Home | Vietile Sfintilor | Calendar | Predici ale Parintelui Cleopa | Acatistier | Links | Cauta in site


Sfîntul Andrei din Ierusalim, episcop în insula Creta
(4 iulie)


Viețile Sfinților pe luna iulie

Dumnezeiescul părinte Andrei își avea patria în vestitul Damasc, care acum se numește de turci Siam. El s-a născut din părinți cinstitori de Dumnezeu și îmbunătățiți, care se numeau Georgie și Grigoria. Pînă la vîrsta de șapte ani pruncul era fără de glas, neputînd să grăiască nicidecum, încît și părinții lui se întristau foarte mult pentru aceasta, gîndind că totdeauna va fi mut. Dar, după ce au trecut șapte ani, ducîndu-se împreună cu părinții săi să se cuminece cu Preacuratele Taine, adică cu Trupul și Sîngele Domnului, s-a făcut o minune, că, îndată ce s-a cuminecat, i s-a dezlegat limba și grăia fără de împiedicare.

După aceea, părinții lui l-au dat la școală să învețe Sfintele Scripturi. Bunul Andrei, fiind foarte deștept la minte, se îndeletnicea la învățătură cu multă osîrdie și sîrguință. Deci, nevoindu-se cu dor covîrșitor la fiecare învățătură, a sporit cu mare pricepere la filosofie. Dar, ca să spun pe scurt, el avînd dascăli învățați, deprinsese cele mai bune învățături. Într-acest chip, el și-a deprins limba să vorbească cu meșteșug, făcîndu-și sufletul iscusit spre cîștigarea faptei bune și a adevărului, iar mintea, să sporească la privirile cele mai înalte. Cugetînd el cu știință la dumnezeieștile și sfințitele Scripturi și luminîndu-se dintr-însele cu socoteala minții, s-a făcut învățător fierbinte al adevărului și al dumnezeieștii înțelepciuni.

El, socotind că nu poate în alt chip a se uni cu dumnezeiasca înțelepciune decît numai să se depărteze de lucrurile cele pămîntești și materiale, a rugat pe părinții săi să-l dăruiască lui Dumnezeu, fiindcă nu avea nici o plecare sau dragoste spre lucrurile lumii. Părinții lui, pornindu-se de Dumnezeu cu adevărat, l-au luat și s-au dus de l-au afierosit la Mormîntul Domnului, cel făcător de viață, ca pe un prinos bine primit. Pe atunci era patriarh al Ierusalimului un om foarte sfînt și îmbunătățit. Deci, primindu-l cu multă bucurie, l-a făcut fiul său duhovnicesc, căci cei ce se aseamănă, totdeauna se iubesc. Apoi, îmbrăcîndu-l în chipul monahicesc, l-a hirotonit diacon, avînd grijă cu totul de sporirea lui. Astfel se sîrguia patriarhul să-l crească cu fapte bune, să-l facă bărbat desăvîrșit și la măsura vîrstei plinirii lui Hristos.

Drept aceea, nimerind și pămînt bun, patriarhul avea nădejdi de la sufletul tînărului că, prin dumnezeiescul cuvînt al învățăturii sale și cu pilda cea bună a faptei bune, are să secere rod însutit. Dar mai înainte de a se îndulci desăvîrșit de dînsul, patriarhul s-a dezlegat de trup. Și, murind cu bucurie pe mîinile duhovnicescului său fiu, s-a dus către Stăpînul Hristos, ca să ia cununile luminate pentru buna iconomie ce a făcut în Biserica Sa. El a lăsat ocîr-muitor și epitrop al lucrurilor bisericești pe dumnezeiescul Andrei, împreună cu iconomul bisericii, căci tinerețea sfîntului nu-l lăsa să-l facă locțiitor al scaunului său. Deși sfîntul era tînăr cu vîrsta, dar cu fapta bună, cu purtarea de grijă cea de obște și cu folosul Bisericii nu era mai prejos decît nici un alt ocrotitor. El era în Biserica Ierusalimului părinte, dascăl, iconom, slujitor și pildă strălucită de toată știința binelui.

În vremea aceea, din porunca dreptcredinciosului împărat Constantin, nepotul lui Eraclie, s-a adunat în Constantinopol al VI-lea Sfînt Sinod a toată lumea, care a surpat luminat eresul monoteliților. El a scris un sfințit tom cu dogmele dreptei credințe, și a trimis la fiecare Biserică scrisori împărătești, care întăreau și pecetluiau tomul cel sobornicesc și îndemnau pe toți dreptcredincioșii să-i urmeze lui. Scrisorile acelea au ajuns și la Biserica Ierusalimului și au umplut-o de bucurie duhovnicească, căci vedea cum dreapta credință, care mai înainte era hulită de eretici, se întărise iar luminat. De aceea, toți cei mai întîi din Ierusalim, de obște au socotit că trebuie să trimită un om la Constantinopol, care să spună că și ei primesc dogmele Sfîntului Sinod. Ei au judecat, cu alegere de obște, să trimită cu această solie pe marele Andrei, împreună cu alți doi clerici, ca unul ce era iscusit în dogmele dreptei credințe și ca unul ce era mai învățat decît oricare altul cu puterea cuvîntului și a Sfîntului Duh.

Andrei a ales doi clerici cuvîntăreți, pe care luîndu-i cu el, s-a dus la Constantinopol; dar n-a găsit viu pe împărat, ci a aflat pe fiul său, Iustinian, - zis nas tăiat - moștenitor al împărăției. El i-a dat în mîini mărturisirea Bisericii Ierusalimului, iar cele ce lipseau la mărturisire, le-a împlinit Andrei cu limba lui cea bună. Deci, toți minunîndu-se de sfințenia și înțelepciunea lui și el, povățuind bine solia, pe cei doi clerici ai săi i-a trimis înapoi la Ierusalim, ca să spună celorlalți ce sfîrșit a luat solia lor. Iar el a rămas în Constantinopol, ca să se ușureze de pricinile bisericești și să petreacă viață liniștită și monahicească.

Drept aceea, strîngîndu-se din toate părțile și lipsindu-se de toată grija cea cu cale și fără de cale, s-a dat cu totul la dumnezeiasca cugetare și privire, nevoindu-se cu postiri, cu privegheri și cu vărsări de lacrimi. Deci, în acest chip s-a curățit cu trupul, s-a lămurit cu sufletul și s-a luminat cu mintea. El, urmînd întru toate lui Dumnezeu, din toate părțile se unea tăinuit cu Dînsul și dobîndea arvuna bunătăților ce aveau să fie. Stînd multă vreme în liniște, a ajuns la măsurile cele desăvîrșite ale faptei bune și astfel pricinuia mult folos la cei ce se duceau la dînsul. Dar, fiind luminat la lucruri și la cuvinte, nu era cu putință să se ascundă de cei mulți și să se tăinuiască pînă la sfîrșit sub obrocul liniștii. Pentru aceasta, s-a făcut arătat atît împăratului, cît și Bisericii și, despărțindu-l cu sila de viața cea liniștită, l-a rînduit, deși nu voia, la diaconia Bisericii celei mari.

Apoi i s-a încredințat iconomia și povățuirea de sărmani, la care, arătîndu-se cu bunăvoință, s-a făcut părinte și hrănitor al sărmanilor și scăpătaților. El purta grijă cu mare cuviință de amîn-două azilele de scăpătați ale Constantinopolului, și a crescut nu numai venitul lor, dar și strîmtorarea de mai înainte, care o aveau în casele lor, a prefăcut-o în lărgime, cu zidurile cele mari ce făcuse. De aceea, ca un vrednic de toate, a luat și mai mare iconomie, căci s-a suit la scaunul cel mai înalt al arhieriei, făcîndu-se mitropolit în vestita insulă a Cretei, sau, ca să zic mai adevărat, printr-o insulă s-a făcut păstor și dascăl la toată Biserica lui Hristos.

Andrei, ducîndu-se în eparhia sa, a început a face lucrul său, a purta grijă fără de pregetare de povățuirea eparhiei sale, dîndu-se cu totul spre creșterea și mîntuirea turmei celei cuvîntătoare. Mai întîi a pus cu înțelepciune pe cei sfințiți în rînduială încuviințată, vorbindu-le cuvînt foarte dulce despre rînduiala Sfintei Liturghii. Cu acestea voia să arate cum se cuvine a fi preotul care s-a învrednicit nu numai însuși a se apropia de întîia și neapropiata lumină, adică de Dumnezeu, ci să lumineze și pe alții și să-i împrietenească cu Dumnezeu. Deci, se cade ca preotul să fie luminat și curat, precum este oglinda, ca să poată primi într-însul razele dumnezeieștii lumini, și printr-însul să dea lumină și celorlalți. Sfîntul Ierarh Andrei a pus în bună rînduială pe fecioare, iar mînăstirilor de monahi și monahii le-a dat legi, cum să se conducă.

Apoi purta grijă de trăire, învățîndu-i să aibă dragoste și rîvnă către Dumnezeu, iar nu către trup și către lume. El defăima dezmierdările cele lumești și păzea poruncile lui Dumnezeu, ca astfel să se nevoiască pentru mîntuirea sa. Ca pe niște copii îi învăța pe cei tineri, iar pe cei bătrîni îi înțelepțea. Pe cei păcătoși îi întorcea la pocăință și dădea nădejde de mila lui Dumnezeu celor ce se pocăiau. Îndemna la nevoințele faptelor bune, pe cei ce se nevoiau. Pe cei ce erau luptați, îi ajuta; pe cei ce se primejduiau să cadă în păcate, îi sprijinea; pe cei căzuți îi ridica; celor neputincioși le dădea putere; celor întristați, mîngîiere; celor leșinați, răsuflare; văduvelor le era părtinitor; sărmanilor, tată; scăpătaților, vistierie; flămînzilor, hrană; celor goi, îmbrăcăminte, și ce spun mai mult? Tuturor s-a făcut toate, ca să mîntuiască pe toți. Căci, Domnul vrea a se face în veacul ce va să fie, lumină sfinților, viață, slavă, hrană, îmbrăcăminte, bucurie și orice alt bine al fericirii. În acest fel era eparhioților săi acest mare Andrei, care le făcea tot binele, nu numai sufletesc, ci și trupesc și cu care poate cineva să treacă fără întristare viața aceasta de față.

După aceasta, a deschis vistieria cea bună a inimii sale și scotea dintr-însa cuvinte bune, lărgind gura socotelii minții sale, pe care a umplut-o de darul Sfîntului Duh. El a alcătuit și cărți cu înțelepciune, cu pricepere și cu dumnezeiască insuflare, cărți prin care se arată orator iscusit și cuvîntător insuflat de Dumnezeu. Sfîntul Andrei, cu cuvintele lui, lăuda strălucit pe Preacurata Maică a Fiului și Cuvîntului lui Dumnezeu, la deosebitele ei sărbători sau praznice. Lăuda și Sfînta și de viață făcătoarea Cruce a Mîntui-torului lui, pe care, răbdînd fericitele patimi, Dumnezeu cel fără de patimă, prin moartea cea de bună voie, ne-a făcut părtași ai împărăției și slavei Sale. Lăuda încă și alte stăpînești praznice și, pe lîngă acestea, lăuda și pe unii sfinți și, prin lăudările lui a făcut ca și cum mărturiile lor ar fi ale sale. Dar mai cu osebire lăuda pe marele Mergător Înainte Ioan.

El a alcătuit cu mult meșteșug în versuri și muzică multe canoane și tropare, cu care nu numai că luminează praznicile, dar îndeamnă și pe creștini la dumnezeiasca veselie și bucurie, le pricinuiește umilință și face pe cei ce cîntă și citesc să verse șiroaie de lacrimi. Pe lîngă celelalte cîntări bisericești, a alcătuit și Canonul cel Mare și vrednic de laudă din săptămîna a cincea a marelui post al Sfintelor Paști, care nu numai că pricinuiește pocăință și umilință, dar și multă învățătură. Învăța pe creștini cu ce așezare se cade a citi sfințitele istorii ale dumnezeieștii Scripturi, și cum se cade a le pricepe pe dînsele materie și pricină de mai înalte și iscusite priviri. Dar, sfîntul nu numai cu cuvintele sale a împodobit păstoria sa și veselea orice Biserică a creștinilor, ci și cu lucruri și cu isprăvi de mare cuviință, pentru că el a înnoit lui Dumnezeu bisericile cele dărăpănate, le-a tocmit cu ajutor bogat și cinstit, le-a zidit din temelie o biserică foarte frumoasă, în cinstea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu și Pururea Fecioarei Maria, numind-o pe dînsa Vlaherna.

Casele primitoare de străini le-a zidit din temelie, spre odihna bătrînilor, spre vindecarea bolnavilor și spre acoperămîntul străi-nilor și scăpătaților, cărora le dădea cu îmbelșugare nu numai toate cele de nevoie și de hrană, cheltuind bani înțelepțește și cu plăcere de Dumnezeu, ci și, după cum la celelalte urma pe Stăpînul și dascălul său, Hristos, așa și la aceasta Îl urma, slujind la primirea străinilor și bolnavilor cu însăși mîinile sale. El își încingea fota la mijloc și spăla mîinile, picioarele, capetele și curăța rănile bolnavilor, lingînd chiar cu limba sa rănile cele nevindecate și sîngerarea lor, atît de mult îl învăpăia dragostea către Dumnezeu și către aproapele.

Nu este afară de cuviință a spune una sau două minuni ale sfîntului, ca să arătăm sfințenia și îndrăzneala pe care dumnezeiescul Andrei o avea către Dumnezeu.

Odată, o flotă de barbari s-a dus în Creta, ca să supună și să pustiască păstoria sfîntului. Deci, înconjurîndu-l, au uneltit tot felul de meșteșuguri împotriva lor; dar sfîntul, cu rugăciunile sale cele bineprimite, nu numai că și-a păzit păstoria sa mai presus de primejdie, ci și în inimile barbarilor atît de mare frică a băgat, încît i-a făcut să fugă singuri, fără a-i izgoni cineva. Din fuga lor cea fără rînduială și grabnică, mulți au pierit, atît de valurile mării, cît și de creștinii care îi luptau.

Altădată, pe la începutul verii, soarele ardea pămîntul și ploaie nu era deloc. Așa că semănăturile toate se vestejiseră și erau în primejdie să se usuce desăvîrșit. Iar oamenii, de frică mare ce aveau ca să nu se facă foamete, pentru că nu ploua, erau slabi și deznădăjduiți de viață. Deci, într-o primejdie ca aceea aflîndu-se ei, ce a făcut sufletul acela împreună pătimitor și milostiv al sfîntului? Nu cumva a trecut cu vederea păstoria sa, care era în primejdie să piară? Nu! Ci, înălțînd mîinile și ochii la cer, a rugat pe Dumnezeu din sufletul său, ca să dea ploaie pămîntului. Și, o, minune! Îndată s-a umplut cerul de nori și a plouat atîta ploaie, încît semănăturile s-au udat și au făcut rod mare, iar oamenii au luat răcorire și mîngîiere.

Sfîntul Andrei a făcut și multe alte minuni, pe care de le voi spune, nu-mi va ajunge toată viața. Fiindcă avea pe Dumnezeu sălășluit în sufletul său, eparhioților săi totdeauna le pricinuia cele bune de la Dumnezeu, izbăvindu-i de tot răul; iar lui Dumnezeu aducea mîntuire sufletele eparhioților, ca pe un prinos bineprimit și vrednic pentru toată lumea.

Într-o vreme, întîmplîndu-se ciumă în eparhia lui și mulți murind, sfîntul, cu rugăciunile și cu lacrimile lui către Dumnezeu, a oprit pornirea morții.

Altădată, sfîntul, avînd oarecare trebuință, a fost nevoit să se ducă la Constantinopol. Deci, ajungînd acolo, a fost primit cu toată cinstea și cucernicia, atît de toată sfințita adunare a Bisericii, cît și de împăratul și de toți boierii. Petrecînd acolo puțină vreme, împărțea pîinea cea cerească flămînzilor, adică cuvîntul învățăturii, și adăpa pe cei însetați din apa cea făcătoare de viață a Sfîntului Duh, și nu numai aceasta, ci și trupește sătura pe cei flămînzi. El ajuta celor nedreptățiți, apăra pe văduve, ocrotea pe sărmani și mîngîia pe cei necăjiți.

Mai pe urmă de toate, se pregătea să se întoarcă la eparhia sa, deși a cunoscut înainte că nu va mai vedea de aici înainte păstoria sa, însă s-a dat pe sine Sfîntului Duh, care-l mișca pe dînsul și, intrînd într-o corabie, a plecat în Creta. Dar corabia, sosind pînă la Mitilina, a stat acolo. Sfîntul, întrebînd cum se numește locul acela și înștiințîndu-se că se numește Erecos, a răspuns: "Aici trebuie să dau chipul meu lui Dumnezeu, adică Celui ce mi l-a dat. Aici voiesc să mor!" Ceea s-a și făcut. Deci s-a dezlegat din legătura trupului și s-a dus cu bucurie către doritul său Dumnezeu, unde, strălucind de neapropiata lumină a dumnezeirii Lui, se îndulcește de bunătățile împărăției Sale celei negrăite. Iar sfințitele lui moaște s-au așezat în biserica Sfintei, bunei și biruitoarei Mucenițe Anastasia, ca o vistierie și izvor pururea curgător de minuni, întru slava Tatălui și a Fiului și a Sfîntului Duh. Amin.


La începutul paginii | Viețile Sfinților pe luna iulie


Copyright © 1999-2016 Pagini Ortodoxe Românesti. Toate drepturile rezervate.



Home | Vietile Sfintilor | Calendar | Predici ale Parintelui Cleopa | Acatistier | Links | Cauta in site