Make your own free website on Tripod.com
Home | Vietile Sfintilor | Calendar | Predici ale Parintelui Cleopa | Acatistier | Links | Cauta in site


Viața Cuviosului Macarie, egumenul mănăstirii de la Apele Galbene
(25 iulie)


Viețile Sfinților pe luna iulie

Plăcutul lui Dumnezeu, Macarie, cel numit cu numele fericirii, s-a născut în cetatea Novgorodului de Jos, din părinți dreptcredincioși și temători de Dumnezeu. Tatăl său se numea Ioan, iar mama sa, Maria. El era vrednic de mirare, încă de cînd era la pieptul maicii sale; căci, fiind mic, cînd suna clopotul bisericii la Utrenie, se deștepta din așternutul său și plîngea ca un prunc înțelept și, prin lacrimi - de vreme ce nu putea vorbi -, își arăta dorința, ca să-l ducă în biserică. El nu plîngea numai la Utrenie, ci și la toată cîntarea bisericească cînd suna clopotul, iar în vremea cealaltă era blînd. Părinții la început, neînțelegînd pricina plîngerii pruncului, se întristau. Dar odată, fiind un praznic oarecare și sunînd clopotul de Utrenie, pruncul a început să plîngă foarte tare, după obicei. Părinții, voind să se ducă la biserică, ziceau între ei: "Dacă pruncul nostru n-ar plînge la sfînta biserică, l-am duce totdeauna la cîntările bisericești".

Deci, luîndu-l, l-au dus cu ei și, îndată, cînd au intrat cu dînsul în biserică, pruncul a încetat a plînge. Sfîrșindu-se cîntarea bisericească, pruncul se bucura foarte mult și zîmbea către maica sa. Căci, precum de demult, glasul Preacuratei Fecioare, venind spre Sfînta Elisabeta, a umplut de bucurie pe pruncul ce se purta în pîntecele maicii, pe Sfîntul Ioan Înaintemergătorul - precum zice Scriptura: Glasul închinării tale fiind în urechile mele, saltă pruncul de bucurie în pîntecele meu - tot asemenea era și cu acest fericit prunc. Căci, imediat cum auzea glasul cîntării bisericești în urechile lui, plîngerea i se schimba întru bucurie; astfel, din acea vreme părinții lui, înțelegînd pricina plîngerii pruncului, au poruncit, ca la fiecare cîntare bisericească, să-l ducă în biserică. Dacă vreodată nu-l duceau în biserică, iarăși plîngea nemîngîiat, iar dacă îl duceau, se bucura; iar cînd se întorcea de la biserică, era vesel. Din aceasta au cunoscut părinții lui, că în prunc este o dumnezeiască rînduială.

Venind el în vîrstă, a fost dat la învățătura cărții, în care, sporind degrabă cu darul lui Dumnezeu, s-a făcut foarte priceput, nu după măsura anilor săi tineri, ci mai presus, covîrșind pe vîrstnicii săi și asemănîndu-se bărbaților celor mai desăvîrșiți. Pentru că în anii săi copilărești, se arăta cu mintea și obiceiul bărbatului celui mai desăvîrșit, nedîndu-se la jucăriile copilărești, ci în tăcere și blîndețe, lua aminte la învățătura ce îi stătea înainte. Apoi în toate diminețile umbla la biserică și cu dulceață, ascultînd citirile și cîntările bisericești, se aprindea cu duhul de dragostea lui Dumnezeu, din tinerețile sale deprinzîndu-se la obiceiul cel bun și plăcut lui Dumnezeu. Pentru aceea el era iubit de toți și toți spuneau pentru dînsul cîte un cuvînt proorocesc, cum că copilul acela avea să fie un bărbat plăcut lui Dumnezeu. Părinții lui se bucurau de dînsul, ca de un mare dar dumnezeiesc și mulțumeau lui Dumnezeu.

Copilul, văzînd rînduiala monahicească, o dorea foarte mult, Duhul Sfînt aprinzîndu-se în inima lui. Nespunînd nimănui dorința și scopul său, a ieșit în taină din casa părintească și s-a dus la o mînăstire de pe malul rîului Volga, care se numea Pecersca, și care era la o depărtare de cetate ca la trei stadii. Ajungînd la sfînta mînăstire, a rugat pe arhimandrit să-l primească în rînduiala monahicească.

Pe atunci era arhimandrit Dionisie, care după aceea a fost episcop al cetății Suzdal. Acela, văzînd pe copil tînăr, l-a întrebat de unde este și din ce neam. Dar el spunea că este din altă cetate, fără neam, orfan și sărac și că dorește să slujească lui Dumnezeu. Arhimandritul, văzînd pe copil că este priceput și cunoscînd că este vas ales al Sfîntului Duh, l-a primit și după cîtăva vreme l-a îmbrăcat în chipul îngeresc. Apoi, ducîndu-l în chilia sa, i s-a făcut lui povățuitor și învățător. Deci, fericitul Macarie, îndeplinindu-și dorința, a început a se nevoi cu toată osîrdia, împlinind toate faptele bune care se cuvin monahilor și plăcînd lui Dumnezeu întru toate și povățuitorului său ca Însuși lui Hristos, asemenea și fraților. Făcînd el toată ascultarea cu smerenie și blîndețe și păzind tăcerea cu nerăutate, s-a arătat de la început a fi desăvîrșit monah și bun nevoitor.

Deci, după plecarea lui de acasă, tatăl și maica lui l-au căutat pretutindeni; dar, negăsindu-l, s-au mîhnit foarte mult, pentru că nu se pricepeau unde s-ar fi ascuns. Ei socoteau că ori vreo fiară l-a mîncat, ori de oameni răi este dus sau ucis sau a pierit în alt chip, și pentru aceasta se tînguiau nemîngîiați. După trei ani, s-a întîmplat lui Ioan, tatăl lui Macarie, că s-a întîlnit cu un monah oarecare din mînăstirea aceea, cu care avea cunoștință și care venise în cetate pentru trebuința mînăstirească; și i-a spus lui mîhnirea sa pentru fiul cel pierdut și timpul în care a dispărut. Atunci monahul a zis lui Ioan: "Mi se pare că în acea vreme, mai înainte cu trei ani, a venit în mînăstirea noastră un copilaș frumos la chip și bun la fire, cu îmbrăcăminte proastă, pe care, primindu-l arhimandritul, l-a călugărit. El este acum în mînăstire, unde se nevoiește în călugărie și în fapte bune, sporind mai mult decît toți, iar numele lui este Macarie".

Auzind Ioan acestea, i s-a rănit inima ca de o săgeată și, plîngînd cu umilință, a alergat la mînăstirea aceea, căutînd încoace și încolo, vrînd să vadă pe fiul lui tuns în călugărie. Atunci arhimandritul, intrînd în chilie, a zis lui Macarie: "Fiule, tatăl tău, de care tu nu ne-ai spus, a venit aici, te caută și voiește să te vadă". Fericitul Macarie a răspuns: "Tată îmi este mie Domnul Dumnezeul meu, Cel ce a făcut cerul și pămîntul, iar după Domnul Dumnezeu, tu, învățătorul meu, îmi ești tată".

Ioan, tatăl lui, care stătea afară lîngă chilie, auzind glasul fiului său, a strigat cu bucurie și cu plîngere, zicînd: "Macarie, fiul meu, arată-ți fața tatălui tău și nu ne mai lăsa în întristare pe mine și pe maica ta!" Dar el, stînd înăuntrul chiliei, a răspuns: "Tată, nu ne este cu putință să ne vedem aici, deoarece Hristos Domnul grăiește în Evanghelie: Cel ce iubește pe tată sau pe mamă mai mult decît pe Mine, nu este vrednic de Mine... De dorești să mă vezi aici, atunci poate nu vrei să mă vezi în viața ce va să fie. Oare nu este mai bine să ne vedem acolo în veci întru darul Domnului nostru, decît aici vremelnic? Deci, să nu mă superi, tată, ci mergi cu pace întru ale tale, că eu, pentru dragostea ta, nu pot să mă lipsesc de dragostea Domnului meu".

Atunci tatăl lui mai mult a început a plînge și a grăi: "Fiul meu cel scump, de nu vei arăta tatălui tău fața ta, nicidecum nu mă voi duce de la chilia aceasta. Oare eu nu mă bucur de mîntuirea ta? Și oare socotești să fac vreo împiedicare alergării tale celei bune? Nicidecum. Ci numai voiesc să-ți văd fața și să vorbesc puțin cu tine". Iar fericitul petrecea ca un diamant tare, neînduplecîndu-se la rugămintea cea cu lacrimi a tatălui său, nevoind nicidecum să se arate. Apoi tatăl a zis: "O, fiul meu, măcar dreapta ta să mi-o întinzi mie printre ferestre". Deci, cuviosul abia cu mare greutate și-a întins mîna, potolind tînguirea tatălui său. Deci, apucîndu-l tatăl său de mînă, i-a zis: "Macarie, fiul meu cel dulce, mîntuiește-ți sufletul tău și roagă-te lui Dumnezeu pentru noi să ne mîntuim cu rugăciunile tale". Astfel s-a dus Ioan în casa sa, bucurîndu-se, a spus și soției sale despre fiul lor. Deci, amîndoi s-au bucurat și au slăvit pe Dumnezeu.

Cuviosul Macarie, petrecînd în locașul acela, sporea zi de zi în nevoințele monahicești și întrecea cu faptele cele bune pe monahii care erau acolo. Pustnicia lui era mai presus decît a tuturor, căci mînca foarte puțin, numai să nu moară de foame. Cînd stătea cu frații la masă, primea hrana cu atît de mare înfrînare și frică de Dumnezeu, parcă ar fi primit împărtășirea cu dumnezeieștile Taine, și numai se prefăcea că mănîncă, ca să nu se cunoască postirea lui. Pentru o viață ca aceasta a lui, după o vreme a început a fi cinstit și slăvit între toți frații. Nevoind cinstea și slava omenească, s-a gîndit să plece din mînăstirea aceea, să se depărteze de oameni în pustie, pentru că-i venise dorință de dulceața liniștii.

Deci, căutînd o vreme potrivită, a ieșit în taină, precum ieșise din casa părintească, și a plecat, punîndu-și nădejdea în Dumnezeu, întărindu-se cu credința și înarmîndu-se cu rugăciunea. Umblînd el prin pustie, s-a dus la rîul Luha și, plăcîndu-i locul acela, și-a făcut o colibă mică, unde a început a viețui singur întru Dumnezeu. Dar ce fel au fost nevoințele lui în pustia aceea, ce fel i-a fost lupta cu nevăzuții vrăjmași, ce fel i-a fost răbdarea și osteneala, cine poate să le spună? Toate acestea erau știute numai de Dumnezeu, Cel ce vede toate.

Dar făclia aceea nu putea fi ascunsă sub obrocul singurătății multă vreme, ci, după o vreme oarecare, a venit la arătare, descoperind Domnul pe robul Său spre folosul multora. Deci, au început a veni la dînsul cei care căutau mîntuirea și, folosindu-se de el, părăseau cele lumești și se sălășluiau lîngă dînsul, ca cei ce își găseau multă dobîndă duhovnicească împreună cu el. După cîțiva ani, adunîndu-se mulți frați, s-a făcut acolo mînăstire de monahi și s-a zidit o biserică în numele Botezului Domnului nostru Iisus Hristos, prin sîrguința și ostenelile Cuviosului Macarie. Deci, așezîndu-se toate bine în locașul acela, plăcutul lui Dumnezeu dorea liniștea, pe de o parte nesuferind gîlcevile și grijile cele din afară, iar pe de alta, fugind de slava omenească; căci se vedea cinstit de toți, tulburîndu-i-se liniștea de cei ce veneau la dînsul. Deci, hotărînd fraților alt egumen, în ascuns de toți a ieșit de acolo și s-a dus în pustia cea dinlăuntru.

Umblînd el prin locuri neumblate, povățuindu-l Dumnezeu, s-a dus la Apele Galbene, unde era un iezer de partea cealaltă de rîul Volga. Plăcîndu-i acel loc, s-a sălășluit într-însul, slăvind pe Dumnezeu, și și-a făcut acolo o peșteră mică. La început viețuia singur, precum făcuse și la locul cel dintîi de lîngă rîul Luha. Apoi Dumnezeu, Care rînduiește toate cele de folos, a făcut pe robul Său arătat oamenilor și l-a preamărit nu numai între creștini, dar și între agarenii care locuiau în părțile acelea sub stăpînirea Rusiei, și a plecat inima lor la milă pentru plăcutul Său. Aceia, venind la Sfîntul Macarie și văzîndu-i necîștigătoarea lui petrecere în pustie, se mirau de răbdarea lui și se umileau. Deci, îi aduceau pîine, faguri de miere, grîu și cele de hrană. El le primea cu mulțumire, dar nu le păstra pentru el, ci pentru cei ce veneau la dînsul, că începuseră mulți a-l cerceta, unii folosindu-se de viața lui; alții, din cuvintele lui cele de Dumnezeu insuflate; iar alții, lepădîndu-se de lume, doreau să viețuiască lîngă dînsul, ca prin povățuirea lui să afle calea mîntuirii.

Cuviosul, aducîndu-și aminte de Cuvîntul Domnului, Care zice: Pe cel ce vine la Mine, nu-l voi scoate afară, nu întorcea înapoi pe cei ce veneau la dînsul, nici nu-i oprea pe cei ce voiau să locuiască în pustie. După multă vreme, adunîndu-se mulți frați, s-a făcut și acolo mînăstire, iar Cuviosul Macarie, adăugînd sîrguințe și osteneli, a zidit biserică în numele Preasfintei Treimi. Deci, s-a făcut egumen fraților, îngrijindu-se de mîntuirea lor, iar de cele de nevoie ale vieții se îngrijea Dumnezeu, pe de o parte, binecu-vîntînd ostenelile lor cu îndestulare, iar pe de alta, trimițîndu-le cele de trebuință prin mîinile oamenilor celor milostivi. Mînăstirea Cuviosului Macarie din pustie se făcuse slăvită și începuseră a veni și mai mulți frați și se tundeau de dînsul în chipul monahicesc.

Între aceștia era și fericitul Grigorie, care se numea Pelșemschii. Acesta, socotind deșertăciunea lumii acesteia, precum se scrie în viața lui, și lăsîndu-și părinții săi, a venit în locul cel pustiu ce se numea "apele galbene", la Cuviosul Macarie egumenul, și s-a tuns de dînsul în schima monahală. El s-a făcut pustnic, privind la Sfîntul Macarie, începătorul său, și s-a învrednicit de rînduiala preoțească pentru bunătatea lui cea mare; căci fiii buni se aseamănă bunului părinte și ucenicii iscusiți se aseamănă iscusitului învățător. Deci, străbătuse vestea în toată Rusia de viața cea lui Dumnezeu plăcută a Cuviosului Macarie și de turma lui cea adunată; iar numele lui era cinstit, nu numai între popoare, dar și între domni. Aceia îi dădeau din averile lor, cele trebuincioase pentru întărirea mînăstirii lui, care, fiind desăvîrșită în toate, înflorea cu podoabele sale cele din afară și dinlăuntru, cu ocîrmuirea și cu frumoasa rînduială mulți ani, avînd în sine ceată de monahi îmbunătățiți, aleasă și plăcută lui Dumnezeu.

Acel cuvios le era tuturor slujitor, precum Domnul poruncește să fie un întîistătător, zicînd în Evanghelie: care între voi va vrea să fie mare, să fie slujitorul vostru; și care între voi va vrea să fie întîiul, să vă fie slugă. Egumenul se ostenea, slujind supușilor săi, și păstorul plăcea oilor sale; pentru că la toate slujbele mînăstirești el se afla întîi și niciodată nu se vedea obosit în toate zilele vieții lui, pînă la bătrînețe. Și i se făcuse și numire între oamenii din acel loc, pentru că îl numeau Macarie Jeltovodski, căci se sălășluise lîngă Apele Galbene și făcuse mînăstirea. Asemenea și mînăstirea lui o numeau Jeltovodska, care este păzită cu darul lui Dumnezeu pînă acum, măcar că a pătimit pustiire în vremile cele vechi, despre care se va vorbi îndată.

În anul de la facerea lumii 6944, (sau de la Hristos 1436) în zilele binecredinciosului și marelui domn Vasile Vasilievici, prin voința lui Dumnezeu, s-a făcut năvălirea agarenilor asupra părților Rusiei, căci păgînul împărat al acelor hoarde, anume Uluamet, fiind gonit din împărăția și patria sa, se apropiase de hotarele Rusiei. Deci, șezînd în cetatea cea pustiită a Cazanului, a început a-și lăți stăpînirea sa, prădînd și pîrjolind pămîntul Rusiei. Fiul său, Momotec, s-a dus cu război asupra cetății Novgorodul de Jos, și, risipindu-se ostașii turcilor pretutindeni, au pustiit cu sabie și cu foc toate locuințele creștinești, pe cîte au putut să le ajungă mîna lor cea păgînă. Ei au străbătut și locurile cele pustii și au ajuns pînă la mînăstirea Jeltovodska (Apa Galbenă), a Cuviosului Macarie, în care, năvălind fără de veste, au omorît pe toți monahii și mirenii care se aflau într-însa. Pe unii i-au secerat cu sabia, ca spicele din țarină, iar pe alții i-au robit și mînăstirea au ars-o. Pe Cuviosul Macarie, prinzîndu-l viu, l-au dus cu ceilalți robiți la voievodul lor. Căci numele lui Macarie era știut și între turci pentru viața lui slăvită și îmbunătățită.

Voievodul, văzînd pe Cuviosul Macarie, bărbat cinstit și împodobit cu căruntețe, știa toate cele despre cuvioșia sa, fiindcă era bun și blînd și nefăcînd rău nimănui, ci tuturor făcînd bine. Căci cuviosul îi primea cu dragoste pe toți și-i odihnea nu numai pe creștini, ci și pe turcii care veneau la dînsul. Pentru aceasta i s-a făcut milă voievodului de dînsul, Dumnezeu înmuind inima păgînilor, și ocăra pe ostașii săi cu mînie, zicîndu-le: "De ce ați supărat pe un om bun și sfînt ca acesta, care nu se lupta cu voi, stricîndu-i locuința? Au nu știți că pentru unii oameni blînzi ca aceștia se mînie Dumnezeu, Care este unul pentru toți oamenii?"

Voievodul agarenilor, milostivindu-se, a dat libertate Cuviosului Macarie și tuturor celor ce erau cu dînsul, împreună cu averile lor. Cu el mai erau ca la patruzeci de bărbați mireni, afară de femei și de copii; pe toți aceia i-a dăruit cuviosului, poruncindu-i cuviosului părinte să nu mai locuiască în acele locuri, zicînd: "Să te duci fără de întîrziere din locurile acestea, unde vei vrea, fiindcă pămîntul acesta este al nostru, supus împărăției Cazanului".

Deci, cuviosul s-a rugat voievodului să-l lase mai întîi să meargă să îngroape pe frații săi uciși în mînăstire. Deci, sfîntul a mers cu toți oamenii cei liberați cu dînsul la locașul său cel dărîmat și, văzînd trupurile fraților săi, a plîns pentru dînșii cu amar; că se vedeau cuvioșii părinți ca cei de demult, uciși în Sinai și Rait, precum și în mînăstirea Cuviosului Sava, căci și aceștia au băut același pahar de chinuri ca și acei cuvioși mucenici ce s-au învrednicit părții și împărăției lui Hristos. Cuviosul Macarie, adunînd trupurile celor uciși și îngropîndu-le în cîntare de psalmi, s-a sfătuit cu oamenii care erau cu dînsul, unde să se ducă de acolo, căci sfîntul nu se îngrijea pentru sine. El, care murise o dată pentru lume, era gata să moară și din această viață vremelnică; dar grija lui era pentru oamenii cei liberați cu dînsul, ca să nu cadă iarăși în mîinile agarenilor, care nu-i lăsau să se ducă la locuințele lor de mai înainte ce erau pustiite, ci să se mute aiurea, în alte locuri îndepărtate. Deci s-au hotărît să meargă spre hotarele Galiției, care are o depărtare de Apele Galbene, ca la 250 de stadii și mai mult. Rugîndu-se el lui Dumnezeu și punînd nădejdea sa în El, au plecat în cale de frica păgînilor, prin păduri neumblate și prin bălți; atunci fiind luna iunie.

Mergînd ei multe zile, n-a ajuns poporului pîinea și era mare mîhnire celor ce slăbeau de foame, pentru că nu se găsea la dînșii nimic de mîncare. Dar după rînduiala dumnezeiască și cu rugăciunile Cuviosului Macarie, împreună călător cu ei, au găsit într-un loc strîmt, un animal sălbatic, care se numește zimbru, l-au prins viu și voiau să-l junghie pentru hrană. Deci, cereau sfîntului părinte binecuvîntare și dezlegare de post, căci atunci era postul apostolilor, și încă mai erau trei zile pînă la praznicul Sfinților Apostoli Petru și Pavel. Dar cuviosul nu-i binecuvînta să dezlege postul cel așezat de Sfînta Biserică, ci le poruncea să aștepte cu răbdare ziua praznicului apostolesc, mîngîindu-i cu cuvinte insuflate de Dumnezeu și întărindu-i în răbdare.

El le-a poruncit să taie urechea zimbrului prins și să-l lase viu, căci le zicea: "Fiilor, să mă credeți, că dumnezeiasca purtare de grijă nu vă va lăsa pe voi. În ziua în care va veni dezlegarea postului, în acea zi se va da și zimbrul în mîinile voastre. Deci, să mai așteptați încă pînă a treia zi, căci Domnul este puternic să păzească viața voastră de moarte". Atunci oamenii au făcut după porunca sfîntului, căci, tăind urechea zimbrului, l-au slobozit și astfel au mers trei zile și trei nopți flămînzi. Cuviosul, care din tinerețe era deprins cu postirea, nu se îngrijea de sine și se ruga lui Dumnezeu pentru dînșii ca să-i întărească.

Deci, zicea către oameni: "Fiii mei, nu vă mîhniți, ci rugați-vă Domnului, pentru că Cel ce în pustie a hrănit cu mană pe Israil patruzeci de ani, Acela este puternic ca și pe voi să vă hrănească în aceste zile; căci El pe toate cele ce le-a zidit în această viață, le hrănește și le înviază, cu dreapta Sa cea dătătoare de viață, după cum scrie în psalmi: Deschizi mîna Ta și saturi pe tot cel viu de bună voie! Oamenii, întărindu-se ca și cu pîine, se îmbărbătau de cuvintele cuviosului, ca cele ce erau cu adevărat hrană duhovnicească; căci Atotputernicul și hrănitorul Dumnezeu le ușura foamea fără hrană și-i păzea pe ei, încît nici din copiii cei mici n-au murit în foamea aceea.

Sosind ziua Sfinților Apostoli, Cuviosul Macarie, abătîndu-se puțin de popor în pustie, și-a ridicat mîinile spre cer și s-a rugat, zicînd: "Te laud, Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeule cel binecuvîntat, Care ne-ai păzit vii pînă acum. Cu adevărat Te binecuvintează toată suflarea și toată făptura, că în Tine toate viază și se mișcă. Deci caută cu milostivire din înălțimea Ta cea sfîntă și ascultă rugăciunea nevrednicului Tău rob și, precum altădată ai hrănit cinci mii de oameni cu cinci pîini, tot așa și pe acești oameni ai Tăi hrănește-i în această pustie, prin milostiva și iubitoarea Ta rînduială". Astfel rugîndu-se sfîntul, îndată zimbrul cel pomenit mai înainte a fost adus de o mînă nevăzută în mijlocul poporului, care l-a prins viu cu mîinile. Văzîndu-i urechea cea tăiată, au cunoscut că este același, iar nu altul. Deci, s-au mirat foarte mult și l-au adus la sfîntul cu bucurie. Iar el, văzînd acel vînat minunat, a dat slavă lui Dumnezeu și l-a binecuvîntat spre mîncare.

Oamenii, junghiind zimbrul și frigîndu-l, toți au mîncat și s-au săturat din destul și au mulțumit lui Dumnezeu. Iar sfîntul a zis către dînșii: "Fiilor, de acum înainte să nu vă mai mîhniți pentru mîncare, să nădăjduiți numai spre Dumnezeu și să fiți mulțumiți". Pornind de acolo, totdeauna găseau hrană trimisă lor de Dumnezeu; uneori zimbru, alteori cerb, care cu blîndețe venind în mîinile lor, îl prindeau. Această purtare de grijă a lui Dumnezeu a ținut pînă ce au trecut drumul acela lung și pustiu și s-au apropiat de rîul ce se numește Unja, ajungînd în cetatea cu același nume, adică în hotarele pămîntului Galiției.

Cetatea Unja era mică în acea vreme, iar împrejurul ei avea numai cîteva sate mici. Cuviosul mergînd cu poporul acela, locuitorii cetății, înștiințîndu-se de venirea lui, au ieșit cu bucurie în întîmpinare, pentru că auziseră de sfințenia lui, și l-au primit cu cinste și cu dragoste, ca pe îngerul lui Dumnezeu. Cei ce veniseră, spuneau cum Domnul a arătat minunat mila Sa spre dînșii, liberîndu-i din robie, și cum cuviosul i-a scăpat de foame, prin dumnezeiasca purtare de grijă, hrănindu-i cu rugăciunile sale. Cei ce auzeau acestea, slăveau pe Dumnezeu, iar pe plăcutul Lui foarte mult îl cinsteau. Însă el, nesuferind cinstea și slava oamenilor, dorea iarăși liniștea pustiei și întreba pe locuitorii de acolo, unde ar putea găsi un loc plăcut lui pentru petrecere.

Deci, i s-a ales lui un loc bun ca la cincisprezece stadii departe de rîul Unja, care era neted și șes, avînd împrejur păduri frumoase; iar oamenii care merseseră cu sfîntul, s-au sălășluit fiecare unde au voit; unii în cetate, iar alții în satele de primprejur. Cuviosul, iubind locul acela arătat lui în pustie, a înfipt o cruce și, zidind o chilie, s-a sălășluit acolo. Tot acolo, după puțină vreme și cu bunăvoința lui Dumnezeu, s-a întemeiat și mînăstire pentru petrecerea monahilor.

Fericitul Macarie, viețuind după obiceiul său întru cuvioșie și dreptate, slujea lui Dumnezeu prin rugăciuni ziua și noaptea, prin doxologii și osteneli pustnicești, făcîndu-se tuturor chip de dumnezeiască plăcere și de sfințenie. Acestea s-au adeverit prin darul cel minunat al tămăduirii ce i s-a dat de la Dumnezeu. Căci pe o fecioară oarecare, îndrăcită și oarbă, care a fost adusă de părinți la dînsul, a tămăduit-o prin semnul Sfintei Cruci și prin rugăciune, izgonind dintr-însa pe diavol și dînd ochilor ei vedere curată.

Ajungînd la adînci bătrîneți și fiind aproape de sfîrșit, s-a dus după o trebuință sau, mai bine zis, după a lui Dumnezeu rînduială, în cetatea Unja. Acolo, îmbolnăvindu-se și cunoscîndu-și plecarea sa către Dumnezeu, a poruncit ca, după moartea lui, să-i ducă trupul în pustie, la mînăstire. Apoi, rugîndu-se lui Dumnezeu și dînd tuturor pace, binecuvîntare și ultima sărutare, a adormit întru Domnul în 25 zile ale lunii iulie, plin de zile și de dumnezeiască plăcere, petrecînd în nevoințe monahicești ca la 80 de ani, iar de la nașterea lui, 95 de ani. În ceasul acela în care Cuviosul Macarie și-a dat sfîntul său suflet în mîinile lui Dumnezeu, toată cetatea, satele de primprejur, toți oamenii cîți se aflau prin case, pe drumuri și ori unde se întîmplau, s-au umplut de o minunată mireasmă, ca și cum ar fi ieșit din tămîie și smirnă, și toți au cunoscut că Sfîntul Macarie Jeltovodski s-a mutat către Domnul. Dumnezeu a cinstit moartea plăcutul Său cu o minune ca aceea, după cum se scrie: Cinstită este înaintea Domnului moartea cuviosului Lui...

Deci, la cinstitul lui trup s-a adunat toată cetatea și mulțime de oameni din satele de primprejur și au făcut multă plîngere de pierderea unui luminător și rugător către Dumnezeu ca acela. Deci, ducîndu-l cu lumînări, cu tămîieri și cu cîntare de psalmi în mînăstirea lui din pustie, după cum a poruncit, l-au îngropat cu cinste, slăvind pe Dumnezeu. În vremea morții acestui sfînt părinte, a aducerii cinstitelor lui moaște din cetate în mînăstire și a îngropării, mulți neputincioși, fiind cuprinși de diferite boli, cu rugăciunile cuviosului au luat tămăduire și sănătate. Asemenea și după moartea lui, a început a se da tămăduiri de la cinstitul lui mormînt, celor ce veneau cu credință. Aceasta pentru că Dumnezeu slăvea pe plăcutul Său, fiind tămăduitorul acelei țări, ajutător și folositor, care nu numai de boli și de vrăjmașii cei nevăzuți a reușit a-i scăpa pe oameni, ci i-a apărat și de potrivnicii cei văzuți, scoțîndu-i din robia agarenilor, precum îndată se va povesti.

În anul de la facerea lumii 7030 (sau de la Hristos 1522) și în zilele marelui domn Vasilie Ivanovici, a fost năvălire de mulțimea agarenilor asupra acelui loc. Numărul lor era ca la douăzeci de mii. Aceia, înconjurînd cetatea Unja, dădeau război tare asupra ei, luptîndu-se trei zile și trei nopți. Iar cetatea fiind mică, precum s-a zis mai sus, și oamenii într-însa neiscusiți la război, decît numai avînd nădejdea spre Dumnezeu, spre Preasfînta Fecioară și spre Cuviosul Macarie, de al cărui ajutor de multe ori în asemenea întîmplări au fost nelipsiți, prin această nădejde întărindu-se, au început a se împotrivi, stînd bărbătește contra vrăjmașilor.

În acea vreme era în cetate un trimis al marelui domn, voievodul Teodor. Acesta văzînd multa putere agarenească și fiind în frică și nepricepere, cetățenii îi spuneau lui, zicînd: "De multe ori veneau agarenii asupra cetății noastre, cercînd să o ia, dar n-au putut, pentru că au fost bătuți și izgoniți de Cuviosul Macarie. Alte ori stăteau departe, umblînd primprejur și neîndrăznind să se apropie de cetate. Deci, ni s-a întîmplat nouă, de am prins pe unii din ei și-i întrebam: "Pentru ce umblați așa de departe și nu vă apropiați de cetate?" Aceia răspundeau: "Am văzut un monah mare, ținînd cetatea în mînă. Uneori îl vedeam în nori, deasupra cetății, iar alteori, călare pe un cal alb, umblînd prin văzduh, îngrozindu-ne și gonindu-ne". Auzind aceasta de la cetățeni, voievodul Teodor a intrat în biserică și, căzînd înaintea icoanei Cuviosului Macarie, a început a se ruga cu lacrimi, zicînd: "Părinte, Sfinte Macarie, precum mai înainte de multe ori ai izbăvit această cetate din mîinile agarenilor, tot așa și acum, izbăvește-o pe dînsa cu rugăciunile tale și păzește de robie pe poporul cel numit cu numele lui Hristos, ca vrăjmașii noștri nici să se bucure și nici să ne batjocorească". Voievodul Teodor zăbovind la rugăciune și agarenii apropiindu-se mai mult de cetate, au aprins-o și o văpaie mare de foc a ajuns pînă la mijlocul cetății.

Deci, toți erau cu frică și mare cutremur. Pe de o parte, că erau cuprinși de barbari, iar pe de alta, că erau arși de foc. Deci, se deznădăjduiseră de viața lor. Atunci ei au strigat cu glas și cu plîngere mare, grăind: "Sfinte Macarie, ajută-ne nouă și izbăveș-te-ne de primejdia aceasta!" În acea vreme, mulți cetățeni au văzut pe cuvios stînd deasupra cetății și ținînd în mîini un vas cu apă, turnînd apă peste foc. Îndată s-a vărsat o ploaie mare, de care nu numai focul s-a stins, dar și toată cetatea se părea că plutește pe apă.

Atunci turcii s-au tulburat și au început a se tăia și a se ucide singuri unii pe alții, astfel că mulți dintre ei au căzut singuri, iar alții fugeau, nefiind goniți de nimeni. Cetățenii, văzînd tulburarea oștilor agarene și cunoscînd ajutorul lui Dumnezeu care s-a făcut prin rugăciunile Sfîntului Macarie, au deschis porțile cetății și s-au pornit împotriva vrăjmașilor lor. Astfel i-au biruit pe ei cu bătaie mare și pe mulți, prinzîndu-i vii, i-au dus în cetate, întrebîndu-i: "Pentru ce s-au tulburat ostașii voștri și s-au tăiat singuri între ei?" Iar ei spuneau: "Am văzut pe un monah stînd deasupra cetății, care mai întîi prin săgetături ne ucidea pe noi, apoi s-a arătat în mijlocul cetelor noastre, umblînd pe un cal alb. Acela a pricinuit asupra noastră frică și spaimă mare, încît eram ca nebunii, necunoscîndu-ne unii pe alții. Deci, ne-am tulburat și, părîndu-ne că ne luptăm cu voi, ne-am ucis pe noi înșine". Aceasta auzind-o cetățenii, au mulțumit lui Dumnezeu și Sfîntului Macarie, plăcutul Său.

În acea vreme a izbăvit și mînăstirea sa, în care s-a îngropat el, și care era departe de cetatea Unja ca la cincisprezece stadii. Căci cetatea robindu-se de dînșii, și un număr de ostași despărțindu-se de ei, s-au pornit asupra mînăstirii sfîntului. Dar cînd s-au apropiat de dînsa, au fost loviți cu teamă, și de frică, pornindu-se la fugă, mulți s-au înecat în rîu. Deci, de atunci, nimeni din potrivnici nu mai îndrăznea să meargă pe alături de mînăstire, trecînd departe de ea, aducîndu-și aminte de pedeapsa de mai înainte.

Trecînd zece ani, iarăși au năvălit agarenii cu multă putere asupra părților acelora și, înconjurînd cetatea Galiției, se luptau împotriva ei cu vitejie. Cuviosul Macarie în același fel ca mai înainte, a izbăvit cetatea Unja din hotarele Galiției, arătîndu-se agarenilor cu îngrozire, tulburîndu-i și gonindu-i pe ei.

Este de cuviință să se pomenească încă și aceasta: Pe o femeie, anume Maria, tînără, frumoasă la chip și foarte înțeleaptă, din cetatea Unja, au robit-o turcii Cazanului. Ea, fiind de trei zile legată cu alți robiți, plîngea cu amar și, temîndu-se foarte mult să nu fie necinstită de păgîni, nimic n-a gustat din hrana ce i se dădea ei în acele zile. Nici apă n-a băut, căci lacrimile ei îi erau pîine și băutură ziua și noaptea și, în tînguirea sa, rugîndu-se lui Dumnezeu și Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, chema în ajutor pe grabnicul folositor în primejdii, pe Cuviosul Macarie Jeltovodski, căci mare credință avea către dînsul.

După trei zile, oprindu-se turcii noaptea într-un loc pustiu, și Maria, fiind legată, culcîndu-se pe pămînt a adormit tare; una de osteneală, iar alta de întristare, căci nu dormise de cînd o prinseseră agarenii. Dormind ea, i s-a arătat întîi în vis Cuviosul Maca-rie, stînd la căpătîiul ei, și atingînd-o cu mîna în dreptul inimii, i-a zis: "Femeie nu te mîhni, ci scoală-te și mergi în ale tale!" Ea văzînd acestea în vis și neputînd să se deștepte, sfîntul iarăși a apucat-o de mînă și a ridicat-o, zicîndu-i: "Scoală-te și urmea-ză-mă!" Deșteptîndu-se ea din somn, s-a văzut dezlegată de legături și a văzut pe Cuviosul Macarie, cu chipul foarte cinstit și luminos, nu în vis, ci la arătare și cărunt la barbă, precum se zugrăvește pe icoană. Deci, poruncindu-i să-l urmeze, el mergea înainte, iar ea în urmă, și, nevăzînd-o nimeni dintre turci, a scos-o din tabăra lor. Iar Maria, urmîndu-i, gîndea în sine dacă nu cumva i se pare ei vis acea vedenie. Apoi au început a se arăta zorile dimineții, iar sfîntul s-a făcut nevăzut din fața ei. Femeia nu pricepea unde se găsește, căci vedea locul pustiu și s-a înfricoșat; dar, privind încoace și încolo, a cunoscut că este aproape de cetatea Unja și a văzut chiar și cetatea.

Apoi, degrabă a alergat spre ea cu bucurie și cu lacrimi și, sosind la porți, bătea, strigînd: "Deschideți-mi, deschideți-mi!" Păzitorii întrebînd cine este, ea le-a spus cele despre sine, și au cunoscut-o, pentru că bărbatul ei era știut tuturor și toți știau de robia ei. Deschizîndu-i poarta, au dus-o în cetate, unde erau atunci și casnicii ei, scăpați de frica turcilor. Toți, nu numai ai săi, dar și cetățenii, au avut bucurie mare de dînsa și de acea preaslăvită minune, pentru că Maria spunea tuturor, cum Domnul a scăpat-o din robia agarenilor, prin plăcutul Său, Macarie, pe care s-a învrednicit a-l vedea cu ochii. După atîta depărtare de cale, ea a fost adusă într-un ceas pînă la cetate, cale care se făcea în multe zile. Auzind toți aceasta, au preamărit pe Dumnezeu și au slăvit pe Sfîntul Macarie, plăcutul lui Dumnezeu, ale cărui minuni s-au făcut înainte, s-au făcut și după aceea și se fac și acum, prin ajutor în nevoi și tămăduiri de toate bolile. A le spune pe acestea, nu ne ajunge vremea să le povestim. Pe acelea le știu cei din Rusia Mare, iar mai cu seamă cei ce-l au izbăvitor și mijlocitor către Dumnezeu pentru ei, pe dînsul îl pun înainte și aleargă la dînsul cu credință în felurite trebuințe.

Să mai povestim încă în puține cuvinte numai una, cum s-a înnoit mînăstirea Jeltovodska, a Cuviosului Macarie, după pustiirea sa. Acea înnoire s-a făcut astfel: "După robia și pustiirea agarenilor, despre care s-a zis mai înainte, trecînd mulți ani, și împărăția Cazanului fiind supusă prin dreptatea lui Dumnezeu sub stăpînitoarea mînă a marilor stăpînitori ai Rusiei, un monah plăcut lui Dumnezeu, cu numele Avramie, începînd nevoința călugăriei sale în pustia din hotarele Siberiei și viețuind pustnicește în munții dinspre miazănoapte, i s-a făcut de trei ori arătarea Cuviosului Macarie, poruncindu-i să meargă în pustia cea de la Apele Galbene și să locuiască în locul în care era mai înainte mînăstirea; căci Preamilostivul Dumnezeu voiește ca acolo să așeze viață monahicească și să se înnoiască în acel loc lauda Sa cea dumnezeiască. Avramie, mergînd la hotarele Apelor Galbene, întreba și cerceta despre locul vechii mînăstiri, dar nu era nimeni care să știe acel loc, decît numai prin povestiri se spunea că este în pustia aceea, unde a fost odată mînăstirea Cuviosului Macarie, pentru că din zilele în care fusese năvălirea agarenilor, părțile de sub stăpînirea împărăției Cazanului erau pustii.

Dar cînd binecredinciosul împărat și marele domn Ioan Vasilievici a biruit pe agareni cu ajutorul lui Dumnezeu și a luat împărăția Cazanului, atunci popoarele creștine au început a locui cu încetul în acele locuri pustii. După aceea, Avramie s-a dus acolo în zilele binecredinciosului împărat și marelui domn Mihail Teodorovici și ale Preasfințitului Patriarh Filaret. Deci, aflînd locul acela după multă căutare, s-a umplut de mare bucurie. Dar văzîndu-l băltos, s-a gîndit să se sălășluiască în alt loc, nu departe. Atunci iar i s-a arătat Cuviosul Macarie și i-a poruncit să nu viețuiască în altă parte decît acolo.

Avramie sălășluindu-se acolo, au început a veni la dînsul monahii cei trimiși de Dumnezeu și a-și zidi chilii. Ei au făcut mai întîi o biserică mică de rugăciune. Avramie se ducea la mînăstirea Cuviosului Macarie cea din Unja și se închina cinstitului mormînt. Zugrăvind acolo icoana sfîntului, a adus-o în pustia Apelor Galbene s-o binecuvinteze, ca și cum ar aduce pe plăcutul lui Dumnezeu Macarie la locul lui cel dinainte, și au început a se face minuni de la acea cinstită icoană.

După aceasta, Avramie s-a dus la Moscova, împărăteasca cetate, și a luat poruncă de la împăratul și binecuvîntare de la preasfințitul patriarh pentru zidirea mînăstirii și a bisericii. Astfel mînăstirea cea veche a Cuviosului Macarie, cea de la Apele Galbene, s-a înnoit după mulți ani cu rugăciunile lui cele sfinte și cu darul Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine slavă împreună cu Tatăl și cu Sfîntul Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.


La începutul paginii | Viețile Sfinților pe luna iulie


Copyright © 1999-2016 Pagini Ortodoxe Românesti. Toate drepturile rezervate.



Home | Vietile Sfintilor | Calendar | Predici ale Parintelui Cleopa | Acatistier | Links | Cauta in site