Home | Vietile Sfintilor | Calendar | Predici ale Parintelui Cleopa | Acatistier | Links | Cauta in site


Viața Cuvioasei Macrina, sora Sfîntului Vasile cel Mare
(19 iulie)


Viețile Sfinților pe luna iulie

Chipul acestui cuvînt ne arată că este o epistolă, scrisă de Sfîntul Grigorie de Nîssa, fratele ei, și trimisă către Olimpie monahul. Dar, mulțimea vorbelor covîrșind hotarele epistolei, se întinde spre povestire și spre scriere de viață:

Frate Olimpie, îți aduci aminte de vorbirea care am făcut-o între noi, cînd te-am întîmpinat în Antiohia și cînd ai voit să te duci la Ierusalim pentru închinare la Sfintele Locuri? Atunci, pornindu-se între noi multe cuvinte - căci priceperea ta a dat pricina acestora -, a venit vorba și despre aducerea aminte a petrecerii celei îmbunătățite a fericitei Macrina, a cărei povestire nu-și avea deplină adeverire din auzire de la alții, ci din însăși iscusirea și cercetarea făcută. Cuvioasa Macrina a fost sora mea, născută cea dintîi din aceiași părinți. Deci, fiindcă și tu ai judecat a fi de folos sufletului această povestire, să nu se uite viața ei și să se ascundă cu tăcerea, ca nefolositoare, ea s-a suit la săvîrșirea faptelor bune prin pustnicie și nevoință. Pentru aceasta socotesc că este bine a mă pleca îndemnării tale și a povesti viața ei cu puține și scurte cuvinte.

Această fecioară a fost numită de părinții noștri Macrina. Numele acesta era, care îl avea la arătare. Ea a avut și alt nume într-ascuns, cu care s-a numit mai înainte de a se naște, primit printr-o dumnezeiască vedenie. Maica noastră Emilia era foarte îmbunătățită și dorea să-și păzească fecioria și să-și petreacă viața fără prihană. Dar, pentru că a rămas orfană de tată și de mamă și fiind foarte frumoasă, mulți se îndemnau s-o ia de soție. Deci, dacă nu s-ar fi măritat de bunăvoie cu vreun bărbat, s-ar fi primejduit să pătimească cu sila și s-o răpească vreunul din cei ce erau răniți de frumusețea ei. Pentru aceasta a primit să-și ia bărbat pe cel mai cinstit cu viața, adică pe tatăl nostru, Vasile, ca să aibă păzitor al vieții și al întregii ei înțelepciuni. Drept aceea, cînd a venit vremea ca maica noastră să nască, a văzut în somn că purta în mîinile sale pe această pruncă, fiică a ei, și i s-a arătat un om preaîncuviințat, care a numit-o Tecla. Zic Tecla, aceea care are mare laudă între fecioare! Și după ce preaîncuviințatul acela a numit de trei ori pe pruncă Tecla, s-a făcut nevăzut, dînd ușurință maicii noastre ca s-o nască. Mama, după ce s-a deșteptat, îndată a născut pe sora noastră.

Deci, numele acesta de Tecla, sora noastră îl avea în ascuns; însă eu socotesc, că preaîncuviințatul acela, care s-a arătat maicii noastre, nu avea de gînd să povățuiască pe maica noastră să o numească Tecla; ci ca mai înainte să arate prin numele acestei fecioare, viața surorii noastre și asemănarea voinței pe care o avea împreună cu fecioara Tecla.

După ce Macrina a trecut de vîrsta pruncească și s-a făcut îndemînatică a învăța sfaturile acelea -, pe care le primește firea copiilor -, adică obiceiurile cele bune pe care părinții săi i le-au dat, întru acelea bine a sporit. Maica noastră se sîrguia s-o învețe cuvintele Sfintei Scripturi cele de Dumnezeu insuflate și cele ce sînt potrivite pentru vîrsta copiilor, dar mai ales înțelepciunea lui Solomon, și altele cîte ajută la obiceiurile cele bune ale vieții. Cuvintele Psaltirii erau învățătura Macrinei, pe care le zicea la timp potrivit, adică atunci cînd se scula din somn, cînd începea vreun lucru, cînd îl isprăvea, cînd sta și se scula de la masă și cînd se culca, totdeauna psalmii lui David îi avea în gură ca pe o bună însoțire. Cu aceste cuvinte și cu altele asemenea, Cuvioasa Macrina creștea cu învățătura.

Cînd a învățat să facă și lucru sfințit de mînă, a împlinit vîrsta de 12 ani, în care începe a străluci floarea tinereții. Pentru aceea ea era vrednică de minune; căci, deși frumusețea ei era ascunsă, cu toate acestea nu s-a tăinuit, ci mulți gîndeau cum că Macrina avea acel fel de frumusețe, cum în toată patria ei nu se mai afla. Mulți tineri alergau la părinții noștri și o cereau lor de soție. Dar tatăl nostru, fiind înțelept și vrednic a judeca socoteala și așezarea cea bună a oamenilor, a alergat la un tînăr de neam bun, iscusit la învățătură și strălucit la întreaga înțelepciune și a hotărît ca acela să o însoțească pe tînăra noastră soră Macrina, dar numai după ce va veni în vîrstă. Pentru aceasta, tînărul acela trăgea nădejde că avea să ia pe Macrina de soție și, ca arvună, a dat în cuvinte tatălui nostru, dovada pe care o avea, apărîndu-se și sprijinindu-se cu dînsele față de cei ce-l nedreptățeau. Cu toate acestea, moartea i-a luat aceste bune nădejdi, răpindu-l din viața aceasta în floarea tinereții.

Fecioara Macrina știa de făgăduința făcută de tatăl nostru, ca să o mărite după dînsul. Însă, deoarece acea hotărîre s-a împiedicat prin moartea tînărului, ea a socotit ca și cum nunta s-ar fi făcut; deci, a judecat în mintea ei să rămînă de aici înainte supusă nunții aceleia și a doua oară să nu se mai mărite. Cînd părinții îi ziceau despre nuntă, fiindcă mulți o cereau pentru frumusețea ei, ea le răspundea că era lucru necuviincios și afară de lege, ca să nu primească nunta care s-a hotărît mai înainte de tatăl nostru. Ea zicea: "De ce să mai fac altă nuntă, deoarece oamenilor le este hotărîtă o nuntă, o naștere și o moarte; și bărbatul care s-a logodit cu mine, după hotărîrea părinților mei, nu a murit, ci numai s-a dus. El este viu întru Dumnezeu pentru nădejdea învierii. Deci, ar fi necuviincios lucru a nu păzi credința și întreaga înțelepciune a mirelui meu, care s-a dus".

Cu niște cuvinte ca acestea izgonea ea pe cei ce o cereau în căsătorie. Deci, a socotit ca și de aici înainte să păzească această bună hotărîre, adică să nu se despartă niciodată de lîngă maica sa. Această unire a Macrinei era plină de cîștig și maicii sale; deoarece, în loc să aibă multe slujnice, slujba pe care o făcea ei era destulă; ea era bună chiverniseală amîndurora, că maica slujea întru toate cele trebuincioase sufletului fiicei sale, iar fiica, trupului maicii sale. Făcea aceasta, pentru că se cădea făgăduinței fecioriei ei să se îndeletnicească într-o sfîntă lucrare ca aceasta. Ea de multe ori făcea cu osteneala mîinilor sale și pîinea pe care o mîncau amîndouă; dar nu numai aceasta, ci și toată grija casei o chivernisea împreună cu maica sa, fiindcă maica noastră avea nouă copii, afară de Macrina, patru fii și cinci fete. Ea era supusă în trei deosebite stăpîniri, fiindcă avea avuții și moșii în stăpînirea a trei neamuri. De aceea, maica noastră, pentru îngrijirea casei, era împărțită în toate părțile, căci tatăl nostru murise mai înainte.

În toate grijile acelea, Macrina era părtașă împreună cu maica noastră, ușurînd-o de greutățile muncii, iar în vremea sa își păzea și viața sa curată și fără de prihană, cu învățătura maicii sale. Lîngă aceasta, pentru o petrecere ca aceea a ei, a luat pildă și maica sa, ca să urmeze și ea aceeași nevoință ca a ei, și puțin cîte puțin a atras-o și pe dînsa spre întinderea și spre viața cea fără de materie și mai desăvîrșită a monahilor. După ce maica noastră a rînduit pe surori bine și prin bună rînduială, s-a întors de la școală și fratele nostru mai mare, Vasile, după ce s-a ostenit mulți ani în învățătura filosofiei celei dinafară.

Minunata Macrina l-a luat pe Vasile cu dînsa și, în scurt timp, l-a adus la scopul adevăratei filosofii și pustnicii. El, cu toate că era înălțat din cugetul filosofiei celei dinafară și strălucit cu mărimea mai mult decît mulți stăpînitori, măcar că defăimase vredniciile și dregătoriile, cu toate acestea cuvioasa l-a făcut pe el să se despartă de strălucirea lumească, să defaime laudele înțelepciunii și ale învățăturii din afară și să vină în viața aceasta cea desăvîrșită și să-și pregătească lui, drumul petrecerii celei îmbunătățite și neîmpiedicate, adică cele prin viața Marelui Vasile. Pe celelalte isprăvi ale lui, prin care s-a făcut cunoscut în toată lumea, le lăsăm acum, căci trebuie mult timp să le scrie cineva; de aceea să revenim acum la scopul nostru.

Deoarece fericita Macrina a scăpat de grijile vieții celei lumești, a făcut și pe maica ei să lase viața cea obișnuită ei, petrecerea cea amăgitoare și serviciile pe care le avea de la slugile și roabele ei și să se facă cu cugetul asemenea cu cei mulți, să se unească și ea cu fecioarele și monahiile în petrecere; iar pe slujnicile de mai înainte să le facă ca pe niște surori întocmai cu cinstea. Aici doresc să vă spun o poveste, pe care nu voiesc să o las la o parte, fiindcă printr-însa se arată mai mult gîndirea cea înaltă a Cuvioasei Macrina.

Unul din cei patru frați ai noștri, cel de al doilea după Marele Vasile, cu numele Navcratie, se deosebea de ceilalți cu darurile cele firești, cu frumusețea trupului, cu puterea, cu grăbnicia și cu îndemînarea pe care o avea la orice lucru. Ajungînd vîrsta de 22 de ani, a dat mare veste și nădejde, în auzul multora, pentru iubirea de osteneală a lui. Mai pe urmă, defăimînd toate cîte avea în mîinile lui, din dumnezeiasca purtare de grijă, s-a apucat cu mare pornire și sîrguință de petrecerea cea pustnicească a monahilor, neavînd la el nimic altceva decît pe sineși. Lui i-a urmat și unul din oamenii casei noastre, care se numea Hrisafie și care iubea mult pe Navcratie, avînd aceeași dragoste către petrecerea monahicească.

Navcratie s-a dus într-o pustie, aproape de rîul ce se numea Irid și, aflînd în vîrful dealului un loc cu desiș de copaci sălbatici și cu o poiană ascunsă, s-a așezat acolo și își petrecea viața departe de tulburările cetăților și de grijile divanului. El slujea cu mîinile sale bătrînilor, săracilor, bolnavilor și celor ce erau aproape. Fiind îndemînatic la prinderea peștilor, scotea hrana vieții neputincioșilor și cu aceste osteneli își împila tinerețile sale. În vremea aceea se supunea și voilor mamei sale, cînd i-ar fi poruncit ceva. Cu aceste două fapte bune își împodobea viața și sporea în dumnezeieștile porunci.

După ce Navcratie a făcut cinci ani în nevoință și pustnicie, a urmat o primejdie grea și pricinuitoare de mîhnire, cred că din vrăjmășia diavolului, care a întristat mult toate rudeniile noastre. El, fără nici o veste, s-a răpit din viața aceasta, fără nici o boală, fără nici o altă patimă arătată; că, ducîndu-se la rîu ca să prindă pește, a rămas să hrănească pe acei bătrîni și neputincioși, pe care îi îngrijea la bătrînețe; deci, s-a adus la chilia sa mort, împreună cu Hrisafie, tovarășul său.

Maica noastră, fiind departe de acel loc cale de trei zile, după ce s-a înștiințat de moartea lui, măcar că era desăvîrșită în fapte bune, cu toate acestea a biruit-o mîhnirea și de întristarea ei s-a făcut ca fără de suflare și fără de glas. Atunci s-a arătat vitejia și fapta bună a marii Macrina; căci ea s-a împotrivit întristării, cu gîndul și socoteala cea dreaptă, păzindu-se nebiruită. Astfel, prin socoteala ei cea tare și nebiruită, a întărit neputința maicii noastre și a scos-o din adîncul întristării, învățînd și îndreptînd spre bărbăție sufletul ei. Pentru aceasta maica noastră și-a revenit îndată din acea mîhnire și n-a pătimit nimic din slăbiciunile femeilor, adică să strige sau să-și rupă hainele de pe sine de durere sau cu versuri de bocet să-și pornească plîngerile. Ea răbda întristarea cu liniște și cu netulburare, izgonind de la sine neputința firii femeiești, cu gîndurile sale cele drepte și cu cuvintele pe care i le aducea Macrina, spre mîngîierea suferinței.

După ce maica noastră s-a izbăvit de grijile pentru creșterea și pentru așezarea lor și după ce a împărțit averea ei fiilor, atunci, după cum am zis mai sus, viața fiicei sale, Macrina, i s-a făcut ei sfat și pildă bună către viața pustnicească. Pentru aceasta a lăsat toate obiceiurile cele vechi și a ajuns la aceleași măsuri ale cugetării Macrinei și s-a făcut de o cinste cu celelalte monahii. Ea mînca din aceeași mîncare, dormea pe același așternut și asemenea se împărtășea din toate celelalte. Precum sufletele acelea care se despart de trupurile lor, în aceeași măsură se despart și de toate grijile lumii, tot astfel și viața Macrinei și a maicii noastre era despărțită de toată deșertăciunea lumească. Ele urmau viața cea îngerească, căci în petrecerea lor nu se arăta mînie, pizmă, ură, mîndrie sau vreo altă patimă de felul acesta și nici se afla în ele vreo poftă a lucrurilor celor deșarte, de cinste, slavă, trufie și celelalte asemenea, ci înfrînarea era desfătarea lor. Deci, slava lor era de a nu fi cunoscute de cineva.

Toate lucrurile cele iubite ale acestei vieți ele le aveau ca pe niște lucruri deșarte; iar lucrul singur adevărat era cugetarea dumnezeieștii Scripturi, rugăciunea necontenită și cîntarea de psalmi neîncetată, care se făcea toată noaptea și toată ziua. Ce cuvînt poate să arate o petrecere ca aceasta, care era ca un hotar între viață omenească și între cea îngerească? Căci, ca să se elibereze de patimile cele omenești, Macrina și maica noastră erau mai presus decît starea oamenilor cea firească; iar a avea trup și a trăi împreună cu simțirile, era mai prejos decît firea îngerească.

Dar poate ar îndrăzni cineva să zică, că nici cu aceasta nu erau mai prejos; căci, deși erau împreună legate cu trupul, cu toate acestea, după asemănarea îngerilor celor fără de trupuri, nu se trăgeau în jos de greutatea trupului, ci viața lor era aleasă și înălțată către cer, ridicîndu-se cu puterile cele cerești. Astfel au petrecut ele mai mulți ani și împreună cu anii creșteau și cu faptele bune. Ea totdeauna sporea spre mai înaltă măsură, prin adăugirile faptelor bune cele noi.

La acest mare scop al vieții Macrinei, slujea alesul și bunul Petru, fratele nostru, cel mai de pe urmă, care, îndată după ce s-a născut, a rămas orfan de tată; dar, deși tatăl nostru a murit, Ma-crina, sora noastră cea mai mare, l-a crescut și l-a învățat cu înaltă filosofie și pedagogie. Ea l-a iscusit atît de mult, de mic copil, în sfintele învățături, încît n-a dat libertate sufletului său să-l plece sau să-l abată la vreun lucru deșert. Macrina i s-a făcut lui tată, dascăl, pedagog, maică și sfetnic la toate lucrurile și faptele bune. În acest fel l-a pregătit, încît mai înainte de a trece vîrsta copilăriei, s-a înălțat la acest scop înalt al pustniciei și s-a făcut îndemînatec la tot meșteșugul; căci lucra cu mîinile, neavînd nici un povățuitor sau meșter care să-l învețe. El a învățat cu de-amănuntul meșteșugul și știința, pe care alții cu multă vreme și cu oasteneală le-au învățat. Deci, fratele nostru Petru, defăimînd înțelepciunea cea dinafară și avînd firea sa ca dascăl la toată învățătura bună, căutînd și la sora noastră Macrina, ca la o faptă a lucrului cel bun, atît de mult a sporit în fapta bună, încît nu era mai prejos de Marele Vasile.

În vreme aceea s-a întîmplat o foamete mare. Mulți, auzind de facerile lor de bine - căci Macrina, maica și fratele nostru, Petru, au plecat să petreacă în pustie -, alergau la locul unde se nevoiau ei, iar Petru, prin iconomia lui Dumnezeu, atît de mult a înmulțit hrana și bucatele celor flămînzi, încît mulțimea oamenilor care veneau la dînșii făcea pustia aceea ca pe o cetate.

Între timp, maica noastră, ajungînd la adînci bătrîneți, s-a dus către Domnul, odihnindu-se pe mîinile celor doi fii ai săi. Însă vrednic lucru este să spunem aici și cuvintele rugăciunii pe care ea le-a zis fiilor săi cînd și-a dat sufletul. După ce s-a rugat mai întîi pentru fiii ei, care lipseau, și-a întins mîinile sale peste Macrina și Petru, care ședeau aproape de dînsa, unul la dreapta și altul la stînga sa, și a zis acestea către Dumnezeu: "Doamne, Ție Îți dăruiesc și această pîrgă și pe al zecelea fiu al meu. Pîrga mea este fiica cea întîi născută, iar al zecelea este fiul meu cel de pe urmă. Ție îți sînt dăruiți după lege și cei dintîi născuți și zeciuielile tuturor rodurilor; căci toate sînt prinosuri și dăruiri ale Tale. Deci, să fie sfințenia și darul Tău asupra pîrgii acesteia și asupra acestui al zecelea fiu al meu", arătînd cu mîinile ei spre Macrina și Petru. Acestea zicînd, a încetat și din rugăciune și din viață, după ce a poruncit fiilor ei ca trupul să i-l îngroape în mormîntul tatălui lor.

După ce au săvîrșit porunca maicii lor, s-au nevoit în pustnicie mai cu sîrguință, întrecîndu-se întotdeauna cu viața lor, iar isprăvile lor cele dintîi le biruiau cu cele mai de pe urmă. În acest timp, Marele Vasile a fost ales arhiepiscop al Cezareei, apoi a hirotonit, preot și arhiereu al Sevastiei pe fratele nostru Petru. De atunci, Petru a petrecut viață și mai sfîntă, mai curată și mai cinstită decît întîia oară; căci, cu adăugirea arhieriei, s-a mărit și nevoința lui (Notă - În viața Sfîntului Vasile cel Mare, este scris în limba rusească, cum că Sfîntul Petru, episcopul Sevastiei, a fost însurat, și zice că eparhioții cîrteau pentru aceasta. Apoi scrie cum l-au pîrît Sfîntului Vasile, și multe altele după cum se scrie acolo. Însă toate sînt neadevărate; pentru că aici Sfîntul Grigorie, fratele lor, nu spune nimic despre aceasta).

După ce au trecut opt ani, Marele Vasile, cel vestit în toată lumea, a plecat din viața aceasta și s-a dus către Domnul, făcîndu-se pricină de plîns patriei sale și la toți creștinii. Sora noastră, Macrina, auzind de departe înștiințarea plină de jale a morții lui, s-a mîhnit cu sufletul de acea pierdere. Și cum era cu putință să nu simtă durerea morții și aceea care îi era soră? - durere care, pînă și vrăjmașii adevărului, au simțit-o. Cu toate acestea nu a căzut în deznădejde, ci a suferit cu bărbăție acea durere; căci, precum argintul se lămurește în multe feluri de topitori, ca să se scoată toată întinăciunea și rugina și să rămînă desăvîrșit curat, tot așa și Macrina s-a lămurit prin multe feluri de încercări dureroase. De aceea s-a arătat totdeauna bărbăția cea adevărată și neclintită a sufletului ei: întîi prin moartea fratelui său Navgratie, al doilea prin despărțirea maicii sale și al treilea, cînd Marele Vasile s-a dus din această viață - cel care a fost păstorul de obște al neamului omenesc -, rămînînd ca un luptător nebiruit și trecînd peste toate primejdiile vieții.

După nouă ani de la moartea Marelui Vasile, s-a adunat sinod în Antiohia, la care am fost și eu. După ce sinodul s-a risipit, ne-am întors fiecare în eparhiile noastre și, mai înainte de a se împlini anul, mi-am pus în gînd să mă duc la sora mea Macrina, pentru că trecuse mult timp de cînd nu m-am mai dus să o cercetez. La aceasta am fost împiedicat de îmbulzeala ispitelor, pe care le-am pătimit de la începătorii eresului arian. Numărînd anii, am aflat că erau trecuți de opt, de cînd nu am întîlnit-o și nu am văzut-o; deci am plecat.

După ce am călătorit multă vreme pe drum, fiind departe de sora mea, am avut un vis care îmi arăta înfricoșate nădejdi despre vremea viitoare. Mi s-a arătat în vis că port pe mîinile mele niște moaște de mucenici, din care ieșea atîta strălucire, parcă ar fi ieșit din oglinda cea curată cînd se pune în dreptul soarelui, încît acea strălucire îmi întuneca ochii și nu puteam să mai privesc. Visul acesta l-am avut de trei ori în acea noapte; dar nu am putut să înțeleg ce mi s-a arătat. Numai în sufletul meu simțeam o mîhnire mare și căutam să văd din fapte împlinirea visului arătat. Cînd am ajuns aproape de sihăstrioara cuvioasei, am întrebat pe un prieten, mai întîi despre fratele nostru Petru. Acela mi-a răspuns că Petru are șase zile de cînd a plecat ca să vină la noi. Din aceasta am cunoscut că el s-a dus pe alt drum și de aceea nu ne-am întîlnit. Apoi am întrebat despre Cuvioasa Macrina cum se află și, aflînd că este bolnavă, m-am grăbit la drum și am călătorit mai iute; căci întristarea și frica au tulburat sufletul meu de ceea ce are să fie.

După ce am ajuns la sihăstria cuvioasei, toți pustnicii au ieșit în întîmpinarea mea - că aveau acest obicei, ca să întîmpine pe prieteni -, iar ceata pustnicelor stătea cu bună podoabă în biserică și mă așteptau. Deci, după ce am intrat în biserică și după terminarea rugăciunii care se făcea de obicei, monahiile și-au plecat capetele cu bun chip și s-au dus. Văzînd eu că Macrina, egumena lor, nu era cu dînsele, am luat un povățuitor și m-am dus la chilia ei. Ea zăcea de boală, culcată jos pe un așternut întins pe o scîndură. Ca așternut avea sub dînsa un sac de păr, iar în loc de pernă avea altă scîndură pusă de-a curmezișul. Pe aceea își rezema capul sau grumazul său.

Dacă m-a văzut că am venit aproape de ușa chiliei, s-a sculat și s-a rezemat în cot, dar n-a putut să vină la mine, fiindcă puterea ei era slăbită de fierbințeală. Deci, întărindu-și pe pămînt mîinile ei pe cît putea, s-a tras pe brînci din zăcerea ei, și cu aceasta a împlinit primirea întîmpinării mele. Eu, văzînd-o astfel, îndată am alergat și, sprijinind-o cu mîinile mele, am ridicat-o și am pus-o pe așternutul ei obișnuit pe care zăcea. Ea, întinzîndu-și mîinile spre Dumnezeu, a zis: "Îți mulțumesc, Doamne, Dumnezeul meu, că mi-ai îndeplinit cererea și nu m-ai lipsit de dorința mea, că ai pornit pe robul Tău spre cercetarea roabei Tale". Dar, ca să nu-mi pricinuiască vreo mîhnire, și-a ținut suspinul ei și, silindu-se să-și ascundă față de mine necazul inimii sale, a început să-mi spună cuvinte de bucurie, și astfel mă bucura cu întrebările ei.

Cînd a început vorba despre Marele Vasile, îndată s-a zdrobit inima mea și fața mi s-a posomorît. Dar fericita Macrina era atît de departe de a se mîhni împreună cu mine, încît din aducerea aminte a sfîntului, a luat pricină de mai multă mărime de suflet și a vorbit mult despre firea omenească, arătînd lucrarea lui Dumnezeu care este ascunsă în întîmplările cele aducătoare de mîhnire. Ea a vorbit atît de mult despre viața ce va să fie, fiindcă era luminată de Sfîntul Duh, încît mi se părea că mintea mea s-a înălțat prin cuvintele ei și a ieșit din trup, mergînd la cele neapropiate ale cerurilor, povățuindu-mă de cuvintele ei.

Deci, precum auzim despre Iov că avea dureri în trup, dar mintea lui nu se împiedica din lucrarea sa, nici își curma gîndul său a privi tainele cele mai înalte, un lucru ca acesta vedeam și la fericita Macrina. Deși fierbințeala uscase toată puterea ei și o împingea spre moarte, ea însă, răcorindu-și trupul cu răbdarea ca cu o rouă, își avea mintea neîmpiedicată de vederea celor înalte, nevătămîndu-se deloc de boală și slăbiciune. De nu s-ar fi întins cuvîntul atît de mult, aș fi voit să povestesc toate cele următoare, adică cum s-a înălțat cu vorbirea pururea pomenita Macrina, cum a filosofat despre suflet și pentru care pricină s-a făcut omul, cum s-a făcut muritor și de unde i-a venit moartea și cum se întoarce iarăși din moarte la viață. Acelea le povestea ea cu multă ușurință, fiindcă era luminată de darul Sfîntului Duh și cuvintele curgeau din gura ei, precum curge apa de izvor.

După ce s-a săvîrșit vorbirea, a zis către mine: "Frate, este vremea să odihnești puțin trupul tău, care este ostenit de atîta călătorie". Eu, deși aveam multă trebuință de odihnă, nu voiam să mă despart de dînsa și să n-o mai văd, vrînd să-i ascult cuvintele ei cele mari și pline de dulceață duhovnicească. Dar, de vreme ce aceasta îi era ei plăcut, ca să mă arăt că în toate mă plec dascălului meu, am mers cu un povățuitor într-o grădină ce era în apropiere și găsind un sălaș pregătit, foarte bucuros m-am odihnit la umbra copacilor celor cu viță de vie. Cu toate acestea nu era cu putință să simt acea veselie care mi se pregătise, căci sufletul meu se necăjea din așteptarea celor de întristare; visul pe care îl văzusem, se părea că se arăta prin fapte. Vederea fericitei Macrina dinaintea mea, se arăta cu adevărat ca niște sfinte moaște de sfînt mucenic, care erau strălucite de darul Sfîntului Duh ce locuia într-însele.

În vremea cînd eu mă aflam mîhnit pentru așteptarea celor ce aveau să fie, nu știu cum cuvioasa a cunoscut gîndurile mele și a trimis la mine veste de bucurie, spunîndu-mi să fiu cu inimă bună și să am pentru dînsa nădejdi mai bune, căci simte că-i este mai bine. Ea nu zicea acestea ca să mă amăgească, ci erau adevărate, deși eu atunci nu le-am înțeles. Cu adevărat așa au fost, căci, precum un drumeț care aleargă și întrece pe cel împreună luptător cu el, cînd a ajuns aproape de sfîrșitul drumului și cînd se apropie să ia darul și să vadă cununa biruinței, atunci el se bucură în sine ca și cum ar fi luat-o și vestește biruința cu bucurie prietenilor săi, astfel și fericita Macrina, pornind dintr-un așezămînt ca acesta, mi-a vestit să nădăjduiesc pentru dînsa cele mai bune; fiindcă atunci privea către darul chemării celei de sus și numai nu zicea cuvîntul acela al Apostolului: Mi s-a pregătit mie cunună a dreptății, pe care mi-o va da Dreptul Judecător. Cu nevoința cea bună m-am nevoit, drumul l-am săvîrșit și credința am păzit.

Bucurîndu-mă eu de vestea auzită, m-am împărtășit din multe feluri de bucate pe care le gătise și care erau pline de toată veselia inimii; căci sîrguința cuvioasei în acest chip se pogorîse, pînă și la gătirea bucatelor mele. După ce m-am odihnit, iarăși m-a chemat și a început să pomenească faptele pe care le-a făcut din tinerețile ei; asemenea îmi povestea și de lucrurile părinților noștri, cîte le ținea minte și cîte au urmat mai înainte de nașterea mea; apoi spunea și de viața mea care a urmat. Scopul ei era ca, prin această povestire, să aducă mulțumire lui Dumnezeu pentru toate.

Povestea despre viața părinților noștri, nu că era atît de strălucită în acele vremi, ci a crescut și s-a mărit din iubirea de oameni a lui Dumnezeu, fiindcă strămoșii tatălui nostru au mărturisit pe Hristos și s-au lipsit de averile lor. Strămoșul maicii noastre a fost omorît de urgia împărătească și părinții noștri au rămas străini de averile părinților lor. Cu toate acestea, viața și bogăția părinților noștri atît au crescut - prin credința care au avut-o către Dumnezeu -, încît în vremea lor nu era altul mai renumit și mai vestit decît dînșii. Averea lor s-a împărțit la fiecare din frații noștri; dar Dumnezeu, cu binecuvîntarea Sa, atît de mult a înmulțit averile fiecărui fiu, încît averea fiecăruia covîrșea întreaga avere a părinților noștri.

Cuvioasa zicea încă și aceasta, că din cîte averi i-a revenit, nu a ținut pentru sine nimic, ci pe toate le-a dat fratelui său, Petru, ca să le iconomisească după porunca lui Dumnezeu. Viața ei a fost astfel - din binecuvîntarea lui Dumnezeu -, încît mîinile ei nu încetau, lucrînd după poruncă. Ea nici către oameni n-a privit cîndva, nici cu facerile de bine și cu milostenia oamenilor nu și-a iconomisit trebuințele vieții sale. Ea niciodată n-a izgonit pe frații care i-au cerut milostenie, fără să le dea ceva, nici n-a cerut de la iubitorii de Hristos, care împărțeau milostenie; căci și Dumnezeu îi creștea ale ei pe ascuns. Acel puțin lucru de mîini care îl lucra, îl înmulțea ca pe niște semințe, cu binecuvîntarea Sa.

Dar fiindcă și eu am început a povesti ostenelile care am pătimit mai înainte, adică despre prigonirea pe care a făcut-o răucredinciosul împărat Valent împotriva dreptei credințe și mai pe urmă despre gîlceava și tulburarea Bisericilor lui Hristos, care ne-a chemat pe noi spre nevoințe și osteneli, Cuvioasa Macrina a zis către mine: "Nu încetezi de a te arăta nemulțumitor către bunătă-țile care ți le-a dăruit Dumnezeu? Nu-ți îndreptezi nemulțumirea ta? Nu alături bunătățile părinților tăi cu ale tale? Așa era tatăl nostru de cunoscut, încît era cel dintîi dintre ritori; dar, cu toate acestea, vestea despre el nu a trecut peste hotarele patriei noastre. Dar tu te-ai făcut renumit între cetăți, popoare și neamuri. Biserica lui Dumnezeu trimite de te cheamă ca să le ajuți și să le îndreptezi, iar tu nu socotești darul acesta, nici nu știi de unde este pricina atîtor bunătăți! Deci, se cade să mulțumești lui Dumnezeu, Care te-a ridicat pe tine la înălțimea aceasta, prin rugăciunile părinților noștri; căci tu, de la sineți, nu aveai nici o putere la aceasta".

Acestea le zicea ea, iar eu doream ca ziua să se lungească mai mult, ca să nu înceteze această fericită ocazie de a-mi îndulci auzul cu cuvintele ei. Dar, de vreme ce glasul celor ce cîntau, ne-a chemat la Vecernie, m-am dus în biserică; iar ea s-a îndreptat iarăși către Dumnezeu prin rugăciune. Trecînd astfel noaptea și sosind ziua, am socotit mai înainte, din semnele care le vedeam, că în ziua aceea avea să fie sfîrșitul vieții sale, fiindcă fierbințeala a stricat toată puterea trupului ei.

Cunoscînd ea neputința gîndurilor mele, socotea să mă scoată din așteptările cele mîhnite și îmi risipea întristarea sufletului meu cu cuvintele ei cele bune. Cu toate acestea, sufletul meu primea multe feluri de pătimiri și, după obiceiul firesc, se pleca spre întristare, după cum era de cuviință; pentru că nu mai era nădejde să-i mai aud altădată glasul, că după puțin avea să iasă din viața aceasta - lauda cea de obște a neamului nostru. În alt chip se mai umplea sufletul meu de bucurie, socotind acelea pe care vedeam, precum că sora mea a covîrșit cu adevărat firea obișnuită și s-a făcut mai presus de obște.

Eu vedeam pe fericita Macrina, cînd a ajuns la răsuflarea cea de pe urmă, că nu se temea de despărțirea de viață, nici nu a pătimit vreo schimbare pentru așteptarea morții ei. Ea a vorbit cu minte înaltă despre petrecerea monahicească, pînă la cea mai de pe urmă suflare. Pentru aceasta mi se pare că atunci a arătat celor ce erau de față dumnezeiescul dor, pe care îl ascundea în adîncurile sufletului ei, către Mirele cel nevăzut, Hristos, și cîtă dorință avea să se lase de legăturile trupului, ca să ajungă mai iute la doritul Hristos și să se unească cu El.

Partea cea mai mare a zilei trecuse și soarele a ajuns la apus, iar sîrguința fericitei nicidecum n-a obosit. Deci, cu cît se apropia de sfîrșitul vieții, cu atît mai mult alerga cu dorința fierbinte către Cel dorit, văzînd mai curat frumusețea Mirelui ei. Pentru aceea nu mai căuta la mine, ci privea la Dînsul; pentru că patul ei căuta spre răsărit, de aceea a lăsat vorbirea care o făcea cu mine și vorbea cu Dumnezeu prin rugăciuni și Îl ruga șoptind, cu așa glas, încît de-abia auzeam cuvintele ei, care erau acestea:

"Doamne, Tu în dar ne-ai dezlegat pe noi de frica morții. Tu ai pus începutul vieții celei adevărate și sfîrșitul vieții de acum. Tu pentru o vreme odihnești trupurile noastre cu somnul morții și iarăși ne deștepți pe noi cu trîmbița cea mai de pe urmă. Tu dai pămîntului ca pe un amanet trupul nostru, pe care cu mîinile Tale l-ai închipuit și iarăși îl iei din pămînt, pe acel care l-ai dat lui, și în dar schimbi în nestricăciune trupul nostru cel muritor și grozav. Tu ne-ai izbăvit pe noi din blestem și din păcat, făcîndu-Te pentru dragostea noastră blestem și păcat. Tu ai zdrobit capul balaurului, care, prin neascultare, a înghițit pe om. Tu ne-ai deschis nouă calea către înviere și, zdrobind porțile iadului, ai surpat stăpînirea morții, adică pe diavol. Tu ai dat semn celor ce se tem de Tine, chipul cinstitei Tale Cruci, spre pierderea vrăjmașului și spre apărarea vieții noastre. Spre Tine, Dumnezeul meu, m-am aruncat din pîntecele maicii mele și spre Tine a nădăjduit sufletul meu, din toată puterea mea. Ție mi-am dăruit trupul și sufletul meu din tinerețe și pînă acum.

Pune-mi înainte înger luminat, ca să mă povățuiască la locul odihnei și în sînurile sfinților părinților noștri. Tu, Cel ce ai oprit sabia cea de văpaie și ai așezat în Rai pe vestitul tîlhar, care s-a răstignit împreună cu Tine și a căzut sub îndurările Tale; po-menește-mă și pe mine întru împărăția Ta, că și eu m-am răstignit împreună cu Tine, pironindu-mi cu frica Ta cărnurile mele și înfricoșîndu-mă de judecățile Tale. Să nu mă desparți pe mine de aleșii Tăi în înfricoșata prăpastie, nici să se pună împotrivă în drumul meu pizmașul diavol; nici să se afle înaintea ochilor Tăi păcatele mele, orice am greșit prin neputința firii mele, cu cuvîntul, cu lucrul sau cu gîndul. Tu, Cel ce ai putere a ierta păcatele, iartă-mi și mie, ca să mă aflu înaintea Ta, cînd mă voi dezbrăca de trupul acesta, neavînd nici o întinăciune în chipul sufletului meu; ci sufletul meu să se primească în mîinile Tale curat și fără de prihană, ca tămîia înaintea Ta".

Zicînd acestea, a făcut semnul Sfintei Cruci pe ochi, pe gură și pe inima sa. Apoi, pentru că i se arsese limba de fierbințeală, nu a mai putut să pronunțe un cuvînt. Asemenea și glasul i se stinsese și numai prin semnul buzelor și prin mișcarea mîinilor înțelegeam că se roagă.

Asupra acestora a sosit și seara; și cînd a adus lumînare, fericita a deschis ochii și a văzut lumina. Ea se arăta că avea sîrguință să zică obișnuita mulțumire de seară, dar, fiindcă i se curmase glasul de tot, a mulțumit cu inima și cu mișcarea mîinilor; și împreună cu inima i se mișcau și buzele. Îndată ce a sfîrșit mulțumirea, a făcut semnul Sfintei Cruci pe fața sa. După aceea a răsuflat odată tare și greu și apoi și-a dat sufletul. Atunci mi-am adus aminte de porunca ei, care mi-a dat-o cînd am întîlnit-o întîia dată, ca să pun mîinile peste ochii ei după ce va muri și să-i închid, precum se obișnuiește la morți, iar trupul ei să îl îngrop după cum se cuvine. Deci, am pus mîna pe sfînta ei față, atît numai ca să-i împlinesc porunca, pentru că ochii fericitei nu aveau trebuință de a-i închide cineva, că i-a închis singură cu mare bunăcuviință, precum se închid în somnul cel firesc. Asemenea s-au închis și buzele cu potrivire și mîinile ei s-au întins pe piept. Toată așezarea trupului s-a făcut cu bun chip de la sine și nu avea trebuință de vreo mînă să-l împodobească.

Deci, eu din două părți am slăbit de pătimirea întristării: atît de moaștele pe care le vedeam, cît de plîngerea fecioarelor. Dar ele au suferit întristarea lor cu liniște și au încetat cu pornirea bocetelor din afară, de frica care o aveau de dînsa; căci fața egumenei deși tăcuse din certare, cu toate acestea ele se temeau să nu audă zgomot de plîngere mare, afară de rînduiala și porunca ei, și să mîhnească pe învățătoarea lor cea moartă. Dar n-au mai putut să țină cu liniște mîhnirea, că durerea ardea în sufletele lor ca un foc ascuns. Atunci numaidecît s-a auzit de la dînsele un glas amar și neținut, așa încît nici eu n-am mai putut să-mi țin gîndul. Atunci patima întristării m-a înecat cu totul, ca un rîu de primăvară, și n-am socotit cele ce aveam în mîini, ci m-am dat cu totul plînsului, socotind că era pricină binecuvîntată, pentru care plîngeau monahiile.

Ele nu plîngeau pentru că au fost lipsite de trupeasca purtare de grijă a cuvioasei, nici pentru vreun alt lucru lumesc de care se mîhnesc mirenii la moartea rudelor lor; ci plîngeau și se tînguiau, pentru că s-au lipsit de nădejdea și mîntuirea sufletelor lor cea după Dumnezeu, și cu lacrimi strigau acestea: "S-a stins făclia ochilor noștri; s-a luat de la noi lumina povățuirii sufletelor noastre; s-a ridicat de la noi pecetea nestricăciunii noastre, s-a curmat legătura întregii noastre înțelepciuni, s-a zdrobit întărirea celor neputincioase și s-a pierdut vindecarea celor bolnavi! O, buna noastră învățătoare, în zilele tale, noaptea ni se arăta ca ziua, fiindcă se lumina cu viața ta cea curată; iar acum și ziua ni se pare noapte și întuneric!" Mai mult decît toate monahiile, plîngeau acelea pe care le găsise cuvioasa lepădate în cale pe vremea foametei și le luase, le crescuse și le povățuise în viața cea nestricăcioasă a fecioriei, căci o numeau maica și hrănitoarea lor.

După puțină vreme, privind eu la sfîntul cap al moaștelor celei moarte, ca și cum am fost certat de dînsa pentru neorîn-duiala și tulburarea plînsetelor, îndată mi-am ridicat gîndul, ca dintr-un adînc al mării, și am strigat către fecioare: "Uitați-vă la dascălul vostru și aduceți-vă aminte de poruncile ei, cu care vă învăța ca să păziți toată buna rînduială la toate lucrurile. Acel suflet dumnezeiesc ne-a învățat să plîngem numai în vremea cînd ne rugăm lui Dumnezeu. Acest lucru trebuie să-l facem și acum. Deci, să schimbăm glasurile de plîngere în cîntare umilitoare de psalmi". Am zis aceasta cu glas mare, ca glasul meu să biruiască plînsetelor lor. După aceea, am îndemnat pe fecioare să meargă la chilii și să rămînă puține din ele ca să-i slujească, adică acelea pe care le primea fericita pe cînd trăia.

Între ele era și o femeie renumită în bogăție, din neamul cel bun, care se numea Uetiani; și, fiind frumoasă, se măritase după un bărbat bogat. După puțină vreme a rămas văduvă și a luat ca păzitoare și povățuitoare a văduviei ei pe fericita Macrina. Uetiani, cea mai multă vreme o petrecea împreună cu fecioarele și învăța de la dînsele petrecerea cea îmbunătățită. Deci, acesteia i-am zis că acum nu este lucru oprit a pune peste sfintele moaște oarecare podoabă luminată de giulgiuri strălucitoare, pentru a împodobi acel trup curat. Uetiani a zis: "Se cuvine să ne înștiințăm dacă și cuvioasa a judecat cu cale să i se facă acest lucru, adică, dacă este cu cuviință să facem ceea ce și ei îi va plăcea; căci ce este bineplăcut lui Dumnezeu și ei îi va fi bineplăcut!"

Era o fecioară mai întîi decît toată ceata celorlalte, cu numele Lampadia și cu treapta, diaconiță. Aceasta știa cu de-a-mănuntul cele ce poruncise cuvioasa despre îngroparea ei. Deci, întrebînd-o eu, mi-a răspuns cu lacrimi: "Împodobirea sfintei este viața cea curată! Aceasta era podoaba ei pe cînd trăia și aceasta să fie și acum la îngroparea ei. Cele ce sînt spre împodobirea trupului, nu le-a primit, nici nu le-a păzit în viața ei, ca să le aibă acum la îngropare. Drept aceea și de vom voi să facem ceva mai mult moaștelor ei, nu avem nici gătirea, nici chipul". Eu am întrebat-o: "N-aveți nimic păstrat din cele ce pot să împodobească moaștele ei?" Ea a răspuns: "Ce să avem păstrat? Aici sînt toate lucrurile ei ce le avea: îmbrăcămintea, acoperămîntul și încălțămintea cea ruptă a picioarelor ei. Acestea sînt bogăția și hainele ei și afară de acestea pe care le vedeți nu are ascuns nimic altceva în lăzi, nici în chilia ei. Ea știa o vistierie a bogăției ei, cerul. Pentru aceea le-a strîns acolo pe toate și n-a lăsat nimic pe pămînt!"

La acestea eu i-am zis: "Dar dacă voi aduce vreuna din acelea care le-am păstrat pentru îngroparea ei, oare îi va fi ei plăcută?" Ea mi-a răspuns: "Sfînta, dacă ar fi fost vie, cu adevărat ar fi primit prinosul acesta, atît pentru arhieria pe care o ai, cît și pentru rudenia cea frățească a firii. Ea n-ar fi socotit ca străin darul fratelui ei; fiindcă pentru aceasta a poruncit să se îngroape trupul ei cu mîinile tale". Fiindcă ne-a dat voie să înfășurăm sfintele ei moaște în hainele mele, am poruncit unui om al meu, să aducă o haină ca să îmbrăcăm moaștele ei.

Uetiani, înfășurînd cu mîinile ei sfințitul cap al Cuvioasei Macrina, a pus mîna pe grumajii ei și a zis către mine: "Iată podoaba care este atîrnată de grumaz!" Și, dezlegînd legătura de pe cap, mi-a arătat o cruce și un inel de fier, care erau legate de gît cu ațe subțiri și atîrnau deasupra inimii sale. Eu am zis: "Cîștigul acesta să fie de obște! Tu să ai crucea spre păzirea ta, iar mie îmi este destul moștenirea inelului!" Deasupra peceții inelului era închipuită o cruce, care arăta cinstitul lemn al Sfintei Cruci. Acela era ascuns în pecetea inelului, precum mi-a spus Uetiani, care știa.

Dar, deoarece era vremea să se îmbrace trupul cel curat cu haina și fericita îmi dăduse poruncă să-i slujesc la aceasta, iată că vine și Uetiani, cea mai sus pomenită, și îmi ajută. Pe cînd îmbră-cam sfintele moaște cu haina, ea mi-a zis: "Să nu lași nevăzută minunea cea mare care a făcut-o sfînta!" Atunci îndată a dezgolit o parte oarecare din pieptul ei și, aducînd lumînarea mai aproape de partea aceea, mi-a arătat un semn mic în piele, care se asemăna cu un ac subțire. Eu i-am zis ei: "Ce minune este, dacă această parte a trupului are semnul acesta?"

Ea a răspuns: "Acesta a rămas pe trupul ei, ca o aducere aminte a ajutorului cel mare pe care fericita l-a primit de la Dumnezeu. Pentru că într-o vreme, s-a ivit în partea aceasta a trupului ei o boală cumplită, încît era în primejdie mare, căci dacă nu se tăia cu briciul, se făcea mare și nu se mai putea vindeca; pentru aceasta maica ei o ruga să aducă un doctor să o vadă. Fericita, socotind că a se dezgoli la trup și a se vedea de ochi străini, era mult mai rău decît boala aceea pe care o suferea, după ce a venit seara și a săvîrșit către maica sa obișnuita ei slujbă, a intrat în sfîntul altar; și acolo, căzînd în genunchi, a rămas toată noaptea, rugîndu-se lui Dumnezeu, Doctorul tuturor, să o tămăduiască. Ea a vărsat atîtea lacrimi, încît cu ele a făcut tină, și din tina aceea a făcut o doctorie pentru boala ei. Dar, fiindcă maica sa se mîhnea și o îndemna să aducă un doctor, sfînta a zis către dînsa că, dacă va face cu mîna ei semnul sfintei și de viață făcătoarei cruci pe partea trupului unde o durea, se va tămădui. Atunci îndată a pus mîna sa pe sînul ei și a făcut Semnul Cruci. Și, o, minune! Rana s-a tămăduit și a rămas numai acest mic semn, ca să fie spre aducere aminte a dumnezeieștii tămăduiri și spre necontenita mulțumire către Dumnezeu".

După ce trupul sfintei s-a împodobit în acest chip, Uetiani mi-a zis: "Nu se cuvine ca sfînta să se arate împodobită ca o mireasă în ochii fecioarelor; deci, eu am o haină neagră, care a fost a fericitei maicii tale; pe aceea se cuvine să o punem peste sfintele moaște, ca să nu se arate sfințita frumusețe, care strălucește cu această străină împodobire a hainei". Astfel a pus deasupra haina cea neagră, dar și prin ea strălucea fața sfintei. Gîndesc că puterea cea dumnezeiască a dat sfintelor moaște darul acesta, încît după visul acela pe care l-am avut mai înainte, se vedea că ieșeau fulgere din frumusețea aceea.

După ce noi am săvîrșit acestea și se auzeau cîntările și plîngerile fecioarelor, nu știu cum s-a auzit glasul acela de cei ce locuiau împrejur, încît toți au alergat împreună din toate părțile. Ei au venit atît de mulți, încît nici curtea nu-i încăpea. Deci, în noaptea aceea s-a făcut priveghere cu cîntări de laudă, precum se face la praznicile mucenicilor; iar cînd s-a ajuns la slujba Duminicii, mulțimea bărbaților și femeilor care se adunaseră au tulburat cîntarea de psalmi cu plîngerile lor. Eu, cu toate că sufeream rău de întristare, însă mă gîndeam că ar fi cu putință ca să nu se lipsească nimic din acelea, care se cădea să se facă la îngropare. De aceea am despărțit mulțimea adunată, pe femei le-am pus împreună cu fecioarele, iar pe bărbați, împreună cu ceata monahilor. Astfel am făcut să fie de amîndouă părțile cîte o cîntare de psalmi bine întocmită.

După ce s-a făcut ziuă și tot locul sihăstriei se strîmtorase, din cauza mulțimii, Araxie, episcopul acelei cetăți, care venise la îngropare cu toți preoții, m-a îndemnat să ridicăm moaștele și să le ducem la locul unde aveau să se îngroape. Atunci, eu mai întîi am rînduit racla cu moaștele de o parte, iar episcopul de altă parte și doi citeți de celelalte două părți. Astfel am mers cu liniște, iar înainte de amîndouă părțile moaștelor, mergeau o mulțime de diaconi și citeți, petrecînd sfintele moaște și avînd toți lumînări aprinse. Îngroparea fericitei era ca un praznic, fiindcă și cîntarea de psalmi se cînta cu un glas de către toți.

Dar fiindcă drumul pînă la biserica mucenicilor, unde erau îngropate trupurile părinților noștri, era ca la șapte sau opt stadii de-abia am trecut cu mare greutate acea depărtare; căci mulțimea aceea ne împiedica pe noi pe drum. După ce am ajuns la biserica aceea, am pus jos racla cu sfintele moaște și am început să facem rugăciune fără cîntare de psalmi. Rugăciunea aceea s-a făcut pricină de plîngere a poporului; căci, după ce a început cîntarea de psalmi, s-a descoperit mormîntul părinților noștri, în care sfînta avea poruncă să se îngroape. Atunci una din fecioare, văzînd acea sfințită față, a strigat: "Vai mie! De acum înainte nu voi mai vedea această față cu chip dumnezeiesc".

Cum au auzit aceasta celelalte monahii, au strigat și ele împreună cu dînsa; și îndată s-a făcut un zgomot fără de rînduială, încît s-a tulburat rugăciunea aceea ce se făcea cu cuviință. Din pricina aceasta, inimile tuturor celor adunați s-au zdrobit cu cuvintele acelea și s-au pornit spre lacrimi; dar eu făcînd un semn ca să tacă, iar diaconul cîntînd în biserică obișnuitele ectenii, le-a poruncit să se roage. Astfel, poporul cu sila s-a așezat în locul cel cu bună rînduială al rugăciunii.

După ce s-a săvîrșit rugăciunea, a intrat în sufletul meu o frică a acelei porunci dumnezeiești, care zice: "Goliciunea părintelui tău și a maicii tale nu o vei descoperi". Dar eu am zis în gîndul meu: "Cum voi putea să scap de osînda aceasta, eu, care am să văd la trupurile părinților mei goliciunea cea de obște a firii omenești, fiindcă trupurile lor s-au risipit, rămînînd niște oase goale?"

Acestea socotindu-le eu și, mai ales, temîndu-mă de mîhnirea pe care a arătat-o Noe către fiul său, Ham, căci i-a văzut goliciunea lui, mai pe urmă de toată meșteșugirea pe care au uneltit-o cei doi fii ai lui Noe, Sim și Iafet, mi-a arătat ce să fac. Pentru aceea, îndată ce s-au luat lespezile de pe mormîntul părinților mei, moaștele lor, mai înainte de a se vedea au fost acoperite cu un giulgiu curat. După aceasta, eu și episcopul am luat sfintele moaște și le-am pus lîngă moaștele maicii noastre. Astfel s-a îndeplinit rugăciunea și făgăduința care au avut-o amîndouă, maica și fiica; pentru că amîndouă au cerut de la Dumnezeu, ca și după moarte trupurile lor să se unească, după cum erau unite și în viața aceasta.

După ce s-au săvîrșit toate cele spre îngropare, am căzut pe mormînt și am sărutat țărîna; apoi am pornit la drum mîhnit și plin de lacrimi, gîndindu-mă de ce fel de bine s-a lipsit viața oamenilor. Pe drum s-a întîmplat că am întîlnit un om vestit, care avea stăpînire ostășească într-o cetate a Pontului. Acela se numea Sevastopolis. El, aflîndu-se împreună cu ostașii lui, m-a întîmpinat cu multă dragoste și, auzind de moartea fericitei mele surori, s-a întristat, că era rudenie a noastră.

După ce am încetat din lacrimi, am început să vorbim și mi-a zis: "Ascultă-mă, cît de mare bine a ieșit din viața aceasta!" Și a început povestirea astfel:

Odată, am dorit împreună cu soția mea să mergem la școala faptelor bune, că așa se cade a se numi sihăstria aceea, în care locuia fericita. Cu noi a mers și fiica noastră, care avea la un ochi o patimă vătămătoare, încît era grozavă și jalnică la vedere; fiindcă îmbrăcămintea luminii ochiului se îngroșase și se albise. După ce am ajuns la mînăstire, am împărțit locurile. Eu m-am dus la mînăstirea de călugări, peste care era egumen Petru, fratele tău, iar soția mea s-a dus în mînăstirea fecioarelor, unde era Sfînta Macrina.

După ce am zăbovit cîtăva vreme, am voit să ne întoarcem la casa noastră. Pe cînd ne pregăteam noi, deodată, cu o împreună glăsuire, ne-au oprit; adică fratele tău m-a rugat pe mine să mai îngăduiesc pînă mă voi împărtăși din masa lui cea pustnicească; iar fericita Macrina, sora ta, asemenea n-a lăsat pe soția mea să se ducă, ci, ținînd pe copila noastră în brațe, zicea că nu voiește s-o dea maicii sale, pînă ce nu se va împărtăși din masa ei. Apoi, sărutînd copila după obicei, și-a apropiat gura de ochiul bolnav al copilei, și, văzînd patima ce o avea la ochi, a zis: "Dacă îmi veți face mie darul acesta și veți îngădui să vă împărtășiți din masa noastră, vă voi da și eu o plată vrednică de o cinste și de un dar ca acesta". Mama copilei a zis: "Ce plată ai să ne dai?" Fericita a răspuns: "Am să vă dau o doctorie care să tămăduiască ochiul copilei voastre!" Această făgăduință a sfintei mi s-a vestit și mie, și, bucurîndu-ne pentru aceasta, am rămas la ei.

După ce ne-am sculat de la masă, am pornit cu bucurie la drum, povestindu-ne unul altuia cele ce am văzut și am auzit. Eu îi povesteam faptele monahilor, iar soția mea îmi povestea cu de-a-mănuntul cele ce a văzut și a auzit de la fericita, și nu voia să lase nepovestite nici pe cele mai mici. Deci, povestind acestea, a venit și la cuvintele prin care se făgăduise sfînta că ne va da o doctorie, care va tămădui copila noastră. Atunci ea a întrerupt povestirea și a zis: "Vai, ce-am făcut! Cum am uitat să luăm doctoria care ne-a făgăduit-o?" Dar fiindcă mă mîhneam și eu pentru nepurtarea aceea de grijă, i-am poruncit să se întoarcă degrabă înapoi s-o ia. Atunci, din întîmplare, copila, pe care o ținea doica în brațe, s-a întors către mama sa, care, uitîndu-se la ochiul ei, de bucurie a zis cu glas mare către mine: "Nu te mîhni pentru doctorie, că nu ne-am lipsit de ceea ce ne-a făgăduit sfînta, căci doctoria ei a fost tămăduirea ce a făcut-o prin rugăciune copilei noastre". Deci nu rămăsese la ochiul copilei nici un semn de patimă, ca să fie nevoie să se vindece din doctoria ei. Zicînd aceasta, a luat copila în brațe și a dat-o în mîinile mele. Văzînd și eu o minune ca aceasta, mi-am adus aminte de minunile Domnului nostru Iisus Hristos, pe care unii nu le cred, și am zis: "Ce mare lucru este a se tămădui orbii prin mîna Domnului! Căci și Macrina, roaba Lui, cu credința ei în Dumnezeu, a făcut o minune ca aceasta, care nu este mai prejos decît acelea!"

Povestindu-mi acestea, acel vestit bărbat, ruda noastră, a tăcut și a început să-i curgă lacrimile din ochi. Acestea și alte minuni asemenea ale Fericitei Macrina, am auzit de la cei ce viețuiau împreună cu dînsa și știau cu de-amănuntul viața ei. Pe acelea nu le mai povestesc, că se vor părea necrezute de mulți; fiindcă cei mai mulți dintre oameni, după măsura cunoștinței lor, judecă și pe acelea care le aud; iar lucrul care covîrșește măsurile cunoștinței lor, îl presupun că este minciună și nu-l cred. Pentru aceea nu mai spun aducerea de roadă ce a făcut fericita în vremea foametei, înmulțind grîul pe care-l scotea din hambar și îl împărțea la săraci.

Ea a făcut și alte minuni încă mai slăvite decît aceasta, precum erau: vindecare celor bolnavi, tămăduirile celor îndrăciți și proorocirile care le spunea, despre cele ce au să fie. Iar cei ce au cunoștință adevărată și întreagă, le cred pe toate că sînt adevărate, deși se par necrezute, căci sînt mai presus de fire. Aceia însă care sînt proști la minte, socotesc că sînt cu neputință. Eu una știu: că după măsura credinței, așa se dau și dumnezeieștile daruri; adică, mici la cei puțin credincioși, și mari la cei ce au credință mare și desfătată.

Pentru aceea le-am lăsat și eu și n-am scris minunile cele preaslăvite, care le-a făcut Dumnezeu prin Cuvioasa Macrina, ca să nu se vatăme cei puțin credincioși, care nu cred în darurile lui Dumnezeu; socotind că acelea, pe care le-am scris, sînt destule spre scrierea împrejur a petrecerii ei, pentru ale cărei rugăciuni să ne învrednicim și noi împărăției cerului. Amin.


La începutul paginii | Viețile Sfinților pe luna iulie


Copyright © 1999-2016 Pagini Ortodoxe Românesti. Toate drepturile rezervate.



Home | Vietile Sfintilor | Calendar | Predici ale Parintelui Cleopa | Acatistier | Links | Cauta in site