Make your own free website on Tripod.com
Home | Vietile Sfintilor | Calendar | Predici ale Parintelui Cleopa | Acatistier | Links | Cauta in site


Cuviosul Atanasie Atonitul
(5 iulie)


Viețile Sfinților pe luna iulie

Preacuviosul Atanasie, cel vrednic de laudele celor fără de moarte, a crescut în viața cea muritoare și omenească în cetatea cea mare Trapezunda și a învățat carte în Bizanț, iar munții Chimenului și ai Atonului l-au adus pe dînsul ca dar lui Dumnezeu. Părinții lui erau de neam bun și dreptcredincioși. Tatăl lui era din Antiohia, iar maica sa din Colhida și viețuiau în Trapezunda. Deci mai înainte de nașterea Cuviosului Atanasie tatăl său a murit, iar maica sa, născîndu-l și luminîndu-l prin Sfîntul Botez, s-a dus către Dumnezeu în urma bărbatului său. Numele pruncului din botez a fost Avramie. El rămînînd din scutece sărman de părinți, l-a luat o călugăriță din cele de bun neam și l-a hrănit.

Încă din vîrsta prunciei se arătau într-însul semnele vieții lui, care aveau să fie, cînd va ajunge bărbat desăvîrșit, pentru că pruncul, deși era mic, însă se arăta înțelept în toate și bun la obiceiuri. Deci, făcînd jocuri copilărești cu cei de o vîrstă cu el, aceia nu-l puneau pe Avramie împărat sau voievod, ci egumen. Și cu dreptate, căci din copilărie se deprindea la viața monahicească, văzînd pe monahia care-l creștea, petrecînd în rugăciuni și în postiri. Deci, el se sîrguia să-i urmeze ei pe cît era cu putință, postind și făcînd rugăciuni; crescînd cu trupul și cu înțelegerea, a trecut vîrsta pruncească și, dîndu-se la învățătura gramaticii, sporea mai mult decît vîrstnicii.

În acea vreme, călugărița aceea care i-a fost în loc de maică, s-a dus către Domnul. După aceea, pruncul Avramie, rămînînd sărman a doua oară, plîngea ca după maica sa cea adevărată și dorea ca să meargă în Bizanț pentru căutarea înțelepciunii cărților. Această dorință a lui a fost rînduită de Dumnezeu, Care se îngrijește de cei sărmani:

În vremea aceea, împărățind peste greci dreptcredinciosul împărat Roman, unul din famenii palatului a fost trimis la Trapezunda ca să adune de la tîrguri dajdia cea împărătească. Acela, văzînd pe copilul Avramie frumos la vedere cu trupul și cu sufletul, l-a luat cu sine în Bizanț și l-a încredințat unui dascăl, bărbat ales, cu numele Atanasie, spre învățătura filosofiei. Deci, în scurtă vreme s-a făcut ucenicul ca și dascălul.

În acei ani, era în Bizanț un voievod, anume Zefinazer, care luase ca soție fiului său pe o rudenie de-a lui Avramie. Acela, cunoscînd pe Avramie, l-a luat în casa sa. Dar tînărul Avramie, deși petrecea în casă bogată și îndestulată cu toate desfătările de hrană, însă nu se lăsa de înfrînarea cea pustnicească, pe care o deprinsese de la călugărița care-l hrănise. Astfel, nu voia să mănînce la masa cea domnească, nici nu-i plăcea să guste bucate alese, ci își împlinea nevoia foamei sale cu verdețuri nefierte și cu poame. El era atît de treaz, încît adeseori, vrînd să biruiască somnul cel firesc, umplea ligheanul cu apă și-și spăla fața sa, ori de cîte ori adormea, ca să nu se îngreueze de somn. Astfel se chinuia în tot felul, omorîndu-și trupul și robindu-l pe el duhului.

Pentru o viață îmbunătățită ca aceasta și pentru înțelegerea cea multă a lui era iubit tuturor. Vestea aceasta a venit chiar la cunoștința împăratului și a fost pus dascăl de dînsul în școală, asemenea cu dascălul Atanasie. Dar, de vreme ce învățătura lui Avramie se lăuda mai mult decît a lui Atanasie și se adunau mai mulți ucenici la Avramie decît la Atanasie, de aceea Atanasie, dascălul lui Avramie, care i-a fost mai înainte ucenic, a început a-l pizmui și a-l urî. Acest lucru înțelegîndu-l fericitul Avramie, nu după multă vreme, și-a lăsat rînduiala dăscăliei, nevrînd să fie supărător dascălului său, și s-a dus să viețuiască în casa celui mai sus zis voievod, petrecînd în obișnuita sa faptă bună. După aceasta, împăratul a poruncit voievodului să meargă pentru o trebuință pe Marea Egee. Voievodul, plecînd, a luat cu sine și pe Avramie, pentru dragostea cea multă ce o avea către dînsul și a plecat la Avid și de acolo a ajuns la Lemnos.

Văzînd Avramie Muntele Atonului, i-a plăcut foarte mult și gîndea să se sălășluiască în el. După ce s-a săvîrșit slujba împărătească, s-a întors acasă. Apoi a venit la Constantinopol. Dar, venind acolo din Mînăstirea Chimenului, după rînduiala dumnezeiască Cuviosul Mihail, numit Malein, Avramie, înștiințîndu-se și auzind de viața lui cea plăcută lui Dumnezeu, s-a bucurat și a mers la dînsul. Vorbind el cu starețul, s-a îndulcit și s-a folosit de cuvintele lui cele insuflate de Dumnezeu. Și astfel s-a cuprins mai fierbinte de dorința ca să se lepede de lume și să slujească lui Dumnezeu în rînduială monahicească. El a descoperit gîndul său cuviosului și i-a spus cele pentru sine, adică, de unde este, de ce neam, cum a fost crescut și pentru ce petrece în casa voievodului.

Cuviosul, văzînd că are să fie vas ales al Sfîntului Duh, l-a iubit foarte mult și-l învăța pentru mîntuire, semănînd în inima lui, ca într-un pămînt bun, semințele cuvintelor lui Dumnezeu, ca să aducă rod însutit de fapte bune. Îndeletnicindu-se el cu vorba cea duhovnicească, a venit spre cercetare la Cuviosul Mihail nepotul său, Nichifor, voievodul Răsăritului, care mai pe urmă a fost împăratul grecilor. Vorbind cu cuviosul, unchiul său, a văzut pe tînărul Avramie și a întrebat pe stareț despre dînsul cine este. Sfîntul i-a spus toate despre Avramie și că voiește să se facă monah. De atunci Avramie s-a făcut cunoscut lui Nichifor.

După cîteva zile, Cuviosul Mihail întorcîndu-se din Constantinopol la mînăstirea sa, Avramie n-a mai voit să stea în mijlocul zgomotului lumesc, ci, defăimînd toate cele lumești și retrăgîndu-se din dragoste la cuviosul, s-a dus, vrînd să se facă monah. Ajungînd la locașul Chimenului, s-a aruncat la picioarele sfîntului stareț Mihail, rugîndu-l cu lacrimi să-l îmbrace în chipul monahicesc și să-l numere în turma cea aleasă a oilor celor cuvîntătoare din ograda lui Hristos. Cuviosul Mihail l-a primit cu dragoste și îndată, fără să-l mai treacă prin cei începători, l-a tuns în călugărie ca pe un iscusit, pentru că vedea într-însul rîvna cea aprinsă a dragostei către Dumnezeu, numindu-l Atanasie în loc de Avramie. În mînăstirea aceea, nefiind obicei să se îmbrace monahii la tundere cu cămăși de lînă, fericitul Mihail a îmbrăcat pe Atanasie cu cămașă de lînă ca într-o platoșă, întrarmînd pe ostașul cel viteaz al lui Hristos împotriva potrivnicilor.

Atanasie rugă pe sfîntul stareț să-i dea lui poruncă să mănînce o dată pe săptămînă. Dar înțeleptul povățuitor, tăind voia ucenicului său, i-a poruncit să primească hrană a treia zi. Atanasie făcea toate slujbele mînăstirești și bisericești care i se porunceau, arătînd osîrdie în nevoințele călugărești. Iar în vremea care-i prisosea din lucrările mînăstirești, se îndeletnicea cu scrierea sfintelor cărți, după porunca părintelui său. El era iubit de toți frații și pentru această iubire de osteneală a lui, în patru ani s-a arătat desăvîrșit în viața monahicească.

Apoi i s-a poruncit de Cuviosul Mihail, să viețuiască în liniște, într-o chilie ce era în pustie la un loc departe de mînăstire ca de o stadie și i-a dat poruncă starețul pentru post, să nu mai mănînce a treia zi, precum se obișnuise, ci a doua zi să guste pîine uscată și puțină apă. Iar la toate praznicile dumnezeiești ale Preasfintei Născătoare de Dumnezeu și în zilele de Duminici, începînd de cu seară pînă la al treilea ceas din zi, i-a poruncit să petreacă fără de somn în rugăciuni și în preamărirea lui Dumnezeu.

Trecînd cîtăva vreme, Nichifor, voievodul Răsăritului, nepotul Cuviosului Mihail, săvîrșind slujba cea împărătească și trecînd din întîmplare pe lîngă locul acela, a mers în mînăstirea unchiului său Mihail. Vorbind cu dînsul, și-a adus aminte și l-a întrebat, zicînd: "Părinte, unde este copilul Avramie, pe care l-am văzut la tine în Constantinopol?" Starețul a răspuns: "Se roagă lui Dumnezeu pentru mîntuirea voastră, căci acum este monah și s-a numit Atanasie din Avramie". Atunci s-a întîmplat că era cu Nichifor și fratele lui, Leon patriciul. Auzind amîndoi de viața îmbunătățită a lui Atanasie, au dorit să-l vadă. Deci, starețul neoprindu-i, au mers la Atanasie, care i-a întîmpinat și a vorbit cu dînșii cuvinte din duhovniceasca înțelepciune, pentru că gura lui era plină de darul Duhului Sfînt. Ei s-au îndulcit atît de mult din cuvintele lui, încît doreau să petreacă pururea cu dînsul, de le-ar fi fost cu putință a se libera de dregătoriile lor și de zgomotul lumii.

Întorcîndu-se ei la Cuviosul Mihail, au zis către dînsul: "Părinte, îți mulțumim că ne-ai arătat comoara pe care o ai ascunsă în țarina păstoriei tale". Deci starețul, chemînd pe Atanasie, i-a poruncit ca iarăși să întindă cuvînt de învățătură pentru mîntuirea sufletelor celor ce veniseră. Căci darul Domnului lucra atît de mult prin gura lui Atanasie, încît cei ce auzeau cuvintele lui, se umpleau și se sfărîmau cu inimile lor și plîngeau. Deci, însuși starețul se minuna de darul învățăturii lui.

Din acea vreme, voievodul Nichifor și Leon patriciul au iubit foarte mult pe fericitul Atanasie. Nichifor, luîndu-l la o parte, i-a descoperit gîndul său, zicînd: "Doresc, părinte, să mă înstrăinez de viforul cel lumesc și, scăpînd de grijile vieții, să slujesc lui Dumnezeu în liniștea monahicească. Această dorință s-a aprins în mine mai mult din cuvintele tale cele insuflate de Dumnezeu și am nădejde în sfintele tale rugăciuni că-mi voi cîștiga dorința". Fericitul Atanasie i-a răspuns, zicînd: "Pune-ți spre Dumnezeu nădejdea ta și El va rîndui pentru tine, precum va voi". Astfel vorbind din destul, voievodul și patriciul s-au dus în calea lor cu mult folos pentru sufletele lor.

Cuviosul Mihail voia să facă pe Atanasie, după sine, egumen al mînăstirii, căci el îmbătrînise și se apropiase de sfîrșit. Atanasie, înștiințîndu-se de aceasta, deși nu voia să se despartă de iubitul său părinte, însă, temîndu-se de greutatea începătoriei, s-a judecat a fi nevrednic de rînduiala păstoriei. Deci a fugit de acolo și umbla prin Muntele Atonului, înconjurînd pe părinții cei din pustie, îndemnîndu-se spre mai multă nevoință, din viețile lor cele îmbunătățite. El, găsind pe cîțiva frați petrecînd prin crăpăturile pietrelor aproape unul de altul, s-a sălășluit lîngă aceia și urma vieții lor celei aspre, pentru că ei nu aveau nici o grijă de trup, nici de acoperămînt, nici de hrană, nici de vreun alt cîștig; ci gerul, zăduful și foamea le răbdau cu plăcere pentru Dumnezeu. Nevoia cea trupească o îndestulau cu poame sălbatice care creșteau prin pustia aceea și din care gustau puțin la vremea lor.

În acea vreme, Cuviosul Mihail Malein s-a dus către Domnul; iar Atanasie, înștiințîndu-se de sfîrșitul cuviosului, a plîns după el, ca un fiu după părintele său. El s-a mai înștiințat că voievodul Nichifor cu fratele său, Leon patriciul, vor trece prin locul acela. Deci, s-a temut să nu fie pentru dînsul cercetare. Atunci el a lăsat pe pustnicii aceia - ca pe unii ce erau cunoscuți de alți frați și adeseori cercetați, ca să nu fie cunoscut și el de cei ce veneau - și s-a dus într-o mînăstire mai departe, care se numea grecește Tuzig.

Acolo, găsind pe un stareț din afară de mînăstire liniștindu-se în pustie, l-a rugat să-l primească să petreacă cu dînsul și și-a schimbat numele său, în loc de Atanasie, Varnava, ca nu cumva, cercetîndu-l să-i afle numele. Starețul îl întreba, zicînd: "Cine ești, frate, de unde și pentru ce pricină ai venit aici?" Atanasie a zis: "Părinte, am fost corăbier și, căzînd în primejdie, am făgăduit lui Dumnezeu ca să mă lepăd de lume și să plîng pentru păcatele mele. Deci, pentru aceasta m-am îmbrăcat în acest chip monahicesc, în care, povățuit de Dumnezeu, am venit aici la sfinția ta, dorind să petrec cu tine și să învăț calea mîntuirii. Numele meu este Varnava". Starețul, crezînd cele zise, l-a primit, iar Varnava petrecea acolo, supunîndu-se starețului în toate, ca unui părinte.

După un timp a zis către stareț: "Părinte, te rog ia osteneală și învață-mă și pe mine carte, ca să pot să mă obișnuiesc cît de puțin a citi Psaltirea; căci în lume la nimic nu m-am deprins, decît numai la umblarea pe mare cu corabia". Prin aceasta fericitul Atanasie se făcea că nu este cărturar, ca să nu fie cunoscut de cei ce voiau să-l caute. Starețul i-a scris mai întîi literele și-l învăța pe el, ca pe un om ce niciodată nu învățase nimic, iar Varnava se făcea că nu poate să înțeleagă. Aceasta a făcut-o mult timp, ceea ce mîhnea foarte mult pe stareț, așa că de multe ori, amărîndu-se, îl gonea de la dînsul. Dar, cel ce se numea Varnava, zicea cu smerenie: "Părinte, nu mă izgoni pe mine, nebunul și nepriceputul; ci, rabdă pentru Dumnezeu și mă ajută cu rugăciunile tale, ca Domnul să-mi dea înțelegerea literelor". După aceasta, ucenicul a început a se face cum că înțelege puțin alcătuirea literelor, dînd nădejde starețului că va învăța carte.

În acel timp, Nichifor, slăvitul voievod al Răsăritului, aflînd că Atanasie a fugit din mînăstirea Chimenului, s-a mîhnit foarte mult și gîndea în sine, cum ar putea să-l afle pe el. De aceea, a scris judecătorului Tesalonicului ca, mergînd pînă la Muntele Atonului, să cerceteze cu dinadinsul despre Atanasie. Judecătorul, citind scrisoarea aceea, îndată s-a dus în Sfîntul Munte și, chemînd pe cel mai mare al mînăstirii, adică pe cel ce era mai vechi egumen peste toți egumenii mînăstirii Atonului, l-a întrebat de monahul Atanasie, spunîndu-i fața, vîrsta și iscusința lui în Scripturi, după cum îi scrisese Nichifor. Mai-marele Atonului i-a răspuns, grăind: "Un bărbat ca acesta pe care îl căutați, n-a venit pînă acum în muntele acesta. Însă în scurt timp, va fi la noi sobor, la care sînt datori să vină toți cîți locuiesc în muntele acesta. Deci, dacă monahul pe care-l căutați va fi în muntele acesta, apoi cu adevărat va veni la sobor, ca și ceilalți, și atunci îl vom cunoaște pe el". După aceasta, judecătorul s-a întors la Tesalonic.

Pe atunci, era obiceiul în Aton de a se aduna frații de trei ori pe an în lavra care se numește Careia, la aceste trei mari praznice: Nașterea Domnului Hristos, Învierea Domnului și Adormirea Maicii Domnului. La aceste praznice, toți, adunîndu-se, prăznuiau împreună și se împărtășeau cu dumnezeieștile Taine, cu Trupul și Sîngele Domnului, și mîncau la masă de obște. Sosind praznicul Nașterii Domnului, și adunîndu-se toți părinții și frații de prin mînăstirile și chiliile cele din pustie, a venit și starețul acela împreună cu ucenicul său, Varnava. Deci, uitîndu-se mai-marele mînăstirii printre frați și căutînd pe acela care s-ar fi potrivit cu semnele cele descrise de Nichifor, a văzut pe unul ca acela și l-a întrebat pe el de nume, dar, auzindu-l pe el că se numește Varnava, iar nu Atanasie, s-a îndoit, căci Atanasie era scris numele ce se cerea. Deci, s-a gîndit că-l va cunoaște pe el din citirea cărții.

Sosind timpul citirii și punîndu-se cartea dinainte, mai marele mînăstirii a poruncit monahului care se numea Varnava, să citească înaintea soborului; el se lepăda, zicînd că nu știe carte. Văzînd aceasta starețul lui, a început a zîmbi și a zis către cel ce poruncea: "Încetează, părinte, că fratele acesta nu știe să citească, căci abia acum învață la psalmul întîi". Dar mai-marele mînăstirii îi stătea împotrivă, poruncindu-i cu supărare. Atunci fericitul Atanasie, văzînd că nu poate să se tăinuiască, deoarece era legat cu certare, s-a supus stăpînirii ce era de la Dumnezeu și a început a citi, precum știa. Văzînd și auzind ceea ce nu se așteptau, starețul împreună cu toți ceilalți s-au minunat de el, avînd vorbirea frumoasă și cuvintele, ce ieșeau din gură, dulci. Dar se și bucura, mulțumind lui Dumnezeu că s-a învrednicit a fi învățător unui bărbat ca acela iscusit, vărsînd și lacrimi din ochi. Atunci Atanasie a fost cunoscut și cinstit de toți. Iar unul din cei mai cinstiți părinți, cu numele Pavel, care era din părțile Xeropotamului, a zis către frați acestea: "Acest frate, care a venit în urma noastră în muntele acesta, cu faptele cele bune este mai înainte decît noi. Deci, mai întîi cu slava decît noi va fi întru Împărăția cea cerească, pentru că multora va fi părinte și povățuitor spre mîntuire".

Atunci, mai marele mînăstirii a spus lui Atanasie că voievodul Nichifor și cu fratele său, Leon, îl caută. Cuviosul, auzind acestea, îl ruga să nu-l arate lor, de vreme ce nu voia să se lipsească de Sfîntul Munte. Deci, mai-marele mînăstirii, înțelegînd că va fi spre paguba Atonului dacă se va lipsi de un bărbat ca acesta, a făgăduit că nu va spune despre dînsul celor ce-l caută, poruncindu-i să se liniștească deosebit într-o chilie pustnicească, la trei stadii depărtare de lavră. Cuviosul Atanasie, slujind lui Dumnezeu în singurătate, avea hrană din osteneala mîinilor sale, pentru că scria frumos și repede. El în șase zile era în stare să scrie toată Psaltirea, fără să-și lase pravila cea obișnuită. Deci, pentru acele scrieri i se dădea pîine de către frați.

Leon, fratele lui Nichifor, care în acel timp era voievod peste oștile Apusului, cîștigînd biruință slăvită asupra celor sălbatici cu ajutorul lui Dumnezeu și al Preasfintei Născătoare, pe cînd se întorcea din război, a trecut pe la Muntele Atonului, ca să dea mulțumire lui Hristos și Preacuratei Sale Maici, care l-au întărit să biruiască împotriva vrăjmașilor. Deci, săvîrșind cele de mulțumire, a cercetat cu dinadinsul pe Atanasie, care viețuia în liniște. Aflîndu-l, a alergat la chilia sa și văzîndu-l, s-a umplut de multă bucurie. Deci, cuprinzîndu-l în brațe cu dragoste, plîngea. Astfel a vorbit cu dînsul ziua și noaptea și s-a îndulcit de cuvintele lui cele înțelepte și insuflate de Dumnezeu.

Monahii, văzînd dragostea cea atît de mare a voievodului acela către Părintele Atanasie, l-au rugat să le mijlocească dar la acel voievod, adică să-l înduplece să le zidească în lavra Careii o biserică mai mare, deoarece cea veche era mică și nu putea să încapă tot soborul fraților. Atanasie a vorbit despre aceea cu voievodul, iar el, ca un iubitor de Hristos ce era, le-a dat îndată cu bucurie mulțime de aur și argint spre zidirea bisericii. Apoi, sărutînd pe Atanasie și pe ceilalți părinți, s-a dus în calea sa la Constantinopol și a spus fratelui său, Nichifor, că a aflat pe Cuviosul Atanasie. De atunci au început a veni la dînsul mulți pentru folos, fiind foarte cinstit și lăudat de toți părinții Atonului. El, iubind liniștea și fugind pretutindeni de slava omenească, a plecat de acolo și a înconjurat locurile cele dinlăuntru și pustii ale muntelui aceluia. Astfel, povățuindu-se de Dumnezeu, s-a dus pînă la marginea Atonului, la un loc care se numea Melana, avînd multă pustietate și fiind departe de alte pustnicești locuințe.

Dealul acela avînd lărgime la vîrf, acolo și-a făcut o colibă în mijlocul lui, unde se îndeletnicea cu nevoințe mai mari. Dar diavolul, vicleanul vrăjmaș, făcea acel loc neiubit cuviosului, voind să-l izgonească de acolo. Deci, îl frămîntau gîndurile să plece din locul acela. Însă nevoitorul cel bun grăia împotriva gîndurilor: "Voi răbda aici tot anul acesta, iar după sfîrșitul anului voi face precum va rîndui Dumnezeu".

Trecînd anul, în ziua cea de pe urmă, au năvălit mai multe gînduri de la potrivnic, ca să-l tragă de acolo, iar el grăia în sine: "Mîine dimineață voi ieși de aici și mă voi întoarce în lavra Careii". Dar, pe cînd stătea el la rugăciune, săvîrșind cîntarea ceasului al treilea, deodată s-a revărsat peste dînsul o lumină cerească, care l-a strălucit, și îndată i-au dispărut acele gînduri. El s-a umplut de veselie negrăită și se îndulcea cu bucurie de dorință dumnezeiască în inima sa, vărsînd lacrimi din ochi. Cuviosul Atanasie de atunci a luat darul umilinței și plîngea oricînd voia. El a iubit locul acela atît de mult, pe cît de mult îl ura mai înainte, și viețuia într-însul slăvind pe Dumnezeu.

În vremea aceea, voievodul Nichifor a fost trimis de împărat cu oaste în insula Creta, pe care o stăpîneau atunci agarenii (turcii). Voievodul, neavînd nădejde în puterea oștilor grecești, avea trebuință și de ajutorul lui Dumnezeu. Deci, a trimis cu corabia la Aton pe unii din credincioșii lui, scriind către tot soborul părinților și poftindu-i să se roage lui Dumnezeu pentru dînsul, ca să-i dea ajutor de biruință asupra agarenilor. El se mai ruga să trimită la dînsul pe Atanasie, de care auzise de la Leon, fratele său, că petrece în Aton. Părinții Atonului, citind scrisoarea voievodului, săvîrșeau rugăciuni pentru dînsul fără de lenevire. Deci, cercetînd în pustie despre Atanasie, l-au chemat la sobor și îi porunceau să se ducă la voievod. El la început nu voia să se ducă, dar, fiind silit de părinții ceilalți, s-a supus.

Părinții au trimis cu dînsul și pe unul din stareții cei cinstiți, pe care Atanasie îl socotea ca învățător al său și căruia îi urma ca un ucenic. Intrînd ei în corabie, au pornit spre Creta. Ajungînd la Nichifor, binecredinciosul voievod, văzînd pe Atanasie, a alergat și a căzut pe grumajii lui. El l-a sărutat, plîngînd de bucurie, și l-a cinstit ca pe părintele său duhovnicesc. Apoi, văzîndu-l că se face ucenicul acelui stareț, s-a minunat de smerenia lui. Deci, lăsîndu-și toate rînduielile lucrurilor din afară, se îndeletnicea în vorbe duhovnicești cu Cuviosul Atanasie. Voievodul i-a adus aminte lui Atanasie de făgăduința sa de demult, cum că are să se lepede de lume și să se facă monah. Pentru aceea, el ruga pe cuvios, ca mai întîi să-i zidească chilii liniștite în pustiul acela, în care petrece singur, dîndu-i mult aur și argint pentru zidirea chiliilor.

Părintele Atanasie, iubind viața cea fără de grijă și fără de gîlceavă, s-a lepădat de grija chiliilor și n-a primit aurul și argintul. Voievodul s-a mîhnit foarte mult de acest lucru. Apoi, petrecînd împreună cîteva zile și îndulcindu-se unul cu altul de vederea feței și de vorbele cele iubite, s-au despărțit. Atanasie s-a întors la Aton, iar voievodul s-a dus la război, unde, cu rugăciunile sfinților părinți, a biruit pe agareni și a supus insula Creta împărăției grecești. După aceea, a trimis îndată la Aton pe un credincios al său de aproape, cu numele Metodie - care a fost egumen al Mînăstirii Chimenului - la Cuviosul Atanasie ca să înceapă zidirea chiliilor, dîndu-i ca la șase litre de aur.

Fericitul Atanasie, socotind dorința cea bună și dragostea cea fierbinte către Dumnezeu a lui Nichifor și cunoscînd că acel lucru este după voința lui Dumnezeu, a luat aurul și a început a se îngriji de zidire. Curățind mai întîi acel loc pustiu, a zidit chilie de liniște lui Nichifor. Apoi a făcut casă de rugăciune în numele Sfîntului Ioan Înaintemergătorul. După aceea, a făcut și o biserică frumoasă, în numele Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, aproape de poalele muntelui. La punerea temeliei bisericii a avut o împiedicare, de la urîtorul vrăjmaș, în acest fel: Mîinile oamenilor care zideau amorțeau și se făceau nemișcate cu totul, încît nu era cu putință să le ducă nici la gură. Cuviosul, înțelegînd că aceasta este o lucrare diavolească, s-a rugat lui Dumnezeu cu căldură și a izgonit meșteșugul vicleanului și astfel s-au dezlegat mîinile lucrătorilor. Acesta a fost începutul minunilor părintelui cel mare.

Săvîrșind biserica Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, a zidit chilii împrejurul ei, a făcut mînăstire preaminunată, a zidit trapeză, bolniță și casă de străini. Săvîrșind el cu înțelepciune și celelalte zidiri trebuincioase mînăstirii, a adunat mulțime de frați, și, așezînd bine toate rînduielile vieții monahicești, după asemănarea celor mai vechi mînăstiri din Palestina, s-a făcut egumen și păstor al turmei cuvîntătoare cea adunată acolo, care era bineplăcută lui Dumnezeu și în care binevoia și Preasfînta Născătoare de Dumnezeu, pentru că a fost văzută că cerceta mînăstirea și biserica sa, zidită de Cuviosul Atanasie.

Cel ce s-a învrednicit a vedea acea vedenie se numea Matei, care petrecea bine în viața călugărească și care avea ochii inimii curați și luminați. Acela, stînd cu frică la cîntarea de dimineață în adunarea bisericii, cu luare aminte și cu cucernicie, a văzut intrînd în biserică pe Preasfînta Fecioară cea prealuminată, cu doi îngeri prealuminați; un înger mergea înaintea ei cu lumînare, iar altul în urmă; și ea umbla printre frați și le împărțea lucruri. Astfel, fraților care stăteau în străni și cîntau, le-a dat cîte un galben; iar celor ce stăteau prin alte locuri în biserică le-a dat cîte doisprezece bani; celor ce stăteau în tindă, cîte șase bani, iar la unii din frații cei vrednici le-a dat cîte șase galbeni. Matei a văzut aceasta și singur s-a învrednicit a lua șase bani din preacuratele ei mîini.

Sfîrșindu-se vedenia, fratele acela s-a dus la Cuviosul părinte Atanasie și l-a rugat să-i dea și lui loc în ceata celor ce cîntă și a spus sfîntului ceea ce văzuse. Părintele, cunoscînd că aceea este cercetarea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, s-a umplut de multă bucurie duhovnicească. Împărțirea galbenilor la frați a cunoscut că sînt feluritele ei dăruiri, care se dau fiecăruia după vrednicie; pentru că celor ce stăteau la cîntare cu rugăciuni mai fierbinți și cu luare aminte, li se dădea mai mare răsplătire; iar cei ce luau aminte mai puțin, mai puțin au și primit. Cel ce văzuse aceea, a fost asemănat cu cei mai mici, pentru ca prin lipsirea de cei mari, să se mîhnească și să spună vedenia, iar pe de altă parte, ca să nu se mîndrească prin asemănarea cu cei mai vrednici, ci să petreacă cu cei mai mici în smerită cugetare.

Din această arătare s-a cunoscut bunăvoința Preasfintei Născătoare de Dumnezeu pentru Cuviosul Atanasie și pentru mînăstirea lui. Dar în ce fel era economisirea mînăstirii cuviosului, în ce fel era rînduiala, în ce fel erau tipicul și așezămintele, despre toate acestea se scrie pe larg într-o carte deosebită a vieții sale. Deci, cel ce voiește să știe și acestea, să le citească acolo. Aici alegem și povestim pe scurt numai faptele cele mai alese.

Cuviosul Atanasie s-a mîhnit foarte mult auzind că voievodul Nichifor (Notă - Să se știe că acest Nichifor se mai numea Foca. Dar acest Foca nu este acela care a ucis pe împăratul Mavrichie, nici acel Nichifor care a împărățit după împărăteasa Irina și care a fost ucis de bulgari în război, ci alt Nichifor Foca, cu cîțiva ani mai în urmă), după moartea împăratului Roman, a fost pus el peste greci pentru izbînzile și biruințele lui cele multe asupra agarenilor, deoarece pentru dînsul se îngrijise să facă mînăstire, căci făgăduise să devină monah. Sfîntul se scîrbea de neîndeplinirea legămîntului lui Nichifor, gîndindu-se să lase toate și să fugă de acolo. Deci, gătindu-se înainte de acest lucru, a spus fraților că voiește să se ducă la împărat pentru isprăvirea lucrurilor mînăstirești. Apoi, luînd cîțiva frați, a plecat și, mergînd pînă la Avid, a lăsat trei frați pe lîngă el, iar pe ceilalți i-a întors la mînăstire, zicînd: "Mi-e de-ajuns acești trei frați, ca să mă duc la Constantinopol". După ce au plecat aceia, a scris o carte împăratului, prin care îi aducea aminte de făgăduințele lui către Dumnezeu, îi defăima grabnica lui schimbare de la scopul cel bun, îi spunea mîhnirea sa, că pentru dînsul s-a legat cu multe griji. La sfîrșit, a adăugat și aceasta: "Eu nu sînt vinovat înaintea Domnului Hristos pentru meținerea ta de cuvînt. Deci, îți las turma lui Dumnezeu cea adunată din nou, ca tu s-o încredințezi cui vei vrea. Socotesc că Eftimie este vrednic de egumenie, fiind ales la viață și la cuvînt".

Scriind astfel, n-a spus ucenicilor săi ce a scris, ci, pecetluind scrisoarea, a ales pe unul din cei trei frați și, încredințînd-o aceluia, l-a trimis la împărat. După puțină vreme, a trimis la mînăstire și pe celălalt ucenic, cu numele Teodot, ca să cerceteze pe frați și să vadă rînduielile mînăstirii. Dar el, rămînînd numai cu un ucenic, anume Antonie, a pornit cu dînsul spre Cipru. Acolo, ajungînd la o mînăstire oarecare ce se numea a Sfinților, a rugat pe egumen să-i lase să viețuiască în pustia care era aproape de acel așezămînt. Cîștigîndu-și cererea, viețuia în liniște cu Dumnezeu, căpătîndu-și hrană din osteneala mîinilor sale, adică scriind cărți, precum făcea mai înainte.

Ajungînd fratele acela care a fost trimis la Constantinopol cu scrisoarea cuviosului, a dat-o în mîinile împăratului; acesta, primind scrisoarea, s-a bucurat. Dar, după ce a rupt pecetea și a citit-o, s-a mîhnit foarte mult, pe de o parte pentru nedreptatea sa înaintea lui Dumnezeu, iar pe de altă parte aflînd despre Cuviosul Atanasie că a lăsat locașul și nu știe unde s-a dus. Fratele acela, înțelegînd cele scrise, a început a plînge și a se tîngui, că a pierdut pe părintele său. Atunci împăratul a scris îndată la mînăstire, ca Eftimie să primească egumenia pînă la o vreme. Apoi a trimis prin toate părțile stăpînirii sale să se facă cercetare despre Atanasie.

Sosind acea solie a împăratului pînă în insula Ciprului, era aproape să afle pe Cuviosul Atanasie. Dar el, auzind de aceea, a luat îndată ucenicul și s-a dus la malul mării. Acolo, a găsit o corabie, cu purtarea de grijă a lui Dumnezeu, s-a urcat într-însa și, suflînd vînt bun, a ajuns repede la celălalt mal, dar nu știa în ce parte să se ducă. Se gîndea să se plece în Ierusalim, la Sfintele Locuri, dar în partea aceea calea era grea din pricina năvălirii agarenilor; iar spre părțile grecești nu voia să se abată pentru cercetarea care se făcea despre el de împărat.

Sosind noaptea, cuviosul a stat la rugăciune, cerînd sfat și povățuire de la Dumnezeu. Deci, i s-a făcut o dumnezeiască descoperire și poruncă, adică să se întoarcă în Aton la locașul său, care, prin ostenelile lui, are să vină în cea mai desăvîrșită înfrumusețare și lărgime; și astfel mulți vor cîștiga mîntuire prin povățuirea lui. Cuviosul, luînd de la Dumnezeu o înștiințare ca aceea, a spus-o lui Antonie și îndată a plecat pe uscat, întorcîndu-se întru ale sale.

Mergînd ei multe zile, Antonie s-a îmbolnăvit de picioare, care i se umflaseră și se i înfierbîntaseră foarte tare; deci, nu putea să pornească mai departe. Cuviosul a adunat niște buruieni din cele ce creșteau pe acolo, le-a frecat în mîini, le-a pus la picioarele ucenicului și, acesta, îmbăindu-le cu frunze de copaci, le-a legat cu băsmăluța sa. Apoi cuviosul l-a luat de mînă și l-a ridicat, iar Antonie îndată a strigat: "Slavă Ție, Hristoase Dumnezeule, că mi s-a ușurat durerea!" După aceea, umbla ca și mai-nainte, avînd picioarele sănătoase.

Fratele Teodot, cel mai sus pomenit, pe care îl trimisese părintele să cerceteze pe frați, ducîndu-se în mînăstire, i-a găsit pe toți mîhniți pentru plecarea cuviosului, pentru care s-a întristat și mai mult. El, nesuferind lipsirea starețului său, s-a întors în Cipru, căutîndu-l pretutindeni.

După dumnezeiască rînduială, trecînd prin Italia, l-a întîlnit pe el pe cale și, văzîndu-se unul cu altul, s-au bucurat foarte mult. Părintele, auzind despre tulburarea fraților care se făcea în mînăstire, s-a schimbat din bucurie în mîhnire; apoi a trimis pe Teodot la lavră, ca să spună fraților de venirea lui, iar el s-a dus la rugăciune într-o mînăstire din Lampida, unde era un oarecare frate cu mintea abătută. Atanasie, punîndu-și mîinile pe dînsul, l-a tămăduit; apoi, învățîndu-i pe ei puțin, s-a dus în Aton la locașul său. Văzîndu-l frații, li s-a părut că văd soarele și de bucurie au strigat: "Slavă Ție, Dumnezeule!" Apoi, venind cu toții la dînsul, unii îi sărutau mîinile și picioarele, iar alții îi sărutau rasa. Deci, cuviosul a început, ca și mai înainte, a rîndui bine toate cele din mînăstire.

După aceasta, trecînd cîtva timp, cuviosul părinte s-a dus singur la împărat pentru trebuința mînăstirii. Ajungînd el la Constantinopol și înștiințîndu-se împăratul de venirea lui, se bucura și se rușina. Se bucura pentru că dorea să-l vadă, și se rușina pentru că avea să i se arate lui în împărătească rînduială. De aceea, l-a întîmpinat pe el, nu ca un împărat, ci ca un om simplu. Apoi, luîndu-l de mîna dreaptă și sărutînd-o, l-a dus în palatul său și cu lacrimi de bucurie ședeau singuri și vorbeau cu dragoste unul cu altul. Apoi împăratul a zis : "Știu, părinte, că eu sînt pricinuitorul tuturor ostenelilor și supărărilor tale, pentru că am trecut cu vederea dumnezeiasca frică și nu mi-am ținut făgăduința. Însă te rog ca să-mi mai rabzi și să-mi aștepți pocăința mea, pînă ce-mi va ajuta Dumnezeu ca să-I răsplătesc făgăduințele mele".

Cuviosul îl sfătuia ca să fie iubitor de Dumnezeu, dreptcredincios, blînd, smerit, milostiv și îndurat dătător. Deci, îl învăța pe el la toate lucrurile cele bune, care se cuvin împăratului creștinilor, aducîndu-i aminte de răsplata ce are să fie în viața cea veșnică. Astfel a petrecut cuviosul la Constantinopol mult timp, vorbind prietenește cu împăratul. Iar cînd a plecat, împăratul i-a dat lui toate cele de trebuință pentru mînăstire, și încă și cu scrisoarea a întărit ca în toți anii să se dea dajdie mînăstirii din insula care se numește Lemnos, cîte două sute patruzeci și patru de galbeni. După aceasta, cuviosul s-a întors la frați, cu îndestulată milostenie împărătească.

Cuviosul nevoindu-se bine și povățuind la calea mîntuirii mulțime de frați, diavolul, urîtorul binelui, s-a pornit asupra sa cu toată puterea și s-a înarmat la război împotriva viteazului ostaș al lui Hristos. Acest lucru s-a descoperit unuia dintre stareții nevoitori, care, fiind în uimire, a văzut venind spre Muntele Atonului o ceată de diavoli. Între aceștia era unul mai cumplit, care se părea că este mai-marele diavolilor, înfricoșător și groaznic, arătînd o mare stăpînire. Apoi, despărțind ceata aceea în două, a trimis o sută de diavoli ca să înconjoare tot muntele și să vîneze pe monahi, iar el singur cu cei nouă sute, s-a dus cu multă mînie la lavra Cuviosului Atanasie.

Înainte de a spune această vedenie cuviosului, i s-a întîmplat o boală de acest fel: Pe cînd lucra, după obiceiul său, cu lucrătorii la limanul mării, un lemn mare a căzut din întîmplare peste picioarele lui, astfel că sfîntul a zăcut trei ani pe patul durerii. Însă, fiind bolnav, nu suferea să stea degeaba, ci scria cărți. Astfel în 40 de zile a sfîrșit Patericul. El, zăcînd, se înarma bine asupra nevăzutului vrăjmaș și, biruindu-l, îi izgonea meșteșugurile.

Vrăjmașul, văzînd că nimic n-a sporit în lavră, s-a dus și a îndemnat prin scrisori pe niște monahi vechi și nepricepuți, punîndu-le lor urîte gînduri asupra cuviosului în acest fel: "Pentru ce Atanasie face silă Sfîntului Munte și strică legile noastre cele vechi? Pentru ce a ridicat ziduri de mare preț, a făcut liman nou, a făcut izvoare noi, a cumpărat perechi de boi, a semănat țarini, a sădit vii și a făcut muntele ca o locuință mirenească? Apoi, sfătuindu-se unii din bătrîni, s-au dus la Constantinopol la împăratul Ioan, care se făcuse împărat după moartea lui Nichifor și, clevetind împotriva lui Atanasie, rugau pe împărat să-l izgonească din Muntele Atonului. Atunci împăratul a trimis de a chemat la dînsul pe Atanasie, care se ridicase sănătos din boală.

Deci, văzîndu-l, a cunoscut că este într-însul dar dumnezeiesc și, în loc să se mînie pe el, s-a schimbat spre milă. Astfel a iubit foarte mult pe părintele cel insuflat de Dumnezeu, cinstindu-l și dăruindu-l cu multe faceri de bine împărătești. Apoi a întărit și scrisoarea de mai înainte, care i se dăduse de către împăratul Nichifor, prin care se dădea de la Lemnos mînăstirii ca dajdie, două sute patruzeci și patru de galbeni. Și astfel a trimis pe Cuviosul Atanasie cu cinste la locul său.

Atunci, acei bătrîni, umplîndu-se de rușine, s-au căit de scrisoarea lor și, mergînd la cuvios, și-au cerut iertare. Iar potrivnicul diavol, rușinîndu-se, s-a mîniat și mai mult. Deci, iarăși a năvălit cu legiunea sa asupra lavrei sfîntului părinte. Acea năvălire a lui a văzut-o un cinstit stareț, anume Toma, care avea ochii sufletului curați. Acela, după cîntarea ceasului al treilea, fiind ca într-o uimire, a văzut toți munții, dealurile, copacii și vreascurile pline de arapi mici, întru asemănarea piticilor egipteni, care, mîniindu-se cumplit și suflînd cu vrajbă, unul pe altul se chemau la război și la tabără, strigînd cu mînie: "Prietenilor, pînă cînd vom răbda? Pentru ce nu rupem cu dinții pe cei ce s-au sălășluit aici? Pentru ce nu-i pierdem mai degrabă de aici, și pe egumenul lor, vrăjmașul nostru, pînă cînd să-l suferim? Oare nu vedeți cum ne-a izgonit pe noi de aici și ne-a luat locul nostru?" Acestea zicîndu-le, Cuviosul Părinte Atanasie a ieșit din chilie ținînd toiagul în mînă, pe care văzîndu-l arapii, s-au cutremurat și s-au tulburat; iar el, năvălind asupra lor, îi bătea și îi rănea, izgonindu-i neîncetat, pînă ce au fugit cu toții departe de lavră.

După ce starețul Toma a spus acea vedenie cuviosului, îndată cuviosul a stat la rugăciune și, cu lacrimi fierbinți, se ruga lui Dumnezeu să-i păzească turma neatinsă de dinții vrăjmașului. Deci, cu adevărat el, cu rugăciunile sale, ca și cu un toiag de fier, bătea și gonea fiarele cele nevăzute. Însă ele, deși au fugit, după puțin timp întorcîndu-se, nu încetau a ridica război prin meșteșugirile lor; pentru că unuia dintre călugări, atîta urîciune au pus către cuvios, încît nici nu voia să se mai uite la dînsul; atît se înmulțise răutatea într-însul, prin lucrarea diavolească, încît se gîndea la ucidere. Deci, gătind o sabie și ascuțind-o, căuta vreme prielnică în care ar putea ucide pe Cuviosul Atanasie.

Astfel, într-o noapte, pe cînd toți dormeau și numai cuviosul părinte nu dormea, ci stătea în chilia sa, petrecînd la rugăciune, ucigașul acela a venit la el, ca și cum avea să-i spună un cuvînt de nevoie, iar sub mînă ținea sabia trasă. El a bătut în ușă fără de frică, zicînd: "Binecuvintează, părinte". Glasul lui era ca al lui Iacov, iar mîinile lui ca ale lui Isav. Cuviosul părinte, fiind ca Abel cel drept, nu știa că chiar Cain stă afară și-l cheamă spre ucidere. Deci, îl întreba dinăuntrul chiliei, zicînd: "Cine ești tu?" Și a deschis ușa puțin.

Ucigașul, temîndu-se de glasul părintelui, a căzut la pămînt tremurînd, pentru că Dumnezeu, păzind pe credinciosul robul Său, a lovit pe ucigașul acela cu o frică năpraznică; i-au slăbit mîinile și sabia i-a căzut la pămînt, iar el însuși zăcea la pămînt înaintea picioarelor părintelui cu fața în jos ca un mort. Cuviosul, văzînd aceasta, s-a mirat și s-a spăimîntat. Deci, a ridicat de la pămînt pe cel ce zăcea. Dar acela, abia venindu-și în sine, a zis cu glas umilit către părintele: "Miluiește-mă, părinte, pe mine ucigașul tău! Iartă-mi această răutate a mea pe care am gîndit-o împotriva ta și-mi lasă păgînătatea inimii mele!"

Părintele, aprinzînd lumînarea și văzînd la pămînt sabia ascuțită ca briciul și înțelegînd gîndul acelui monah, a zis: "O, fiule, oare ca la un tîlhar ai venit cu această sabie asupra mea? Încetează cu tînguirea, închide-ți gura, ascunde fapta și să nu spui la nimeni ceea ce s-a făcut. Deci, vino să te sărut, fiul meu, iar Dumnezeu să-ți ierte greșeala".

Astfel era bunătatea Cuviosului Atanasie, și de atunci arăta mai multă dragoste către acel frate. El, totdeauna aducîndu-și aminte de greșeala sa și văzînd bunătatea și dragostea părintelui către sine, se tînguia neîncetat și nici nu putea tăinui lucrul ce făcuse, ocărîndu-și greșeala sa și preamărind fapta cea bună a părintelui. El a murit în mare pocăință, după care cuviosul a plîns atît de mult, ca după nimeni altul.

Un alt frate, de asemenea cu cel dintîi, urînd pe Părintele Atanasie, căuta să-l piardă de pe pămîntul celor vii. Și, neștiind cum să facă aceasta, s-a dat la vrăjile și farmecele diavolești. Făcînd el multe farmece și vrăji părintelui, nimic n-a sporit. Din întîmplare, a întrebat pe un frate: "Oare omoară pe om farmecele?" Fratele a răspuns: "Pe bărbatul cel dreptcredincios și care viețuiește după Dumnezeu, nici un fel de vrăji sau farmece nu pot să-l vatăme". Aceasta auzind vrăjitorul, se căia pe sine în știința sa, și, înștiințîndu-se cum a iertat părintele pe fratele care a voit să-l ucidă, s-a umilit și a venit în frica lui Dumnezeu. Deci, alergînd la părintele, a căzut la picioarele lui și cu multă tînguire își mărtu-risea păcatul, cerînd iertare, pe care a și cîștigat-o de la părintele cel fără de răutate.

Astfel era Cuviosul Atanasie către cei ce-i greșeau lui. De aceea Dumnezeu l-a preamărit pretutindeni și s-au adunat la păstoria lui din diferite țări mulțime de frați, nu numai din Grecia și din Italia, ci chiar din Roma cea veche, din Calabria, Amalfia și din Iberia, nu numai din cei proști, ci și din cei de neam bun și bogați. Nu numai atît, dar și egumenii de la multe mînăstiri, lepădîndu-și egumeniile lor, veneau sub povățuirea cuviosului. Și nu numai egumeni, ci și arhierei, lăsînd scaunele lor, veneau la povățuirea sfîntului părinte și doreau să fie păstoriți de dînsul. Dintre aceștia era marele între patriarhi Nicolae, apoi Hariton, Andrei, Hrisopolit și Acachie, care mulți ani a strălucit în pustnicie. Asemenea și pustnicii care îmbătrîniseră în pustietăți neumblate, veneau la părintele, după rînduiala lui Dumnezeu, și locuiau în lavra lui, vrînd să se folosească de chipul cel îmbunătățit al vieții lui. Dintre unii ca aceștia era Cuviosul Nichifor, care a petrecut în munții Calabriei împreună cu Sfîntul Fantinon.

Lor li s-a făcut o dumnezeiască arătare, poruncind lui Fantinon ca să meargă la Tesalonic, iar lui Nichifor să meargă la Aton, la Cuviosul Atanasie, unde, petrecînd mult timp, a murit și a fost îngropat. Trecînd cîtăva vreme, au scos moaștele lui din pămînt și, cînd le mutau în alt loc, a curs din oasele cele uscate ale acestuia, izvor de mir cu miros foarte plăcut, mai mult decît toate aromatele. Niște sfinți mari ca aceștia erau trimiși de Dumnezeu sub păstoria Cuviosului Părinte Atanasie, ca arătat să poată ști viața lui cea mai plăcută lui Dumnezeu decît a altora. Căci, precum se cunoaște rădăcina din odrăslirea ramurilor și pomul din roduri, tot astfel este cunoscut învățătorul cel iscusit, din ucenicii lui cei iscusiți și păstorul cel bun din oile lui cele bune. Însă acum este vremea ca, pomenind pe scurt unele din minunile lui, să apropiem cuvîntul spre sfîrșit.

Dumnezeu, Care preamărește pe sfinții Săi cu minuni, n-a lipsit și pe acest mare plăcut al Său de darul facerii de minuni. La început să aducem aminte de mai înainte vederea lui. Într-o vreme, căzînd ger cumplit, a chemat la sine pe unul din ascultători, cu numele Teodor, și a zis către dînsul: "Frate, luînd mîncare, mergi îndată la locul Chesariei - astfel se numește acel loc lîngă Aton -, iar cînd vei fi în dreptul Trohalului, mergînd spre mare, vei găsi trei oameni aproape morți de foame și de ger, dintre care unul este monah. Deci, întărește-i cu pîine, ca să se poată încălzi, și adu-i aici". Teodor, ducîndu-se, a găsit așa precum a zis părintele proorocește și se minuna de înainte-vederea sfîntului.

Odată, s-a întîmplat că a plecat cuviosul cu cîțiva frați cu corabia spre o insulă pentru trebuințele mînăstirii. Cu îngăduința lui Dumnezeu, nevăzutul vrăjmaș, vrînd să înece pe părintele cu frații, a ridicat un vînt mare cu furtună; și, pornind învăluire înfricoșată, a răsturnat corabia în mijlocul mării și îndată apa i-a acoperit pe toți. Dar dreapta lui Dumnezeu, care scoate îndată din toate primejdiile pe plăcutul său, a îndreptat corabia într-același ceas și a alinat furtuna. Deci, sfîntul s-a aflat șezînd la cîrmă și chemînd pe frați la sine, iar apa îi aducea ca și cu niște mîini.

Deci, cuviosul părinte, trăgîndu-i din apă unul cîte unul, pe toți i-a adunat vii în afară de Petru din Creta, care nu se afla. Pe acela nevăzîndu-l, părintele s-a rănit cu inima și foarte tare a strigat, zicînd: "Fiule, Petre, unde ești?" Dar împreună cu glasul părintelui, Petru a fost scos din adînc și a fost adus de apă la corabie și s-a primit de mîinile părintelui. Astfel s-a mîntuit cuviosul de la înecare și a mîntuit și pe frații lui și nu s-a bucurat de dînsul răul vrăjmaș, ci mai vîrtos s-a rușinat. Deci, fericitul părinte pretutindeni îl umplea de rușine, biruindu-l și izgonindu-l. Din monahul Matei, care era muncit de duhul necurat, a izgonit pe diavol; și din alții care pătimeau de aceasta, cu rugăciunile sfîntului se izgoneau demonii.

Cuviosul mai avea încă și puterea tămăduirii bolnavilor, tămăduind cu mîinile sale pe mulți. El a vindecat pe un frate lepros. Pe altul, ce pătimea de durerea pîntecelui, l-a făcut sănătos. Pe un altul, ce avea o rană care se numea cancer, l-a tămăduit, făcînd cu mîna de trei ori semnul Sfintei Cruci pe rană. Cu rugăciunea a izgonit lăcustele, care năvăliseră în insula mînăstirii și mîncau rodul pămîntului.

Odată, mergînd el cu frații într-o corabie pe mare, li s-a isprăvit apa de băut și frații sufereau de sete. Atunci le-a poruncit să scoată apa din mare și, binecuvîntînd-o, a prefăcut-o în apă dulce și, bînd, frații s-au răcorit. Un frate, anume Gherasim, lucrînd în vie, a voit să smulgă din sînul pămîntului o viță înaltă, ca cel ce avea multă putere trupească. Deci, clătinînd cu mîinile vița de două-trei ori și neputînd să o smulgă, s-a vătămat, deoarece i s-au lăsat măruntaiele în jos și din această pricină îl durea cumplit. Dar cu rugăciunea părintelui și cu semnul Sfintei Cruci s-a tămăduit.

Gherasim, punînd martor pe Dumnezeu, spunea și această minune: "Fiind eu la slujba tăierii de pîini, aveam nevoie să merg la părintele și să întreb de un lucru oarecare. El s-a întîmplat de era singur în biserica Sfinților Apostoli la rugăciune. Deci, m-am dus la dînsul și, privind pe ferestruie, l-am văzut rugîndu-se, iar fața lui era ca o văpaie de foc. M-am înspăimîntat și m-am depărtat puțin, așteptînd; apoi iarăși m-am arătat și i-am văzut fața strălucind ca a unui înger al lui Dumnezeu, înconjurîndu-l o asemănare de foc, și de frică am strigat: "O, părinte!" Văzîndu-mă el îngrozit și știind de ceea ce am văzut, m-a certat să nu spun la nimeni. Aceasta a spus-o Gherasim fraților, după moartea cuviosului.

Un frate oarecare a fost trimis de Părintele Atanasie la slujbă într-un sat mirenesc. Acolo, fiind înșelat prin ispita vrăjmașului, a căzut în păcatul cel trupesc. Cunoscîndu-și greutatea păcatului, se deznădăjduia cu gîndurile. Deci, întorcîndu-se la mînăstire, a căzut la picioarele sfîntului cu lacrimi și cu tînguire și i-a mărturisit păcatul și deznădejdea sa. Cuviosul, învățîndu-l multe cuvinte folositoare și îndemnîndu-l să nu se depărteze de iubirea de oameni a lui Dumnezeu, i-a poruncit să petreacă în cea dintîi rînduială a fraților.

Unul dintre bătrîni, anume Pavel, știind căderea fratelui și mila cea din inimă a părintelui, cîrtea spre fratele cel căzut și spre părinte, ocărînd pe frate că a îndrăznit a face un lucru necurat ca acela, călcîndu-și făgăduința curăției, iar Cuviosul Atanasie îi zicea în față: "Nu este cu dreptate a ierta pe un păcătos ca acela, ci trebuie să poarte multe feluri de pedepse". Iar blîndul părinte, căutînd cu asprime spre acel cîrtitor, i-a zis: "O, Pavele, vezi ce faci? Ia aminte de tine și să nu cauți păcatele fratelui, pentru că este scris: Celui ce i se pare că stă, să se păzească să nu cadă!"

Din ceasul acela, cu îngăduința lui Dumnezeu, ispititorul cel nevăzut a început, cu săgețile necuratelor gînduri, a răni inima lui Pavel. Deci, i-a aprins cu focul poftei trupul lui și n-a avut odihnă trei zile și trei nopți, arzînd de poftă spre păcatul trupesc, încît se deznădăjduise și de mîntuirea sa. Dar ce este și mai rău, este că se rușina a-și mărturisi războiul său părintelui.

Cunoscînd Cuviosul Atanasie aceasta cu duhul, a chemat pe Pavel la el și vorbea despre oarecare lucruri mînăstirești, iar prin vorba aceea trăgea încet pe Pavel spre mărturisirea patimii celei trupești. Deci, Pavel, căzînd la picioarele părintelui, își mărturisi primejdia sa și cerea ușurare de război. Iar cuviosul, învățîndu-l să nu osîndească pe fratele cel greșit, l-a trimis la slujba aceluia, că era chelar. Stînd el singur la rugăciune, s-a rugat cu lacrimi lui Dumnezeu pentru el. Din ceasul acela, Pavel s-a ușurat de patimă, simțind o răcoare ce s-a vărsat peste capul lui și prin tot trupul pînă la picioare. De atunci s-a stins într-însul aprinderea cea de poftă trupească.

Alt frate, anume Marcu, de neam din Lampsac, se aprinsese de aceeași poftă trupească a păcatului. Deci, mergînd la părintele, și-a mărturisit patima și cerea ajutor de rugăciuni de la dînsul. După cîteva zile, a văzut în vedenia visului pe părintele, zicînd către el: "Cum ești frate?" Iar el a răspuns: "O, părinte, pătimesc foarte rău!" Și i-a zis cuviosul: "Întinde-te cu fața la pămînt". Întinzîndu-se el cu fața la pămînt, părintele l-a călcat cu piciorul pe șale. Iar el, deșteptîndu-se din greutatea piciorului, s-a simțit tămăduit de patimă, și din ceasul acela avea odihnă în mădulare, fără de supărarea trupească. Aceste puține minuni din cele multe, ale Cuviosului Părintelui nostru Atanasie, care s-au făcut în viața lui, povestindu-le pe scurt, să începem a grăi despre moartea lui.

Deoarece se adunase la cuviosul o mulțime de frați de pretutindeni, precum s-a zis mai înainte, era nevoie să mărească lărgimea bisericii, pentru încăperea soborului fraților și să zidească paraclise și pridvoare lîngă pereții bisericii. Fiind neterminată o clădire a unui pridvor de la altar, era nevoie, ca singur părintele, să se suie acolo să vadă acel lucru, mai înainte de a merge la împăratul din Constantinopol, pentru trebuințele mînăstirești. Deci, chemînd mai întîi pe frați, le-a citit învățătura fericitului Teodor Studitul, adăugînd și din gura sa sfaturi folositoare și binegrăitoare; apoi, închizîndu-se în chilie, s-a rugat mult. După aceea, a ieșit din chilie îmbrăcat cu mantia, avînd pe cap sfințitul culion al fericitului său părinte Mihail Malein, pe care avea obiceiul a-l pune numai la praznice mari și în vremea împărtășirii cu dumnezeieștile lui Hristos Taine.

În ziua aceea s-a arătat ca la praznic și era luminos la față ca un înger al lui Dumnezeu. Luînd cu el șase frați, s-a suit la acel lucru. Și pe cînd era pe vîrful zidirii, cu neștiutele judecăți ale lui Dumnezeu, s-a surpat acel vîrf și toți au căzut, fiind împresurați cu pietre și cu țărînă. Deci, cinci și-au dat îndată sufletele în mîinile lui Dumnezeu, iar Părintele și cu un zidar, anume Danin, au rămas prinși între pietre de vii. După aceasta, s-a auzit timp de trei ceasuri glasul cuviosului părinte, strigînd astfel: "Doamne, Iisuse Hristoase, ajută-mi mie! Slavă Ție, Dumnezeule!" Deci, adunîndu-se frații, au scos cu plîngere și tînguire pietrele și țărîna, unii cu uneltele ce le găsiseră la îndemînă, iar alții cu mîinile și cu picioarele, pînă ce au găsit pe Părintele Atanasie mort în Domnul, cu trupul întreg, fiind rănit numai la piciorul drept, iar lîngă dînsul au găsit și pe zidar rănit foarte rău; și așa i-au scos pe amîndoi de acolo.

Astfel a fost sfîrșitul Cuviosului Atanasie, care, deși s-ar părea cuiva că a fost necinstit pentru că nu a murit în pat, însă cinstită este înaintea Domnului moartea cuviosului; căci, pricinuitoare de cununa mucenicească s-a făcut plăcutului lui Dumnezeu, de care nu fără înștiințare a fost el, pentru că a văzut-o mai dinainte cu duhul și lui Antonie, ucenicul său cel mai de aproape, a spus-o mai înainte, zicînd: "Drumul pe care trebuia să-l fac eu la Constantinopol ai să-l faci tu, pentru că eu de acum nu voi mai putea să văd pe împăratul cel pămîntesc, așa voind Dumnezeu!"

După sfîrșitul său, cuviosul a stat trei zile neîngropat, pînă ce s-au adunat părinții de pe la toate mînăstirile, ca să-i facă cinstita îngropare. Iar sfîntul la trup nu s-a schimbat deloc, nici nu a curs, nici nu s-a înegrit deloc, ci fața lui era ca a unui om ce doarme, nici nu mirosea, cum miros morții. Deci, mare tînguire era pentru dînsul de la toți. Cînd a început cîntarea la groapă, din rana care era la picior a curs sînge mai presus de fire; pentru că cine a văzut vreodată curgînd sînge de la un om mort de trei zile? Acest lucru văzîndu-l oarecare din stareții cei cinstiți, l-au strîns în basmalele lor și se ungeau cu el ca și cu o mare sfințenie spre binecuvîntare. Apoi au îngropat cinstitul trup al Cuviosului Părinte Atanasie.

Trupurile sfărîmate de pietre ale celor cinci frați, găsindu-le înainte, le-au îngropat și pe ele cu cinste. După aceasta, Daniil, care era rănit, mai trăind cîteva zile, a mărturisit o vedenie care i s-a arătat înaintea sfîrșitului cuviosului: "El a văzut un trimis luminos, venind și chemînd pe părintele la Împărat. Apoi, în acel ceas, părintele plecă din lavră cu trimisul acela și cu șase frați, între care eram și eu. Deci, după ce am sosit la acele frumoase palate împărătești și ne-am apropiat de ușă, cuviosul părinte, împreună cu cei cinci frați, a intrat în palat la împărat, iar eu am rămas afară tînguindu-mă foarte mult. Și am auzit un oarecare om dinăuntru, zicîndu-mi: "În zadar te tînguiești, omule, pentru că nu poți să intri înăuntru, de nu-ți va dărui ție voie părintele cu care ai venit". Auzind eu aceasta, am început și mai mult a mă tîngui, chemînd pe Părintele Atanasie cu glas umilit. Apoi, după puțin timp, ieșind părintele, m-a luat de mîna dreaptă și m-a dus în palat, unde m-am învrednicit a vedea pe împărat și a mă închina Lui". Acestea spunîndu-le Daniil, și-a dat sufletul în mîinile lui Dumnezeu.

Se cade să mai pomenim și alte minuni ale Cuviosului Atanasie, care s-au făcut după moartea lui.

O dată, s-a întîmplat lui Antonie, ucenicul cuviosului, de a plecat cu oarecare frați în părțile Gangrei pentru trebuințele mînăstirii. Ajungînd acolo, au găsit un păstor păscînd oile și acela avea un singur fiu pe care-l răpise o fiară. Deci, fiind aproape de sfîrșit, tatăl lui se tînguia foarte mult după dînsul. Văzînd el pe acei monahi străini trecînd pe alături, i-a rugat să se abată la dînsul, unde, arătîndu-le iubire de străini, le-a pus înaintea lor hrana ce o avea, pîine și lapte, iar monahii s-au minunat de buna lui faptă, cum, fiind într-atîta mîhnire, nu și-a lăsat iubirea de străini și suferea durerea în supărarea lui. Între acei monahi era și un frate cu numele Simeon. Acela avea cu dînsul o basma muiată în sîngele Cuviosului Părintelui Atanasie. Cu acea basma, Simeon a legat rana copilului și îndată a adormit un somn dulce pînă a doua zi, rămînînd și ei acolo. Dimineața, copilul s-a sculat sănătos avînd rana tămăduită și cerea să mănînce. Atunci toți au preamărit pe Dumnezeu.

Altă dată, unul dintre frați, fiind trimis pentru slujba mînăstirii, i s-a întîmplat de a intrat în casa unui oarecare iubitor de Hristos. Femeia aceluia pătimea de mult timp de scurgerea sîngelui și zăcea pe patul durerii, iar bărbatul și toți casnicii se tînguiau pentru dînsa. Atunci fratele acela, înștiințîndu-se de pricina tînguirii lor, a zis: "Am în băsmăluță sîngele Sfîntului Atanasie. De veți voi, noi muiem basmaua cea sîngerată în apă și o stoarcem pe ea. Apoi apa aceea să o bea bolnava și îndată va fi sănătoasă". Femeia acea neputincioasă, auzind cuvintele monahului, a început cu lacrimi a-l ruga pe el ca mai curînd să facă aceea. Deci, monahul gătind apa aceea cu sîngele sfîntului, a dat-o ei, iar femeia, primind-o, a zis: "Sfinte Atanasie, ajută-mi!", și a băut-o toată. Atunci îndată i-a încetat curgerea sîngelui și s-a făcut sănătoasă.

Cu alt prilej, monahii Simeon și Gheorghe, fiind trimiși pentru slujba mînăstirii, au ajuns la limanul Pevaului, unde au găsit pe un corăbier mort de opt zile, pe care îl plîngeau prietenii săi. Atunci îndată au pus batista cea roșită în sîngele cuviosului și omul acela, deșteptîndu-se din somn, s-a sculat sănătos.

Multe minuni se săvîrșeau și de la mormîntul sfîntului, pentru că se izgoneau duhurile cele necurate din oameni și se tămăduiau diferite feluri de boli ale celor ce veneau cu credință și se ungeau cu untdelemn din candela ce ardea la mormîntul lui. Deci, să pomenim și aceasta care s-a făcut unui monah îmbunătățit, anume Evstratie. Acestuia i se vătămaseră toate cele dinlăuntru ale lui și udul ieșea nu apă, ci sînge. De aceasta a pătimit șapte ani și multe feluri de doctorii luînd, nimic n-a folosit. Deci, lepădîndu-se de doctorii, a alergat la Dumnezeu, rugîndu-se Cuviosului Părinte Atanasie. Alergînd la acest doctor dătător de tămăduiri, îndată a luat grabnică tămăduire de la dînsul în acest chip: I se părea în vedenia visului, că este la masă și că vede pe cuviosul părinte șezînd la acel obișnuit loc egumenesc, înaintea căruia era o sticlă plină cu apă și un blid cu struguri. Cuviosul, luînd puțin din struguri, a pus în apă și i-a dat lui Evstratie să bea. Evstratie, socotind că este vreo doctorie obișnuită, de care el se lepădase, nu voia să primească. Părintele a zis către dînsul: "Nu te teme, ci ia și bea, că-ți va fi spre sănătate". Evstratie, luînd și bînd, s-a deșteptat din vedenia visului și din acel ceas s-a tămăduit desăvîrșit de boala aceea.

Acum este timpul să sfîrșim cuvîntul cel adunat pe scurt din cartea scrisă pe larg despre viața, nevoințele și minunile Cuviosului Atanasie. Deci, fie lui Dumnezeu, Cel minunat întru sfinții Săi și Cel ce a arătat în Cuviosul Atanasie mila și puterea Sa, slava cea fără de sfîrșit și cinstea, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.


La începutul paginii | Viețile Sfinților pe luna iulie


Copyright © 1999-2016 Pagini Ortodoxe Românesti. Toate drepturile rezervate.



Home | Vietile Sfintilor | Calendar | Predici ale Parintelui Cleopa | Acatistier | Links | Cauta in site