Home | Vietile Sfintilor | Calendar | Predici ale Parintelui Cleopa | Acatistier | Links | Cauta in site


Sfîntul Mare Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava, care a pătimit în Cetatea Albă
(2 iunie)

Viețile Sfinților pe luna iunie


Mulți au viețuit în lume viață bună și plăcută lui Dumnezeu, după învățătura Domnului nostru Iisus Hristos și după învățătura Sfinților Lui Apostoli. Dintre aceștia este și Sfîntul Ioan, Marele Mucenic al lui Hristos. El, deși s-a arătat cu mult timp mai tîrziu, nu este mai mic decît cei de demult; de vreme ce Stăpînul Hristos și Dumnezeul nostru, a încununat nu numai pe ucenicii cei din vremea cea de demult, ci și acum, în vremea cea mai de pe urmă, deschide ușa mărturisirii celor ce vor a se face mucenici și îi cinstește cu aceeași cinste, și-i încununează cu aceleași bunuri, dătătorul de nevoințe. Deci, se cade să începem a istorisi, de unde este nașterea și creșterea sfîntului ce se prăznuiește astăzi; ce fel de lucruri bune a făcut; cum a mărturisit pe Hristos și cum a pătimit pentru dragostea Lui.

În părțile Capadociei, care se mărginește cu Armenia mică, este o cetate mare ce se numește Trapezunda. Acea cetate aflîndu-se lîngă mare, multe corăbii de pretutindeni se abăteau pe acolo, pentru îndestularea mărfurilor, pentru avuția ce se afla în ea. Din această cetate a odrăslit acest plăcut al lui Dumnezeu, Sfîntul Mare Mucenic Ioan. El s-a născut din părinți creștini, binecredincioși, iubitori de Dumnezeu și împodobiți cu fapte bune; tot astfel și pe acest fiu iubit al lor, pe fericitul Ioan, crescîndu-l și deprinzîndu-l, l-au făcut desăvîrșit în faptele cele bune creștinești. De vreme ce acea cetate este zidită lîngă mare și cetățenii ei erau obișnuiți a umbla cu corăbiile pe mare și a face neguțătorie, spre a-și cîștiga cele de trebuință, de aceea și fericitul Ioan adeseori, intrînd în corabie și ducîndu-se în multe cetăți, făcea neguțătorie.

Într-o vreme, i s-a întîmplat lui că a intrat într-o corabie a unui om care avea multă neguțătorie. Acela era de neam francez, cu credința latin, adică papistaș, cu obicei sălbatic, nemilostiv și fără de omenie. Deci fericitul Ioan, intrînd în acea corabie cu un astfel de om, diavolul a început a-i pizmui viața cea îmbunătățită și plăcută lui Dumnezeu, fiindcă vrăjmașul nu suferea cu ușurință faptele cele bune ale fericitului Ioan. Căci îl vedea adeseori rugîndu-se lui Dumnezeu, postind, fiind blînd și plecat către toți, lesne apropiat tuturor, făcînd milostenie către toți, miluind pe toți cei lipsiți ce erau în corabie, îndestulîndu-i cu cele de nevoie, iar pe cei bolnavi îi mîngîia, dîndu-le lor cele de nevoie din averile lui și întinzîndu-le mînă de ajutor în toate. Ochii lui pururea erau plini de lacrimi și, izvorînd totdeauna lacrimi, își zicea: "De vei milui pe fratele tău cel ce pătimește rău, miluit vei fi și tu de Dumnezeu. Cum vei mîngîia pe cel întristat așa vei fi și tu mîngîiat de Dumnezeu".

Acestea văzîndu-le vrăjmașul cel nevăzut și pizmuindu-l, a vrut să facă sfîntului împiedicare de la calea mîntuirii. Deci, mai întîi, a gîndit să-l depărteze de la dreapta și sfînta credință a Bisericii Răsăritului. Pentru aceasta a îndemnat contra fericitului pe vrăjmașul cel văzut, pe stăpînul corabiei, care se împotrivea credinței celei drepte, ca astfel să ocărască pe dreptcredinciosul rob al lui Hristos, pentru buna credință a Răsăritului. De aceea, se făcea mare ceartă între ei, în călătoria pe mare pentru credință, și totdeauna Sfîntul Ioan biruia pe acel francez, ca un preaiscusit în învățăturile cărților; și astfel îi rușina socoteala lui cea nedreaptă și ereticească. De aceea, francezul acela se mînia foarte rău contra nebiruitului ostaș al lui Hristos, se iuțea și îl batjocorea cu multe ocări și-l vrăjmășuia, gîndind rău contra lui.

O vrăjmășie ca aceea aprinzîndu-se în apuseanul acela, ei au sosit cu corabia de la Bosfor la malul Mării Negre, cel dinspre țara Moldovei, lîngă Cetatea Albă. Deci, ieșind din corabie, vrăjmașul cel rău și pizmaș s-a dus la eparhul cetății, care era cu neamul și credința turc, fiind fierbinte păzitor și apărător al credinței sale celei turcești. Acel francez a adus la cadiu, următoarea pîră contra Sfîntului Ioan, zicînd: "O, cadiule, este un bărbat în corabie, care a venit cu mine aici și voiește să se lepede de credința sa cea creștinească și să se înstrăineze de patria sa. El voiește a se apropia de credința voastră și să primească legea voastră cea turcească, deci să se facă părtaș al seminției voastre. Aceasta o știu deoarece, călătorind noi pe mare, de multe ori mi-a spus despre aceasta și s-a jurat înaintea mea cu multe jurăminte că nicidecum nu-și va schimba gîndul său. De aceea tu să ai îndată purtare de grijă pentru el, ca să-l aduci la credința voastră; căci multă cinste vei avea de la împăratul și de la toți cei de un neam și cei de o credință cu tine. Acest bărbat este înțelept și iscusit, foarte ales și vestit și nu este mai mic sau mai prejos cu neamul decît cei ce sînt mai mari, mai de cinste și mai de frunte în cetatea Trapezunda".

Acestea auzindu-le acel eparh păgîn, s-a umplut de bucurie și șezînd la locul unde avea obicei a judeca, a poruncit să cheme cu cinste la sine pe fericitul Ioan. Cînd a venit și a stat înaintea lui, eparhul, privind la el cu fața veselă, i-a zis cu blîndețe: "M-am înștiințat mult despre tine, că ești om ales și înțelept, din cei de frunte din Trapezunda și că ai iubit credința noastră cea mahomedană și că voiești a te apropia de ea. Astfel este credința noastră, încît se lipesc și-și aprind inima de ea, toți cei ce sînt cu gînd curat și o înțeleg pe ea; iar celor ce o primesc cu bucurie, le dă viață bine norocită și lungime de zile; pe cînd credința creștinească este vrednică de rîs; pentru aceea, o prietene, nu mai zăbovi, ci leapădă credința creștinească care este defăimată și batjocorită de toți și cu glas mare înaintea a tot poporul ce s-a adunat aici, hulește și blesteamă legea și credința cea creștinească, căci pentru aceasta s-a adunat aici poporul, împreună cu femeile și cu copiii lor, ca să te audă pe tine mărturisind credința noastră; fiindcă am auzit despre tine că voiești să te faci propovăduitor al renumitei și strălucitei noastre credințe.

Vino, o, minunatule, și stai împreună cu noi și preamărește cu glas minunat soarele cel strălucitor, dă cinste luceafărului care răsare înaintea soarelui și adu jertfă luminătorilor cerești, celor ce luminează lumea. Astfel te vei învrednici de la împăratul nostru de multă cinste și de mari vrednicii; iar nouă ne vei fi ca un frate adevărat, îndulcindu-te de viața cea dulce împreună cu noi. Deci, calcă în picioare legea și credința creștinească, ca una ce este defăimată și proastă, încît să vadă și alții și să învețe de la tine a cinsti credința noastră".

Fericitul Ioan, cîtă vreme acel cadiu viclean și răucredincios grăia aceste cuvinte, a ridicat ochii inimii sale la ceruri și cerea ajutor de la Dumnezeu, Care a zis în Sfînta Evanghelie: Cînd veți fi duși înaintea domnilor și împăraților, pentru numele Meu, să nu vă gîndiți mai înainte ce veți grăi sau ce veți răspunde în acel ceas, că vi se va da vouă cuvînt căruia nimeni nu va putea a se împotrivi, nici a răspunde ceva cei ce vi se împotrivesc.

Apoi, căutînd cu ochii cei simțiți către tiran și, răspunzînd cu bună îndrăzneală, a zis: "O, cadiule! Mi se pare că minți pe față. Aceste cuvinte nu sînt ale mele, nici nu mi-a venit în cuget vreodată să mă lepăd de sfînta credință a Domnului meu Iisus Hristos! Să nu se întîmple un lucru necuvios ca acesta, nici să mă lase Dumnezeu să primesc în mintea mea un gînd păgînesc ca acesta. Acestea toate sînt meșteșugiri ale vrăjmașului adevărului și ale satanei, tatăl său; că, intrînd în tine ca într-un vas al său, grăiește prin tine către mine, nădăjduind astfel că mă va trage spre pieire. Acel vrăjmaș se silește să mă depărteze de la Dumnezeul cel adevărat, care este Ziditor al tuturor făpturilor văzute și nevăzute, precum și al soarelui acesta, pe care tu îl cinstești ca pe un Dumnezeu; iar tu, fiind cuprins cu întunericul amăgirii, aduci această cinste, care se cade a se aduce numai lui Dumnezeu cel adevărat, făcătorul soarelui căruia tu te închini.

Deci nu te amăgi că mă vei pleca la minciună, ci mai vîrtos tu însuți învață-te de la mine taina adevărului, leapădă-te, te rog, de întunericul păgînătății, care zace în sufletul tău și învrednicește-te a te face fiu al luminii, strălucind cu razele dumnezeiescului Botez mai mult decît soarele. Nu socoti că soarele care se vede pe cer este Dumnezeu, ci cunoaște că este un luminător făcut din ființa focului și pus pe cer de Dumnezeu, Ziditorul lui, spre slujba oamenilor. Acela, adică soarele, s-a zidit în a patra zi; deci cum poate zidirea să fie Dumnezeu?"

Sfîntul Ioan, zicînd niște cuvinte ca acestea, și-a ridicat mîinile și ochii către cer, și a strigat cu glas mare în auzul tuturor: "Să nu-mi fie mie a mă lepăda de Tine, Hristoase Mîntuitorul meu, Care ești Dumnezeu preamărit împreună cu Tatăl Tău Cel fără de început, cu Preasfîntul Duh, o Putere și o Împărăție! Nu mă voi închina soarelui, nu voi sluji focului, nu voi jertfi luceafărului, nu mă voi lepăda de lumină, nu mă voi lipi de întuneric, nu voi lăsa pe Dumnezeul meu și nici nu voi sluji diavolului!" Zicînd aceste cuvinte mărturisitorul lui Hristos, cu multă îndrăzneală și cu față veselă, tiranul își schimba adeseori fața sa, aprinzîndu-se de focul mîniei. Deci acel tiran, neputînd mai mult să rabde pe mucenic, care îi grăia împotrivă și îi arăta păgînătatea și deșarta lui credință, că pentru Hristos pe Care Îl hulea păgînul ighemon, pe Acela Sfîntul Ioan Îl lăuda și Îl propovăduia în mijlocul poporului că este Dumnezeu adevărat; iar credința lui păgînească, sau mai bine zis înșelăciunea, a defăimat-o pînă la sfîrșit; pentru aceasta a poruncit ostașilor săi să-l dezbrace de hainele sale.

Astfel ostașii, făcînd cele ce li se poruncise, sfîntul stătea gol, fiind însă îmbrăcat în Hristos. După aceea, cadiul a poruncit să-i aducă multe toiege înaintea lui, și uitîndu-se către mucenic a zis: "Nu spune către mine niște povești ca acestea, ci leapădă-te îndată de credința cea nefolositoare și primește legea noastră cu toată inima, precum ai făgăduit, împodobindu-te astfel cu legile noastre. De acum părăsește acele lungi cuvîntări ale tale și împlinește ceea ce ai făgăduit; iar de nu, apoi mă jur pe legea noastră, cea bine norocită și slăvită, că îți voi zdrobi cu toiegele acestea nu numai trupul, dar te voi munci și cu munci mai cumplite și nesuferite firii; iar mai pe urmă te voi omorî cu moarte grea".

Sfîntul, răspunzînd, a zis: "Tiranule și plinule de toată spurcăciunea, nu sînt mincinos, nici cuvîntător de povești precum spui tu, ci sînt rob și mărturisitor al adevăratului Dumnezeu Cel preamărit în Sfînta Treime. În El m-am învățat a crede de la strămoșii și de la părinții mei, Lui unuia mă închin, Aceluia aduc jertfă de laudă, pe El Îl mărturisesc, că este ziditor al tuturor făpturilor, pe Acela Îl aștept judecător al viilor și al morților. Acela va veni să răsplătească fiecăruia după faptele lui în vremea aceea, cînd, după porunca Lui, soarele acesta ce se vede, așezat și rînduit de Dînsul pentru slujba oamenilor, se va întuneca. Pentru aceea nu te mai nădăjdui că vei auzi altceva de la mine decît numai cele ce le-am zis întîi și de la început, acelea le grăiesc și acum și le voi grăi pînă la sfîrșit.

Niciodată nu mă voi lepăda de Hristos Dumnezeu și Făcătorul meu, niciodată nu voi cinsti mai mult făptura decît pe Făcătorul, nu mă voi închina zidirii mai mult decît Ziditorului, nu voi defăima sfînta credință în Dumnezeul meu, în care m-am născut și în care m-am deprins de la părinții mei, pînă cînd voi fi stăpîn al gîndului meu; și, mai ales, pînă cînd voi avea această răsuflare. Deci nu mai zăbovi, lucrător al nedreptății, ci arată obiceiul tău de fiară care este ascuns în tine; scapă-te odată de grija cea pentru aflarea muncilor, cu care voiești să mă muncești, și trimite-mă mai degrab cu orice fel de moarte vei voi, la Dumnezeul Cel adevărat, Stăpînul cel dorit de mine.

Deci fă îndată ceea ce ai să faci, pentru că urechile mele nu pot să audă mai mult cuvintele tale cele necurate, de care zice proorocul: Venin de aspidă este sub buzele lor. Nici ochii mei să nu mai vadă fața ta cea spurcată, despre care iarăși același prooroc zice într-alt loc: Umple fețele lor de ocară și vor căuta numele Tău, Doamne! Apoi el a zis: "Iată ai înaintea ta trupul meu gol, gata pentru muncile tale! Bate-l cu toiege, arde-l cu foc, îneacă-l în mare, taie-l în bucăți cu sabia, pune asupra lui și alte munci și mai cumplite decît acestea, și pe acelea nu te lenevi a le aduce asupra mea; de vreme ce, pe toate acestea și pe cele mai multe decît acestea, eu sînt gata a le răbda cu plăcere și cu bucurie, pentru dragostea lui Hristos, Dumnezeul meu".

Dar tiranul cel sălbatic și nemilostiv, auzind cuvintele acestea ale viteazului mărturisitor, s-a aprins de mînie și îndată a poruncit să întindă pe mucenic la pămînt și să-l bată fără de milă cu toiege noduroase. Deci, slugile tiranului atît de cumplit l-au bătut pe răbdătorul de chinuri al lui Hristos, încît s-a zdrobit trupul lui în multe bucăți, iar carnea, lipindu-se pe toiege, se arunca sus în aer, și locul pe care era întins mucenicul era roșit de sîngele lui. Deci, viteazul pătimitor răbdînd cu bărbăție o muncă ca aceea, și-a ridicat ochii minții sale către cer și a zis: "Mulțumesc Ție, Stăpîne Dumnezeule, că m-ai învrednicit a mă spăla cu sîngele meu și a mă face curat de păcatele mele, care din neputința omenească mi s-au întîmplat a le păcătui înaintea ta, după Sfîntul Botez". Muncitorii aceia, auzind pe mucenic rugîndu-se lui Dumnezeu, s-au umplut de mai multă mînie și atît de cumplit l-au bătut, pînă ce i s-a stins și glasul.

Apoi, făcîndu-se seară, ighemonul a poruncit să lege pe sfîntul mucenic, care abia sufla, cu două lanțuri, să-l arunce în temniță și să-l păzească pînă a doua zi, spre o mai mare muncă. Dar mucenicul lui Hristos, neputînd să meargă singur de cumplitele răni, muncitorii l-au tîrît ca pe un mort și astfel l-au închis în temniță. A doua zi, tiranul acela cu chipul de fiară, șezînd la locul lui cel obișnuit de judecată, a poruncit să aducă înaintea lui pe Sfîntul Mucenic Ioan.

Deci, răbdătorul de chinuri și viteazul ostaș al lui Hristos a venit înaintea lui, cu fața luminată și cu sufletul vesel, către care privind răucredinciosul cadiu și, văzîndu-l cu fața atît de luminată și veselă, căci darul lui Dumnezeu care a întărit pe sfinții mucenici cei de demult, întărea și pe Sfîntul Ioan, care pătimea pentru aceeași mărturisire a bunei credințe, a preasfîntului nume al lui Hristos Dumnezeul nostru, s-a mirat foarte mult că, după atîtea cumplite munci, se mai află suflet în el și, ca și cum n-ar fi pătimit nimic, se arăta așa de vesel. Deci, a zis către el: "O, Ioane, nu vezi, în ce fel de rușine și necinste te aduce neînduplecarea și nesu-punerea ta, încît puțin a lipsit de nu ți-ai pierdut și viața, care este atît de scumpă și de iubită tuturor oamenilor.

Ascultă-mă, că de te vei pleca sfatului și socotelii mele, este gata însănătoșirea ta, căci în puține zile, rănile și zdrobirile trupului tău se vor tămădui; fiindcă noi avem doctori foarte iscusiți aduși din India și din Persia. Iar de nu voiești să asculți de sfatul meu, ci petreci în creștinătatea ta, apoi să știi, că te așteaptă mai multe și mai cumplite bătăi". Atunci Sfîntul Mucenic Ioan a răspuns: "O, judecător tiran, eu cîtuși de puțin nu mă îngrijesc de rănile trupului meu cel zdrobit; căci cu cît se strică omul nostru cel din afară, adică trupul, cu atît omul nostru cel dinlăuntru, adică sufletul se înnoiește, după cum grăiește Marele Apostol Pavel. Eu nu am altă grijă, decît numai să rabd pînă la sfîrșit muncile ce se vor aduce asupra mea de la tine, pentru Hristos Cel ce mă întărește și Care a zis: Cel ce va răbda pînă în sfîrșit, acela se va mîntui. Deci, de ai gîndit și ai aflat și alte munci, mai noi și mai cumplite, pune-le asupra mea; căci rănile cele mai dinainte, care le-ai adus asupra mea, eu le socotesc întru nimic!"

Nebunul tiran s-a rușinat foarte mult de aceste cuvinte prea înțelepte și, tremurînd cu totul de mînie, s-a ridicat ca o fiară și a poruncit să-l bată mai cumplit. Deci, muncitorii aceia au bătut multe ceasuri pe răbdătorul de chinuri, pînă au obosit cei ce-l băteau; astfel, schimbîndu-se unii după alții, au muncit pînă ce s-au rănit și s-au rupt și cele dinlăuntru ale sfîntului. Apoi slugile, muncind acel trup tare ca diamantul, au ostenit. Toți cîți se adunaseră la acea priveliște și priveau la acele cumplite munci, strigau contra nelegiuitului judecător, ocărîndu-i obiceiul lui cel nemilostiv și sălbăticia lui cea de fiară. Iar Sfîntul șoptea cu buzele și se ruga lui Dumnezeu să-i dea răbdare pînă la sfîrșit.

Atunci tiranul a poruncit să aducă un cal sălbatic și să lege picioarele mucenicului de coada calului, după aceea unul din ostași să încalece pe calul acela și să alerge pe ulițele cetății cît va putea; și astfel să tîrască pe pătimitorul lui Hristos prin toată cetatea. Deci, Sfîntul a fost tras prin toate ulițele cetății, încît s-a făcut priveliște îngerilor și oamenilor: Că bucurie se face în ceruri, a zis Domnul în Sfînta Evanghelie, pentru un păcătos care se pocăiește. Și dacă pentru un păcătos se face bucurie, cu atît mai vîrtos pentru un mucenic atît de răbdător, care pătimea pentru dragostea Lui unele ca acestea. Dar pe cînd se făcea bucurie în cer, oamenilor celor bine credincioși, le era jalnică acea priveliște. Și cum să nu le fie jalnică priveliștea, cînd vedeau calul alergînd și trăgînd după el pe mucenic prin locuri aspre? Cînd vedeau pămîntul roșindu-se cu sîngele lui, și bucățile de carne ce cădeau din trupul lui, iar capul trîntindu-se de pămînt și de pietre? Cine nu s-ar fi umilit și nu ar fi vărsat izvoare de lacrimi, văzînd unele ca acestea? Poate numai acela care n-ar fi fost împărtășit de fire cuvîntătoare.

Astfel fiind tras Sfîntul Ioan de acel nemilostiv călăreț, cînd a ajuns pe la locuințele jidovești și alerga trecînd pe ulițele lor, mulțime de evrei batjocoreau pe mucenic, care era tîrît de calul acela, și strigînd și strîmbînd fețele lor, aruncau în el cu ce se întîmpla a avea în mîini, rîzînd fără de rînduială. Unul din acei jidovi, alergînd în casa sa și ajungînd calul ce tîra pe sfînt, i-a tăiat cinstitul și sfîntul lui cap. Și astfel bunul și viteazul ostaș al lui Iisus Hristos și-a sfîrșit nevoința sa mucenicească, dîndu-și în mîinile Domnului sfîntul și luminatul său suflet. Iar cinstitul lui trup, dezlegîndu-l călărețul acela de la coada calului, l-au lăsat în acel loc, neîngropat, nebăgat în seamă și neîngrijit și astfel zăcea împreună cu capul lui cel tăiat, deoarece nimeni din creștini nu îndrăznea a se apropia sau a se atinge de el, temîndu-se de urgia păgînilor.

După ce a înnoptat, s-a făcut o minune ca aceasta asupra trupului sfîntului mucenic; deodată s-au arătat multe făclii arzînd; iar trei bărbați cu haine albe cîntau cîntare de cuvinte sfințite și negrăite și cădeau cu tămîie împrejurul trupului mucenicului. De asemenea, s-a văzut un stîlp deasupra sfintelor moaște întărit pînă la cer. Minunea aceasta s-a văzut de mulți și mai ales de cei ce locuiau împrejurul locului unde zăceau sfintele lui moaște. Iar unul din jidovi, a cărui casă era aproape de acel loc unde zăcea mult pătimitorul trup al sfîntului, părîndu-i-se că preoții creștini au venit să-l ia și să-l dea îngropării celei obișnuite, a luat un arc cu săgeată și s-a apropiat acolo, vrînd să săgeteze pe unul din acei preoți. Deci, punînd săgeata în arc, a tras cît a putut și, cînd a vrut să dea drumul săgeții, aceea se lipise de degetele de la mîna dreaptă, asemenea și mîna stîngă care ținea arcul, încît nu putea nici să trimită săgeata, nici mîinile să le dezlipească.

Așa a petrecut toată noaptea acel jidov, fiu de viperă. Făcîndu-se ziuă, acei minunați bărbați, și stîlpul de foc și făcliile s-au ascuns, făcîndu-se nevăzuți; iar bărbații, femeile, tinerii și bătrînii alergau la locul acela, pentru a vedea pe acel ticălos săgetător, cum stătea astfel nemișcat, precum întinsese arcul și săgeata, ca fiind ferecat cu fiare și legat cu puterea cea nevăzută a lui Dumnezeu.

Deci el, deși nu voia, povestea tuturor toate cele văzute de dînsul asupra trupului mucenicului și cum i s-a făcut de Dumnezeu acea izbăvire, pentru aflarea cea cu îndrăzneală a lucrului celui rău. După ce a făcut către toți arătarea și mărturisirea acelei minuni, i s-au dezlegat mîinile și a scăpat de pedeapsă. Înștiințîndu-se cadiul de această minune, s-a temut foarte mult. Pentru aceea a poruncit creștinilor să ia trupul mucenicului și să-l îngroape. Deci creștinii, luîndu-l, l-au îngropat cu cinste lîngă biserica lor.

După ce au trecut cîteva zile, francezul, care vînduse pe sfînt spre mucenicie, a voit să fure cinstitul lui trup și să-l ducă în patria sa. Poate că s-a căit pentru răutatea sa și poate că a avut de gînd să spună că sfîntul a fost de credința lor cea apuseană. Deci într-una din nopți, avînd vreme prielnică pentru acel lucru, a cugetat în sine și a mers cu ai săi la mormîntul mucenicului. Atunci a început a săpa locul și, descoperind mormîntul, a vrut să ia cinstitele lui moaște. Dar în acel ceas, ostașul lui Hristos s-a arătat în somn preotului acelei biserici și a zis: "Scoală-te îndată și aleargă la biserică, că iată acel francez voiește să fure trupul meu".

Preotul, sculîndu-se îndată, a alergat cu toată puterea sa la biserică și a găsit mormîntul săpat și deschis; iar trupul sfîntului nefurat. Deci, a izgonit pe acei nelucrători și deșerți oameni cu acel gînd rău. Apoi preotul, chemînd pe creștinii acelei biserici, le-a povestit cele făcute și toți au preamărit pe Dumnezeu, Cel ce preamărește pe sfinții Săi. Apoi, luînd cinstitele moaște ale Sfîntului Mucenic, le-au pus în biserică, așezîndu-le în altar aproape de Sfînta Masă.

Acolo au stat acele sfinte moaște ale Sfîntului Mucenic Ioan mai bine de șaptezeci de ani, făcîndu-se asupra lor arătări dumnezeiești ziua și noaptea. Uneori se arătau în formă de lumină minunată; alteori, în chip de foc pogorîndu-se asupra lor; alteori îngeri pogorîndu-se asupra lor și suindu-se la cer, iar alte ori ieșea de acolo bună mireasmă negrăită. La acele sfinte moaște, ale Sfîntului Ioan, se făceau felurite tămăduiri, încît a străbătut pretutindeni vestea minunilor care se făceau acolo.

Într-acea vreme domnea în țara Moldovei binecredinciosul și de Hristos iubitorul domn, Alexandru, marele voievod, care se împodobea nu numai cu toate felurile de fapte bune, pentru care s-a numit "cel Bun", ci era aprins și cu dragoste și cu rîvnă dumnezeiască către sfinții mucenici.

Deci, auzind el de multele minuni ce se făceau de sfintele moaște ale acelui mucenic, a dorit să le aibă, mai cu seamă să-și împodobească țara cu acea neprețuită vistierie. Deci, sfătuindu-se cu prea sfințitul arhiepiscop a toată țara, Iosif, a trimis la Cetatea Albă, pe oarecare din boierii săi, cu mulțime de ostași și cu multă avere. Aceia, mergînd la mai sus zisa cetate, au răsturnat toată piatra cea de obște, necruțînd nici bani, nici daruri pe la cei ce aveau trebuință de acestea - căci Cetatea Albă era atunci sub stăpînirea otomanilor - și astfel și-a dobîndit dorința.

Luînd acele sfinte moaște, multă părere de rău a pricinuit credincioșilor de acolo. Iar cînd se apropia cu dînsele de cetatea domnească din Suceava, au ieșit întru întîmpinarea lor marele Voievod Alexandru cel Bun, toți boierii cei mari, preasfințitul arhiepiscop Iosif, cu tot clerul său cel duhovnicesc și tot poporul. Și astfel au întîmpinat cu bucurie, cu făclii, cu tămîie și cu miruri bine mirositoare pe mucenicul lui Hristos, cel ce bine a voit a veni la dînșii. Iar marele voievod, căzînd pe sicriul Sfîntului Mucenic Ioan, a îmbrățișat mult pătimitoarele sale moaște, punîndu-și ochii și gura pe cinstitele mîini ale mucenicului și le săruta cu multă evlavie și credință. Apoi, vărsînd multe lacrimi de bucurie, a pus pe Sfîntul Mucenic Ioan ca păzitor al său și al stăpînirii sale, încă și al binecredinciosului popor al țării Moldovei. Astfel, cu mare cinste au așezat cinstitele moaște ale mucenicului în Sfînta Mitropolie din Suceava, care era pe acea vreme, cetate domnească sau capitală a Moldovei.

Sfintele moaște au stat mulți ani în Sfînta Mitropolie a Sucevei, pînă cînd, mutîndu-se scaunul domniei la Iași, s-a mutat acolo și scaunul mitropoliei. Deci, vremurile fiind tulburate, stăpînitorii țării celei duhovnicești și politicești aveau frică să nu se prade de neamuri păgîne acel odor neprețuit. Pentru aceea au adus sfintele moaște la Iași și le-au așezat în biserica Sfintei Mitropolii. Dar la anul, de la zidirea lumii, 7194, iar de la Nașterea lui Hristos, 1686, domnind peste țara Moldovei răposatul și fericitul întru pomenire Constantin Cantemir voievod, și mitropolit fiind Dositei cel vestit întru multă învățătură, a venit Ioan Sobiețki craiul polonez cu oștile sale, trecînd asupra Bugeacului tătărăsc și întorcîndu-se prin tîrgul Iașului. Mitropolitul, cu știrea craiului leșesc, văzînd vremurile revoltate și nepașnice și temîndu-se ca să nu pricinuiască vreo robie a țării și, împreună cu țara, să se prade de alte neamuri străine și barbare și această vistierie sfîntă și neprețuită, a ridicat sfintele moaște ale Sfîntului Ioan. Luîndu-le cu sine, împreună cu toate odoarele mitropoliei și hrisoavele moșiilor, s-a dus împreună cu oastea crăiască în țara leșească să se sprijinească acolo, ca la niște vecini buni, pînă se vor liniști tulburările și se va face pace, ca apoi iarăși să le aducă în Moldova la locul lor.

Dar, prelungindu-se vremea tulburărilor, Mitropolitul Dositei nu a ajuns să-și împlinească scopul și voința sa, căci a murit acolo în țara leșească și, de ceea ce s-a temut ca să nu se întîmple de la alte națiuni barbare, a împlinit-o el cu lucrul; de vreme ce a păgubit țara Moldovei multă vreme de acea vistierie neprețuită. Asemenea, cei de pe urmă, neavînd osîrdie să încerce cu dinadinsul să aducă la locul lor acele sfinte moaște, pînă a nu se învechi lucrul, le-au lăsat acolo în țara leșească împreună cu odoarele sfintei Mitropolii, așezate într-una din bisericile din tîrgul ce se numește Jolcova. Acolo, fiind sub stăpînirea apusenilor sfintele moaște vărsau neîncetate minuni și izvorau tămăduiri spre cei ce alergau cu credință, cu dragoste și cu evlavie la ajutorul sfîntului.

Sfintele moaște au stat mulți ani în țara leșească, în tîrgul cel mai sus arătat, unde le lăsase Dositei Mitropolitul, pînă s-a cuprins de stăpînirea apuseană o bucată mare din țara Moldovei, care se numea Cordunul și în care s-a cuprins și tîrgul Sucevei. Acolo se afla și Mitropolia cea veche, în care erau așezate sfintele moaște, după ce s-au adus de la Cetatea Albă, de prea fericitul întru pome-nire și prea binecuvîntatul și de Hristos iubitorul, Alexandru Voie-vod, care s-a numit și cel Bun, pentru faptele lui bune ce a făcut.

În anul de la mîntuirea lumii 1783, în patru zile ale lunii iunie, venind Iosif, împăratul Austriei, a mers pe la marginea Cordunului, ca să vadă hotarul, și a venit și prin satul ce se numește Bosanci.

De acolo a mers în Suceava, căci nu este departe de acel sat, tîrgul Sucevei, și a intrat în biserica Mitropoliei. Deci, privind în toate părțile și văzînd între altele și locul în care fuseseră așezate mai înainte sfintele moaște ale Sfîntului Ioan cel Nou, a întrebat pe episcopul Rădăuțiului, Dositei: "Ce loc este acolo?" Episcopul a răspuns, zicînd: "Acolo au fost așezate sfintele moaște ale Sfîntului Ioan cel Nou". Împăratul arătînd cu mîna a zis: "Să le aducă iarăși și să le așeze acolo". Această cerere o făcuse episcopul Dositei mai înainte de a veni împăratul Austriei.

Deci, chemînd episcopul pe un ieromonah, anume Ioasaf, fost egumen al Mănăstirii Putna, i-a poruncit să se gătească a merge la cetatea Jolcova pentru aducerea sfintelor moaște. Iar el, pregătindu-se, a pornit către țara Leșească (Polonia) spre cetatea Livovului și, într-o Duminică, în optsprezece zile ale lunii iunie, a ajuns acolo; fiind și Meletie arhimandritul trimis mai înainte pentru această pricină. Acolo aflîndu-se și împăratul, a poruncit la două regimente de ostași să meargă mai înainte la cetatea Jolcova, la mănăstirea în care se aflau sfintele moaște, ca să nu se facă vreo tulburare în popor pentru luarea sfintelor moaște.

Acea mănăstire era credincioasă din vremea cînd a fost acolo mitropolitul Dositei cu sfintele moaște. Deci, trimișii porunciseră pentru luarea sfintelor moaște și, ajungînd la marginea cetății Jolcova, într-o mahala a unei biserici iarăși baziliene, au găsit toată cetatea înconjurată de străjile celor două regimente, care străji erau atît de sus așezate, încît puteau să se vadă una cu alta. Deci, împăratul a dat poruncă ca tot poporul să stea închis prin casele lor; iar cel care va ieși afară să fie împușcat. Trimișii, zăbovind acolo pînă la miezul nopții, atunci a venit poruncă să pornească cu careta cea pregătită, spre luarea raclei cu sfintele moaște. Astfel au pornit la miezul nopții, prin întuneric fără nici o lumină.

Împreună cu aceia era și un om cu numele Gheorghe, de neam grec, fratele casierului din Liov, care era trimis mai înainte pentru această treabă.

Deci, au ajuns cu toții la întîia strajă nemțească. Înconjurîndu-i straja, acel Gheorghe, povățuitorul părinților, a vorbit cu mai marele străjii și îndată i-au liberat. De acolo, mergînd înainte și trecînd prin alte străji, care nu le-au zis nimic, au intrat pe poarta cetății și, mergînd către biserica în care se aflau sfintele moaște, au dat peste altă strajă, care întrebîndu-i ce caută, le-au răspuns că au venit să ia pe Sfîntul Ioan; iar mai marele străjii i-a întrebat: "Dar puteți să-l luați?" Ei au răspuns: "Putem, căci avem poruncă împărătească". Atunci îndată i-a lăsat și, mergînd ei printr-o boltă la o ușă, au găsit acolo doi soldați cu puștile în spate, care i-au oprit puțin, pînă ce unul din ei s-a dus unde era arestat arhi-mandritul bazilianilor, împreună cu toți ai săi, de le-a dat de știre. După aceea, îndată au venit doi baziliani, cu două făclii de ceară aprinse și au intrat în biserică.

Acolo au găsit pe un comisar împărătesc cu vreo treizeci de ofițeri, stînd împrejurul sfîntului cu capetele descoperite. Aceia făcîndu-și cale, s-au apropiat de racla sfîntului, care era pusă în loc de prestol și pe care slujeau bazilianii liturghia lor. Acolo mai erau cincisprezece sfeșnice cu făclii, iar la picioare o candelă mare de argint aprinsă; deci, luînd toate sfeșnicile de pe raclă, au cerut cheia și descuind-o, au ridicat capacul. Înăuntru erau multe lucruri de argint, ca: inimi, ochi, picioare, mîini și altele. Pe acelea le puseseră acolo cei ce au avut boli și vătămături în aceste părți ale trupului lor și se vindecaseră cu rugăciunile sfîntului, ca să fie spre aducerea aminte a minunilor lui. Mai era încă în raclă și un vas de argint, pe care erau scrise cu slove de aur: "Vasile Voievod, domn al Țării Moldovei". Iar banii ce s-au aflat în cutie s-au dat bazilianilor. Deci, făcîndu-se listă de toate argintăriile care s-au aflat în raclă, s-a încuiat iarăși racla cu încuietoarea ei.

După aceea, ridicîndu-se racla de patru greci papistași, care merseseră cu părinții cei trimiși, unul din baziliani a oprit racla. Iar un comisar împărătesc întrebîndu-l care este pricina, el a răspuns: "Alt nimic nu este, domnule, decît numai cerem adeverință de la comisarii Moldovei, ca nu cumva după vremi să ni se mai ceară vreodată moaștele".

Deci ei, socotind că este dreaptă cererea lor, au scris acea adeverință și s-a iscălit de Meletie arhimandritul și fostul egumen Ioasaf, care au pus și pecețile lor și s-a dat bazilianului. După aceea, îndată au ridicat Sfintele Moaște în careta cea pregătită spre această slujbă și au ieșit la poarta cetății. Acolo au găsit pe acei treizeci de ostași tot după cum i-au lăsat. După ce au ieșit pe poartă, îndată acei ostași au înconjurat careta, cincisprezece de-o parte și cincisprezece de altă parte, și astfel au pornit împreună cu cei ce duceau moaștele. Mergînd pînă la un han ce era aproape de Liov, cale de o jumătate de ceas, i-a întîmpinat un trimis de la generalul Comando, cu poruncă ca cei treizeci de ostași să se întoarcă înapoi, iar părinții cu sfintele moaște să meargă singuri în cetatea Liovului.

Împăratul Iosif, avînd a merge la Brod, a ieșit din cetate pe altă poartă. Iar arhimandritul Meletie cu fostul egumen Ioasaf, mergînd la generalul Comando, i-au spus că au adus sfintele moaște și le-a dat voie să rămînă pînă a doua zi. A doua zi, gătindu-se de plecare, a venit un grec la arhimandritul Meletie, rugîndu-l să-i dea voie să sărute sfintele moaște. Deci, mergînd să deschidă racla, nu numai că n-a putut, dar nici acoperămîntul, care era peste raclă, nu l-a putut ridica. Văzînd aceasta, a zis grecului: "Vezi, frate, că nu putem să deschidem nici racla, nici să ridicăm acoperămîntul! Poate nu este voia Sfîntului! Deci, sărută racla cu credință". Astfel făcînd grecul, s-a dus.

Stînd amîndoi părinții în altă caretă, mergeau pe valea Liovului, după aceea în careta în care era racla sfîntului, pînă s-au suit într-un deal. Acolo i-au ajuns patru greci cu femeile lor, să se închine sfintelor moaște, după parola ce o aduseseră cu dînșii din Liov, ca în acel loc să se închine și să sărute sfintele moaște. Deci, cu ușurință s-a ridicat acoperămîntul de pe raclă, și s-a deschis racla. Atunci, aducîndu-și aminte, au cunoscut că acel grec ce a cerut mai înainte să sărute sfintele moaște a fost fățarnic și necredincios, vrînd să ispitească puterea sfîntului; și de aceea nu s-a putut deschide racla. Plecînd de acolo, au trecut prin tîrgul ce se numește Stanislav, neștiindu-i nimeni cu ce trebuință merg. Ajungînd la alt tîrg ce se numește Tolmaci, i-a întîmpinat o delegație trimisă de Dositei, episcopul Rădăuțiului, ca să cerceteze unde se află trimișii, dacă s-au luat sfintele moaște și în ce chip a urmat. Acesteia răspunzîndu-se, s-a întors înapoi la episcopie.

A doua noapte, au ajuns la alt tîrg, unde au întîmpinat pe secretarul Mihalache iarăși trimis de episcop. A doua zi, s-a făcut orînduială de li s-au dat cîte șapte ostași și au mers în acea zi pînă aproape de hotarul ce desparte țara leșească de Bucovina. A treia zi, s-au pornit către Sneaten, care este în marginea hotarului, unde, pînă a se găti de plecare, i-a întîmpinat mult popor, care ieșise din tîrg.

Dîndu-li-se de acolo alți șapte ostași, au pornit la Culacini, care este hotarul țărilor leșești și al Bucovinei, iar acolo au găsit corturi întinse și pe episcop. Dar, pentru că generalul Ențiverc încă nu sosise, i-au spus episcopului că nu este voie să treacă hotarul pînă nu va sosi și generalul. De aceea, întorcîndu-se înapoi, au zăbovit peste hotar, de cealaltă parte, împreună cu tot norodul ce ieșise din Sneaten spre închinarea sfintelor moaște. Sosind generalul, îndată s-a pornit să treacă peste podul Colacinului, dar la mijlocul podului, s-a luat racla din careta în care a venit pînă acolo și s-a pus într-alta.

Trecînd peste graniță s-au tras, în cinstea sfîntului, vreo șaizeci de tunuri. Acolo au stat pe loc, pînă a sărutat racla tot poporul, cel ce aștepta pe sfînt; iar peste această parte a graniței n-a lăsat să treacă nici un om din țara leșească.

Pornind de acolo cu mulțime de popor numai din Bucovina, între care numai preoți erau două sute patru, cu dascălii lor și cu prapore au ajuns seara, spre ziua Sfinților Apostoli, la un sat ce se numește Lucavețul, unde au rămas. A doua zi, au mers în Cernăuți cu mulți creștini și cu mulțime de ostași, trăgînd și multe tunuri din dealul Cernăuțiului.

Mergînd prin tîrg pînă la o biserică a oarecăruia Herescu, acolo au așezat sfintele moaște și au stat pînă la opt septembrie. Iar în acea zi, au luat sfintele moaște cu cinste și le-au adus la tîrgul Sucevei, unde le-au așezat într-o biserică de piatră a unei mahalale ce se numește Ițcani. Acolo au stat pînă la ziua Înălțării cinstitei și de viață făcătoarei Cruci. Făcîndu-se știre și în Moldova de aceasta, s-a adunat mulțime de creștini, spre cinstirea sfintelor moaște. Astfel, episcopul Dositei al Bucovinei cu mulțime de preoți îmbrăcați și cu tot poporul, ridicînd sfintele moaște din mai sus numita biserică, le-au dus în Mitropolia Sucevei și, așezîndu-le în mijlocul bisericii, au rămas acolo și pînă în ziua de azi.

Aceasta este viața și pătimirea Sfîntului Ioan cel Nou, care s-a nevoit cu bună nevoință în lumea aceasta. El a plecat cu marfă pămîntească la Trapezunda, dar s-a nevoit duhovnicește. El, prin post și rugăciune către Dumnezeu, prin lacrimi necontenite, prin milostenie și prin facerile de bine către aproapele, s-a suit ca pe o scară către vîrful faptelor bune, către Sfîntul Botez cel de sînge, care este mai mare decît toate botezurile.

Astfel a fost sfîrșitul mărturisirii, astfel de vitejie a arătat în nevoința mărturisirii, astfel a rușinat pe păgînul cadiu, cu aceste cununi s-a încununat de mîinile lui Dumnezeu, începătorul de nevoință. El așa de bine s-a negustorit, încît puțin a dat și mult a dobîndit. De trup s-a dezbrăcat ca de o sarcină; de aceea, nu s-a întors la Trapezunda, ci la Ierusalimul cel de sus. Și s-a așezat în ceata mucenicilor, ca un mucenic, întru Împărăția cea veșnică, întru odihna drepților, întru lumina cea neînserată întru veselia și bucuria cea nesfîrșită.

Mutările moaștelor lui pe pămînt sînt acestea: De la Cetatea Albă s-au adus întîi în Suceava cu alai domnesc, cu arhierei și cu boierii Moldovei. Al doilea s-a dus în țara leșească de Mitropolitul Dositei și de craiul acelei țări, Ioan Sobiețchi; iar șederea Sfîntului Ioan în țara leșească a fost de 94 ani. Al treilea, din țara leșească, de la cetatea Jolcova, s-au adus în Suceava cu alai împărătesc, în anul 1783. Prin toate a trecut după vorba apostolului, prin cele de-a dreapta, prin cele de-a stînga, prin slavă și prin necinste nevătămat și cu cuviință.

Că Dumnezeu, pe cei ce-L proslăvesc pe pămînt, îi preamărește cu îndoită slavă, cu cea cerească și cu cea pămîntească. Pe cei ce-L mărturisesc înaintea oamenilor, și El îi mărturisește, nu numai înaintea sfinților îngeri, ci și înaintea Mîntuitorului Hristos, Căruia I se cuvine slava, cinstea și stăpînirea, împreună și Părintelui Cel fără de început și Preasfîntului și de viață Făcătorului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.


La începutul paginii | Viețile Sfinților pe luna iunie


Copyright © 1999-2016 Pagini Ortodoxe Românesti. Toate drepturile rezervate.



Home | Vietile Sfintilor | Calendar | Predici ale Parintelui Cleopa | Acatistier | Links | Cauta in site