Make your own free website on Tripod.com
Home | Vietile Sfintilor | Calendar | Predici ale Parintelui Cleopa | Acatistier | Links | Cauta in site


Sfîntul Sfințit Teodor, Episcopul Edesei, și cei împreună cu dînsul
(9 iulie)


Viețile Sfinților pe luna iulie

În cetatea Edesa era un bărbat cu numele Simeon și avea de soție o femeie ce se chema Maria. Amîndoi erau dreptcredincioși și temători de Dumnezeu, umblînd fără de prihană în poruncile Domnului și făcînd milostenie multă, pentru că erau bogați. Ei au născut o fiică. Dar, dorind să aibă parte bărbătească, alergau la bisericile lui Dumnezeu și se rugau Lui cu multă postire și cu rugăciuni să le dăruiască un fiu.

Sosind Postul Paștilor și ajungînd în sîmbăta întîi a marelui post, zi în care Biserica face pomenirea Marelui Mucenic Teodor Tiron, s-au dus amîndoi cu daruri la biserica Sfinților Apostoli, cînd se făcea cîntarea de dimineață. Acolo li s-a făcut la amîndoi o vedenie deosebită ca aceasta: "Au văzut pe Sfîntul Apostol Pavel stînd în biserică cu Sfîntul Mare Mucenic Teodor Tiron. Sfîntul Teodor a zis către Sfîntul Apostol Pavel, arătînd cu degetul spre Simeon și spre Maria: "O, ucenic al Domnului, aceștia se roagă cu căldură și cer nașterea unui fiu. Deci, mijlocește-le cererea la Dumnezeu, ca să aibă răsplătire pentru darurile și milosteniile făcute de dînșii pe la biserici". Și se părea că apostolul le purta în mîini un prunc de parte bărbătească, zicîndu-le: "Iată, aveți un fiu". Dar marele mucenic a zis: "Teodor să fie numele lui, că pruncul acesta va fi cu adevărat fiu al lui Dumnezeu".

După vedenia aceea și după săvîrșirea cîntării de dimineață, și-au spus unul altuia vedenia ce avuseseră și amîndoi se mirau de aceeași vedenie. Ei au mulțumit lui Dumnezeu foarte mult pentru că primiseră înștiințare de zămislirea fiului și, bucurîndu-se, s-au întors acasă. Maica zămislind, se păzea cu multă înfrînare, ca ceea ce purta în sine pe cel ce era să fie vas ales al Sfîntului Duh. Venind vremea nașterii, ea a căpătat un fiu și i-a pus numele Teodor, precum l-a numit marele mucenic în vedenie, și l-a luminat cu Sfîntul Botez. Pruncul crescînd și venind în anii copilăriei, părinții l-au dat la învățătura cărții, dar era greu la învățătură și zăbavnic cu vorbirea, deprinzîndu-se anevoie la cele ce-i spuneau.

Toate acestea au fost după rînduiala lui Dumnezeu, ca să i se dea lui înțelepciunea nu de la oameni, ci din darul Domnului. Copilul adeseori era supărat de părinți și de dascăli și era ocărît de cei de o vîrstă cu el. După o vreme, i-a venit un gînd, ca să ceară de la Dumnezeu înțelegere. Deci, adeseori alerga la biserică și se ruga. Odată, povățuindu-se de dumnezeiasca insuflare, a intrat într-o zi de Duminică în biserică și, înainte de a începe Sfînta Liturghie, s-a ascuns în altar, sub sfîntul prestol, nevăzîndu-l nimeni. Deci, venind arhiereul, a început a săvîrși Sfînta Liturghie.

Într-acea vreme, copilul Teodor adormise sub sfînta masă, și a stat acolo pînă la sfîrșitul Liturghiei. Într-acel somn i s-a făcut o vedenie ca aceasta. El vedea pe un prunc strălucind ca soarele, cam de o vîrstă cu el, Care îl hrănea pe el cu fagure de miere. Tot acel copil i-a dat în mîini un toiag păstoresc și l-a binecuvîntat. După vedenia aceea, Teodor deșteptîndu-se din somn, a ieșit de sub prestol. Arhiereul, și cei ce erau cu dînsul în altar, văzîndu-l, s-au mirat și-l întrebau, pentru care pricină a fost acolo. El le-a spus cele despre sine și ce fel de vedenie a văzut. Arhiereul înfricoșîndu-se, îndată a numărat pe Teodor împreună cu clerul său, făcîndu-l citeț.

De atunci, Teodor s-a făcut cărturar și isteț la minte, covîr-șind cu înțelegerea nu numai pe cei de o vîrstă cu el, ci și pe cei bătrîni. El s-a deprins cu înțelegerea duhovnicească și cu filozofia cea dinafară, pentru că atunci era în Edesa un renumit dascăl de filozofie, cu numele Sofronie. Deci, aceluia i s-a dat pe sine la învățătură și în scurtă vreme a săvîrșit toate învățăturile. Cînd era de optsprezece ani, tatăl său, Simeon, s-a mutat către Domnul. Apoi, după un an, și Maria, mama lui, s-a dus către Domnul. Averile cele multe, care rămăseseră de la părinții săi, Teodor le-a împărțit săracilor. Numai o parte a lăsat surorii sale, care era însoțită cu bărbat. Aceea a născut pe Vasile, care s-a învrednicit de arhiereasca rînduială în cetatea Amasiei și care a fost scriitorul vieții acestui Teodor.

După moartea părinților, fericitul Teodor s-a dus în Ierusalim, avînd vîrsta de douăzeci de ani. După ce s-a închinat la Mormîn-tul Domnului și a înconjurat toate sfintele locuri, a mers la lavra Cuviosului Sava, care într-acea vreme se povățuia de părintele Ioan. Acolo el îmbrăcînd chipul monahicesc, se deprindea la nevoințele pustnicești și umbla în ascultări prin toate ostenelile, slujind cu cuviință la toate slujbele mînăstirii 12 ani. După aceea a rugat pe egumen să-i poruncească lui să petreacă deosebit în liniște, într-o chilie sihăstrească. Deci, luînd o chilie pustnicească, se liniștea slujind lui Dumnezeu. Hrana lui era puțină pîine și puțină apă, și aceea după apusul soarelui, dar nu în toate zilele. Pentru că uneori petrecea două sau trei zile fără hrană. De multe ori el ieșea în pustiul Iordanului și zăbovea într-însul multe zile, flămînzind și însetînd. El se ruga lui Dumnezeu ziua și noaptea, ca un om fără de trup, și iarăși se întorcea la chilia sa. Astfel a petrecut el douăzeci și patru de ani, ducînd o viață ca aceasta în pustniceștile nevoințe.

Un tînăr cu numele Mihail, rudenie de-a sa, auzind de petrecerea lui cea aleasă în pustnicie, a venit din Edesa la dînsul, vrînd să urmeze faptelor lui celor bune. Teodor, primindu-l și călugărindu-l, îl avea pe lîngă el ca ucenic și împreună nevoitor. Mihail s-a deprins a împleti coșnițe, blidișoare și alte vase foarte alese, pe care le ducea, cu porunca dascălului, în sfînta cetate a Ierusalimului și le vindea. Iar prețul pe care îl lua, îl aducea la părintele său, Teodor. Acela îl trimitea la lavră la părintele Ioan, ca să nu ia pîinea din mînăstire în zadar. Într-acele vremi, părțile Palestinei și ale Feniciei nu erau sub stăpînirea împăraților greci, ci sub stăpînirea perșilor, după voia lui Dumnezeu. Creștinii, dîndu-le multe dăjdii, își răscumpărau viața și credința lor, iar Domnul mîngîia pe poporul Său cel credincios, făcînd semne și minuni la Sfîntul Mormînt. Prin aceasta, El astupa spurcatele guri ale hulitorilor de Hristos, și mulți din cei mai mari ai lor de departe mergeau la Ierusalim ca să vadă Mormîntul lui Hristos, și dădeau cinste patriarhului creștinesc și celorlalți arhierei, făcînd ușurare popoarelor.

Într-acea vreme, Adrameleh, împăratul Persiei, cu soția sa Seida, pornind de la Babilon, au mers la Ierusalim, ca să vadă Mormîntul lui Hristos și minunile care se făceau acolo. Adrameleh era om blînd, nevrînd să asuprească pe creștini, afară de dajdia pe care o lua, iar despre credință se întreba cu cei iscusiți în Scripturi numai cu cuvinte, făcînd întrebări și răspunsuri după socoteala sa cea persană. El fiind încă în Sfînta Cetate, fericitul Mihail, ucenicul și rudenia Cuviosului Teodor, a mers în Sfînta Cetate cu porunca lui, ca să-și vîndă lucrul mîinilor sale, găzduind în metocul Cuviosului Sava.

Mai întîi s-a dus să se închine la Mormîntul lui Hristos și la Golgota, apoi a ieșit în tîrg ca să-și vîndă lucrul mîinilor sale. În cale l-a întîmpinat un scopit al împărătesei Seida, care, văzînd coșnițele și vasele cele împletite frumos, s-a minunat de un lucru ca acela preaales făcut de mîini, și a zis către dînsul: "Tînărule, vino după mine, că vei lua preț bun pentru toate vasele tale". Mihail i-a urmat lui, ca un miel fără de răutate, pînă la ușa casei împărătesei. Scopitul a spus împărătesei, că un monah oarecare vinde niște vase foarte frumoase. Deci, împărăteasa îndată a poruncit să-l aducă înaintea sa.

Fericitul Mihail, intrînd înaintea feței ei, s-a rănit spurcata femeie cu gînd necurat asupra tînărului monah, pentru că el era cu adevărat frumos la față și bine împodobit la stat, începînd abia a-i crește barba. El era subțire și uscățiv din postirea cea mare, dar din frumoasa lui vedere cea dinafară, se arăta buna podoabă cea dinlăuntru a sufletului său cel îmbunătățit.

Împărăteasa, privind spre dînsul mereu, se aprindea cu dragostea trupească de dînsul și a început a-l întreba: "Cine ești tu și de unde vii?" Iar el a răspuns, zicînd: "Sînt un monah sărac din Lavra Sfîntului Sava". Împărăteasa a zis către dînsul: "O, tînărule, te văd galben și uscat și mi-e milă de tine; deci voiesc să-ți fac bine. De ești rob cuiva te voi libera; de ești robit, te voi izbăvi; de ești neputincios, te voi tămădui; de ești sărac, te voi îmbogăți!" Fericitul Mihail, auzind cuvintele ei înșelătoare, a cunoscut gîndul ei cel viclean și, ridicîndu-și inima și ochii la Dumnezeu, s-a rugat în mintea sa zicînd: "O, Stăpîne iubitorule de oameni, izbăvitorul celor robiți și nădejdea celor deznădăjduiți, Cel ce ai izbăvit pe proorocul Tău Daniil din gurile leilor, izbăvește-mă și pe mine în ceasul acesta de această leoaică cumplită, care voiește să înghită sufletul meu și să-l coboare în iad de viu!"

Apoi a zis către împărăteasă: "Odată am fost robit cu patimile cele dulci ale lumii, dar Stăpînul meu Hristos Dumnezeu m-a izbăvit cu darul Său. Am fost rob al păcatului, dar Domnul meu, luînd chip de rob, m-a eliberat pe mine. Acela, aflîndu-mă bolnav și luînd neputința mea, m-a însănătoșit desăvîrșit pe mine; scăpătat am fost și sărac, dar Fiul lui Dumnezeu Cel preabogat, sărăcind pentru mine, m-a îmbogățit și de nimic nu m-a lipsit. Deci, bogățiile tale nu-mi trebuiesc, căci am bogăția mea - sănătate, libertate și toate bunătățile -, cu care, din mila Mîntuitorului meu, mă îndestulez".

Dar acea femeie fără de rușine a zis către dînsul: "O, tînărule, de-mi vei fi mie prieten, de multe bunătăți te vei îndulci. Mulți te vor ferici pe tine și multora vei fi stăpîn". Dar Sfîntul Mihail i-a răspuns: "Eu iubesc pe Domnul meu Hristos, Cel ce m-a iubit și și-a dat sufletul Său pentru mine și doresc a-L iubi cu nesaț, iar prieteni am rînduielile îngerilor celor cerești și cetele tuturor sfinților, care au viețuit îngerește pe pămînt, a căror frumusețe și podoabă este nespusă. De aceea, avînd un stăpîn milostiv ca Acesta și niște prieteni iubiți ca aceștia, nicidecum nu voi să-ți fiu prieten!" Atunci împărăteasa Seida a început cu mînie a grăi către dînsul: "De nu vei face voia mea, apoi cu multe munci te voi pedepsi și cu bătăi voi zdrobi trupul tău!" Fericitul Mihail a răspuns: "Eu mă sîrguiesc ca să fac voia Domnului meu, iar voii tale nicidecum nu voiesc să mă supun. Iar de vei chinui trupul meu cu munci și cu pedepsiri, veșnică dulceață vei mijloci sufletului meu. Să știi cu dinadinsul, că, cu nici un fel de amăgiri nu mă vei pleca pe mine spre pofta ta și nici cu munci nu mă vei înfricoșa".

Împărăteasa a zis: "O, ticălosule, de cîte bunătăți te lipsești, neîmplinind pofta mea! Oare nu sînt frumoasă și vrednică de dragoste?" Cuviosul monah a răspuns: "Nu numai că nu ești frumoasă, dar ești murdară și foarte urîtă la chip; nu ești vrednică de dragoste, ci de ură!" Atunci necurata împărăteasă, umplîndu-se de mînie, a poruncit ca pe înțeleptul monah, să-l întindă la pămînt și să-l bată fără de milă cu toiege. Deci, muncindu-l pe el foarte mult l-a trimis la împărat legat cu lanțuri, scriindu-i astfel: "Acest îndrăzneț monah m-a defăimat cu batjocori necinstite. Deci de-l vei lăsa pe el viu, apoi mă vei vedea pe mine moartă". Împăratul, citind scrisoarea, s-a învoit la cererea ei, pentru că nu voia să o supere pe ea, însă mai întîi a voit ca singur să vadă pe monah și a poruncit să-l aducă înaintea sa.

Cuviosul, fiind adus înaintea împăratului, n-a voit să i se închine lui, precum este obiceiul perșilor a se închina înaintea împăraților și boierilor, ci stătea neplecat, arătînd cu bărbăție vitejia și neînduplecarea sufletească spre cei potrivnici. Atunci împăratul, uitîndu-se la el cu ochi mînioși, a zis cu iuțime: "O, mîndrule monah, ce ai să răspunzi la fapta care ai îndrăznit tu să o faci, căci mi se pare că ești fără de rușine?" Răbdătorul de chinuri Mihail, a răspuns: "Împărate, trei fapte bune ți se cuvine să ai mai înainte de toate: frica de Dumnezeu, dreapta judecată și îndelunga răbdare către cei greșiți".

Auzind împăratul niște cuvinte ca acestea ale lui, s-a îmblînzit cu firea și a poruncit să-l dezlege din lanțuri. Apoi a început cu blîndețe a-l întreba pe el de unde este. El i-a răspuns: "De neam sînt din cetatea Edesa, iar acum sînt monah în lavra Sfîntului Sava". Apoi cînd l-a întrebat împăratul despre ce era scris împotriva lui, sfîntul a grăit: "Ceea ce se povestește despre mine, s-a întîmplat astfel: Cineva din întîmplare, a călcat peste un șarpe ce se cheamă vasilisc, care numai cu vederea omoară oameni. Dar, vrînd să scape de el, a nimerit peste un leu. Însă mai cu voie, i-a fost lui prietenia cu leul, decît cu veninosul șarpe vasilisc, care omoară cu ochii!"

Atunci împăratul, înțelegînd puterea acestor cuvinte și cunoscîndu-l pe el că este nevinovat, l-a iubit pe el foarte mult, pe de o parte pentru frumusețea lui, iar pe de alta pentru buna lui înțelegere. Deci voia ca să-l întoarcă pe el de la credința creștină și să-l aducă la credința persană. Împăratul avea pe lîngă dînsul pe un iudeu oarecare, învățător de lege, mult grăitor în cuvinte. Pe acela luîndu-l ca ajutor, a început a grăi către monah: "Eu mă milostivesc spre tine și cruț tinerețea și înțelegerea ta, dar te sfătuiesc și te rog: Depărtează-te de la învățătura cea aspră a lui Hristos, leapădă-te de credința creștină și lipește-te de slujba mea persană. Îmi vei fi mie în loc de fiu și te voi pune stăpîn mai presus decît boierii mei, și te voi face domn peste toate bunătățile mele".

Atunci Cuviosul Mihail, ridicîndu-și ochii spre cer și suspi-nînd din adîncul inimii, a zis: "O, Hristoase împărate, să nu-mi fie mie a mă depărta de Tine, Dumnezeul meu, chiar și munci fără de număr de voi primi". Iar lui Adrameleh i-a zis: "Împărate, eu sînt rob al Tatălui, al Fiului și al Sfîntului Duh, al unei dumnezeiri nedespărțite. Pe Aceasta o mărturisesc și nu mă voi depărta de la o mărturisire ca aceasta, ci sînt și voi fi într-însa de-a pururea".

Împăratul auzind aceasta, a zis către dînsul: "Îți place ție oare să fii îmbrăcat într-acest chip atît de întunecos, în care ești acum?" Sfîntul a răspuns: "Eu mai bine mă împodobesc cu această haină monahicească, decît în hainele tale împărătești". Împăratul a zis: "Știu foarte bine cărțile noastre și Scriptura voastră creștină, pe care o numiți Evanghelie, am citit-o. Dar nicăieri n-am găsit niște porunci ca acestea, adică să se scîrbească de nuntă și de carne". Sfîntul a răspuns: "Viața creștinilor s-a despărțit în două: în cea monahicească și în cea lumească. De aceea cei mireni au binecuvîntare să se însoare și să mănînce carne, nefiindu-le lor păcat una ca aceea, numai de vor păzi celelalte porunci ale lui Hristos, iar nouă celor ce ne-am lepădat de lume și ne-am făgăduit să ne păzim fecioria, nu ni se cade să ne însoțim cu nuntă, pentru că învățătorul nemuritor, Apostolul Pavel, a zis: Cel neînsurat se îngrijește de ale Domnului, cum să placă Domnului, iar cel însurat se îngrijește de cele lumești, și cum să placă femeii. Și iarăși: Cel ce se însoară bine face, iar cel ce nu se însoară și mai bine face. Deci, noi, vrînd a plăcea Domnului nostru Iisus Hristos, am ales să călătorim pe calea cea mai bună, adică să viețuim fără a ne însura. Carne nu mîncăm, nu pentru spurcăciune, ci pentru înfrînare, pentru că Pavel zice: Împărăția lui Dumnezeu nu este mîncare și băutură; ci dreptate și pace, postirea cu sfințenie și celelalte lucruri bune".

Zis-a împăratul: "Pavel v-a înșelat pe voi". Sfîntul a răspuns: "Nu ne-a înșelat, ci ne-a scos din înșelăciune și ne-a povățuit cum să intrăm în bunătățile, pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit și la inima omului nu s-au suit. Acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc. O, împărate, dacă voiești să știi cu adevărat pe înșelătorul și înainte mergătorul lui Antihrist, el este Mahomed al vostru, care a înșelat tot neamul turcesc pînă și pe al perșilor, vărsîndu-și veninul răutății". Dar iudeul ce stătea înaintea împăratului, a zis către Sfîntul Mihail: "Pavel al vostru nu era oare iudeu?" Răspuns-a sfîntul: "Deși era iudeu, propovăduia porunca Domnului, făcînd umbră deșartă Legea cea veche, iar darul cel adevărat bine l-a vestit, și pe care proorocii în Legea veche l-au proorocit". Zis-a iudeul: "Cum ai învățat de la Pavel, cînd tu nici nu l-ai văzut? Învață-te de la mine, pe care mă vezi, și auzi cuvinte din gura mea". Zis-a Mihail: "Dacă vei începe a învăța ca și acela, atunci te voi asculta, iar de te vei amesteca cu învățătura potrivnică, voi fugi de tine ca de un șarpe, pentru că Pavel a zis: Dacă cineva vă va propovădui vouă mai mult decît ceea ce ați primit, anatema să fie!"

Zis-a împăratul: "Pentru ce vă lepădați de proorocul Mahomed, oare n-a propovăduit el pe Dumnezeu: turcilor, arabilor și perșilor? Nu a sfărîmat idoli și a învățat viața bună?" Răspuns-a sfîntul: "Dacă cineva scoate dintr-o temniță pe altul și îl închide în alta mai întunecoasă, atunci ce fel de facere de bine îi face acestuia? Nu l-a înșelat pe acela, ducîndu-l de la un întuneric la altul? Astfel v-a făcut și Mahomed al vostru. Noi știm că una este calea cea neînșelătoare spre lumina adevărată, adică, credința în Tatăl, în Fiul și în Sfîntul Duh, într-un Dumnezeu în trei fețe". Zis-a împăratul: "Înțelept și bun cuvîntător se pare că ești, însă negreșit că doi vor birui pe unul". Răspuns-a sfîntul: "Trei sînteți, nu doi, și veți fi biruiți de unul, cu puterea lui Hristos". Împăratul l-a întrebat: "Numai doi vorbim cu tine, eu și cu iudeul. Cine este al treilea între noi?" Răspuns-a sfîntul: "Între voi amîndoi stă nevăzut diavolul, învățătorul vostru!"

Deși împăratul se umpluse de mînie, însă se înfrîna de iuțime, nădăjduind că va birui cu cuvinte pe ostașul lui Hristos. Deci, a zis către el: "Lasă-ți vorba ta cea multă, și supune-te mie, mărturisește că Mahomed e prooroc și apostol al lui Dumnezeu, și îmi vei fi ca un fiu, îndulcindu-te de multe bunătăți". Grăit-a sfîntul: "O, împărate, vei mărturisi tu pe Dumnezeu și Cuvîntul Lui?" Răspuns-a împăratul: "Mărturisesc cu adevărat". Zis-a sfîntul către iudeu: "Dar tu mărturisești, că prin Cuvîntul Domnului s-a întărit cerul și cu Duhul gurii Lui toată puterea lor?" Răspuns-a iudeul: "Adevărat că este așa".

Iar cel plin de Duhul Sfînt, mărturisitorul lui Hristos, a zis către ei: "Iată, voi singuri mărturisiți adevărul, măcar că nu credeți, precum se cade. Eu însă nu voi mărturisi minciuni, ci precum am zis așa voi zice, că, Mahomed nu este prooroc, nici apostol, ci înșelător, mincinos și înainte mergător al lui Antihrist. Iar tu iudeu fiind, să știi cu adevărat, că acum Hristos a venit în lume prin nestricăcioasa naștere din Preasfînta Fecioară, și mai mult să nu aștepți altă naștere a Lui după trup. Iar acela pe care tu îl aștepți, acela va fi necuratul Antihrist, care va tulbura toată lumea; iar înaintea lui a mers Mahomed, înainte mergătorul lui".

Zicînd sfîntul unele ca acestea, perșii și turcii s-au mîniat asupra lui, iar cei ce erau creștini se bucurau, zicînd în sine: "A biruit monahul cu darul lui Hristos". Mîniindu-se împăratul asupra jidovului, i-a zis: "În zadar te-am chemat să te am ajutor, pentru că nici un ajutor n-am avut de la tine". Deci, l-a gonit din fața sa, zicîndu-i: "Eu singur îi voi dovedi monahului și îl voi întoarce la mine". Dar Sfîntul Mihail, umplîndu-se de bucurie, a zis: "Iată unul a fugit cu rușine de puterea Hristosului meu, dar mai sînt încă doi și aceștia iute vor fi biruiți, pentru că ajutorul meu este nedovedit și nebiruit". După aceea, împăratul a zis către răbdătorul de chinuri: "O, monahule, una din două îți stă ție de față: ori să te supui mie și să vii la credința noastră, ori să te lipsești de această viață dulce, gustînd amara moarte". Zis-a sfîntul: "O, împărate, mă rog ție ca să-mi faci una din trei: ori trimite-mă la starețul meu, ori trimite-mă la Hristosul meu, cu vreun chip de moarte, sau fă-te creștin și să ai împărtășire cu noi".

Nesuferind împăratul acea îndrăznire a lui, s-a mîniat și a poruncit să aștearnă pe pămînt mulți cărbuni aprinși și să pună pe mucenic cu picioarele desculțe peste ei. Răbdătorul de chinuri stătea nemișcat pe acei cărbuni aprinși, neținut de nimeni, răbdînd astfel cu bărbăție arderea focului pentru dragostea lui Hristos și cîntînd psalmii lui David. Stînd el astfel, a poruncit să-l ia de pe cărbuni și să-i dea un pahar cu otravă de moarte, pe care el, luîndu-l a zis simbolul credinței, adică "Crezul", pînă la sfîrșit. Apoi, îngrădindu-se cu semnul Sfintei Cruci, a băut otrava cea de moarte și a rămas nevătămat. Atunci împăratul s-a mirat și a poruncit, ca să aducă un tîlhar din cei vrednici de moarte și să-i dea să bea acea otravă. Bînd tîlharul paharul cu otravă, îndată și-a dat sufletul cu răcnet, încît i-a crăpat trupul, iar Sfîntul Mihail a rămas sănătos.

Creștinii ce erau acolo, văzînd acea minune, se bucurau și preamăreau pe Dumnezeu, iar turcii s-au rușinat. Crezînd ei că aceea este o batjocură față de credința lor, strigau către împărat, ca ori să ucidă pe acel monah, ori să piardă pe toți creștinii. Împăratul, făcînd voia neamului turcesc, a poruncit să scoată pe mucenic afară din cetate și să-i taie capul cu sabia. Scoțînd pe răbdătorul de chinuri la moarte, mulți dintre creștini și turci s-au dus după el ca să-i vadă sfîrșitul. Mergînd la locul de tăiere, a stat spre Răsărit și ridicînd ochii și mîinile spre cer s-a rugat, zicînd: "Doamne, Atotțiitorule, Stăpîne cel fără de început și pururea fiitor, Ziditorule a toată făptura, Împărate al împăraților și Domnul domnilor, îți mulțumesc că m-ai învrednicit a-mi săvîrși nevoința. Deci mă rog bunătății Tale, să nu se atingă de mine mîna diavolului, ca să mă surpe în adîncul pierzării, ci primește sufletul meu prin sfinții Tăi îngeri și du-l la locașul odihnei, că pe Tine, Doamne, Te-am iubit și pe Tine Te cînt și Te măresc, pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfîntul Duh, o dumnezeire și o împărăție. Că a Ta este slava în veci. Amin".

Rugîndu-se astfel și binecuvîntînd pe credincioși, și-a plecat capul sub sabie și, fiind tăiat, s-a sfîrșit. Creștinii, văzînd aceasta, au înălțat slavă lui Dumnezeu, Cel ce a întărit pe pătimitorul Său. Venind monahii care locuiau în metocul Sfîntului Sava cel din Ierusalim, voiau să ia trupul mucenicului și să-l ducă în lavră. Iar credincioșii care erau în Ierusalim se împotriveau monahilor, zicînd: "Aici a pătimit, aici să se îngroape, pentru sfințenia și binecuvîntarea poporului celui credincios". Monahii ziceau dimpotrivă: "Că a crescut în pustie, este fiu al Cuviosului Sava și nu se cade a-l îngropa decît numai în lavră". Deci, fiind multă neînțelegere între dînșii, a ajuns pricina pînă la împărat. Împăratul a judecat ca monahii să ia trupul mucenicului. Deci ei l-au luat îndată și l-au adus la metoc.

În aceeași zi s-a descoperit Cuviosului Teodor cele ce a pătimit Sfîntul Mihail și, ducîndu-se în biserică, a spus părintelui și fraților, zicînd: "Fratele Mihail astăzi și-a săvîrșit în cetate nevoința mucenicească". Părintele a trimis odată pe frați, să aducă pe mucenic în lavră cu cinste. Aceia, ducîndu-se, l-au adus de acolo noaptea, ca să nu li se facă vreo necinste din partea turcilor. Domnul a arătat atunci o minune cu moaștele robului Său. Căci, coborîndu-se din cer un stîlp de foc, mergea înaintea trupului mucenicului și strălucea pe toți care mergeau pe lîngă dînsul. În noaptea aceea s-a întîmplat că și unii din cetățeni, care n-aveau somn, au văzut acest stîlp mergînd spre lavră și strălucind partea aceea. Cuviosul Teodor a ieșit în întîmpinarea mucenicului vărsînd pîraie de lacrimi, pe de o parte de jale, iar pe de alta de bucurie, pentru că plîngea ca pentru ucenicul și rudenia sa și se bucura că, iubitul și împreună viețuitorul lui, s-a învrednicit de cununa mucenicească. Asemenea și părintele lavrei a ieșit cu toți frații cu lumînări și cu tămîieri, cîntînd cu lacrimi cîntări mucenicești. Și astfel l-au adus în biserică.

În lavră era un frate bolnav cu numele Gheorghe, care zăcea de trei ani. Cuviosul Mihail se ducea adeseori la el de-l cerceta. Acel slăbănog, auzind despre moartea cuviosului, se ruga de frații care mergeau la biserică să-l ducă și pe el, să vadă pe mucenicul și iubitul său frate. Dar nimeni nu se îngrijea de el și fiecare se ducea singur. Bolnavul a lăcrimat de mare jale și a zis: "O, frate Mihaile, dacă ai aflat dar înaintea lui Dumnezeu și dacă ai cîștigat îndrăzneală spre Hristos, adu-ți aminte și de prietenul tău și cere putere pentru mine slăbănogul, ca să vin să te văd și să-ți dau sărutare întru Domnul!"

Zicînd aceasta, deodată a simțit putere în sine, încît cel ce nu putea să se miște nici pe pat, acela s-a sculat sănătos și a vărsat multe lacrimi, zicînd: "Iubitul meu frate, cu adevărat ai mare îndrăzneală către Hristos! Tu mi-ai dat dragoste desăvîrșită mie pătimașul. Pentru că și viu cît ai fost, mi-ai slujit mie nevrednicul, și acum, ducîndu-te la Hristos, mi-ai dăruit deodată neașteptată sănătate!" Frații, cîntînd obișnuitele cîntări ale îngropării, au pus pe mucenic în groapa sfinților părinți care pătimiseră înainte. Așa s-a săvîrșit Sfîntul Mucenic Mihail la 12 ale lunii iulie. După aceea se arăta adeseori Cuviosului Teodor în vedeniile de noapte, cu îmbrăcăminte mucenicească și împodobit cu cunună. Deci, strălucind cu negrăită lumină, zicea către dînsul: "Părinte, nu te mîhni pentru mine, că am aflat milă de la Hristos Dumnezeul meu, de la Care ți s-a găsit și ție răsplătire, pentru învățătura care m-ai învățat". Dar să ne întoarcem iarăși la povestirea vieții Cuviosului Teodor.

Domnul, Care rînduiește toate spre folos, n-a voit să ascundă sub obrocul petrecerii pustiei pe un luminător ca acesta, pe fericitul Teodor, care putea, cu chipul vieții sale îmbunătățite, să fie multora spre folos și să lumineze în lume ca o lumină. Deci, el a fost pus în sfeșnicul vredniciei celei înalte a arhieriei, într-un chip ca acesta. Într-un an oarecare, în sfîntul și marele post al Paștilor, la Preasfințitul Patriarh al Antiohiei și al Ierusalimului, s-au dus și mulți episcopi din amîndouă eparhiile. Acolo au venit din cetatea Edesei niște bărbați cinstiți, din rînduiala duhovnicească și mirenească și cereau episcop pentru cetatea lor, fiindcă le murise episcopul. Deci se cerceta cine ar fi vrednic de o cinste ca aceea.

Preasfințitul Patriarh al Ierusalimului, povățuindu-se de dumnezeiescul Duh, și-a adus aminte de fericitul Teodor și a zis: "Pe nici unul nu-l socotesc, că poate să aibă viață asemenea îngerilor și să poată fi iscusit spre îndreptarea lucrurilor bisericești, decît pe minunatul Teodor, monahul lavrei Sfîntului Sava". Părinții Palestinei mărturiseau că este adevărat, pentru că viața lui Teodor era slăvită prin toată Palestina. Deci, s-a bucurat tot soborul, iar patriarhii au trimis îndată de l-au chemat și, numindu-l episcop, deși se lepăda cu multe lacrimi, i-au poruncit să treacă prin obișnuitele trepte bisericești și să primească sfințirea preoțească.

Bărbații Edesei s-au bucurat de episcopul ales, pe de o parte că auziseră de viața lui cea plăcută lui Dumnezeu, iar pe de alta că-l știau născut în cetatea lor. Sosind Joia cea Mare a Cinei celei de Taină a lui Hristos, au slujit amîndoi patriarhii și mulțime de episcopi cu dînșii și au hirotonisit episcop pe Cuviosul Teodor. În vremea hirotonisirii lui s-a făcut o minune, pe care au văzut-o toți. Un porumbel mai alb ca zăpada, zburînd prin înălțimea bisericii, s-a pogorît pe capul celui ce se numise episcop. Văzînd aceasta patriarhii, episcopii și preoții care erau cu dînșii, s-au minunat și au preaslăvit pe Dumnezeu, zicînd: "Cu adevărat bărbatul acesta este vrednic de arhierie!"

După săvîrșirea hirotoniei, Cuviosul Teodor s-a făcut ca un înger al lui Dumnezeu, strălucind luminos cu fața, fiind cu totul purtător de Dumnezeu și învrednicindu-se a primi mai îndestulat darul Duhului Sfînt. În Sfînta și Marea Sîmbătă, asemenea și în prealuminatul praznic al Învierii lui Hristos, a slujit împreună cu amîndoi patriarhii; iar în Lunea cea luminată s-a dus la biserică să se închine sfinților părinți, cărora le-a făcut multă bucurie și plîngere. Ei se bucurau că fratele lor s-a învrednicit de arhierie și plîngeau că se lipsesc de împreună viețuire cu un așa părinte. Plîngea mult și Sfîntul Teodor, căci lăsa pe iubiții săi tovarăși, chilia cea sihăstrească și liniștea cea dorită lui. Deci, sărutîndu-i pe toți cu lacrimi, s-a întors în Sfînta Cetate. După Duminica Tomii, edesenii l-au rugat să nu zăbovească mai mult, ci să vină mai degrabă. Deci, a plecat la Edesa, fiind cu dînsul și Vasilie, scriitorul vieții lui, adică nepotul lui după soră.

Cînd a sosit la rîul Eufrat, s-a oprit la mal, vrînd să rămînă acolo; deci au pus corturile lor. Cuviosul se tînguia, că s-a lipsit de Sfînta Cetate și de sfînta lavră și pentru aceea a zis psalmul lui David: La rîul Babilonului, acolo am șezut și am plîns, cînd ne-am adus aminte de Sion... Aceasta zicînd, a plîns, gîndindu-se și rugîndu-se. Edesenii, înțelegînd aceasta, au pus păzitori, ca nu cumva să se lipsească de păstorul lor. Întru acea noapte i s-a făcut cuviosului o arătare dumnezeiască, zicîndu-i: "Nu ți se cade ție să te asemeni cu sluga cea leneșă care a ascuns în pămînt talantul cel dat lui de Domnul, ci să fii asemenea cu sluga care a luat cinci talanți și zece a cîștigat și a dobîndit stăpînire peste zece cetăți. Deci, nu te lepăda de jugul lui Hristos cel pus pe tine".

După această vedenie, Sfîntul Teodor a zis: "Voia Domnului să fie!" Atunci el a mers cu edesenii, lepădîndu-și gîndul de a fugi și tînguirea. Cînd s-au apropiat de Edesa, a ieșit toată cetatea în întîmpinarea noului arhiereu și dreptcredincioșii cetățeni l-au primit cu negrăită bucurie. Sfîntul Teodor s-a bucurat cu duhul văzînd zidirea bisericii celei sobornicești din Edesa, care avea mărimea și frumusețea asemenea cu cea a Ierusalimului și care avea hramul Învierii lui Hristos, numai că se deosebea puțin. Dînd tuturor pace, a căzut la cinstita raclă a Sfinților Mucenici Gurie, Samona și Aviv și a udat-o cu multe lacrimi. Astfel și-a primit scaunul arhieriei lui Hristos, împărățind în acea vreme între greci, Mihail cu maica sa, Teodora. El păștea bine turma cea încredințată lui de Dumnezeu, cu cuvîntul și cu lucrul, hrănind-o prin pășunea învățăturilor celor insuflate de Dumnezeu și prin chipul vieții celei îmbunătățite, povățuind-o astfel la calea mîntuirii.

Dar, de vreme ce vedea în cetatea aceea eresurile înmulțite, căci unii se țineau de erezia lui Nestorie, iar alții, de a lui Maniheu, el se mîhnea foarte tare și, suferind multe osteneli, se lupta cu ei ca și cu fiarele. Deci, el, arhiereul lui Hristos, era bucurie celor dreptcredincioși, iar celor răucredincioși, mîhnire; pentru că cei ce țineau la dogmele cele drepte, se veseleau de păstorul și învățătorul lor cel înțelepțit de Dumnezeu, iar cei ce aveau socoteala cea ereticească, se tînguiau și se îndemnau spre răutăți, ridicînd vicleșug împotriva lui. El însă petrecea tare ca un diamant, nebiruindu-se de nici un fel de ispite. Precum se întrista de cei păcătoși, care lăsau legea lui Dumnezeu și treceau cu vederea învă-țătura cea dreaptă, tot astfel se bucura de bărbații cei îmbunătățiți și întăriți în dreapta credință și-i plăcea să vorbească cu dînșii ca și cu niște prieteni.

În zilele acelea, aproape de Edesa și aproape de mînăstirea Sfîntului Marelui Mucenic Gheorghe, în care niște călugărițe trăiau viața pustnicească, era un bărbat duhovnicesc, stîlpnic minunat, cu numele Teodosie. El era foarte bătrîn, avînd mai mult de o sută de ani. Avea de la Dumnezeu și darul de a vedea mai înainte. Cuviosul Episcop Teodor, mergînd adeseori la el, vorbea și se mîngîia cu dînsul ca și cu un prieten de aproape, căci acela îi zicea: "Slujitorul Domnului, nu slăbi în ostenelile tale și să nu ți se pară jugul Domnului greu, căci toate îți vor ieși spre bine, deși mulți din eretici se sfătuiesc împotriva ta; dar nimic nu vor spori, pentru că Domnul va risipi sfaturile lor și vor fi biruiți, rușinați și izgoniți din curțile bisericești". Aceste cuvinte ale stîlpnicului, s-au împlinit la vremea lor. De acest lucru se va aminti mai pe urmă, aici însă se va vorbi despre duhovniceștile cuvinte, ce le-a avut Episcopul Teodor cu stîlpnicul, între care multe sînt folositoare.

Odată i-a povestit aceasta: "Cu mulți ani înainte, a fost în această cetate un bărbat cu numele Ader, de neam bun și slăvit, avînd bogăție mare, ca Iov cel drept de altădată. Acela era foarte milostiv către toți, dînd neîncetat milostenii săracilor și mînăstirilor monahicești. El venea adeseori la mine și se învăța în duhovniceștile vorbiri. Avea soție și trei copii și era bărbat drept, fără de răutate, blînd, smerit, tînăr cu vîrsta și tare cu trupul.

Acela într-una din zile a venit la mine, precum îi era obiceiul să vină. Dar odată l-am văzut foarte mîhnit și am zis atunci către dînsul: "Pentru ce ești mîhnit, duhovnicescul meu fiu?" Iar el, plîngînd, mi-a zis: "Gol am ieșit din pîntecele maicii mele, gol sînt dator a mă duce în mormînt. Nimic nu voi duce cu mine din vremelnica bogăție și slava deșartă, pentru că David a zis: Strînge comori și nu știe cui le adună...; Nici se va pogorî cu dînsul slava lui..., căci va lăsa străinilor bogăția sa și nu se poate să fie într-alt chip. Și Apostolul zice: Trece chipul acestei lumi... Încă aud și pe Hristos, Mîntuitorul nostru, strigînd: De nu se va lepăda cineva de toate averile sale, nu poate să-Mi fie Mie ucenic. Și iarăși: Cel ce nu-și ia crucea sa și nu vine în urma Mea, nu este Mie vrednic. Deci, o, părinte, voiesc să las toate, femeia, fiii și averile pentru dragostea lui Dumnezeu și să mă lipesc de însuși Domnul, de Acela Care m-a adus din neființă la ființă. Iar tu dă-mi binecuvîntarea ta cea părintească și o pîine din chilia ta și roagă-te pentru mine".

Eu, auzind acestea, m-am minunat și am zis către dînsul: "Înțeleg gîndul tău cel bun, dar se cade să ai mare răbdare. Cela ce va răbda pînă la sfîrșit, acela se va mîntui. Deci, păzește-te, fiul meu, ca nu cumva în urmă să te căiești. Mai bine este să nu te făgăduiești, decît să te făgăduiești și să nu săvîrșești. Și vei fi fericit cînd vei schimba cele vremelnice pentru cele veșnice". Iar el a zis: "Voia Domnului să fie". Apoi m-am rugat pentru dînsul și, dîndu-i o pîine, l-am trimis pe el în pace.

Deci, scăpînd el ca dintr-o temniță din tulburătoarea lume, a ajuns la Ierusalim, unde rugîndu-se cu căldură la Mormîntul Domnului Hristos și închinîndu-se pe la Sfintele Locuri, s-a dus în Lavra Sfîntului Sava. Acolo a primit rînduiala monahicească, numindu-se Atanasie în loc de Ader și, făcîndu-se călugăr desăvîrșit, a bine plăcut lui Dumnezeu și s-a mutat către Dînsul. Fericita lui soție, după plecarea lui de la dînsa, a plîns mult timp, tînguindu-se de a sa văduvie. Dar în plîngerea sa vorbea astfel ca și cum ar fi cu dînsul de față: "O, domnul meu, tu te-ai sîrguit ca să-ți mîntuiești sufletul tău, iar pe mine m-ai lăsat cu copiii tăi. Vadă aceasta Atotvăzătorul Dumnezeu și să judece între mine și tine".

După cîtva timp, într-una din nopți, bărbatul ei a stat înaintea ei în vedenia visului, strălucind luminos, fiind în haină albă și în chip de lumină. El a zis către dînsa: "Încetează a plînge și a striga împotriva mea, că eu pe copiii mei îi iau la mine; iar tu, de vei voi, sîrguiește-te să-ți mîntuiești sufletul tău". Apoi mi s-a arătat și mie după aceea, zice stîlpnicul, tot într-acel chip și mi-a zis: "În mînăstirea care este aproape de tine, este o bătrînă liniștită. Aceea după trei zile se va duce către Domnul, iar în locul ei să rînduiești pe soția mea, ca să se liniștească în chilia aceea, întru monahicească pustnicie. Pe lîngă dînsa să fie și copilul cel mai mic, pînă va crește, pentru că va fi următor pașilor mei și primitor al apostolescului scaun din Ierusalim".

După trei zile de la această arătare, acea bătrînă liniștită din mînăstire a murit, asemenea au murit și cei doi fii ai lui Ader, rămînînd în viață numai cel mai mic copil. Dar și acela era bolnav și aproape să moară. Mama lor se tînguia, de o parte pentru lipsa bărbatului, iar de alta pentru moartea celor doi fii. Apoi, văzîndu-l și pe cel mai de pe urmă fiu, că este aproape de sfîrșit, a rămas în mare mîhnire și întristare. Deci, plîngînd cu amar, striga mereu din adîncul inimii. Apoi, luîndu-și pruncul pe mîini, a venit repede la a mea nevrednicie, dar pe la jumătatea drumului pruncul a murit pe mîinile maicii sale. Atunci ea, de mare mîhnire nu se pricepea ce să facă. Însă din întîmplare, sau mai bine zis din dumnezeiasca rînduială, a întîmpinat-o pe dînsa o femeie desfrînată.

Mama, îndată punînd pruncul cel mort în mîinile ei, s-a aruncat la picioarele ei, rugînd-o cu multe lacrimi, să se roage lui Dumnezeu pentru prunc. Femeia aceea desfrînată, mirîndu-se de o cerere ca aceea, mărturisea că este păcătoasă și vinovată de multe fărădelegi și necurății trupești, neavînd nici o îndrăzneală către Dumnezeu, nici a privi spre cer și nici a-și deschide gura spre rugăciune. Dar maica cea umilită de mîhnire, o ruga pe dînsa, ținîndu-se de picioarele ei.

Atunci desfrînata aceea, stînd spre răsărit, a suspinat din adîncul inimii, apoi lovindu-se în piept și vărsînd multe lacrimi, a început a se ruga, zicînd: "Doamne, nu sînt vrednică să privesc și să văd înălțimea cerului de mulțimea greșelilor mele, nici să chem cu întinatele mele buze numele Tău cel sfînt. Însă, asemănîndu-mă cu desfrînata cea de demult, care a plîns la picioarele Tale, mă rog iubirii Tale de oameni, revarsă acum milostivirea Ta din îndurările Tale. Păcătoasa cea de demult cerea iertarea greșelilor sale. Însă eu nu îndrăznesc a cere iertarea fărădelegilor mele celor fără de număr, ci mă rog pentru acest prunc fără de prihană, silită fiind de această înțeleaptă roabă a Ta, Mîntuitorule și dătătorule de viață al tuturor, dăruiește viață pruncului acestuia, că dacă mie cea sălbatică și nemilostivă mi-e jale de dînsul, cu atît mai mult Tu, care ești din fire milostiv și iubitor de oameni cred că Te vei milostivi spre zidirea Ta".

Astfel rugîndu-se păcătoasa, pruncul a înviat. O, negrăită milostivire a lui Dumnezeu! Pe femeia cea greșită la arătare, care se ruga întru zdrobirea inimii și întru smerită mărturisire a greșelilor sale, a auzit-o Domnul și pe acel mort l-a înviat ca un Atotvăzător ce este, știind mai dinainte pocăința și viața cea sfîntă pe care avea să o aibă desfrînata aceea. Maica, văzîndu-și pruncul viu, s-a umplut de o negrăită bucurie dînd laudă lui Dumnezeu. Atunci femeia păcătoasă, văzînd o minune ca aceea, s-a minunat și s-a spăimîntat, rămînînd ca fără de glas. Apoi s-a aruncat cu fața la pămînt, vărsînd din ochi multe lacrimi. Astfel este minunat Dumnezeu întru iconomiile Sale, înviind pe pruncul acela, pe maica cea mîhnită mîngîind-o, pe desfrînată a adus-o la adevărata pocăință, iar pe robul său vrednic l-a gătit mai înainte întru slujirea arhierească, pentru că pruncul cel înviat a fost după aceea patriarh al Ierusalimului.

Aceasta făcîndu-se pe drum, eu am privit de pe stîlp, zice stîlpnicul și din dumnezeiasca descoperire am văzut o lumină prealuminoasă, pogorîndu-se din cer și luminînd pe păcătoasa care se ruga, pe pruncul care murise și pe femeia care plîngea. Apoi, chemînd pe ucenicul meu, l-am trimis să cheme pe cele două femei împreună cu pruncul cel înviat. Deci, chemîndu-le, le-am întrebat pe ele despre cele ce li se întîmplaseră și mi-au spus toate cu de-amănuntul, precum mi-a descoperit mie Domnul.

Soția lui Ader grăia: "Cinstite părinte, eu am judecată între mine, soțul meu și duhovnicescul tău fiu. Căci eu, unindu-mă cu dînsul cu nuntă fără prihană, m-am făcut maică a trei fii; apoi, neaflînd nici o prihană în mine, s-a dus nu știu unde. Pentru aceasta plîngînd mult, mi s-a arătat bărbatul meu în vedenie, îmbrăcat luminos, și mi-a zis: "Iată, eu voi lua pe copii la mine, iar tu, de voiești, mîntuiește-ți sufletul tău". După vedenia aceea, mi-au murit doi copii ai mei, iar acum și acest copil de pe urmă voiește să mi-l ia și să-mi ucidă cu jale și mîhnire sufletul meu. Deci, de va face aceasta după a sa poruncă, apoi să judece Dumnezeu între mine și între voi". Atunci eu am zis către dînsa: "Fiică, nu fi mîhnită, pentru că fiul tău nu va muri, ci va fi viu și se va învrednici de mare slavă. Iar tu, după sfatul soțului tău, îngrijește-te de mîntuirea sufletului tău. Iată este gata pentru tine o chilie, în mînăstirea care este aproape de mine, după mutarea plăcutei roabe a lui Hristos, care întru pustnicie a îmbătrînit. Deci, fii moștenitoare locului ei și următoare vieții sale".

Zicînd eu aceasta către dînsa, femeia îndată s-a învoit. Iar păcătoasa s-a rugat cu lacrimi să fie primită și ea întru pocăință, numărîndu-se cu sfintele femei pustnice. Deci, în puține zile, femeile acelea împărțind averile lor săracilor, au intrat în mînăs-tirea sfintelor pustnice și s-au făcut monahii foarte îmbunătățite și au slujit lui Dumnezeu cu osîrdie pînă la sfîrșit.

Copilul cel înviat, venind în vîrstă, s-a dus în Palestina și mergînd la biserica Sfîntului Sava, s-a înștiințat că tatăl lui s-a călugărit acolo. Deci, s-a tuns și el în călugărie și cerînd chilia tatălui său, s-a nevoit într-însa pustnicește mulți ani și a strălucit prin viața lui cea îmbunătățită între toți părinții Palestinei. El a fost ridicat cu voia dumnezeiască la patriarhia Ierusalimului, pe care timp de șapte ani a păstorit-o bine, îndreptînd Biserica lui Hristos și săvîrșindu-și viața fără prihană, trecînd la veșnicile locașuri.

Cu această povestire a acestui minunat stîlpnic, arhiereul lui Hristos, Teodor, s-a îndulcit preamult și a continuat a-l întreba, zicînd: "Duhovnicescule părinte, mă rog ție, spune-mi cîți ani sînt de cînd petreci pe stîlpul acesta și cele despre viața ta nu le ascunde dinaintea mea pentru Domnul".

Starețul, suspinînd din adîncul inimii și umplîndu-i-se ochii de lacrimi, a zis: O, bunule păstor al oilor cuvîntătoare, pentru numele Domnului și pentru adevărata lui dragoste, îți voi spune toate cele despre mine, iar tu să le păstrezi în tine, nespunînd nimănui nimic, pînă ce Domnul mă va mîntui din viața aceasta. Eu, în zilele tinereților mele, m-am lepădat de lume cu Ioan, fratele meu cel mai mare și, slujind trei ani în mînăstire, am dorit viața pustnicească.

Deci, cu sfatul părintelui nostru cel duhovnicesc, ne-am dus în pustiul care este aproape de Babilon. Acolo, aflînd niște peșteri aproape una de alta, ne-am sălășluit în ele, fiecare petrecînd deosebit. Hrana noastră erau ierburi și rodul din pomii pustiului. Sîmbăta și Duminica cîntam și ne rugam împreună. După aceea, gustînd obișnuita hrană pustnicească, iarăși ne duceam fiecare la peștera sa, nevoindu-ne în rugăciuni și în gîndire de Dumnezeu. Cînd umblam prin pustie, nu mergeam împreună, ci fiecare deosebit. Adeseori venind îngerul Domnului, pe fiecare din noi îl cerceta și-l mîngîia. Într-una din zile, umblînd noi prin pustie și adunînd verdețuri, eu am văzut de departe pe fratele meu mer-gînd și deodată stînd cu mirare.

Apoi, mai așteptînd puțin, s-a îngrădit cu semnul Sfintei Cruci, a sărit acel loc, care era înaintea lui ca pe o cursă și a fugit degrabă la peștera sa. Eu m-am minunat de acea mare săritură și fugire grabnică a fratelui meu și m-am dus la locul acela, ca să văd pentru ce a fugit el. Deci, mergînd, am văzut jos o grămadă de galbeni vărsați. Eu, făcînd rugăciune și dezbrăcînd mantia, am adunat într-însa aurul cel vărsat și abia am putut să-l aduc în peștera mea, nespunînd despre aceasta fratelui meu.

După aceea, m-am dus în cetate și am cumpărat o casă mare și frumoasă, avînd înăuntru cămări alese și apă curată. Acolo am zidit o biserică și am făcut o mînăstire, adunînd patruzeci de călugări. Am zidit încă și o casă de străini și o bolniță, spre odihnirea neputincioșilor. Am cumpărat sate și moșii și pe toate rînduindu-le cu îndestulare, am găsit un bărbat bun și econom și l-am pus egumen al mînăstirii aceleia. Din toate cheltuielile ce am făcut cu zidirea mînăstirii, au mai rămas 2000 de galbeni. Deci, o mie am încredințat-o egumenului, pentru trebuințele mînăstirești, iar o mie am împărțit-o săracilor, neoprindu-mi pentru mine nici un galben. Apoi, sărutînd pe egumen și pe frați, m-am întors iarăși în pustie ca să caut pe fratele meu.

Mergînd eu prin pustie, a intrat în inima mea un gînd de înălțarea minții, cum că fratele meu cu aurul ce am găsit, n-a putut să facă nici un bine, iar eu am săvîrșit o faptă mare și plăcută lui Dumnezeu. Gîndind astfel, m-am apropiat de locul acela, unde petrecea fratele meu. Acolo nu încetam tulburîndu-mă cu gîndurile, punîndu-mă pe mine mai presus decît pe el. Atunci, iată, îngerul care m-a cercetat mai înainte pe mine, m-a întîmpinat și, căutînd la mine cu ochi groaznici, mi-a zis mie cu mînie: "Pentru ce te mărești în deșert și te înalți cu gînduri de mîndrie înaintea fratelui tău? Îți spun adevărul că toată osteneala ta cea de atîta vreme, adică zidirea bisericii, rînduiala mînăstirii și toate cele ce le-ai făcut, nu se aseamănă nici cu săritura fratelui tău peste grămada de aur găsită. Pentru că el nu a sărit peste aur, ci peste prăpastia cea mare ce era între bogatul și între Lazăr. El a zburat cu aripi ușoare, așteptîndu-l sînul lui Avraam, pentru că el s-a sîrguit să placă lui Dumnezeu, iar tu oamenilor. Deci, fără asemănare este fratele tău mai înalt înaintea lui Dumnezeu, iar tu în măsura aceluia nu vei ajunge deloc, deși prin înălțarea minții te lauzi că ești mai bun. De aceea nu vei mai vedea fața lui în toate zilele vieții tale, nici vederea feței mele n-o vei cîștiga, pînă ce nu vei milostivi pe Dumnezeu cu multe lacrimi".

Îngerul, zicînd aceasta, s-a făcut nevăzut din ochii mei. Eu, grăbindu-mă, am ajuns repede la peștera fratelui meu, dar nu l-am găsit într-însa. Apoi, ridicîndu-mi glasul, am început a plînge și a mă tîngui cu amar pînă ce n-a mai rămas putere în mine. Petrecînd eu șapte zile într-o tînguire ca aceea, am auzit glasul îngerului, zicîndu-mi: "Se cade să mergi în cetatea Edesa și acolo, aproape de biserica Sfîntului Gheorghe, să te sui pe un stîlp și să petreci în pocăință, pînă ce Domnul va fi ție milostiv".

Deci, m-am dus din pustie plîngînd și venind aici, m-am suit pe stîlpul acesta pe care petrec de patruzeci și nouă de ani. Aici m-am luptat cu multe gînduri, care, ca un nor întunecat, năvăleau asupra mea și umpleau inima mea de o mîhnire nemărginită. Însă în al cincizecilea an, într-o seară de sîmbătă, tîrziu, o lumină dulce a răsărit în inima mea și a izgonit acel nor al gîndurilor. Toată noaptea aceea am petrecut-o fără somn, rugîndu-mă întru umilința inimii și udîndu-mă cu lacrimi mîngîietoare.

Sosind ziua Duminicii și fiind al treilea ceas, pe cînd cîntam cîntarea cea obișnuită de psalmi a acelui ceas, deodată mi-a stat înainte sfîntul înger, zicîndu-mi: "Pace și mîntuire ție!" Eu, mîngîindu-mă cu inima, am căzut la pămînt și am zis cu lacrimi: "Pentru ce m-ai lepădat pe mine de la fața ta și m-ai despărțit de fratele meu, căci iată zac cuprins de multe ispite". Îngerul, luîndu-mă de mînă, m-a ridicat și mi-a zis: "Pentru înălțarea minții tale și pentru că ai defăimat în gînd pe fratele tău, m-am depărtat de ochii tăi, dar nu te-am părăsit cu totul, căci nevăzut am petrecut cu tine, păzindu-te, precum mi-a poruncit Dumnezeu. Acum, pentru smerenia ta, Domnul și-a adus aminte de tine și m-a trimis ca să fiu cu tine la arătare, în veacul de acum și în cel ce va să fie. Ție ți s-a dat darul de la Dumnezeu, ca să ai înainte vedere, adică să vezi pe cei drepți și pe cei păcătoși, ca pentru cei drepți să te veselești și să te rogi pentru cei păcătoși, ca să se întoarcă de la păcate la pocăință. Fratele tău este viu și totdeauna se roagă Domnului pentru tine și-l vei vedea în viața cea fără de moarte". O, sfinte arhiereu al Domnului, iată am spus cele pentru mine!

Sfîntul Teodor, întrebîndu-l cum vede pe cei drepți și pe cei păcătoși, stîlpnicul a răspuns: "De trece pe aici vreun om drept și temător de Dumnezeu, atunci văd darul Domnului strălucind deasupra lui și sfinții îngeri luminoși, călătorind în amîndouă părțile lui, iar diavolii merg departe, neîndrăznind a se apropia. Iar dacă trece pe lîngă mine un om păcătos, atunci văd ceata diavolilor dănțuind împrejurul lui, pe cînd îngerul merge departe, tînguindu-se și mîhnindu-se pentru pierderea păcătosului. Cînd diavolii vor să piardă pe omul cel păcătos, atunci îngerul cu arma în mînă aleargă și îi gonește".

Deci, unele cuvinte ca acestea, folositoare de suflet ale acestui cuvios stîlpnic au fost primite cu multă bucurie duhovnicească în inima Sfîntului Episcop Teodor. El a mulțumit lui Dumnezeu că a putut să afle în păstoria sa pe acel bărbat plăcut lui Dumnezeu, insuflat de El și înainte văzător. De atunci mergea adeseori la dînsul spre cercetare și se îndeletnicea cu dînsul în vorbiri duhovnicești.

Sfîntul Teodor, păscînd turma lui Hristos, se sîrguia ca să piardă eresurile ce se înmulțeau. Ereticii, umplîndu-se de mînie și de iuțime în inimile lor, s-au sculat în răutatea lor și, adunîndu-se, s-au sfătuit ca înarmați să năvălească asupra bisericii. Ei au socotit să intre în biserică la ziua praznicului, în timpul cîntării sobornicești, să ucidă pe păstor și să-i risipească oile. Dar nimic n-au făcut, căci s-au împlinit cuvintele Sfintei Scripturi: Cugetat-au sfaturi deșarte în inimile lor... Astfel de cîte ori porneau spre biserică, cu răutatea cea sfătuită, puterea lui Dumnezeu îi oprea. Uneori le amorțeau mîinile, iar alteori o văpaie de foc ieșea din biserică întru întîmpinarea lor și-i gonea.

Deci, neștiind ce să mai facă, s-au abătut la alt meșteșug. Mai marii cetăților acelei țări erau agareni, că pe atunci Edesa era sub stăpînirea perșilor. Pe acești eretici, cărora le umpluse mîinile cu aur, i-a îndemnat să prade biserica lui Dumnezeu. Asemenea i-au îndemnat și asupra sfîntului arhiereu. Aceia au răpit averile bisericești, sate, țarini, vii și toate celelalte, de unde era hrana casei arhiereului și a clerului bisericesc, iar celorlalți dreptcredincioși le făceau multe răutăți și jafuri în averile lor. La aceasta se îndeletniceau mai cu seamă maniheii, care erau plini de bogății.

Arhiereul Teodor avea nevoie să meargă la Babilon, la împăratul Persiei, care se numea Mavie, și să-l roage pentru a potoli acea năpăstuire a bisericii și să facă judecată dreaptă. Mai întîi a mers la cuviosul stîlpnic, căutînd de la el un sfat de folos. Deci, stîlpnicul i-a lăudat socoteala lui și i-a proorocit cele ce erau să-i fie lui, adică calea îi va fi binecuvîntată, pentru că nu numai cele de trebuință bisericii le va isprăvi bine, dar și pe împărat îl va aduce la credința lui Hristos. Stîlpnicul l-a sfătuit ca mai întîi să caute pe Ioan, fratele lui, care petrecea într-o pustie din părțile de sus ale Babilonului și i-a dat o scrisoare. Arhiereul Teodor, sărutînd pe stîlpnic, s-a întors la episcopie. După cîteva zile, gătindu-se de călătorie și rugîndu-se destul lui Dumnezeu pentru turma sa și pentru sine, a plecat pe calea cea pusă înaintea lui.

Sosind în Babilon, s-a dus la biserica creștină și s-a înfățișat mitropolitului de acolo. Acela a primit cu bucurie pe Sfîntul Teodor și l-a odihnit pe el cu dragoste. Întrebîndu-l de pricina venirii lui, Sfîntul Teodor i-a spus cu de-amănuntul toate sfaturile cele rele ale ereticilor, întărîtările, jefuirea averilor bisericești, pătimirea și strîmtorările ce s-au făcut de către ei. Din întîmplare, erau atunci la mitropolit doi oameni împărătești, dintre care unul era mai mare între scriitorii împăratului, iar altul mai mare între doctorii lui. Și amîndoi erau creștini dreptcredincioși.

Aceștia împreună cu mitropolitul, auzind cele spuse de episcop, simțeau mare durere în inimile lor. Deci, mitropolitul a rugat pe acei oameni împărătești, ca să facă cunoscut împăratului de venirea Episcopului Teodor al Edesei. Ei au răspuns: "Nu este acum vremea potrivită, ca să aducem acestea la cunoștința împăratului, pentru că este greu bolnav și ochii lui s-au întunecat din cauza bolii, avînd pe amîndouă genele bube. Pînă și rărunchii îi sînt bolnavi, pătimind de aprindere, și credem că boala aceasta este de moarte. Deci, cine îndrăznește acum să-i pomenească de vreun lucru?" Sfîntul Teodor a zis către ei: "O, domnii mei, cine știe dacă nu l-ar tămădui Domnul prin smerenia mea". Iar ei au zis: "Dacă ești așa de iscusit, sau ai de la Dumnezeu darul tămă-duirii, atunci vremea aceasta îți este de trebuință, ca să-ți cîștigi lucrurile tale".

A doua zi, intrînd la împărat mai marele doctorilor și făcîndu-și cele obișnuite, și-a adus aminte de episcopul cel ce venise din Edesa, că este iscusit la meșteșugul tămăduirii. Iar împăratul îndată a poruncit să-l cheme. Mergînd episcopul la împărat, se ruga și cînta în sine psalmii lui David: Cel ce locuiește în ajutorul Celui preaînalt... și celelalte. Intrînd el în cămara împăratului care abia putea grăi, i-a zis acesta cu neputincios glas: "O, episcope, de poți, ajută-mi mie, cel ce sînt așa de cumplit bolnav și care sînt aproape de moarte".

Arhiereul lui Hristos, ridicîndu-și ochii spre cer și chemînd cu credință neîndoită ajutorul Domnului nostru Iisus Hristos, a poruncit să aducă un vas cu apă curată. Episcopul avea la el țărînă de la mormîntul cel primitor de viață al lui Hristos. Deci, amestecînd țărîna aceea cu apă, a poruncit ca o parte s-o bea, iar cu partea ce a rămas, i-a uns capul, fruntea, genele, ochii, pieptul și spatele și a poruncit să fie tăcere, ca să doarmă împăratul puțin. Sfîntul după ce a făcut aceasta, s-a dus la gazdă. Bolnavul a adormit un somn dulce și în vremea somnului, toată boala s-a depărtat de la dînsul. Astfel s-a întors de la pragul morții cu darul lui Hristos și cu rugăciunile Sfîntului Teodor, episcopul Edesei.

Împăratul, deșteptîndu-se din somn, a simțit că este sănătos desăvîrșit, vedea bine cu ochii și se mira foarte mult de o schimbare atît de grabnică și neașteptată. Deci, umplîndu-se de bucurie mare, a poruncit să cheme îndată pe bunul doctor, adică pe sfîntul episcop Teodor și i-a mulțumit foarte mult, dîndu-i cu dragoste mare cinste. Sfîntul a spus împăratului să primească puțină hrană. Deci, împăratul a mîncat și a băut, ca și cum nu fusese niciodată bolnav.

A doua zi, împăratul a chemat pe toți sfetnicii săi, a ieșit luminos la loc de priveliște și a stat pe un scaun înalt, arătîndu-se tuturor că este sănătos. Atunci toată mulțimea s-a bucurat de sănătatea împăratului. Iar împăratul a făcut din ziua aceea ospăț mare tuturor mai marilor cetății, ostașilor și la tot poporul de obște, ospătîndu-se și veselindu-se cu ei. Pe Sfîntul Teodor, episcopul Edesei, l-a cinstit înaintea tuturor, i-a dăruit mari daruri și-l numea pe el lumina ochilor săi.

A treia zi, împăratul, chemîndu-l pe el, i-a zis: "Omule al lui Dumnezeu, luminătorul ochilor mei, spune-mi care este pricina venirii tale aici, căci cîte îți trebuie de la stăpînirea mea, îți voi da ție". Teodor, arhiereul lui Hristos, a spus împăratului cu amănuntul toate cele ce întîmpinase biserica din partea ereticilor, asemenea și ce li se făcuse dreptcredincioșilor creștini, adică nedreptățile, năpăstuirile și strîmtorările. Împăratul, auzind aceasta, a poruncit îndată să scrie la stăpînitorii Ciliciei, Siriei și Mesopotamiei să întoarcă degrabă Bisericii Edesei toate averile ei și nedreptățile făcute creștinilor, să se pedepsească cu dreaptă judecată, iar cei ce se numesc eretici, să se întoarcă la soborniceasca Biserică. Și de nu vor voi, maniheilor să le taie limbile, iar pe nestorieni, eutihieni și severieni să-i gonească din cetate, iar bisericile lor să le dărîme pînă în temelie.

După ce a scris această poruncă a împăratului, a zis către sfînt: "Părinte, tu să stai cu noi aici cîtăva vreme, iar eu voi trimite scrisoarea cu un voievod credincios al meu ca s-o împlinească în totul. Dar să trimiți și tu cu dînsul pe unul din ucenicii tăi și să nu te îngrijești de nimic mai mult, pentru că toate se vor face după dorința ta". Astfel s-a trimis de împărat un voievod, iar de episcop trei clerici. Ajungînd ei degrabă la Edesa, toate le-au rînduit după porunca împăratului. Mulți din eretici, temîndu-se de îngrozirea împărătească, s-au supus la cei dreptcredincioși, iar cei ce trăiau neschimbați în răutatea lor, au suferit bătăi și izgoniri.

Pe cînd Sfîntul episcop Teodor petrecea în Babilon, era chemat adeseori de împărat ca un doctor. El intrînd la el și ieșind, semăna cîte puțin semințele cuvintelor lui Dumnezeu și toate acele semințe cădeau pe pămîntul cel bun al inimii împăratului, de vreme ce începuse în parte a se lumina prin cunoștința adevărului. În una din zile arhiereul a rugat pe împărat să-l lase să se ducă în pustie, pentru cîteva zile, ca să caute pe un viețuitor de care i se zisese. Împăratul, lăsîndu-l, a plecat cu doi ucenici ai săi. Depărtîndu-se de cetate, ca la o sută de stadii și fiind povățuit de Dumnezeu a aflat în pustie, la un loc neumblat, pe Cuviosul Ioan, fratele lui Teodosie Stîlpnicul, viețuind într-o peșteră întunecoasă.

Acela, ieșind în întîmpinarea episcopului, l-a chemat pe nume, atît pe el, cît și pe ucenicii lui. Deci, făcînd rugăciune, s-au sărutat unul cu altul, au șezut și s-au îndulcit cu vorbiri duhovnicești. Cuviosul Ioan se asemăna în toate cu fratele său, Teodosie Stîlpnicul. El a rugat pe Episcopul Teodor ca să săvîrșească în peștera lui Sfînta Liturghie și să-l împărtășească cu Preacuratele lui Hristos Taine. Episcopul a făcut după dorința lui, a slujit și l-a împărtășit. După ce s-a împărtășit, pustnicul s-a umplut cu totul de bucurie duhovnicească și a pus înainte masă pustnicească, plină de minunate dulcețuri, din care gustînd, au mulțumit lui Dumnezeu. Apoi iar s-au îndeletnicit cu vorbiri duhovnicești.

Starețul a zis către episcop: "Părinte, unde este scrisoarea care a scris-o către mine fratele meu, Teodosie Stîlpnicul?" Episcopul, minunîndu-se de vederea înainte a starețului, a zis către dînsul: "Părinte, cine ți-a spus că eu am scrisoarea fratelui tău?" Cuviosul stareț a răspuns: "În ceasul în care s-a scris acea scrisoare, tot atunci s-a și citit de mine, iar pe dosul aceleiași hîrtii, s-a scris răspunsul fratelui meu".

Episcopul scoțînd din săculeț scrisoarea pecetluită, a dat-o pustnicului, iar el a rugat pe episcop să desfacă pecetea și s-o citească. Deschizînd-o episcopul, a găsit pe partea cealaltă un răspuns în acest fel: "Ioan cel de pe urmă între călugării din peștera Babilonului, lui Teodosie Stîlpnicul din Siria, adevăratul meu frate, bucurie de la Domnul! Am citit scrisoarea ta, care, în ceasul cînd s-a scris, în același ceas ți-am și răspuns. Deși sîntem cu trupurile departe unul de altul, dar duhul meu petrece nedepărtat de tine și cele ce ți se descopăr ție de Dumnezeu, acelea sînt știute și de mine. Toate cîte ai scris despre sfîntul episcop, acelea toate se săvîrșesc bine prin rînduiala lui Dumnezeu; Sfînta Biserică se înmulțește, ereticii se rușinează și se izgonesc, necredinciosului împărat odată cu luminarea ochilor trupești, se luminează și la cei sufletești. Frate, fii sănătos în Domnul și te roagă Domnului Hristos pentru mine, ca în viața viitoare să ne învrednicim a ne vedea unul cu altul și a petrece împreună".

Episcopul, citind cu mirare o scrisoare ca aceea, și-a adus aminte de Proorocul Avacum, care a fost răpit din Iudeea și a zis în sine: "Dumnezeu Atotputernicul, Care a făcut de multe ori această minune, a putut și acum să facă aceasta, asemenea cu aceea, pentru că este minunat întru sfinții Săi". Sfîntul episcop Teodor a petrecut la cuviosul pustnic o zi și o noapte, iar a doua zi după săvîrșirea rugăciunilor, sărutîndu-l s-a întors la Babilon. El s-a dus înaintea împăratului, care i-a zis: "O, preaiubite părinte, aș fi voit să nu mă despart niciodată de tine în viața de acum și nici în ceea ce va să fie, pentru că sufletul meu s-a legat de tine cu legătura dragostei celei negrăite". Episcopul a răspuns: "Văd ușile deschise între mine și tine; de aceea eu nu ies afară, nici tu nu poți să intri la mine înăuntru. Deci, cînd se vor închide ușile, ne vom despărți unul de altul. De aceea bolește foarte mult sufletul meu".

Atunci împăratul a zis: "Rogu-mă ție, spune-mi ca să înțeleg, ce înseamnă ușile acestea și ce înseamnă închiderea lor?" Arhiereul, scoțînd din sînul său Sfînta Evanghelie, a zis: "Împărate, aceasta este ușa care duce la mîntuire și la petrecerea cea nedespărțită cu Dumnezeu și cu sfinții Săi". Apoi a început a-i citi din acea Sfîntă Evanghelie în singurătate, în camera cea mai dinăuntru, tîlcuindu-i în limba siriană și ismailiteană. Împăratul ascultînd cu luare aminte, se aprindea cu sufletul spre dumnezeiasca dorință, umilindu-se cu inima. Împreună cu împăratul erau acolo și trei tineri foarte credincioși, cu neamul din Arabia. Aceia, ascultînd Sfînta Evanghelie, veneau întru umilință; astfel că au petrecut pînă seara, luînd aminte la citirea Sfintei Evanghelii. A doua zi, împăratul, scăpînd de lucrurile și de gîlcevile sale a chemat pe episcopul Teodor iarăși la dînsul, ca și cum voia să se vindece de dînsul; căci cu adevărat primea doctoria sufletului său. Apoi iarăși toată ziua aceea a ascultat tîlcuirile Evangheliei și învățăturile Mîntuitorului. Deci, împreună cu el, au crezut în Hristos și cei trei tineri credincioși ai lui.

După aceasta arhiereul le-a poruncit să se gătească pentru Sfîntul Botez, poruncindu-le să postească și învățîndu-i a se ruga lui Dumnezeu. El le-a scris în limba lor rugăciunile "Sfinte Dumnezeule", "Tatăl nostru" și altele. Apoi le-a poruncit să învețe simbolul credinței, adică "Crezul". Toate acestea se făceau în taină, ca să nu afle agarenii, pentru că împăratul se temea, ca să nu se scoale împotriva sa. Episcopul venea la împărat în toate zilele, și de obicei îl învăța pe el și pe acei tineri tainele sfintei credințe, iar după puțin timp i-a botezat în taină, dînd împăratului numele de Ioan. După aceea, săvîrșind Sfînta Liturghie chiar în palatul împărătesc, i-a împărtășit pe ei cu sfintele și dumnezeieștile Taine ale lui Hristos. De acest lucru mare bucurie a cuprins pe împărat; asemenea s-a bucurat și episcopul Teodor și cei trei tineri. S-au bucurat și sfinții îngeri de întoarcerea păcătoșilor; iar în palatele cele dinlăuntru ale împăratului se făcea ospăț duhovnicesc, dănțuind împreună cu cereștile puteri.

Împăratul Ioan, cel nou luminat, avînd înaintea ochilor săi pe Răscumpărătorul neamului omenesc, pe Iisus Hristos, Care a pătimit pe cruce, dorea să aibă o parte din cinstitul lemn al Domnului, cel de viață făcător. Dar, de vreme ce pe atunci lemnul Sfintei Cruci nu se găsea în Ierusalim, pentru că fusese luat mai dinainte de către împărații greci și dus în Constantinopol, a fost nevoie ca Episcopul Teodor să se ducă la Constantinopol cu scrisoarea împărătească de rugăminte. Această scrisoare era scrisă astfel: "Preaînaltului și dreptcredinciosului Mihail, stăpînitorul și împăratul grecilor, împreună cu dreptcredincioasa și de Dumnezeu înțeleapta maica sa, Teodora, Ioan împăratul Persiei întru Domnul dorește să vă bucurați. Mulțumesc Preabunului Dumnezeu, Cel ce m-a izbăvit de înșelăciune și m-a povățuit spre pocăința adevărului cuprins în Sfînta Evanghelie și spre mărturisirea credinței creștine. Rog pe împărăția voastră să-mi dăruiți și mie o parte din lemnul cinstitei și de viață dătătoarei Cruci, pe care S-a răstignit Domnul Hristos, căci pe acela voiesc să-l am spre apărarea mea".

Împăratul Ioan a trimis scrisoarea aceasta însoțită cu multe daruri la împăratul grecesc, prin Sfîntul Episcop Teodor. El, ajungînd la Constantinopol cu scrisoarea și cu darurile împărătești, a fost primit cu cinste, atît de împărat, cît și de patriarh. În acel timp, se întîmplase că o dureau ochii pe Teodora, mama împăra-tului, căci, punîndu-i-se albeață pe ochi, i se întunecase vederea. Episcopul Teodor, luînd țărîna ce o avea la el de pe Mormîntul Domnului și, amestecînd-o cu apă curată, a uns ochii și a tămă-duit-o; dar nu numai împărătesei, ci și la alți mulți neputincioși le-a dat sănătate.

După aceasta, împăratul a poruncit să facă pentru Sfînta Cruce un sicriaș de aur de mult preț, împodobit cu pietre scumpe și cu mărgăritare. A pus într-însa o parte din cinstitul lemn al făcătoarei de viață Cruci a Domnului. După aceea a răspuns împăratului Persiei, astfel: "Mihail, cel ce crede în Hristos Dumnezeu, singur stăpînitor al tuturor grecilor, lui Ioan, iubitul blîndeților noastre, împăratului Persiei, în Domnul să se bucure. Am primit scrisoarea ta cea plină de toată credința și ne-am bucurat foarte mult, și mulțumim lui Dumnezeu că te-a scos din întuneric la lumina Lui cea minunată, spre moștenirea vieții veșnice și a împărăției celei fără de sfîrșit. Iată, acum te-ai făcut fiu al lui Avraam, iar nu al lui Ismail și fecior al Sarrei, iar nu al Agarei. De aceea fericim înțelegerea ta, că ai cunoscut pe Hristos, Împăratul cel adevărat. Astfel să petreci pînă la sfîrșit, întru credința lui Hristos și întru poruncile Lui. Iar cererea ta am primit-o cu bucurie. Acest cinstit lemn al făcătoarei de viață Cruce a Domnului, să-ți fie spre apărare de toți vrăjmașii văzuți și nevăzuți, și spre fericita nădejde a vieții ce va să fie".

O scrisoare ca aceasta, cu o parte din lemnul Crucii cel de viață purtător și cu o icoană a Mîntuitorului, a încredințat-o împăratul grecesc Sfîntului Teodor, episcopul Edesei, împreună cu multe daruri, către împăratul Persiei. Episcopul Teodor, întorcîndu-se la cel ce l-a trimis, a trecut și pe la păstoriții săi din cetatea Edesei, unde a veselit mult turma oilor celor cuvîntătoare. Apoi, cercetînd și pe Cuviosul Teodosie Stîlpnicul, n-a mai zăbovit mult la Edesa, ci s-a dus în Babilon. El, pretutindeni pe unde trecea, tămăduia toate bolile în popor, pe de o parte, prin punerea făcătorului de viață lemn al Domnului și al țărînei de la Mormîntul Lui, iar pe de alta, prin sfintele sale rugăciuni. Cînd a venit la împăratul Ioan, a fost primit de el cu negrăită bucurie. Deci el, închinîndu-se pînă la pămînt înaintea lemnului Sfintei Cruci și a icoanei Mîntuitorului, sărutîndu-le pe dînsele cu lacrimi, le-a pus în camera sa, așezînd cu mîinile sale înaintea acelor sfințenii o candelă neadormită, iar scrisoarea împăratului grec a citit-o cu multă dragoste.

Sfîntul Teodor, zăbovind în Babilon cîtăva vreme, a făcut multe tămăduiri cu darul lui Hristos. El gonea diavolii din oameni și pentru aceasta creștinii se bucurau foarte mult, iar turcii și evreii se topeau de mare zavistie. Pe atunci era între jidovi unul mai mare al soborului evreiesc și învățător al legii lor. Acela a îndemnat pe mai-marii perșilor și ai turcilor să vorbească cu împăratul, să poruncească să se facă în public întrebare creștinilor cu iudeii pentru credință. Împăratul, știind că robii Domnului Hristos nu vor fi biruiți, se învoi la dorința lor. Șezînd împăratul pe un scaun înalt, învățătorul de lege al evreilor stătea singur împotriva învățătorilor și arhiereilor creștini, ai mitropolitului Babilonului și ai episcopului Edesei. Acel evreu era vorbitor îndemînatic și se mîndrea de înțelegerea sa. Începînd jidovul a grăi, scotea din necurata lui gură cuvinte proaste, bîrfeli și multe hule împotriva Domnului nostru Iisus Hristos.

Atunci Sfîntul Teodor, umplîndu-se de rîvnă dumnezeiască, a făcut semn cu mîna ca să fie tăcere și a zis către evreu: "Dacă ai fi vorbit ceva din așezămîntul lui Moise și de la alți prooroci și ai fi pus întrebare înaintea noastră, ți-am fi răspuns. Dar tu ți-ai deschis gura cea multvorbitoare pentru hulire și spre cuvinte mincinoase, și nu spui ceea ce au vestit proorocii mai înainte, ci cele ce tatăl tău satana îți spunea ție, ca unui fiu al diavolului ce ești, fiind plin de toată răutatea și nedreptatea. Deci, împotriva vorbirii tale celei mult hulitoare și mincinoase, un cuvînt al lui David îți grăiesc: Mute să fie buzele cele viclene, care grăiesc cu mîndrie și cu defăimare fărădelege asupra dreptului!" Atunci îndată acel mare vorbitor evreu a rămas fără glas și hulitoarea lui limbă s-a legat cu amuțirea, încît nimic n-a mai putut vorbi.

Văzînd aceasta, evreii s-au rușinat, creștinii s-au veselit, iar perșii și turcii s-au mirat. În acea vreme, împăratul se bucura cu duhul și slăvea puterea lui Iisus Hristos. După aceea el a poruncit ca pe acel evreu învățător de lege, care era bătut de Dumnezeu cu muțenia, să-l bată fără cruțare cu vine de bou și să-l închidă în temniță. Asemenea a bătut și pe ceilalți fruntași evrei și i-a izgonit din soborul acela cu necinste și cu ocări. După trei zile, acel evreu care era aruncat în temniță, neputînd să vorbească, a scris pe hîrtie către Sfîntul Episcop Teodor, cerînd milă și făgăduind că se va face creștin. Episcopul Teodor, înștiințînd pe împărat despre aceea, a scos pe evreu din temniță.

Deci, căzînd la picioarele lui, cerea botezul cu mîinile prin facere de semne, pentru că gura lui era mută. Drept aceea, învățîndu-l pe el episcopul, cînd l-a băgat în sfînta scăldătoare a Botezului și a chemat asupra lui numele Preasfintei Treimi, îndată s-a dezlegat limba lui și a început a preamări pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfîntul Duh. El mărturisea că Iisus Hristos este cu adevărat Fiul lui Dumnezeu Celui viu, Care S-a propovăduit de Lege și de prooroci. Astfel s-a făcut jidovul creștin. El a fost numit din Sfîntul Botez, Samon. La aceasta căutînd și alți evrei, au primit sfînta credință și s-au botezat. Asemenea, mulți din turci au crezut în Hristos și în taină păzeau credința, temîndu-se de judecători și de stăpînitorii neamului lor, ca să nu fie munciți de dînșii.

Trecînd cîteva zile după aceasta, Sfîntul Teodor a voit să meargă la Cuviosul Ioan Pustnicul și a spus și împăratului despre aceasta. Împăratul i-a zis: "Aș voi și eu să văd pe acel plăcut al lui Dumnezeu și să aud cuvintele lui". Răspuns-a sfîntul: "Bună este dorința ta, deoarece, dacă îl vei vedea, multe vei folosi de la el, pentru că este foarte duhovnicesc și are darul proorociei. El îți va spune cele ce vor să fie, ca și pe cele de față". Astfel s-au sfătuit amîndoi să meargă împreună la pustnic; împăratul făcîndu-se că merge la vînătoare și că va zăbovi cîteva zile pe acolo, vînînd fiare sălbatice prin pustie. Deci, au ieșit cu mulțime de slujitori și ostași, avînd împreună cu el și pe Episcopul Teodor ca pe un doctor nedespărțit. Ei au străbătut prin munții și prin văile pustiului, cîștigînd mult vînat. Cînd s-au apropiat de locul peșterii, unde petrecea pustnicul, a împrăștiat slugile în dreapta și în stînga, ca să caute fiare sălbatice, iar el cu puțini tovarăși au rămas acolo. Deci, mergînd și mai aproape, i-a lăsat și pe aceia, afară numai de trei credincioși tineri luminați, pe care i-a luat cu el. Asemenea, Episcopul Teodor a luat pe ucenicul lui, Vasile, care a scris viața acestuia și au mers la sfîntul pustnic.

Cuviosul Ioan, văzînd înainte cu duhul venirea împăratului și a episcopului, a ieșit în întîmpinarea lor, purtînd în mîini foc și tămîie. Deci, închinîndu-se lor, i-a sărutat și i-a băgat în peștera sa și vorbea cu ei cele de folos. Zis-a pustnicul către împărat: "Fericit ești, împărate, că ai fugit de întuneric și te-ai învrednicit să fii fiu al luminii. Fericit ești că ai lepădat cele deșarte și mincinoase și ai iubit adevărul care te duce pe tine în viață. Fericit ești căci, cu cunună mucenicească, ai să te încununezi și în locul vremelnicei împărății pămîntești vei cîștiga împărăția cea cerească și veșnică. Slavă lui Dumnezeu, Unul Singur în Treime, că te-a scos din groapa patimilor și din adîncul spurcăciunilor! El a pus picioarele tale pe piatră, a îndreptat pașii tăi și a pus în gura ta cîntare nouă".

După aceasta, cuviosul stareț a pus înaintea celor ce veniseră hrană pustnicească și apă. Gustînd ei, au mulțumit lui Dumnezeu, iar împăratul a zis: "Cu adevărat vă spun că niciodată în zilele împărăției mele nu s-a îndulcit gura mea de o mîncare și de o băutură ca de aceasta de astăzi! Adevărat este, duhovnicescul meu părinte, că tu ești împărat, iar eu sînt sărac și scăpătat!" Starețul a răspuns: "Dumnezeu degrabă îți va da să cîștigi împărăția cea adevărată, căci la mine săracul ai venit ca să mă cercetezi". Atunci împăratul i-a dat mult aur, pe care el nu l-a primit zicînd: "Cel ce petrece în pustie n-are nevoie de aur, dar să-l împarți săracilor în cetate și vei lua însutit în cer". Împăratul se minuna de viața cuviosului stareț ce se asemăna cu a îngerilor. După multă vorbire, sărutîndu-l și învrednicindu-se de binecuvîntarea și rugăciunea aceluia, s-au dus.

Adunîndu-se slujitorii și ostașii lui, cu toții s-au întors în cetate. Împăratul a zis către Sfîntul Teodor: "Multe mulțumiri sînt dator să-ți dau ție, sfinte părinte, că m-ai învrednicit a vedea un om cu adevărat ceresc, căruia toată lumea nu-i este vrednică". După aceasta, nevoile turmei sale atrăgeau pe bunul păstor Teodor, pentru că se temea ca nu cumva să intre iarăși ereticii, ca niște lupi răpitori, și să vatăme oile cele cuvîntătoare. Deci, a rugat pe împărat să-l lase să plece în Edesa. Împăratul, plîngînd, a zis: "Părinte, după plecarea ta nu nădăjduiesc că voi petrece mult între cei vii, pentru că nu vreau să fiu cinstitor de Dumnezeu noaptea, nici să mă numesc creștin în taină. De aceea mergi cu pace la locul tău și să iei cu tine cinstitul lemn al Crucii Domnului cea făcătoare de viață, ca, după sfîrșitul meu, să nu fie călcat de picioarele necredincioșilor. De vei auzi de mine, după anul acesta, că sînt între cei vii, să vii iarăși să mă cercetezi și să aduci acest cinstit lemn, iar de vei avea știință de mine că m-am sfîrșit, atunci să te rogi pentru odihna sufletului meu".

Împăratul, zicînd aceasta, a dat Sfîntului episcop Teodor mult aur și argint și tot felul de lucruri de mult preț, unele spre împodobirea dumnezeieștilor biserici, iar altele spre împărțire la săraci și scăpătați. Deci, sărutîndu-se unul cu altul, s-au despărțit cu multe lacrimi. Episcopul, pornind în calea sa, a lăsat în Babilon pe unul din credincioșii săi, ca să vadă ce va fi după dînsul. Plecînd din Babilon, a ajuns cu bine în Edesa la oile sale.

După plecarea Sfîntului Teodor la locul său, trecînd puțină vreme, Ioan, binecredinciosul împărat al Babilonului, nevrînd mai mult ca să ascundă sub obroc credința și dragostea sa cea fierbinte pe care o avea în taină către Hristos, ci vrînd să o arate la toată lumea prin fapte, a chemat la sine pe toți boierii și voievozii săi și pe rînduitorii de cetăți, și le-a zis: "Taina lui Dumnezeu vreau să vă spun, și nimeni să nu fie necredincios cuvintelor mele. Mi s-a descoperit de la Dumnezeu, că s-a apropiat sfîrșitul vieții mele și nu după multe zile mă voi duce din viața aceasta. Deci, vă poruncesc ca mîine dimineață să vă adunați cu tot poporul la mine în cîmp - spunîndu-le numele locului -, pentru că așezămîntul meu voiesc să vi-l spun vouă".

Aceasta zicînd-o, i-a liberat mîhniți. Deci, a poruncit propo-văduitorilor să strige prin cetate, ca de dimineață tot poporul să se adune în cîmpul acela. El însuși a petrecut toată noaptea în rugăciuni și foarte de dimineață a chemat pe mitropolit, căruia i-a spus scopul său și pe care l-a rugat să săvîrșească Sfînta Liturghie în cămara cea mai dinăuntru a palatului. Făcîndu-se slujba, s-a împărtășit cu multă umilință din mîinile mitropolitului cu dumnezeieștile Taine ale lui Hristos și, dăruind arhiereului daruri de mult preț, l-a liberat. După aceea a încălecat pe un cal împodobit cu îmbrăcăminte împărătească și a ieșit din cetate cu slavă la cîmpul numit. Acolo se adunase mult popor: perși, ismailiteni, evrei și creștini, toți boierii și stăpînitorii. Acolo a fost pregătit un loc înalt și un scaun împărătesc pus pe el, ca el să fie văzut de tot poporul. Toți cei din adunarea aceea se mirau, și unul pe altul se întrebau: "Ce înseamnă aceasta și despre ce va vorbi împăratul?" Venind împăratul, a șezut pe scaunul său și, alinîndu-se puțin, a poruncit să fie tăcere.

Sculîndu-se el de pe scaun, a început a vorbi cu glas mare astfel: "Ascultați voi toți: perși, turci, evrei și tot poporul creștinesc cel ales! Eu sînt creștin și numele meu este Ioan; cred în Tatăl și în Fiul și în Sfîntul Duh, într-o dumnezeire în trei Ipostasuri, pentru că nu este altă credință dreaptă, în partea cea de sub cer, decît numai credința creștină. Și, de vreme ce Domnul meu Iisus Hristos a zis în Evanghelie: Tot cel ce Mă va mărturisi pe Mine înaintea oamenilor, îl voi mărturisi și Eu pe el înaintea Tatălui meu Care este în cer..., pentru aceasta Îl mărturisesc înaintea cerului și a pămîntului, înaintea îngerilor și a oamenilor". Acestea zicîndu-le a scos din sînul său o cruce de aur, împodobită cu pietre de mare preț și a ridicat-o sus ca s-o vadă toți; apoi, însemnîndu-se cu Sfînta Cruce și închinîndu-se pînă la pămînt, privind spre răsărit, a sărutat-o, zicînd: "Mă închin Crucii Tale celei cinstite, Hristoase, și pe Tine te știu de Dumnezeu și Mîntuitor al meu. Ție Îți înalț slavă, împreună cu Cel fără de început al Tău Părinte și cu Preasfîntul și bunul și de viață făcătorul Tău Duh, în veci. Amin!"

Toți auzind acestea s-au mirat și stăteau ca niște muți. Apoi boierii și voievozii cu ceilalți stăpînitori, umplîndu-se de mînie, au strigat: "Să se ucidă batjocoritorul credinței noastre!" Și, năvălind asupra împăratului cu săbiile și cu sulițele, l-au rănit mult și l-au ucis. Împreună cu dînsul au ucis și pe cei trei tineri credincioși, care mărturiseau numele lui Hristos. Astfel s-a sfîrșit în Babilon mucenicește binecredinciosul împărat Ioan, împreună cu cei trei tineri ai săi, în a treia zi a lunii mai. Atunci creștinii, văzînd ceea ce se făcuse, s-au temut de mînia perșilor și fugind din priveliște, s-au ascuns. Iar trupul cel împărătesc a fost aruncat în cîmpul acela, neîngropat.

În noaptea următoare, sfîntul răbdător de chinuri s-a arătat la acei mari stăpînitori, zicîndu-le cu multă îngrozire: "Degrabă să dați trupul meu mitropolitului creștin, ca să-l îngroape, iar de nu, îndată vă voi pierde!" Aceia deșteptîndu-se din somn și adunîndu-se dimineața, și-au spus unul altuia vedenia, și s-au spăimîntat. Atunci îndată au trimis la mitropolitul creștin, poruncindu-i să ia trupul împăratului și să-l îngroape. Mitropolitul, mergînd degrabă, a luat mucenicescul trup al sfîntului împărat Ioan, împreună cu trupurile celor trei tineri ai lui, le-a adus în biserică și le-a îngropat cu cinste. La mormîntul lor se făceau multe minuni, căci multe tămăduiri se dădeau la tot felul de boli, pe care le cîștigau, nu numai creștinii, ci și perșii care se plecau la credința creștină.

În aceeași noapte, după uciderea sa, sfîntul împărat Ioan s-a arătat în vedenie Sfîntului Episcop Teodor din Edesa, îmbrăcat în haină albă, care strălucea cu lumină negrăită. El avea pe cap cunună minunată, a cărei frumusețe nu este cu putință s-o spună nici o limbă omenească. Și a zis către episcop: "Iată, cinstite părinte, Domnul Hristos m-a preamărit cu multă slavă și m-a numărat în ceata mucenicilor, pentru că ieri am mărturisit înaintea tuturor Preasfîntul Lui nume, și am fost ucis de perși și de turci. Iar sufletul meu, ieșind din temnița cea trupească, a cîștigat bunătățile cele propovăduite de tine. Tu ești binecuvîntat de Dumnezeu, că te-ai făcut mijlocitorul mîntuirii mele și, iată, mă rog Stăpînului celui de obște să-ți poruncească să vii la mine, ca împreună să ne îndulcim de fericita viață în darul Preasfintei Treimi".

Sfîntul Episcop Teodor, deșteptîndu-se din somn, a mers la Cuviosul Teodosie Stîlpnicul și i-a spus vedenia care i se făcuse lui. El îl încredința că acea vedenie este adevărată, că și lui i s-a descoperit asemenea de la Dumnezeu. După cîteva zile, a venit de la Babilon slujitorul pe care-l lăsase acolo și a spus sfîntului episcop cu de-amănuntul toată întîmplarea aceea, adică cum a pătimit pentru Hristos binecredinciosul împărat Ioan cu cei trei tineri. Sfîntul Teodor s-a bucurat cu duhul, mulțumind lui Dumnezeu că osteneala lui n-a fost în zadar, ci a adus atît de frumos rod în împărăția cerească.

După aceasta, trecînd puțină vreme, Cuviosul Teodosie a văzut, prin descoperire, pe fratele său, Ioan pustnicul, ducîndu-se către Domnul și despre aceasta a spus arhiereului. După aceea, însuși Cuviosul Teodosie, îmbolnăvindu-se puțin, a murit și a fost îngropat de episcop în biserica Sfîntului Mare Mucenic Gheorghe, unde era mînăstirea sfintelor pustnice. Trecînd trei ani de la moartea Sfîntului împărat Ioan, s-a arătat acel răbdător de chinuri iarăși Sfîntului Teodor, cu asemănarea arătării celei dintîi, și a zis: "Părinte, vino că te cheamă Hristos. El a voit ca amîndoi să viețuim împreună în împărăția Lui și să ne săturăm de lumina Lui cea dulce". Din această vedenie, arhiereul lui Hristos, Teodor, a cunoscut că se apropie plecarea lui către Dumnezeu. Deci, rînduind bine toate cele pentru Biserica Edesei și pentru poporul cel dreptcredincios, a dat binecuvîntare și pace oilor celor cuvîntătoare, și-a lăsat păstoria și s-a dus la Ierusalim.

Acolo, închinîndu-se Mormîntului lui Hristos cel primitor de viață, a mers la Lavra Sfîntului Sava, unde altădată se călugărise, și s-a sălășluit în chilia sa cea sihăstrească de mai înainte. Petrecînd într-însa trei săptămîni, s-a mutat în locașul cel nefăcut de mîna omenească, dîndu-și sfîntul său suflet în mîinile lui Dumnezeu, în 9 zile ale lunii iulie.

Deci, venind preasfințitul patriarh al Ierusalimului cu episcopii, au îngropat cu cinste, în aceeași lavră, trupul cel mult ostenit al plăcutului lui Dumnezeu, slăvind pe Tatăl și pe Fiul și pe Sfîntul Duh, pe un Dumnezeu în Treime, Căruia și de la noi păcătoșii să-I fie cinste, slavă, închinăciune și mulțumire, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.


La începutul paginii | Viețile Sfinților pe luna iulie


Copyright © 1999-2016 Pagini Ortodoxe Românesti. Toate drepturile rezervate.



Home | Vietile Sfintilor | Calendar | Predici ale Parintelui Cleopa | Acatistier | Links | Cauta in site