul său cel sfînt, precum a făcut aceasta și prietenul său, Sfîntul Dionisie, în cetatea Parisului. Deci, mergînd cale ca de trei stadii și trecîndu-l peste rîul Tar, cel mai sus zis, a ajuns la locul pe care omul lui Dumnezeu și l-a ales pentru îngropare, și acolo, culcîndu-se pe pămînt, s-a odihnit în Domnul cu pace.

Poporul cel dreptcredincios, care era întors către Hristos prin muceniceasca propovăduire, a mers și a uns cu aromate sfîntul lui trup și, învelindu-l cu pînze curate, l-a îngropat cu multă cinste, nu fără aflare îngerească de față; căci, pe cînd se punea în mormînt acel sfînt trup, mirosea, afară de cele pămîntești aromate, o altă mireasmă mai minunată și mai negrăită. Atunci toți cei ce erau acolo se minunau și ziceau unul către altul: "Ce este aceasta?" Apoi toți au zis: "Slavă, Hristoase, că ne-ai învrednicit pe noi, a mirosi o bună mireasmă ca aceasta pe care nasul nostru niciodată nu a mirosit-o! Slavă Ție, Hristoase Mîntuitorule, că prin acea bună mirosire, ne-am îndulcit, încît ni se pare, că de acum nu ne vom lipsi de nici un bine!"

Deci, cu cît grăiau ei aceasta, cu atît mai mult li se dădea lor mirosirea cea dumnezeiască și dintr-aceasta cunoșteau toți că se află de față puterea sfinților îngeri, care, de la începutul pătimirii mucenicului, au fost nedepărtați de dînsul pînă la moartea și îngroparea lui. Astfel, dreptcredincioșii îngropători, săvîrșind cinstita îngropare, s-au închinat pînă la pămînt, strigînd cu inimi zdrobite și zicînd: "Credem în Tine, Iisuse Hristoase, că ești cu adevărat Fiul lui Dumnezeu, Care, împreună cu Tatăl și cu Sfîntul Duh, împărățești în ceruri, precum am auzit cu urechile noastre de la Sfîntul Tău Mucenic Luchian și astfel ne-am învățat a crede cu inima".

Deci, mulțimea poporului de prin cetățile și satele cele de primprejur, care venise acolo să privească, văzînd unele ca acestea, asemenea și cei mai de pe urmă, auzindu-le de la cei ce le văzuseră, s-au umilit cu inimile lor și dintr-acea zi au crezut în Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, ca la cinci sute de suflete. Iar, mai înainte, prin învățătura Sfîntului Luchian, s-au întors la Hristos în partea aceea, ca la treizeci de mii de suflete din amîndouă părțile și de toate vîrstele. Aceia, sfărîmînd idolii, au mărturisit pe Dumnezeu Tatăl nenăscut, pe Fiul Cel Unul născut, și pe Sfîntul Duh, Unul și Adevăratul Dumnezeu în Treime!

După aceea, unii dintre dînșii au zidit cu osîrdie deasupra mormîntului mucenicului o biserică spre slava lui Dumnezeu și în cinstea Sfîntului Luchian, plăcutul Lui. Iar trupurile Sfinților Mucenici Marian și Iulian, în munte unde au fost uciși, acolo au fost și îngropate. Mai pe urmă, trupurile lor au fost aduse de creștinii cei ce se înmulțiseră acolo și au fost puse împreună cu trupul fericitului Luchian. Deci, multe bunătăți se dădea de la Domnul nostru Iisus Hristos, celor ce se rugau acolo, prin mijlocirea sfinților lui mucenici. Deci, precum una le-a fost credința, una dragostea și una mărturisirea întru pătimiri, tot așa și noi credem, că una le-a fost viețuirea lor împreună, întru veșnica fericire și moștenirea Împărăției celei veșnice. Deci, mulțumim Ziditorului nostru că mărturisitorii Lui, cei trei la număr, mărturisind Sfînta Treime, s-au săvîrșit prin mucenicie.

Pe aceia îi cinstim, știind că de la dînșii se dau orbilor vedere, șchiopilor umblet, izbăvire de diavoli și multe tămăduiri de diferite boli, prin rugăciunile lor cele sfinte și cu darul Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia, împreună cu Tatăl și cu Sfîntul Duh, I se cuvine cinstea și slava în veci. Amin.


La începutul paginii | Viețile Sfinților pe luna iunie


Copyright © 1999-2016 Pagini Ortodoxe Românesti. Toate drepturile rezervate.



Home | Vietile Sfintilor | Calendar | Predici ale Parintelui Cleopa | Acatistier | Links | Cauta in site