Home | Vietile Sfintilor | Calendar | Predici ale Parintelui Cleopa | Acatistier | Links | Cauta in site


Viața Cuviosului Dia
(19 iulie)


Viețile Sfinților pe luna iulie

Patria Cuviosului Dia a fost Antiohia Siriei. El s-a născut din părinți creștini și, crescînd în dreapta credință, a intrat din tinerețe în nevoința pustnicească, povățuindu-se la îmbunătățita viață monahicească, de bărbații cei de Dumnezeu insuflați. El avea multă luptă cu diavolul, nevăzutul vrăjmaș, și cu potrivnicul de casă, cu trupul său, care poftește asupra duhului. Drept aceea, pe diavol îl biruia cu neîncetata rugăciune, iar trupul îl supunea cu postirea, cu nedormirea și cu multe alte osteneli.

Cuviosul Dia se lupta în tot chipul și cu tot dinadinsul ca să-și omoare mădularele și să-și robească trupul duhului. Hrană primea foarte puțină și nu în toate zilele, ci a doua sau a treia zi. Ba de multe ori petrecea întreaga săptămînă fără hrană și fără somn. Cu o înfrînare ca aceasta, omorîndu-se pe sine și biruind pe potrivnic, s-a ridicat la înălțimea vieții cea fără de patimă și s-a făcut locaș curat al Sfîntului Duh, pentru că s-a sălășluit într-însul darul lui Dumnezeu. El s-a făcut bărbat puternic cu lucrul și cu cuvîntul, făcînd minuni și povățuind pe mulți spre mîntuire, slăvindu-se printr-însul Tatăl ceresc.

Viețuind el mulți ani în Antiohia, i s-a făcut în vedenie o poruncă de la Dumnezeu, ca să se ducă la Constantinopol pentru folosul multora. Deci, de la început n-a voit să creadă acea vedenie, temîndu-se să nu fie vreo meșteșugire a potrivnicului, pentru că diavolul știe uneori a se închipui pe sine în îngerul luminii. Dar, după ce și a doua oară i s-a arătat lui aceeași vedenie și poruncă a Domnului, ba încă și acea cetate în care nu fusese niciodată i s-a dezvăluit în ce fel este, s-a supus voii lui Dumnezeu, Care le rînduiește pe toate spre folos. Deci, lăsînd Antiohia, a mers la cetatea împărătească.

Intrînd el în cetate și văzînd sfintele biserici ale lui Dumnezeu, palatele și toate zidirile cele frumoase ale cetății, se minuna în sine despre toate acelea, pentru că le văzuse în descoperirea lui Dumnezeu și a cunoscut că a fost adevărată acea vedenie, pe care a văzut-o cînd era în Antiohia. Înconjurînd el, nu numai cetatea, ci și pe cele dinaintea cetății, a aflat în afară loc pustiu, în care erau morminte vechi păgînești, unde locuiau mulți diavoli; deci, locul acela era înfricoșat celor ce treceau pe alături, pentru diavoleștile năluciri și înfricoșări. Dar el, iubindu-l și înarmîndu-se cu puterea Crucii și cu rugăciunea, ca cu o armă și platoșă împotriva diavolilor, s-a sălășluit acolo, făcîndu-și o mică bolniță.

Cine poate să spună supărările ce le avea de la diavoli, ziua și noaptea? Pentru că neîncetat năvăleau asupra lui cu diferite năluciri înfricoșate, vrînd să-l îngrozească și să-l izgonească din locul acela. Dar el, ca un ostaș viteaz al Împăratului ceresc, chemînd numele lui Iisus Hristos cel înfricoșat diavolilor, fără de teamă se împotrivea lor și îi biruia cu mare răbdare bărbătească.

Vrînd el să se înștiințeze de este bună voirea Domnului să petreacă în acel loc, s-a rugat pentru aceasta de trei ori, Unuia în Treime Dumnezeu și, luîndu-și toiagul său cel uscat, l-a înfipt în pămînt, zicînd: "În numele Tatălui și al Fiului și al Sfîntului Duh, de va odrăsli toiagul acesta și de se va înrădăcina, apoi și eu voi petrece aici". Dumnezeu, Care face voia celor ce se tem de El și ascultă rugăciunea lor, a auzit rugăciunea plăcutului Său și a împlinit cererea lui; pentru că toiagul cel uscat a odrăslit și s-a înrădăcinat și a început a crește încet, încet, încît după cîțiva ani a crescut și a ajuns un stejar mare. Acel stejar și după moartea cuviosului a stat mai mult de o sută de ani, pînă cînd a înflorit și dreapta credință creștinească.

Cuviosul Dia, văzînd odrăslirea toiagului său cel uscat, a cunoscut voia Domnului său, ca el să viețuiască acolo. Deci, mai mult s-a înarmat împotriva diavolilor, curățind locul acela de nălucirile și înfricoșările lor. Diavolii, luptîndu-se multă vreme cu dînsul și neputînd a-l birui și a-l izgoni de acolo, singuri au fugit din locul acela, ca niște biruiți și neputincioși. Așa Sfîntul Dia, curățind locul acela de diavoli cu rugăciunile sale, trăia într-însul îngerește. El lăuda pe Dumnezeu ziua și noaptea, iar hrană avea din purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Apoi a început a se face cunoscut oamenilor, pentru că cei dimprejur, văzînd pe stareț că s-a sălășluit în acel loc înfricoșat și periculos, întîi se mirau, apoi au început a veni la el și, văzînd că nu avea nimic în chilie, au început a-i aduce cele de trebuință; iar el, pe cei ce veneau la dînsul, îi învăța pe calea cea mîntuitoare și îi folosea cu cuvinte de Dumnezeu insuflate.

El, cu cele aduse lui, ospăta pe cei ce le aduceau. Asemenea hrănea pe săracii și străinii care treceau pe acolo. Dar mai ales de toți a fost știut, cînd, cu darul lui Dumnezeu care viețuia într-însul, a început a tămădui bolile omenești. Atunci alergau la dînsul mulți bolnavi, cărora el le dădea sănătate, nu numai trupească, ci și sufletească. La bolile cele trupești el alătura și lipea rugăciunea, ca un plasture doctoricesc, iar rănile cele sufletești le lega cu învățăturile cele folositoare, aducîndu-i la umilință și îndemnîndu-i la pocăință.

În vreme aceea împărățea Teodosie cel Tînăr, care era nepotul lui Teodosie cel Mare. Acela, auzind de Cuviosul Dia, singur a mers la dînsul spre cercetare și s-a umilit, minunîndu-se de viața și de darul învățăturii lui celei folositoare de suflet, care ieșea din gura aceluia. Împăratul s-a mai mirat foarte mult și de toiagul ce odrăslise și care crescuse copac mare. Deci, a poruncit să se zidească acolo, din vistieriile sale împărătești, o biserică și s-o îngrădească cu zid împrejur ca pe o mînăstire, iar cuviosul părinte să fie începător și povățuitor spre mîntuirea multora. Preasfințitul Patriarh Atic, văzînd acestea, a silit pe Cuviosul Dia să primească rînduiala preoțească; și astfel, plăcutul lui Dumnezeu s-a făcut egumenul fraților adunați la dînsul și al tuturor celor ce veneau pentru folos la slăvitul învățător - doctor ales al sufletelor și al trupurilor -, care era povățuitor în toată cetatea împărătească. Locașul lui s-a făcut liman și odihnă celor ce nu aveau unde să-și plece capul.

În mînăstire era lipsă de apă, de vreme ce locul era uscat și apa se aducea de departe. Deci, frații au rugat pe Cuviosul Dia să le poruncească să sape un puț în mînăstire, nu numai pentru nevoile mînăstirești, dar și pentru cei ce veneau. Sfîntul s-a împăcat cu cererea lor. Puțul s-a săpat în multă vreme și n-au dat de apă, căci locul era înalt și pietros. Frații fiind în nepricepere și lucrătorii vrînd să înceteze cu osteneala lucrului, pentru că nu dădeau de apă, a venit acolo cuviosul și, luînd o sapă, a poruncit să-l coboare în puț. Deci, fiind coborît, cînd a ajuns la jumătatea puțului, a poruncit să fie oprit vasul în care era coborît și a lovit cu sapa în peretele de pămînt, chemînd numele Preasfintei Treimi, și îndată a curs de acolo izvor îndestulat de apă, încît abia au grăbit de au scos afară pe lucrătorii care erau în fundul puțului.

Apa înmulțindu-se foarte repede și umplînd puțul, toți s-au mirat de acea minune și au preamărit pe Dumnezeu. Unul din lucrători, stînd deasupra și văzînd că apa curgea din coastele pămîntului, era cuprins de necredință și a zis în taină către ceilalți că starețul a făcut oarecare farmece ca să curgă apa; căci, negăsind apă la fund, cum a putut să curgă deodată atîta îndestulare de apă din peretele pămîntului. Astfel zicînd el, îndată l-a ajuns judecata lui Dumnezeu, că omul acela, alunecînd, a căzut în apă și s-a înecat.

De acest lucru înștiințîndu-se femeia lui, a alergat îndată cu mare tînguire și a început a zice cuvinte de ocară Cuviosului Dia: "O, de n-ai fi venit aici, bătrîn fermecător, înșelător și pierzător de oameni, care ai pierdut pe bărbatul meu! Iată și eu singură mă voi pierde, ca păcatele noastre de la amîndoi să fie asupra sufletului tău!" Ea mai zicea și alte ocări; dar cuviosul, mîngîind-o cu glas blînd, i-a grăit: "O, femeie, cu bună nădejde, așteaptă că vei lua de aici pe bărbatul tău!" Femeia, mîniindu-se și mai mult, a răcnit: "O, monah înșelător, de unde îmi vei da bărbatul? Oare vei putea învia pe cel mort?" Deci, repezindu-se la cuvios, l-a apucat de haină, voind să o rupă.

Frații, nesuferind cele ce făcea ea, au apucat-o, vrînd s-o izgonească de la porțile mînăstirii; dar sfîntul a zis către ei: "Lăsați-o, că nu ne ocărăște ea, ci diavolul care o îndeamnă și care se va rușina îndată de darul lui Dumnezeu, care ne ajută". Zicînd acestea a poruncit să caute în apă pe omul cel înecat. Ei, căutîndu-l și găsindu-l, l-au scos afară. Acela zăcînd mort, Cuviosul Dia, cel minunat și plăcut lui Dumnezeu, s-a apropiat de el și, făcînd rugăciune cu dinadinsul către Dumnezeu, a apucat de mînă pe cel mort și l-a ridicat viu de la pămînt. Apoi, chemînd pe femeie, i-a dat bărbatul. Femeia, văzînd viu pe bărbatul său, s-a înspăimîntat, asemenea și pe toți i-a cuprins frica de minunea aceea. Deci femeia, luîndu-și bărbatul, s-a dus cu dînsul la casa lor.

Mergînd ei și neajungînd încă acasă, deodată acelui bărbat înviat, slăbindu-i genunchii, a căzut cu fața în jos și a murit iarăși. Femeia, văzînd aceea, s-a înspăimîntat foarte și tremura, pentru că se temea să nu fie și ea asemenea pedepsită de mînia lui Dumnezeu și să cadă la pămînt, să moară. Atunci s-a întors la mînăstire plîngînd și tînguindu-se și, căzînd înaintea cuviosului, îi cerea iertare și zicea: "Părinte, pentru rugăciunile tale, Dumnezeu a înviat pe bărbatul meu, dar pentru păcatele mele, iarăși a murit!" Atunci pe toți i-a cuprins mai multă frică pentru minunatele și neștiutele judecăți ale lui Dumnezeu. Drept aceea, cuviosul a sfătuit pe acea femeie, ca de atunci să petreacă în pocăință, plîngîndu-și păcatele; iar fraților le-a poruncit ca pe bărbatul ei să-l dea obișnuitei îngropări.

Cuviosul a mai făcut încă și multe alte minuni cu puterea și ajutorul Atotputernicului Dumnezeu; însă acelea n-au venit la știrea noastră, pentru că învechirea vremii, prigonirile cele de multe feluri care au fost asupra Bisericii și stricările cetății împărătești, pierzînd multe cărți, abia aceste cîteva pe care le povestim, ne-au rămas despre Cuviosul Dia.

El, trăind mulți ani și ajungînd la adînci bătrîneți, s-a îmbolnăvit ca de moarte și, chemînd pe frați, i-a învățat. După aceea, împărtășindu-se cu dumnezeieștile Taine, a rămas nemișcat și fără de suflare, ca mort. Toți, socotind că într-adevăr este mort, îl plîngeau și îi pregăteau cele spre îngropare. Acolo venise și Preasfințitul Patriarh Atic al Constantinopolului și Alexandru, Patriarhul Antiohiei, care se întîmplase a fi atunci în cetate, și se adunaseră și alți mulți bărbați cinstiți din rînduiala duhovnicească și mirenească, voind să-i facă îngropare deosebită.

Atunci el, deșteptîndu-se ca din somn și ridicîndu-se din pat, a zis: "Dumnezeu mi-a dăruit să mai petrec în viața aceasta încă 15 ani! El s-a sculat sănătos și tuturor le-a fost bucurie pentru întoarcerea lui de la porțile morții, pentru că tuturor le era de mare trebuință: arhiereilor, în vorbirea cea duhovnicească și înțelepțită de Dumnezeu; împăraților, pentru mijlocirea cea în rugăciune către Dumnezeu; celor ce căutau mîntuire, spre chipul vieții îmbunătățite; păcătoșilor, spre îndemnarea la pocăință; bolnavilor, spre tămăduire; străinilor, pentru odihnă, săracilor, pentru hrănire și fiecăruia, spre toate trebuințele; pentru că tuturor le era de folos cuviosul acesta, ajutînd pe fiecare cu cuvîntul și cu lucrul și arătîndu-se că este fiecăruia adevărat părinte.

Cuviosul Dia, petrecînd vremea de 15 ani care i se adăugase de Dumnezeu, în obișnuitele osteneli pustnicești și în folosința multor suflete - fiind lumina lumii -, s-a apropiat către trecerea cea desăvîrșită de la cele pămîntești. Intrînd el în biserică și în Sfîntul Altar ca să se roage, a văzut arătîndu-i-se un bărbat prealuminos, îmbrăcat în veșminte preoțești și zicînd către dînsul: "S-au sfîrșit anii vieții tale și a sosit vremea mutării tale la viața cea neîmbă-trînită; deci, pregătește-te să te dezlegi din trup și să treci către Domnul".

Cuviosul s-a închinat bărbatului aceluia ce i se arătase și, mulțumind lui Dumnezeu pentru o înștiințare ca aceea a ceasului morții, a chemat pe frați și, spunîndu-le cel mai de pe urmă cuvînt de învățătură, a poruncit și despre îngroparea sa, ca să nu i se ia trupul lui de cei din cetate, ci să-l îngroape în mînăstirea sa. El, rînduind toate cele cuviincioase bunului sfîrșit creștinesc, rugîndu-se din destul pentru toți și pentru sine și dînd la toți cea mai de pe urmă sărutare, a văzut pe îngerul lui Dumnezeu stînd înaintea lui și aceluia și-a dat cu bucurie cinstitul său suflet.

Astfel s-a mutat către Domnul Cuviosul părintele nostru Dia. Împăratul și patriarhul voiau ca cinstitul lui trup să-l aducă în cetate, pentru apărarea cetății. Dar monahii le-au spus așezămîntul lui, ca trupul lui să nu se îngroape în altă parte, ci în gropnița mînăstirii. Neîndrăznind ei să calce așezămîntul starețului, au făcut după porunca lui și l-au îngropat în locașul său cu cinstită îngropare, slăvind pe Dumnezeu Cel minunat întru sfinți, pe Unul în Treime, pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfîntul Duh, Căruia și de la noi să-I fie cinste și slavă, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.


La începutul paginii | Viețile Sfinților pe luna iulie


Copyright © 1999-2016 Pagini Ortodoxe Românesti. Toate drepturile rezervate.



Home | Vietile Sfintilor | Calendar | Predici ale Parintelui Cleopa | Acatistier | Links | Cauta in site