Home | Vietile Sfintilor | Calendar | Predici ale Parintelui Cleopa | Acatistier | Links | Cauta in site


Cuviosul Antonie al Pecerscăi, întîiul începător al monahilor din Rusia
(10 iulie)


Viețile Sfinților pe luna iulie

Pe vremea domniei marelui și binecredinciosului domn Vladimir Sviatoslavici, singurul stăpînitor al pămîntului Rusiei, Dumnezeu a binevoit să arate pe luminătorul Bisericii Sale și povățuitorul monahilor, pe pururea pomenitul bărbat, cuviosul și purtătorul de Dumnezeu, părintele nostru Antonie. El s-a născut în cetatea Liobecei. Din tinerețe avea frică de Dumnezeu și dorea să se îmbrace în chipul monahicesc. Căci Domnul cel iubitor de oameni, i-a pus în inimă să se ducă în Imperiul Bizantin și acolo să se tundă monah. Deci, îndată a plecat în călătorie, înstrăinîndu-se pentru Domnul, Cel ce S-a înstrăinat și S-a ostenit pentru mîntuirea noastră.

Ajungînd la Constantinopol, s-a dus și pe la Sfîntul Munte al Atonului. Acolo, înconjurînd sfintele mînăstiri, a văzut petrecerea sfinților părinți cea mai presus de mintea omenească. Aceia, fiind în trup, urmau vieții îngerești. Deci, el s-a aprins și mai mult cu dragostea lui Hristos, dorind să rîvnească vieții părinților acelora. Pentru aceea, s-a dus într-una din mînăstirile care erau acolo și a rugat pe egumen să pună pe dînsul chipul îngeresc al rînduielii monahicești. Egumenul, văzînd mai înainte bunătățile care aveau să fie într-însul, l-a ascultat și l-a tuns, apoi i-a arătat și l-a învățat desăvîrșit viața monahicească. Antonie plăcînd lui Dumnezeu în toate și sporind în supunere și în ascultare, toți se bucurau de dînsul. După ce a petrecut multă vreme în Sfîntul Munte, fiind cuvios în toate faptele sale și folosindu-se mulți de dînsul, s-a făcut egumenului înștiințare de la Dumnezeu, ca să trimită pe cuviosul acesta în Rusia. Egumenul, chemîndu-l, i-a zis: "Antonie, du-te înapoi în Rusia, ca să fii acolo spre sporirea și întărirea celorlalți. Acolo vei fi binecuvîntat de Sfîntul Munte".

Cuviosul Antonie, luînd binecuvîntare din gura lui ca din gura lui Dumnezeu, s-a dus în Rusia și, intrînd în cetatea Kievului, se gîndea unde ar putea petrece. Deci, a umblat prin mînăstiri, care atunci începuseră a se zidi de monahii ce veniseră cu mitropolitul Mihail al grecilor pentru botezul rușilor, dar care nu țineau desăvîrșit rînduiala și așezămîntul vieții de obște. Lui nu i-a plăcut a viețui în nici una din acele mînăstiri, nebinevoind Dumnezeu. De aceea, a început a umbla prin văi, prin munți și prin toate locurile, pînă ce a ajuns la Berestov. Acolo a aflat o peșteră, pe care altădată au săpat-o nemții. Deci, făcînd rugăciune, s-a sălășluit acolo și petrecea în mare înfrînare. După moartea binecredinciosului cneaz Vladimir, a luat stăpînirea răucredinciosul și ticălosul Sviatopolc, ce s-a așezat în Kiev și a început a omorî pe frații săi. El este acela care a ucis pe Sfinții Mucenici Boris și Gleb. Cuviosul Antonie, văzînd o vărsare de sînge ca aceea, s-a dus iarăși la Sfîntul Munte.

După ce binecredinciosul domn Iaroslav a biruit pe Sviatopolc și s-a așezat în Kiev, a zidit o biserică în Brostov, unde a pus mulți preoți. Era acolo un preot, anume Ilarion, bărbat dreptcredincios, înțelept în dumnezeiasca Scriptură și pustnic. Pe acesta, binecredinciosul domn Iaroslav, care a adunat mulți episcopi, prin voia lui Dumnezeu, după mulți ani, îl puseseră mitropolit în sfînta biserică a Sofiei. Mai înainte însă de aceea, a fost tuns în rînduiala monahicească de Cuviosul Antonie. Deci, acest preot umbla de la Berestov la Nipru. Dealul unde este acum locul mînăstirii celei vechi a Pecerscăi, pe atunci era pădure mare. Deci acolo a săpat Ilarion o peșteră mică ca de doi stînjeni, în care își făcea cîntarea de psalmi și închinăciuni, rugîndu-se lui Dumnezeu în taină.

Cuviosul Antonie, fiind într-acea vreme în Sfîntul Munte, la mînăstirea unde se tunsese, s-a făcut de la Dumnezeu iarăși vestire egumenului, astfel: "Să-mi trimiți pe Antonie în Rusia, că acolo este el de trebuință". Egumenul, chemînd pe Antonie, i-a zis: "Mergi iarăși în Rusia, căci așa voiește Dumnezeu și va fi cu tine binecu-vîntarea Sfîntului Munte". El i-a mai proorocit că: "Mulți monahi se vor face de tine acolo". Deci, binecuvîntîndu-l, l-a trimis, zicîndu-i: "Mergi în pace".

Cuviosul Antonie, luînd binecuvîntare, a mers a doua oară în Kiev și s-a suit în dealul unde Ilarion săpase acea peșteră mică. Deci, plăcîndu-i locul acela, s-a rugat lui Dumnezeu cu lacrimi, zicînd: "Doamne, să fie în locul acesta binecuvîntarea Sfîntului Munte al Atonului și rugăciunea părintelui meu care m-a tuns, și mă întărește, ca să mă sălășluiesc aici". Acestea zicîndu-le, s-a sălășluit acolo. El a început a viețui rugîndu-se totdeauna lui Dumnezeu, mîncînd pîine uscată și bînd apă cu măsură. Dar aceasta o dată pe zi, uneori chiar a doua zi. De multe ori nu mînca toată săptămîna, petrecînd astfel în priveghere ziua și noaptea, săpînd cu mîinile sale peșteră mai mare.

Unii, înștiințîndu-se despre el, veneau să-i aducă cele de trebuință și să ceară binecuvîntare de la dînsul. Iar alții doreau ca să viețuiască cu dînsul, dintre care era și fericitul Nicon.

Apoi a venit atunci la Cuviosul Antonie în peșteră și Cuviosul Teodosie, avînd 23 de ani. Pe acesta, Cuviosul Antonie a poruncit fericitului Nicon, care era preot și monah iscusit, să-l tundă în cinul călugăresc.

Murind binecredinciosul domn Iaroslav, a luat stăpînirea fiul lui mai mare și s-a așezat în Kiev. Cuviosul Antonie al Pecerscăi, fiind preamărit în pămîntul Rusiei cu multe fapte bune, ca și marele Antonie din Egipt, iubitorul de Hristos domn Iziaslav, înștiințîndu-se de viața lui, a mers cu prietenii săi să ceară de la dînsul binecuvîntare și rugăciune - și de atunci au știut toți de Cuviosul Antonie. El era cinstit de toți și au început a veni la el oarecare iubitori de Hristos, voind să se tundă monahi. Iar el îi primea și îi tundea.

În acea vreme, a venit la Cuviosul Antonie fericitul Varlaam, fiul marelui boier Ioan. După aceasta, a venit Efrem, famenul domnesc, pe care, după dorința lor, Cuviosul Antonie a poruncit fericitului Nicon să-i tundă. Pentru călugărirea acestor doi, Cuviosul Antonie cu frații au suferit mare tulburare. Căci marele boier Ioan, luînd slugi multe, a mers cu mînie la peșteră și a izgonit turma cea aleasă de Dumnezeu a Cuviosului Părintelui nostru Antonie, a scos din peșteră pe fiul său, fericitul Varlaam, apoi, dezbrăcîndu-l de hainele călugărești, l-a îmbrăcat cu podoabe luminate boierești și l-a dus cu sila în palatul său. Însuși voievodul Iziaslav, înștiințîndu-se de călugăria iubitului său famen, ca și de aceea a fiului boieresc, s-a mîniat foarte tare pe aceeași turmă a lui Hristos și a Cuviosului Antonie. El a poruncit să răpească pe fericitul Nicon, ca unul ce a îndrăznit a-i călugări, iar pe de alta ca să-i îndemne să petreacă iarăși în lume. El se lăuda că-l va trimite în surghiunie cu povățuitorul Antonie și cu toți cei din peșteră și că pe aceasta o va risipi.

Cuviosul Părintele nostru Antonie, fiind silit de atîta răutate domnească care se ridicase de la domnul întunericului, a plecat din peșteră, cu frații care rămăseseră, în altă parte. Însă, auzind de acea plecare, cnejina, soția lui Iziaslav, îl ruga cu stăruință să nu izgonească din stăpînirea sa cu mînie pe robii lui Dumnezeu, ca să nu se mînie Dumnezeu, precum s-a întîmplat în patria ei de pe pămîntul leșesc, după izgonirea monahilor. Cnejina aceasta leșească era fiica viteazului Boleslav. Ea îi aducea aminte de mînia lui Dumnezeu, care a fost după izgonirea monahilor care tunseseră pe Cuviosul Moise ungurul.

Cînd Boleslav, tatăl ei, a izgonit pe acei robi ai lui Dumnezeu, a căzut în moarte năpraznică. Deci, ridicîndu-se mare război între ei înșiși, poporul a ucis pe episcopii și pe boierii lor. Atunci voievodul Iziaslav, abia plecîndu-se, și-a venit în simțire și, temîndu-se de Dumnezeu, a trimis cu rugăminte, ca starețul să se întoarcă la locul său. Trimișii, abia găsindu-l după trei zile, l-au rugat să se întoarcă.

Cuviosul Părintele nostru Antonie, întorcîndu-se iarăși în peșteră, se ruga neîncetat lui Dumnezeu ca să-i dea lui putere să rabde cu vitejie toate ispitele ce i se aduceau asupra sa de vrăjmașul binelui și să nu dea fiarelor sufletele ce se mărturiseau lui și sufletele săracilor săi să nu le uite pînă la sfîrșit. Deci, Dumnezeu, cu rugăciunile lui, i-a dăruit ceea ce a cerut, fiindcă oile cele risipite s-au întors cu pace la păstorul lor și mulțimea care voia să se mîntuiască a venit la dînsul în peșteră, rugîndu-se ca să-i izbăvească de întuneric, ca de un drum alunecos, și să-i povățuiască la calea luminii cea mîntuitoare. El îi primea cu dragoste pe toți și-i învăța cum trebuie să urmeze lui Hristos, poruncind fericitului Nicon să-i călugărească. Deci s-au adunat la dînsul 12 frați, care au săpat o peșteră mare, unde au făcut o biserică și chilii, care sînt încă și pînă astăzi în peșteră sub Mînăstirea Pecersca cea veche. Acolo a petrecut Cuviosul Antonie 40 de ani.

Odată, fiind adunați toți frații la un loc, Cuviosul Părintele nostru Antonie, le-a zis: "Fraților, iată, Dumnezeu v-a adunat aici din binecuvîntarea Sfîntului Munte, unde eu am fost călugărit de egumenul acelei mînăstiri și unde pe voi v-am tuns. Fie asupra voastră mai întîi binecuvîntarea lui Dumnezeu și a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, iar a doua de la Sfîntul Munte". Acestea zicîndu-le, le-a vestit lor acestea: "Viețuiți singuri, că eu vă voi pune vouă alt egumen, deoarece voiesc ca să viețuiesc singur, după cum m-am obișnuit mai înainte". Astfel le-a pus lor egumen pe fericitul Varlaam, iar el, nesuferind toată tulburarea și gîlceava, s-a închis într-o chilie dintr-acea peșteră, care este sub mînăstirea cea mare a Pecerscăi.

Fericitul egumen Varlaam și ceilalți frați, luînd binecuvîntare de la Cuviosul Antonie, au rămas și viețuiau în peștera cea dintîi. Mai pe urmă, înmulțindu-se numărul fraților, încît în timpul soborniceștii cîntări nu mai încăpeau în peșteră, a socotit să zidească o biserică mică afară din peșteră. Atunci, egumenul, împreună cu frații, au mers în cealaltă peșteră la Cuviosul Antonie și i-au zis: "Părinte, iată s-a mărit numărul fraților și în timpul soborniceștii cîntări, nu mai pot încăpea în peșteră. Deci, prin porunca Domnului, a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu și cu a ta sfîntă rugăciune, dă-ne binecuvîntare, ca să zidim afară din peșteră o biserică mică". Cuviosul binecuvîntîndu-i, ei s-au închinat pînă la pămînt. Apoi, plecînd, au început a zidi deasupra peșterii o biserică mică, întru aducerea aminte a Adormirii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu.

Sfîrșindu-se biserica cea mică și fericitul Varlaam ținînd egumenia în peșteră, voievodul Iziaslav a zidit o biserică de piatră, în numele Sfîntului și Marelui Mucenic Dimitrie, ca cel de un nume cu el, căci el din Sfîntul Botez se numea Dimitrie și a așezat lîngă dînsa o mînăstire. Ca egumen al acelei mînăstiri, a luat pe fericitul Varlaam, pentru că voia să-și facă mînăstirea sa, mai aleasă decît mînăstirea Pecersca, nădăjduind spre bogăție. Este știut că multe mînăstiri care se întemeiază de împărați și de boieri sînt înzestrate cu bogății. Dar nu sînt ca acestea, care se înteme-iază cu rugăciunile și lacrimile sfinților, cu postiri și privegheri.

Tot așa și Cuviosul Antonie, nu avea aur, nici argint, ci cu lacrimi udînd-o, a făcut să crească o neasemănată mînăstire, din sămînța care era aruncată în peșteră. Fericitul Varlaam egumenul, plecînd, s-a dus la mînăstirea Sfîntului și Marelui Mucenic Dimitrie, unde a ținut sfat cu frații, care erau în peșteră. Apoi, mergînd la Cuviosul Antonie, i-a zis: "Părinte, să ne pui egumen". Iar el le-a zis lor: "Pe cine voiți?" Ei au răspuns lui: "Pe care îl voiește Dumnezeu, Preasfînta Născătoare de Dumnezeu și tu, cinstite părinte". Apoi cuviosul le-a grăit lor: "Care este între voi ascultător, blînd și smerit, acela să vă fie egumen". Atunci ei au cerut de la dînsul pe Cuviosul Teodosie, ca pe cel de un obicei cu el și foarte iscusit întru toate. Deci, Cuviosul Antonie l-a binecu-vîntat pe el la egumenie, iar frații toți care erau 20 la număr, s-au închinat Cuviosului Antonie pînă la pămînt, fiind bucuroși de un povățuitor ca acela.

Cuviosul Teodosie, luînd egumenia mînăstirii din peșteră, a început a avea mare sîrguință, cu postire multă și cu rugăciuni pline de lacrimi. Lui îi ajuta mult binecuvîntarea și rugăciunea povățuitorului lui, adică a Cuviosului Părintelui nostru Antonie, care se liniștea în singurătate. Dumnezeu începuse mai mult a înmulți numărul monahilor, căci la Cuviosul egumen Teodosie se aduaseră 100 de frați. Deci, fericitul Teodosie, văzînd înmulțirea numărului fraților, a ținut sfat cu dînșii să zidească altă mînăstire. Pentru aceea a mers iarăși la Cuviosul Antonie și i-au zis: "Părinte, numărul fraților a crescut cu mult mai mult și voim să zidim o mînăstire". Atunci Cuviosul Antonie, umplîndu-se de bucurie, a zis: "Bine este cuvîntat Dumnezeu în toate, iar rugăciunea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu și a părinților ce sînt în Sfîntul Munte, să fie cu voi și să vă ajute".

Acestea zicînd, a trimis pe unul din frați la voievodul Iziaslav, zicînd: "Voievod iubitor de Hristos, Dumnezeu a mărit numărul fraților și noi avem loc strîmt. De aceea ne rugăm să binevoiești a ne da muntele cel ce este deasupra peșterii". Voievodul, auzind acestea, s-a bucurat foarte mult și a trimis un boier al său ca să le dea muntele acela. Deci, Cuviosul Teodosie a făcut acolo o biserică mare de lemn. Apoi, zidind-o, a împodobit-o cu icoane și a făcut multe chilii, a îngrădit-o cu stîlpi, apoi s-au mutat într-însa. De atunci mînăstirea aceea, fiind din binecuvîntarea Sfîntului Munte, a început a se numi Pecersca, deoarece mai înainte monahii viețuiau în peșteră.

Cuviosul Teodosie egumenul, voind a întări mînăstirea sa cu așezămînt de rînduială pentru acei ce petrec călugărește, nu în închisoare, ci în mînăstire, a început a căuta îndreptările mînăstirii, precum se scrie în viața lui. La aceasta i-a ajutat binecuvîntarea și rugăciunile Cuviosului Părintelui nostru Antonie, precum și rugăciunile sale, deoarece, după rînduiala lui Dumnezeu, s-a aflat acolo cinstitul Mihail, monahul sfintei mitropolii a studiților, care venise din Grecia cu Mitropolitul Grigorie. Cuviosul egumen Teodosie îl întreba pe acela de rînduiala părinților studiți, despre cîntări, despre citirea cărților, cum țin închinăciunile și starea în biserică, șederea la masă, cum și ce fel de mîncare mănîncă și în ce zile. De acestea toate s-au înștiințat cu încredințare și celelalte mînăstiri, asemenea și de la fericitul Efrem Famenul, care fusese pe la sfintele locuri. Astfel că de la mînăstirea aceea au luat rînduială toate mînăstirile din Rusia; pentru aceasta Mînăstirea Pecersca era cea mai cinstită și cea mai presus decît toate celelalte.

Atît i-a ajutat binecuvîntarea Cuviosului Părintelui nostru Antonie și rugăciunea Cuviosului Teodosie, egumenul Pecerscăi, încît, viețuind el în mînăstire și ocîrmuindu-și îmbunătățita viață după rînduială, era în stare de a primi pe toți cei ce veneau la el. A venit la el și Cuviosul Nestor, scriitorul vieții acestuia și a celorlalți, avînd 17 ani de la nașterea sa, precum singur scrie aici. Pe acesta l-a primit cu osîrdie Cuviosul Teodosie, după sfatul și binecuvîntarea Cuviosului Părintele nostru Antonie. Cercetînd pentru ce mînăstirea se numea Pecersca, el a scris pe scurt în scrierile lui de ani, începutul nevoințelor întîiului egumen al acestei mînăstiri, adică ale Cuviosului Părinte Antonie.

Se cade să pomenim și minunile lui, însă nu pe toate. Se cade a aminti și de cinstita moarte a Cuviosului Antonie, lăsînd mărturie scrisorile anilor, în care se cuprind nevoințele și ispitele care le-a răbdat. Acele scrisori, unele sînt de la fericitul episcop Simeon și altele de la Policarp, ajutorul lui.

Cuviosul Părinte Antonie, fiind în singurătate în peșteră și văzînd înmulțirea și buna rînduială a turmei sale cea aleasă de Dumnezeu, preamărea pe Domnul în trupul și în sufletul său, sporind în toate faptele cele bune trupești și sufletești și mergînd din putere în putere. Drept aceea, Dumnezeu l-a preamărit, strălucind în pămîntul Rusiei cu diferite minuni, mai ales prin dăruirea tămăduirii și a proorociei. El s-a arătat în Rusia doctor minunat și prooroc. Doctoria lui era făcătoare de minuni, ca unul ce slujea singur bolnavilor și îi tămăduia cu rugăciunea lui. Însă el își ascundea prin smerita cugetare darul tămăduirii. El binecuvînta verdețurile pe care le mînca și pe acelea le dădea ca doctorie. Gustîndu-le, bolnavii îndată se făceau sănătoși, ori de ce boală ar fi fost cuprinși. La această doctorie a sa, făcătoare de minune, a lăsat următor pe fericitul Agapit.

Proorocia sfîntului, afară de altele, o mărturisește lucrul acesta: Oarecînd, trei voievozi, Iziaslav domnul Kievului, Sviatoslav al Cernicovului și Vsevold al Pereaslavului, mergînd la război împotriva polovților, au venit la Cuviosul Antonie pentru binecuvîntare. Cuviosul Antonie, văzînd înainte cu duhul mînia lui Dumnezeu asupra lor, a lăcrimat și a proorocit, zicîndu-le: "Pentru păcatele voastre veți fi biruiți și goniți de barbari. Mulți din ostașii voștri se vor îneca în rîu, unii vor fi prinși în robie, iar alții vor cădea sub ascuțișul sabiei". Acest lucru s-a întîmplat întocmai la rîul Altei, încît voievozii abia au putut scăpa cu viață, iar polovții au năvălit pe tot pămîntul Rusiei, prădînd-o și pustiind-o.

Același cuvios a proorocit și lui Simon, fiul lui African, voievod nemțesc, tot în acea vreme cînd a proorocit și voievozilor Rusiei. Că el, cu darul lui Dumnezeu, nu avea să se teamă de moarte în acel război, deși va cădea în mijlocul morților; dar, după mulți ani, are să fie pus întîi în biserica cea de piatră a Pecerscăi, de care asemenea a proorocit că are să se zidească cu facere de minuni. Toate acestea au fost adevărate, căci Simon, întorcîndu-se de la acel război, a zis Cuviosului Antonie: "Zăceam rănit în mijlocul morților și oarecare putere dumnezeiască m-a scos dintre aceia și m-a tămăduit de toate rănile mele, aflînd și pe ostași sănătoși". Și de biserica cea proorocită de la Pecersca a zis: "Asemănarea bisericii ce are să se zidească și în care voi fi pus eu, de două ori am văzut-o în văzduh, atunci cînd zăceam între cei morți pe rîul Altei. Și altădată, pe mare, cînd eram izgonit de la domnia nemțească, de unchiul meu, Icunom, am fugit în Rusia, la voievodul Iaroslav".

Acestea zicînd, i s-a arătat lui cu bunăvoința lui Dumnezeu și a încredințat pe cuviosul despre zidirea bisericii ce i-a proorocit. Pentru aceea, Simon a adus un brîu și o coroană de aur și le-a dat Cuviosului Antonie, zicînd: "Am luat acestea de la icoana Domnului Iisus Cel răstignit pe Cruce, cînd am ieșit din patria mea. Deci, de vreme ce ai zis că aici voi fi așezat eu, am auzit glasul Domnului, că cu acest brîu să se măsoare temelia bisericii în care voi fi pus și pe care am văzut-o; iar coroana aceasta să se atîrne deasupra jertfelnicului". Astfel s-a arătat că, prin dumnezeiasca bunăvoință, se întocmea proorocia Cuviosului Părintelui nostru Antonie, care s-a împlinit desăvîrșit, căci, după mai mulți ani, Simon a fost pus mai întîi în biserica Pecerscăi cea de Dumnezeu zidită de piatră. Se cade a mai pomeni și acea ispită pe care cuviosul a suferit-o. Să pomenim iarăși tot din scrierea anilor: urîtorul de lumina faptelor bune, domnul întunericului, diavolul, a ispitit pe Iziaslav, ca să depărteze de la cetatea Kievului pe acel mare luminător, pe Cuviosul Părinte Antonie, care lumina peștera cea întunecoasă prin minuni și fapte bune. Drept aceea, a făcut o tulburare ca aceasta.

Biruind polovții, după proorocia sfîntului, la războiul ce s-a zis mai înainte, poporul Kievului silea pe voievodul său, Iziaslav, ca să iasă cu ei împotriva vrăjmașilor celor risipiți prin Rusia. El, nevoind, a ridicat tulburare și a scos din temniță pe Vseslav, voievodul polovților, fiind în robie la Kiev; însă voievodul Iziaslav a fugit în pămîntul leșesc. Șezînd Vseslav în Kiev șapte luni, a venit Iziaslav asupra lui din pămîntul leșesc cu Voleslav Smileanul, iar Vseslav, ieșind împotrivă, a fugit în taină la Poloțca. Atunci Iziaslav, intrînd în Kiev, a început a se mînia împotriva Cuviosului Antonie, îndemnîndu-l diavolul, pentru că oarecine a clevetit înaintea lui Iziaslav, că Antonie îl iubea și-l sfătuia pe Vseslav. Deci, îl socotea pricinuitorul acelei tulburări.

Cuviosul Antonie slujea atunci în peșteră bolnavului Isachie, pe care diavolul îl înșelase arătîndu-se în chipul lui Iisus Hristos și pe care abia l-a lăsat viu, ostenindu-l prin jucare. Deci, la această slujire a sfîntului, mai mult zavistuia înșelătorul, păzind ca Isachie cel înșelat să nu fie tămăduit iute cu trupul și cu sufletul. Pentru aceea, îndemna pe Iziaslav, să izgonească pe Cuviosul Antonie cu mînie din hotarele Kievului. Pentru o vreme oarecare vrăjmașul diavol și-a cîștigat dorința, pentru că, înștiințîndu-se de aceea Svatoslav, voievodul Cernicovului, că Iziaslav fratele lui se mînie asupra Cuviosului Antonie, a trimis noaptea după sfînt și l-a luat la Cernicov.

Acolo el a iubit un loc aproape de cetate în muntele Boldinei și, săpîndu-și o peșteră, locuia într-însa. Tot acolo s-a zidit mai pe urmă și o mînăstire. Dar n-a dănțuit mult urîtorul binelui, căci nu după multă vreme, voievodul Iziaslav, socotind bine și înțelegînd nevinovăția sfîntului, a cunoscut lucrarea ispititorului. Deci, fiindu-i jale de el, a trimis în stăpînirea lui Sviatoslav, la hotarele Cernicovului, către Cuviosul Antonie, rugîndu-l ca să se întoarcă la Kiev, la stăpînirea lui, adică la turma cea aleasă de Dumnezeu.

Cuviosul Antonie, fiind blînd și smerit cu inima, s-a plecat la rugăminte și s-a întors la frații săi, care erau tulburați și părăsiți, ca oile ce n-au păstor; pentru că nu voia Dumnezeu ca acest preastrălucit luminător, soarele cel cu raze luminoase al Rusiei, Cuviosul Părintele nostru Antonie, să lumineze într-altă cetate, afară de Kiev, cetatea scaunului cea mîntuită de Dumnezeu. De aici a pornit începătura cea cu bună rînduială a vieții monahicești; de aici a răsărit lumina dreptei credințe în tot pămîntul Rusiei prin binecredinciosul domn Vladimir; de aici a ieșit raza acelui desăvîrșit așezămînt pustnicesc, care a binevoit să strălucească prin Cuviosul Părintele nostru Antonie.

Dar după atîtea ispite, Cuviosul Părintele nostru Antonie n-a slăbit, ci, trecînd treptele celor mai mari nevoințe, se ostenea în peșteră. El a biruit cu desăvîrșire puterea diavolului cea slabă, căci, cu rugăciunea și cu postul, a izgonit acest neam înșelător, după cuvîntul Evangheliei, și cu celelalte îmbunătățite osteneli, cu privegherea și cu plecarea cea nemăsurată a genunchilor. El nu-și lăsa niciodată peștera sa, deși toată viața lui avea într-acel loc întunecos pururea război cu stăpînitorul lumii și al întunericului acestui veac.

Cuviosul Antonie s-a întors iarăși la cele mai dinainte faceri de minuni ale sale și a arătat lucruri mai mari decît acelea. El a început a avea sîrguință mare pentru Mînăstirea Pecersca, biserica cea de piatră proorocită de el, pentru care și mărturie de bunăvoire a lui Dumnezeu a luat de la Simon. De aceea, sfătuindu-se cu Cuviosul egumen Teodosie, se ruga cu stăruință Fiului Celui Preaînalt, ca El singur, cu mîinile Sale cele fără de prihană, să binevoiască și să ajute a se zidi casa Maicii Sale, a Stăpînei noastre Născătoare de Dumnezeu. Căci, urmînd lui David, zicea: De n-ar zidi Domnul casa bunătăților, în deșert ne ostenim... Cînd sfîntul se nevoia într-o rugăciune ca aceasta, o minune s-a arătat; căci, nedepărtîndu-se nicăieri din mînăstirea Pecerska, ca altădată acel preaslăvit făcător de minuni, Nicolae din Mira, s-a arătat împreună cu cel de un obicei al său, cu Cuviosul Teodosie în Constantinopol, stînd înaintea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, de la care luînd aur mult, l-a dat meșterilor zidari de piatră, ca să meargă în Rusia spre zidirea bisericii Pecersca, după porunca Împărătesei cerului.

Deci, au venit de la greci cioplitori de piatră și au spus această mare minune. Dar Cuviosul Antonie s-a pornit și la alte minuni potrivite cu ale celor de demult prooroci, Ghedeon și Ilie. Pentru că, întrebînd meșterii despre locul pe care ar putea zidi biserica cea poruncită lor de Preasfînta Născătoare de Dumnezeu, Cuviosul Părintele nostru Antonie s-a rugat trei zile, ca singur Dumnezeu să le arate cu semn din cer locul cel vrednic spre locaș Împărătesei cerești. Atunci, neajungînd aceea, căci prin îndemnare dumnezeiască venise voievodul Sviatoslav la oamenii ce se adunaseră, spre a alege un loc ca acela, le-a dăruit cîmpul său pentru aceea. Însuși Iisus Hristos, Împăratul slavei, S-a arătat Cuviosului Antonie, care se rugase pentru aceasta în noaptea întîi, și i-a zis: "Antonie, ai aflat dar înaintea Mea!"

Cuviosul Antonie, auzind aceasta, a cerut de la Dînsul ca în noaptea aceea să cadă rouă peste tot pămîntul, numai în locul bisericii să nu cadă. Apoi, într-altă noapte, a cerut ca tot pămîntul să fie uscat, iar pe locul bisericii să fie rouă. Deci, a treia zi, binecuvîntînd locul acela și măsurînd temelia cu brîul lui Hristos cel de aur dat de Șimon, a măsurat treizeci de brîie în lungime și douăzeci în lățime, precum i se poruncise de sus lui Simon. El a pogorît foc din cer cu rugăciunea sa, care nu numai prin arderea copacilor, ci și prin săparea pămîntului, a pregătit din destul locul acela, unde acum strălucește sfînta și făcătoarea de minuni biserica Mînăstirii Pecersca, precum se scrie în povestirea despre această sfîntă biserică.

Cu o facere de minuni ca aceasta, Cuviosul Părintele nostru Antonie a binecuvîntat pregătirea locului și începerea zidirii bisericii în sfîntul locaș al Pecerscăi. După aceasta el a început a se pregăti singur spre călătorie, la biserica cea nefăcută de mînă, care este veșnică în locașurile cerești și de care Sfîntul Apostol Ioan, în descoperire, a scris astfel: Domnul Dumnezeu Atotțiitorul, a Lui este Biserica. Pentru că Împărăteasa cerească, arătîndu-se în Vlaherna, așa a însemnat, cînd s-a arătat zidarilor de piatră și le-a zis: "Acest Antonie, binecuvîntîndu-vă numai la lucru, se va duce singur la veșnica odihnă, iar Teodosie se va duce după dînsul în anul al doilea".

Dar ce fel de pregătire cinstită era de trebuință înaintea Domnului, pentru moartea Cuviosului Părintelui nostru Antonie? El, care, avînd locuință îmbunătățită în peșteră ca într-un veșnic mormînt, putea să zică ca Apostolul: În toate zilele mor. Drept aceea și ca proorocul, prin nemincinoasa gură, zicea în toate zilele: M-am pregătit și nu m-am tulburat a păzi poruncile Tale. Deci, gata fiind cuviosul cu inima sa și nici tulburat pentru lucrurile sale, numai de un lucru se tulbura: ca să nu lase tulburată turma cea aleasă de Dumnezeu. Astfel s-a împlinit în cuvintele cuviosului, acest grai al Apostolului: Ținut sînt de amîndouă, avînd dorire să mă dezleg și să fiu cu Hristos cu mult mai bine; dar a petrece în trup, mai de folos este pentru voi.

Văzînd el că a sosit vremea dezlegării și a lepădării trupului său, mîngîia pe fiii săi și le făgăduia, că și după moartea sa nu va părăsi acel loc sfînt, în care s-a nevoit, că totdeauna îl va apăra și-l va cerceta. El va îngriji de dînsul, va ajuta celor ce viețuiesc întru dînsul și aleargă cu credință la dînsul. Dar mai ales a lăsat această făgăduință de bună nădejde, mai bună decît toată moștenirea ce a lăsat-o în sfîntul său loc, căci s-a făgăduit ca, prin rugăciunile sale, să mijlocească la Hristos, așa precum singur ieșea din trup plin de pocăință și încredințat în miluire. Asemenea să se învrednicească și cei ce sînt acolo, de vor avea spre dînsul dragoste, să iasă întru pocăință și să fie miluiți.

Petrecînd în cealaltă peșteră 16 ani, și-a sfîrșit într-însa viața sa cea vremelnică și s-a dus la cea nesfîrșită, în 10 zile ale lunii iulie, avînd de la nașterea sa 80 de ani, pe vremea domniei lui Sviatoslav Iaroslavici, domnul Kievului și pe timpul împărăției lui Roman Dioghen, împăratul grecilor. Cinstitele lui moaște au fost puse tot în aceeași peșteră, sub mînăstirea cea mare, în care s-a și sfîrșit. Deci, precum Cuviosul Antonie se depărta în viața sa de ochii omenești, rugîndu-se în taină lui Dumnezeu, tot asemenea și pentru moaștele sale tot aceeași dăruire a cerut, ca să fie depărtate de ochii omenești. Pentru că se cădea dătătorului nostru de lege rusesc să se învrednicească dăruirii, asemenea cu cel israilit. Nu putea altădată să privească la Moise pe cînd era viu, spre lumina strălucirii cei mari, cînd a adus legea lui Israil, din muntele Sinaiului. Asemenea, nu putea să-l vadă nici pe Cuviosul Părintele nostru Antonie, pe cînd viețuia în peșteră întru lumina lucrurilor celor bune, atunci cînd a adus legea din muntele Atonului în pămîntul Rusiei.

Ascunse sînt moaștele lui Moise, israiliteanul dătător de lege. De aceea ascunse sînt de vedere și moaștele Cuviosului Părintelui nostru Antonie, dătătorul de lege al Rusiei, pe care Dumnezeu, Cel minunat întru sfinții Săi, ne oprește a le vedea cu minune pînă acum. Pentru că mulți, îndrăznind să sape în locul acela unde este pus cinstitul trup al Cuviosului Părintelui nostru Antonie, au fost pedepsiți cu ardere și au suferit arsuri, pînă ce s-au căit de o îndrăzneală ca aceea.

Deși la vedere sînt departe de noi moaștele Cuviosului Părintelui nostru Antonie, dar cu ajutorul lui totdeauna sînt aproape de noi și de toți cei ce-l cheamă pe el. Căci multe minuni face, ajutînd tuturor celor ce cu credință aleargă la cinstitul său mormînt. Dar mai ales izgonește din oameni întunericul diavolesc cu o adevărată lumină, care luminează pînă și în mormîntul cel mai întunecat și care niciodată nu l-a cuprins, ci totdeauna s-a orbit de strălucirea ei.

Cinstitele moaște ale Cuviosului Părintelui nostru Antonie, izbăvesc de diferite neputințe, care dau război, nu numai trupurile, ci și sufletele, precum a fost înștiințat Sfîntul Ioan mult pătimitorul. Căci acela, luptîndu-se cu patimile necurate timp de trei ani și mult chinuindu-se de desfrînare, s-a dus la mormîntul Cuviosului Antonie, unde a stat destul, rugîndu-se ziua și noaptea, și iată, a auzit glasul cuviosului, zicînd către dînsul: "Ioane, Ioane, ți se cade ca să te închizi aici în peșteră, ca prin întunecare și tăcere să ți se ușureze războiul și Domnul îți va ajuta". De atunci, Ioan, făcînd aceasta, s-a mîntuit cu darul lui Dumnezeu și cu rugăciunea Cuviosului Antonie. De atunci nici nu l-au mai biruit patimile trupești cele necurate, măcar că năvăliseră asupra lui, împreună cu necuratele duhuri, în tot cursul celor treizeci de ani, după cum se scrie în viața lui.

Cuviosul Părintele nostru Antonie n-a părăsit locul său cel sfînt precum a făgăduit. Deoarece, îngrijindu-se de dînsul, s-a arătat după moartea sa ca și înaintea morții sale, cu Cuviosul Teodosie în Constantinopol, unde a ținut sfat în biserica Pecersca cu zugravii greci, pentru zugrăvirea icoanelor, cărora le-a dat aur din destul, ca și zidarilor de mai înainte, cu același Cuvios Teodosie. Apoi a trimis în cetatea Kievului, la Mînăstirea Pecersca, la fericitul Nicon, care pe atunci era egumen, precum se spune în scrierea sa despre împodobirea sfintei biserici a Pecerscăi.

Vrednic de credință este Cuviosul părintele nostru Antonie și în făgăduința cea cu bună nădejde. Pentru că a făgăduit celor ce-l iubesc pe el, să le ajute după plecarea sa, și ca cei ce locuiesc în locul acela sfînt să se sfîrșească întru pocăință și să se învrednicească de miluire. Cuvîntul făgăduinței lui s-a împlinit cu lucrul, prin facere de minuni cu fericitul Erasm, monahul Pecerscăi. Acela, mîhnindu-se pentru aurul împărțit la împodobirea bisericii, a căzut într-o boală cumplită și acum, fiind aproape de sfîrșit, zăcea de șapte zile în nesimțire, neputînd nicidecum a se sfîrși fără de pocăință și a fi îngropat la acel loc sfînt. Cînd, iată, în a opta zi, Cuviosul Antonie și Teodosie i s-au arătat lui în vis și i-au grăit: "Ne-am rugat lui Dumnezeu pentru tine și ți-a dăruit vreme de pocăință!" După aceasta, Erasm s-a făcut sănătos, s-a pocăit desăvîrșit și a fost miluit. Apoi, a treia zi sfîrșindu-se, s-a învrednicit a fi numărat cu sfinții, precum se scrie în viața lui.

Deci, să preamărim și noi pe acest iubitor de oameni și dăruitor de toate, începător al vieții monahicești din pămîntul Rusiei, Cuviosul Antonie; ale cărui multe isprăvi - mai ales cele ce au fost în timpul vieții, voind a se liniști în taină în singurătatea peșterii - nici unul din oameni nu poate să le scrie sau să le spună, decît numai știutorul de inimi, Dumnezeu, Care vede cele nearătate și cele ascunse, a Cărui limbă este condeiul scriitorului ce scrie iscusit. Acela singur a scris mai pe larg în cărțile vieții veșnice viața Cuviosului Părintelui nostru Antonie.

Iar noi, celelalte cărți negăsindu-le acum, decît numai acestea cîteva primindu-le, cu cuviință este să ne rugăm cu dinadinsul acestui întîi începător și făcător de minuni, ca și noi, fiind părtași făgăduinței lui cea cu bună nădejde, să ne învrednicim a sfîrși viața noastră întru pocăință și a fi miluiți. Așa și noi cu Cuviosul Antonie, acest întîi începător, ca fiul cu părintele, să aflăm numele noastre scrise în cărțile vieții veșnice, cu darul și cu iubirea de oameni a Aceluia, Care între toți este întîiul începător al mîntuirii noastre, adică Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia I se cuvine, împreună cu Cel fără de început al Lui Părinte și cu Sfîntul Duh Cel de o ființă, cinstea, slava, darul și stăpînirea, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.


La începutul paginii | Viețile Sfinților pe luna iulie


Copyright © 1999-2016 Pagini Ortodoxe Românesti. Toate drepturile rezervate.



Home | Vietile Sfintilor | Calendar | Predici ale Parintelui Cleopa | Acatistier | Links | Cauta in site