Home | Vietile Sfintilor | Calendar | Predici ale Parintelui Cleopa | Acatistier | Links | Cauta in site


Viața și pătimirea Sfîntului Mucenic Iustin Filosoful
(1 iunie)

Viețile Sfinților pe luna iunie


Sfîntul Iustin Filosoful, mucenicul lui Hristos, s-a născut în părțile Siriei din Palestina, la hotarele Samariei, în cetatea care la început se numea Sihem, iar mai pe urmă s-a numit Neapolis Flavie. El a avut un tată de neam bun și slăvit, dar, cu credința, elin; chiar Iustin era în aceeași rătăcire a închinării la idoli, mai înainte de a se lumina cu lumina sfintei credințe. Iustin, din tinerețe, se îndeletnicea cu învățătura cărții și sporea în înțelepciunea elinească, ca unul ce avea minte isteață.

Deci, deprinzîndu-se bine cu oratoria, dorea să învețe și filosofia; pentru aceasta s-a dus la un învățat filosof stoic, dorind să înțeleagă filosofia acelora. El avea mare dorință să știe ce este dumnezeirea și cine este Dumnezeu? Deci, petrecînd la acel filosof stoic cîtăva vreme, n-a putut afla nimic despre Dumnezeu; de vreme ce nici acest filosof stoic nu știa pe Dumnezeu, nici nu socotea că este de trebuință învățătura cea pentru dumnezeiasca înțelegere. Pentru aceasta Iustin a lăsat pe dascălul acela și s-a dus la un alt filosof, care făcea parte din filosofii ce se numeau peripatetici.

Acela, după puțină vreme, a început a se tocmi cu Iustin pentru plată, nevrînd să-l învețe degeaba. Iar Iustin, văzînd că acela este iubitor de argint, l-a lepădat ca pe un lacom și l-a judecat a fi nevrednic de numirea filosofiei, de vreme ce nu știa să treacă cu vederea cîștigurile cele lumești.

Pentru niște pricini ca acestea, lepădînd pe filosofii stoici și pe cei peripatetici, dorea foarte mult înțelepciunea cea adevărată, prin care ar fi putut ajunge la cunoștința lui Dumnezeu; deci, a venit la un dascăl ce făcea parte din filosofii lui Pitagora. Acela a poruncit lui Iustin să învețe mai întîi astronomia, geografia, muzica, aritmetica și alte învățături, spunîndu-i că învățăturile acelea sînt cele mai de trebuință în viața aceasta. Deci, Iustin socotea că va trebui să petreacă mulți ani într-acele învățături. Dar, văzînd că din acele științe nimic nu este de folos sufletului său, pentru că nimic n-a auzit de la dascălul acela care să fie după dorința inimii lui; pentru aceea l-a lăsat și pe acel dascăl și s-a lipit de unul al lui Platon, de vreme ce învățătura acelora era într-acele vremuri de mare slavă și multă le era cinstea lor.

Acel filosof a lui Platon s-a făgăduit să-l învețe pe Iustin cunoștința lui Dumnezeu, din asemănarea lucrurilor celor trupești cu cele netrupești, din închipuirile cele de jos cu cele de sus și din felurile înțelegerilor. Pentru că acesta era sfîrșitul socotelilor înțe-lepciunii celei platonicești ca, din închipuiri, să vină întru cunoștința lui Dumnezeu. Fericitul Iustin s-a învoit la aceasta, nădăjduind să ajungă la înțelepciunea dumnezeiască cea dorită, să cunoască pe Dumnezeu și se să umple de darul Lui. Pentru aceasta el a petrecut lîngă dascălul acela vreme îndelungată.

Deci, îndată a învățat dogmele și rînduielile lui Platon, devenind, între elini, filosof desăvîrșit și slăvit. Cu toate acestea, nu putea să ajungă la credința creștinească și la cunoștința cea adevărată a lui Dumnezeu, de vreme ce filosofii elini nu preamă-reau pe Dumnezeu ca pe un Dumnezeu, ci schimbau slava nestri-căciosului Dumnezeu cu asemănarea chipului omului cel stricăcios, al păsărilor, al celor cu patru picioare și al tîrîtoarelor. Deci, Iustin se mîngîia cu duhul, îndeletnicindu-se cu gîndirea de Dumnezeu și învățîndu-se în cunoștința de Dumnezeu, pe cît mintea lui, fiind neluminată, putea să ajungă.

Odată, Iustin, plimbîndu-se singur în afara cetății, într-un loc deosebit, aproape de mare, și pe cînd socotea mintea sa înțelegerea celor filosofești, a văzut pe un bărbat necunoscut, cinstit și împodobit cu căruntețea. Pe cînd stătea el și-l privea cu de-a-mănuntul, bătrînul i-a zis: "Oare mă cunoști pe mine, de mă privești astfel cu dinadinsul?" Răspuns-a Iustin: "Nu te cunosc, însă mă minunez cum, în acest loc pustiu în care n-am așteptat să văd pe cineva, te văd pe tine". Zis-a bătrînul: "Însoțitorii mei s-au dus în partea aceasta și, așteptînd întoarcerea lor, le-am ieșit înainte ca să-i pot vedea de departe; dar tu ce faci aici?"

Răspuns-a Iustin: "Îmi place să mă preumblu în singurătate, ca să mă învăț cu mintea fără de împiedicare la filosofie". Întrebat-a bătrînul: "Ce folos cîștigi din filosofie?" Răspuns-a Iustin: "Dar ce lucru mai de folos poate să afle cineva decît filosofia? Pentru că aceea este luminătoarea minții, povățuitoare la toată socoteala cea bună și îndreptătoarea vieții. Pe aceea, dacă cineva o știe bine, acela vede ca în oglindă neștiințele și rătăcirile altora și nu este cu putință să se alcătuiască înțelepciunea fără de învățătura filosofiei și fără de uneltirea înțelegerii; deci, se cade ca tot omul să o învețe, ca să știe cele folositoare și nefolositoare, de care lucruri să se țină și pe care să le lepede". Zis-a bătrînul: "Filosofia aduce oare vreo fericire omului?" Răspuns-a Iustin: "Cu adevărat îi aduce". Bătrî-nul l-a întrebat: "Deci, spune-mi, ce este filosofia și ce este fericirea?" Răspuns-a Iustin: "Filosofia este aceea care te face să înțelegi și să cunoști adevărul; iar fericirea este cinstea înțelegerii și a înțelepciunii". Bătrînul a întrebat: "Dacă din filosofie cunoașteți ceea ce este drept și înțelegeți adevărul, apoi pe Dumnezeu cum îl cunoașteți că este?"

Răspuns-a Iustin: "Acela este Dumnezeu, Care niciodată nu se schimbă, ci totdeauna este același. Acela este pricinuitorul facerii tuturor". Deci bătrînul, îndulcindu-se, iarăși l-a întrebat: "Numele înțelegerii este la toate lucrurile de obște? Căci în toate meșteșugirile în care cineva este iscusit, întru acelea se numește că este înțelept; sau în geometrie, sau în ocîrmuirea corabiei, sau în medicină și întru asemănare și întru celelalte lucruri, și dumnezeiești și omenești, oare nu este tot așa?

Deci, spune-mi mie iarăși, este vreo înțelegere care naște cunoștința lucrurilor împreună și a celor dumnezeiești și a celor omenești?" Zis-a Iustin: "Este cu adevărat". Bătrînul a zis: "Deci, tot una este a cunoaște pe Dumnezeu, precum a cunoaște muzica, aritmetica, astronomia sau vreuna din acestea?" Răspuns-a Iustin: "Nicidecum; pentru că alta este a cunoaște pe Dumnezeu și alta este a cunoaște un meșteșug". Grăit-a bătrînul: "Bine ai răspuns, căci ajungem la o oarecare înțelegere; pe de-o parte din auz și în-vățătură, iar pe de alta din vedere; precum ți-ar spune cineva că se află în India vreo fiară care nu se aseamănă cu nici una din fiare, n-ai fi putut s-o cunoști pe aceea nevăzînd-o cu ochii, nici altuia să-i spui despre ea, neauzind mai întîi singur de la cel ce spune. Deci, te întreb, cum pot filosofii voștri elinești să înțeleagă pe Dumnezeu, sau cum să grăiască cu adevărat ceva pentru Dînsul, de vreme ce n-au nici o cunoștință despre El și nici nu L-au văzut pe El cîndva, nici nu L-au auzit?" Răspuns-a Iustin: "O, părinte, nu cu ochii trupești se vede puterea dumnezeirii, precum văd oamenii oarecare jivine, ci numai cu mintea singură se poate ajunge la Dumnezeu, precum zice Platon, a cărui învățătură eu o urmez". Zis-a bătrînul: "Este în mintea noastră, oare, vreo putere de acest fel, prin care să putem înțelege mai degrabă sau să cunoaștem vreun lucru, și să ajungem pe cele nevăzute numai cu simțurile cele trupești?"

Răspuns-a Iustin: "Este adevărat. Și acea putere este numită de Platon ochiul minții, fiind dată omului spre aceea - chiar precum el învață, ca unul luminat prin învățătura cea iubitoare de înțelepciune -, ca să poată vedea singurul adevăr dumnezeiesc, care este pricinuitorul tuturor lucrurilor celor ajunse cu mintea, nu arătîndu-Se prin vopsele, nici avînd vreo asemănare oarecare, nici mărime de statură, nici altceva de acest fel, încît să se vadă cu ochii cei trupești; ci este o Ființă mai presus de toate ființele, neajunsă, nesupusă, singură bună și frumoasă, a căruia dorire a științei în sufletele cele de neam bun, din început este sădită de la aceeași singură, pentru că iubește a se vedea de aceia de care se cunoaște".

Pe niște cuvinte ca acestea bătrînul le asculta cu dragoste, dar nu se îndestula cu acea înțelegere a lui Iustin, învățată de Platon, despre Dumnezeu, cu aceea care, fără de creștineasca mărturisire era nedesăvîrșită. Apoi a zis astfel despre Platon: "Dacă Platon învață așa precum tu mărturisești, apoi pentru ce el singur n-a cunoscut, nici n-a știut pe adevăratul Dumnezeu? El a zis că Dumnezeu este nevăzut și neajuns. Dar de ce se închina făpturii celei văzute: cerului, stelelor, asemenea lemnului și pietrei celei cioplite în chip de om, ca singur lui Dumnezeu, schimbînd astfel pe adevăratul Dumnezeu întru minciună, ținîndu-se de închinarea la idoli și învățînd la aceea și pe alții?

Deci, eu socotesc că la Platon și la ceilalți filosofi elini, nu este înțelegere dreaptă, prin care să se poată veni la cunoștința adevărată a lui Dumnezeu, deoarece s-au făcut deșerți întru cugetările lor și s-a întunecat inima lor cea neînțelegătoare; astfel, socotindu-se a fi deștepți, au înnebunit. Eu îți spun cu adevărat, că mintea omenească, nepovățuindu-se de Duhul Sfînt și neluminîndu-se prin credință, nu poate să știe și să înțeleagă pe adevăratul Dumnezeu!"

Acestea și multe altele grăind bătrînul despre dreapta cunoștință de Dumnezeu, despre adevărata cinstire de Dumnezeu și despre celelalte lucruri dumnezeiești, Iustin, văzînd rătăcirea filosofilor elini, se minuna. Apoi a zis: "Deci, unde și ce fel de dascăl poate să afle cineva ca să-l povățuiască după adevăr, dacă în Platon și-n ceilalți filosofi nu este adevărul?"

Atunci bătrînul a început a-i spune lui de sfinții prooroci, zicînd: "În vremile cele de demult, cu mulți ani mai înainte de toți filosofii, au fost oarecare bărbați sfinți drepți și iubiți de Dumnezeu, care, fiind plini de Duhul Sfînt, mai înainte au spus de aceste lucruri ce acum se săvîrșesc. Acei bărbați se numesc prooroci. Ei singuri au cunoscut adevărul și l-au spus oamenilor. Nu s-au rușinat de nimeni, nici nu s-au temut de cei ce i-ar fi silit pe dînșii ca, întru oarecare cuvinte, să se abată de la adevăr, nici nu s-au biruit de slavă deșartă; ci le-au spus drept, adevărat și fără de frică pe toate acelea, care întru descoperiri de la Dumnezeu li s-a făcut lor, sau le-au văzut, sau le-au auzit.

Încă sînt și acum scripturile lor, care, dacă le citește cineva cu credință, îi aduc mult folos și-i luminează mintea spre cunoștința adevăratului Dumnezeu; pentru că acei sfinți prooroci spun adevărul, nu cu meșteșug de cuvinte, nici cu oarecare dovezi înșelătoare sau cu întortocheri, ci întăresc prin adevăr cele grăite de dînșii cu dreaptă vorbire. Aceia singuri, mai mult decît toate dovezile înșelătoare, au fost martori preacredincioși ai adevărului, ca unii ce au crezut întru Unul, adevăratul Dumnezeu, Ziditorul tuturor și, mai înainte, au vestit venirea în lume a lui Hristos, Fiul Lui. Ei s-au arătat că sînt vrednici de credință; pe de-o parte că acum graiurile lor s-au împlinit și altele de acum o să se împlinească; iar pe de alta, că cele grăite de dînșii le întăreau prin minuni; pentru că făceau minuni cu puterea darului lui Dumnezeu, cel dat lor de sus. Acele minuni, proorocii cei mincinoși și neînvățați de Dumnezeu, n-au putut niciodată să le facă, fără numai că au îngrozit pe oameni prin oarecare arătări și năluciri diavolești".

Deci, acel fericit bărbat necunoscut, vorbind astfel cu Iustin, la sfîrșit i-a zis lui: "Mai înainte de toate, roagă-te cu dinadinsul adevăratului Dumnezeu, ca să-ți deschidă ție ușa luminii, de vreme ce niciodată nu poate cineva să știe și să înțeleagă pe cele ce sînt ale lui Dumnezeu, fără numai căruia singur Dumnezeu va voi să le descopere. Și le descoperă numai aceluia ce-L caută pe El cu rugăciunea și se apropie de El cu credință și cu dragoste".

Acestea zicîndu-le, bătrînul acela s-a dus de la el și s-a făcut nevăzut. De atunci Iustin niciodată n-a mai aflat sau a mai văzut vreun bărbat ca acela. Ce a simțit Iustin în inima sa după plecarea acelui bărbat, singur a spus cînd a vorbit odată cu Trifon, slăvitul iudeu: "Un foc s-a aprins în mine. Duhul mi s-a aprins cu dorire de Dumnezeu și dragostea mi-a crescut spre sfinții prooroci și spre acei bărbați care sînt prieteni ai lui Hristos. Deci, socotind cuvintele bătrînului, întru acelea am cunoscut că este adevărata filosofie, cea pe care el mi-a spus-o. Pentru aceea am început a citi cărțile proorocești și apostolicești și dintr-acelea m-am făcut creștin adevărat". Fericitul Iustin, spunînd aceasta lui Trifon, a făcut în urmă pentru sine înștiințare neamului celui mai de pe urmă, în ce fel i-a fost începutul întoarcerii lui către Dumnezeu și cum s-a povățuit la calea cea dreaptă de acel bărbat neștiut, ca de un om trimis din cer.

După acea vorbire folositoare de suflet cu bătrînul cel insuflat de Dumnezeu, îndată s-a sîrguit a căuta cărți creștinești și a început a citi dumnezeieștile Scripturi cu o deosebită silință. El alătura proorociile cele vechi ale sibilelor cu graiurile sfinților prooroci despre întruparea cea din Preacurata Fecioară a lui Hristos, despre patima cea de voie a Lui, despre sfîrșitul acestei lumi văzute și despre judecata ce va să fie. Și, văzîndu-le pe acestea întru toate împreună glăsuite, se minuna în sine și încet veni - învățîndu-l pe el Sfîntul Duh - spre cunoștința cea mai desăvîrșită a lui Dumnezeu și a Fiului Său. Deci, rîzînd de nebunia elinească, se pleca spre creștineasca credință, înmulțindu-se în el din zi în zi duhovniceasca căldură spre dreapta credință.

El însă auzi de unele lucruri, care îi împiedicau sufletul de la scopul cel bun, ce dorea dreapta credință creștinească, și acestea erau: desele învinuiri aduse de către păgîni creștinilor, pentru unele lucruri necinstite și de rușine, pentru care se ridicau cumplite prigoniri împotriva lor. Deci, toate acestea le-a înțeles el că sînt minciuni, neîncăpute prihăniri și clevetiri, de vreme ce păgînii socoteau cum că creștinii, în adunările lor de noapte, stingînd lumînările, sting împreună și lumina curăției, spurcîndu-se cu împreunare prin necurăție și, după asemănarea fiarelor ar mînca carne de om. Pentru unele ca acestea, elinii și iudeii ocărau pe creștinii nevinovați, și astfel se credea minciuna oamenilor necurați și nebuni ca și cum ar fi fost adevăr. Cu toate că creștinii erau oameni drepți și sfinți, totuși erau urîți, prigoniți, scuipați și batjocoriți de toți necredincioșii, ca niște mari nelegiuitori. Astfel, fiind făcuți vinovați de grele păcate, erau dați la cumplite morți, în multe feluri.

Niște lucruri ca acestea la început împiedicau pe Iustin de la scopul său să se facă creștin; însă nu credea cu totul lucrurile cele care se spuneau contra creștinilor, știind bine că, adeseori, prin judecata poporului cea fără de socoteală, cei nevinovați se osîndesc ca cei vinovați, cei curați se necinstesc și cei drepți se socotesc ca cei păcătoși. Deci, văzînd pe creștini neînfricați în răspunsuri la judecăți, viteji în chinuri, defăimînd toate cele frumoase și văzute ale acestei lumi, socotindu-le ca pe niște gunoaie, că se dau de bună voie la munci pentru Domnul lor, sîrguindu-se la moarte ca la un ospăț, socotea în sine, zicînd:

"Nu sînt adevărate cele ce se spun despre creștini, ca și cum ar fi făcînd niște urîciuni ca acelea; de vreme ce păcătosul cel iubitor de patimi, săvîrșind fără de înfrînare poftele trupești și întru mîncarea cărnurilor omenești căutînd iubire de plăceri, se teme de moarte și nu rabdă muncile. Unul ca acela nu se dă de bună voie la bătăi, ci fuge de ele. Ei, de ar cădea sub vreo judecată ca aceasta, se sîrguiesc în tot felul să se arate fără de prihană și astfel se răscumpărau de la pedeapsă cu multă plată ca să poată să petreacă mai mult fără de durere și cu sănătate și să se îndulcească mai mult de poftele lor. Dar creștinii nu sînt deloc așa. Ei aleg de bună voie a patimi pentru Hristos, în Care cred. Ei cinstesc moartea mai mult decît viața; deci, cum poate să se afle într-înșii o iubire de păcat ca aceea?"

Astfel, socotind el, cerceta cu dinadinsul viața creștinească; și s-a înștiințat desăvîrșit, că petrec în frica Domnului cu curăție și fără de prihană, păzind curăția lor cu de-amănuntul, că se omoară în toate zilele cu postul și cu înfrînarea. Ei adeseori se roagă și totdeauna se învață în faptele cele bune. Acestea cunoscîndu-le din cercetările lui i-a iubit pe ei foarte mult și s-a lipit de ei cu toată dragostea. El a luat Sfîntul Botez și s-a făcut mare apărător al credinței celei în Hristos, luptîndu-se prin cuvinte și prin scrisori cu elinii și cu iudeii. El s-a făcut ostaș viteaz și nebiruit al lui Hristos, căutînd mîntuirea sufletelor omenești; a cercetat diferite țări, învățînd și propovăduind numele lui Hristos, întorcînd pe cei necredincioși la Dumnezeu.

Deci, a mers la Roma ca un filosof, purtînd îmbrăcăminte filosofească și avînd ucenici cu sine. Acolo a adunat mulți pentru învățătură, întemeind multe școli; iar sub chipul filosofiei celei din afară, învăța filosofia creștinească și adevărată. Deci, aflînd acolo pe Marcion, începătorul de eresuri, i s-a împotrivit lui cu cuvîntul, rușinîndu-l; iar împotriva eresului acela, precum și împotriva altor eresuri, a scris mai multe cărți. Tot acolo în Roma era un oarecare filosof păgîn, cu numele Crescent, mare vrăjmaș al creștinilor. Iustin, adevăratul filosof, a avut cu acel filosof necredincios neîncetat război, atît cu cuvîntul cît și cu scrisul. Pentru că acel filosof cinic, avînd viață spurcată și prea fără de lege, ura pe creștinii care petreceau după Dumnezeu în curăție și zavistuia slava cea bună a lui Iustin, de vreme ce Iustin era cinstit și iubit de romani, pe de o parte pentru înțelepciunea sa cea insuflată de Dumnezeu, iar pe de altă parte pentru viața lui cea curată și neprihănită.

Deci Crescent, fiind plin de răutate, aducea împotriva creștinilor multe lucruri rușinoase și mincinoase, vrînd să-l necinstească în popor și să facă urît atît pe Iustin cît și pe credincioșii care erau cu el; deci, îndemna poporul cel necredincios contra lor. Acestea auzindu-le și văzîndu-le Sfîntul Iustin, zicea: "Eu pentru credința lui Hristos doresc a pătimi și a fi ucis de necredincioși; și socotesc că de la acel filosof cinic, Crescent, mi se va pricinui moartea, de la acel filosof nebun, fiindcă el iubește mîndria mai mult decît înțelepciunea. El este nevrednic de a se numi filosof, de vreme ce îndrăznește a spune lucruri pe care nu le știe cu dinadinsul, ca și cum creștinii ar fi fără de Dumnezeu, făcînd multe fărădelegi. El ne hulește pe noi din urîciune și răutate, deoarece este mai rău decît poporul cel simplu, căci aceia nu îndrăznesc să grăiască nimic de lucrurile pe care nu le știu.

În vremea aceea împărățea în Roma, Antonin, care fusese împărat după Adrian. Cu toate că nu era vrăjmaș al creștinilor, însă, fiind înduplecat după poruncile împăraților celor mai dinainte, necredincioși și închinători la idoli, prigonea și ura pe creștini, mai mult din urîciunea cea prea multă și din lăcomie, ca să jefuiască averile creștinilor, care mărturiseau numele lui Hristos. Deci, el a poruncit ca pentru fărădelegile cele multe, pe care le aduceau clevetitorii cu minciună contra credincioșilor, să-i dea pe ei la judecată și, necercetîndu-i, îi pedepsea cu felurite munci pentru clevetirile aduse contra lor.

În acea vreme s-a întîmplat în Roma un lucru ca acesta: o femeie oarecare, necredincioasă, care trăia în necurăție, auzind de la creștini cuvînt pentru adevăratul Dumnezeu și învățătură pentru viața cea întreg înțeleaptă, pentru răsplătirea drepților și pentru munca păcătoșilor, s-a umilit cu sufletul și a crezut în Hristos. Însă avea bărbat care petrecea întru necredința închinării de idoli și se tăvălea fără de măsură întru necurățiile trupești. Pentru aceasta ea îl sfătuia pe el în tot chipul, vrînd să-l povățuiască la viața înfrînată și să-l întoarcă la adevărata credință.

Deci, văzînd ea că nicidecum nu poate să-l îndrepte pe acela, căuta să se despartă de el și să nu mai petreacă în necurățiile aceluia. Bărbatul ei, înștiințîndu-se de la care creștini a învățat femeia lui credința creștinească, s-a dus la eparhul cetății, jelindu-se contra aceluia. Numele acelui creștin era Ptolomeu. Deci, au prins pe Ptolomeu, robul lui Hristos, și l-a ținut multă vreme într-o temniță necurată; apoi eparhul, scoțîndu-l la judecată, l-a osîndit la moarte. În vremea acelei nedreptei judecăți, stătea acolo un bărbat, cu numele Luchie. Acela, văzînd pe fericitul Ptolomeu osîndit pe nedrept, a zis către judecătorul cel strîmb: "O, eparhule, pentru care pricină dai la moarte pe acest om nevinovat, de vreme ce nu este nici prea desfrînat, nici făcător de silă, nici ucigaș, nici tîlhar, nici răpitor, nici vădit pentru altă oarecare fărădelege, ci pentru singura pricină că s-a mărturisit pe sine, că este creștin?" Eparhul, căutînd cu groază spre dînsul, i-a zis cu mînie: "Oare și tu ești din numărul creștinilor?" Răspuns-a Luchie: "Cu adevărat și eu sînt creștin". Atunci el a poruncit ca și pe acela să-l pedepsească cu moarte. Încă s-a alăturat celor doi creștini și al treilea, care s-a mărturisit pe sine cu mare glas că este creștin; deci, toți acești trei, și-au dat sufletele lor pentru Hristos.

Fericitul Iustin, înștiințîndu-se de o nedreaptă ucidere a sfinților ca aceasta, i-a fost pentru ei jale mare. Deci, scriind o cărticică, numită Apologia, apăra nevinovăția creștinilor și defăima și certa rătăcirea și răutatea slujitorilor de idoli. Acea carte a dat-o împăratului și fiilor lui, și la tot senatul, îndrăznind pentru Hristos, fără temere de munci și de moarte. Împăratul, citind cu luare aminte acea cărticică, s-a minunat de înțelepciunea filosofului creștin; și nu numai că nu s-a mîniat contra lui și nu l-a ucis pe el, dar a și lăudat înțelepciunea lui; de vreme ce a dat pe față, în acea cărticică, înșelăciunea zeilor elini și a descris destul de lămurit puterea lui Hristos. Iustin a arătat că sînt mincinoase clevetirile ce se aduceau contra creștinilor, arătînd destul de lămurit curăția și viața lor cea dreaptă.

Deci împăratul, citind acea cărticică și umilindu-se, a dat poruncă ca să nu muncească pe creștini pentru mărturisirea numelui lui Hristos, nici să le jefuiască averile lor, ci, numai de s-ar arăta contra lor cu oarecare pricini de păcate, cu adevărat vrednici de pedeapsă și de judecată vor fi. Sfîntul Iustin, primind acea poruncă împărătească și luînd voie de la împărat, s-a dus în Asia unde atunci, mai mult ca oriunde, erau creștinii prigoniți. Deci, mergînd la Efes, în haina cea filosofească pe care n-a lăsat-o pînă la sfîrșitul său, a arătat porunca împăratului tuturor și a propo-văduit-o în părțile și în cetățile cele dimprejur. Prin acestea s-a adus pacea și s-a mîngîiat Biserica lui Hristos; de vreme ce ura contra creștinilor a încetat, în locul ei venind bucuria. Sfîntul Iustin, petrecînd acolo cîtăva vreme, a avut o convorbire cu iudeul Trifon și l-a biruit pe acela din Scripturile Legii vechi, de care întrebare - precum și de Apologia, despre care s-a zis mai sus - se află cuvînt scris pe larg în cartea lui Iustin.

După multă vreme, Sfîntul Iustin s-a întors iarăși de la Efes în Italia; iar în calea în care mergea pretutindeni propovăduia apostolește pe Hristos. Pe iudei și pe elini, biruindu-i în cuvinte, îi întorcea la sfînta credință; iar pe credincioși îi întărea. Deci, mergînd el la Roma, Crescent, cinicul filosof, s-a pornit contra lui cu mai multă urîciune și cu mai multă răutate; deci, Sfîntul Iustin, adeseori vorbind cu el, totdeauna îl biruia și-l rușina înaintea tuturor.

Pentru aceea, neputînd el să stea împotriva lui și neștiind ce să mai facă, l-a pîrît cu multe minciuni la divanul romanilor; deci, au prins pe Sfîntul ca pe un vinovat de răutate și l-au muncit în legături. Aducîndu-l pe el la judecată, nici o pricină nu i-au aflat lui. Iar zavistnicul Crescent, temîndu-se ca nu cumva Iustin să fie liberat, a pregătit în ascuns o otravă de moarte și cu aceea a ucis prin înșelăciune pe ostașul cel nebiruit al lui Hristos.

Astfel s-a sfîrșit Sfîntul Iustin, adevăratul filosof al creștinilor, lăsînd Bisericii lui Hristos multe scrieri foarte trebuincioase, ca unele ce sînt pline de înțelepciunea Sfîntului Duh. Deci, stînd înaintea lui Hristos Domnul, rîvnitorul la nevoință a luat de la El cununa pătimirii și este rînduit în ceata sfinților mucenici, a celor ce slăvesc Sfînta Treime, pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfîntul Duh, în veci. Amin.


La începutul paginii | Viețile Sfinților pe luna iunie


Copyright © 1999-2021 Pagini Ortodoxe Românesti. Toate drepturile rezervate.



Home | Vietile Sfintilor | Calendar | Predici ale Parintelui Cleopa | Acatistier | Links | Cauta in site