Home | Vietile Sfintilor | Calendar | Predici ale Parintelui Cleopa | Acatistier | Links | Cauta in site


Viața Cuviosului Alexandru, întîiul începător Al Mănăstirii Neadormiților
(3 iulie)


Viețile Sfinților pe luna iulie

Cuviosul părintele nostru Alexandru era de neam din părțile Asiei. Cînd era tînăr, a plecat la Constantinopol, pentru a învăța gramatica. Astfel a învățat înțelegerea cărții din destul și s-a făcut desăvîrșit în filosofia cea din afară. Făcîndu-se bărbat desăvîrșit cu vîrsta, s-a rînduit în oaste, iar după un timp a fost făcut comandant al oștilor. El iubea cărțile și, cînd îi prisosea timp de la celelalte lucrări, se îndeletnicea cu citirea dumnezeieștii Scripturi; pentru că era bărbat cinstit cu viața, îmbunătățit, statornic și temător de Dumnezeu, se împodobise cu întreaga înțelepciune și cu înfrînarea.

Citind Așezămîntul cel Vechi și cel Nou, s-a adîncit cu mintea în cuvintele Sfintei Evanghelii, în ceea ce s-a zis cu preacurata gură a Domnului Hristos: De voiești să fii desăvîrșit, vinde averile tale și le dă săracilor, și vei avea comoară în cer, apoi vino și urmează-Mi. Aceste cuvinte ale lui Hristos socotindu-le în mintea sa și crezîndu-le fără îndoială, a început a-și vinde averile sale cele multe, ce le avea după vrednicia dregătoriei sale, și a le împărți săracilor și scăpătaților. Pentru aceasta, el avea gînd neschimbat, ca să se lepede de lume și să se facă următor lui Hristos.

Auzind el că în Siria este rînduială a unor sfinți bărbați în obște, a căror viață era slăvită, a dorit să meargă acolo. Deci, lepădîndu-și dregătoria sa, și-a lăsat prietenii, casa, slugile și toată grija vieții și s-a dus în Siria. El a mers la o viață de obște, în care era un părinte cuvios, cu numele Ilie. Pe acela l-a rugat ca să-l primească și pe el în rînduiala călugărească și în numărul fraților. Deci, fiind el primit în ceata monahilor, a viețuit în această viață de obște patru ani, săvîrșind slujbele poruncite cu sîrguință. El, deprinzîndu-se cu nevoințele cele pustnicești, se silea ziua și noaptea la rugăciuni și la citirea cărților sfinte; dar, mai cu seamă se învăța la înțelegerea cuvintelor Psaltirii, ca să poată ști puterea fiecărui stih. De aceea, întreba pe cei iscusiți, se îndulcea cu inima și se umilea cu duhul, rugîndu-se cu dinadinsul lui Dumnezeu, ca să i se dea de sus înțelegerea tainelor celor neștiute din dumnezeiasca Scriptură, lucru care l-a și cîștigat cu darul Duhului Sfînt.

Văzînd prin toate viețile cele de obște grija cea multă și de prisos care se făcea de către frați pentru hrană și haine, își aducea aminte de cuvintele lui Hristos din Evanghelie, Care poruncește a nu se îngriji de mîncare, de băutură, de îmbrăcăminte și de cele de mîine, de vreme ce oamenii sînt mai de preț decît păsările și iarba din țarine. Dacă Dumnezeu, Purtătorul de grijă al tuturor, hrănește păsările și țarina o îmbracă cu iarbă, cu cît mai vîrtos pe oamenii care slujesc Lui, este puternic a-i hrăni și a-i îmbrăca, numai de ar căuta mai întîi împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui, și apoi toate se vor adăuga lor.

Odată, luînd Evanghelia pe care o avea la el, s-a dus la Părintele Ilie și a zis către dînsul: "Părinte, sînt adevărate toate cele scrise în Evanghelie?" Cuviosul Ilie, auzind această întrebare neobișnuită, s-a mirat și s-a tulburat, pentru că socotea că este înșelat de diavol prin vreo necredință și, nerăspunzîndu-i nimic la întrebarea lui, ședea plecat în jos. Apoi a zis către frații care erau la dînsul: "Fraților, să ne rugăm lui Dumnezeu pentru acest frate, care a fost legat de vrăjmașul diavol în oarecare curse". Ei, sculîndu-se, au început a se ruga cu lacrimi, apoi, întorcîndu-se către Alexandru, i-au zis: "Frate, de unde ți-a venit acest gînd de îndoire, ca să nu crezi cele scrise în Sfînta Evanghelie?" Alexandru a răspuns: "Părinte, nu că nu cred, dar întreb dacă sînt adevărate". Frații i-au răspuns: "Sînt adevărate cu siguranță, și nu este nici un fel de îndoială într-însele". Alexandru a zis către dînșii: "Dacă sînt adevărate, atunci pentru ce nu le săvîrșim?" Frații au răspuns: "Omului neputincios îi este greu a împlini toate acelea cu fapta".

Atunci Alexandru s-a pornit cu duhul și, socotind că viața sa de mai-nainte a fost deșartă, pentru că n-a ajuns desăvîrșit la împlinirea cuvintelor Evangheliei, se sîrguia să se ducă în pustie, ca acolo să poată fi cu înlesnire împlinitor al cuvintelor Evangheliei, zise mai-nainte. Deci, cerînd binecuvîntare de la Cuviosul Ilie și închinîndu-se fraților, s-a dus punîndu-și nădejdea în Domnul, neluînd nimic cu el, decît numai Evanghelia. El a petrecut șapte ani în pustie, neavînd nici o grijă de cele pămîntești. Dar în ce chip a fost hrănit acolo cu purtarea de grijă a lui Dumnezeu, se va înțelege din cele ce vor urma de aici înainte.

După săvîrșirea petrecerii de șapte ani în pustie, Cuviosul Alexandru, aflînd de un oarecare sat elinesc, care nu era departe, și unde toți slujeau diavolilor și se închinau idolilor cu jertfe, s-a aprins de rîvnă după Dumnezeu și, ducîndu-se acolo, a dat foc capiștei idolești. Sătenii, văzînd acest lucru, s-au adunat la capiștea care ardea și au găsit pe Alexandru lîngă dînsa, căci nu fugise, ci aștepta într-adins venirea elinilor la dînsul. Deci, el n-a ascuns de ei fapta sa, pentru că, întrebîndu-l cine a aprins capiștea, le-a răspuns zicînd: "Eu am aprins-o". Ei, auzind aceasta, s-au pornit asupra lui, voind să-l ucidă. Dar Dumnezeu, văzînd pe robul Său, a făcut ca unii dintre ei să nu se învoiască la acea ucidere, nici să-i dea drumul; ci s-au sfătuit să-l dea judecătorului cetății.

Deci, după ce s-au liniștit puțin din mînie, sfîntul a strigat către dînșii, zicînd: "O, bărbați, înțelegeți singuri rătăcirea voastră și cunoașteți adevărul. Voi fugiți de judecata cea veșnică și de împărăția cerului". Apoi le-a propovăduit apostolește cuvîntul mîntuirii. Unii îl ascultau cu luare aminte, iar alții nu-l băgau în seamă; deci, ducîndu-l, l-au dat judecătorului cetății. Acolo era mai mare al cetății un oarecare cu numele Ravul. Acela, auzind cuvîntul lui Dumnezeu din gura cuviosului, se întreba cu dînsul despre credință și din cărțile cele elinești; astfel, cuviosul îl îngrozea mult cu certările.

Acela, văzîndu-l blînd cu obiceiul, înțelept în răspunsuri și nebiruit în toate cuvintele, nu i-a făcut nici un rău, astfel rînduind Dumnezeu pentru robul Său. Apoi l-a luat de o parte și a început a grăi către dînsul: "Spune-mi adevărul, ce fel de nădejde aveți voi creștinii, de treceți așa cu vederea viața voastră?" Cuviosul, zîmbind, i-a răspuns: "Nu este așa cum zici. Noi nu trecem cu vederea viața noastră, ci ne sîrguim s-o păzim în veci fără de moarte; pentru că aceea este adevărata viață, ca să trăim în veci; iar a viețui vremelnic, nu este viață, ci moarte. Deci, această viață vremelnică și muritoare o trecem cu vederea, pentru viața cea veșnică și fără de moarte, care are să fie. La noi este scris: Cel ce-și va pierde sufletul în acest veac, îl va afla în viața cea veșnică".

Ravul a zis: "Unde credeți voi că vă duceți, după ce treceți din această viață?" Sfîntul a început a-i spune despre împărăția cerului și despre bunătățile pregătite celor drepți. Dar elinul cel necredincios socotea ca niște basme cele ce i se grăiau; însă, voind să asculte mai mult cuvintele sfîntului, l-a întrebat de începutul sfintei credințe. Cuviosul, învățîndu-l cunoștința de Dumnezeu și milostivirea Lui către oameni, a început a-i spune de faptele Domnului, care s-au făcut de la zidirea lumii pînă la Cruce, pînă la moartea lui Hristos cea de voie, pînă la Înviere și pînă la Înălțarea la cer întru slavă. Ei au petrecut în această vorbă o zi și o noapte, negustînd nici hrană, nici băutură, nici plecîndu-se spre somn.

Apoi a venit vorba despre Sfîntul Ilie Proorocul, cum a închis cerul cu cuvîntul și a pogorît foc spre jertfe cu rugăciunea, pe care foc, slujitorii lui Baal n-au putut să-l stingă, nici cu ajutorul lui, nici cu a celorlalți zei. Ravul, auzind acestea, rîdea și zicea: "Toate basmele voastre creștinești sînt minciuni. Eu te sfătuiesc cele de folos, să aduci jertfe zeilor noștri împreună cu noi, că ei, fiind milostivi, te vor ierta de răutatea care le-ai făcut-o din neștiință, arzîndu-le capiștea". Sfîntul a grăit: "Dacă aceia pe care îi numești tu sînt zei adevărați, atunci pentru ce în zilele lui Ilie, slujitorii lor strigînd toată ziua către dînșii, nu i-au ascultat, nici le-au pogorît foc din cer pentru jertfe? Robul lui Dumnezeu Ilie a fost singur numai, și o dată s-a rugat către Unul Dumnezeul nostru, Cel din ceruri, și îndată a căzut foc din cer, arzînd nu numai lemnele și jertfele, dar a mistuit și apa, pietrele și țărîna. După aceea și spre cei o sută, care voiau să prindă pe prooroc, a căzut foc de sus și i-a ars împreună cu ostașii lor".

Ravul, rîzînd de acesta, a zis: "Dacă este adevărat aceea, apoi fă asemenea și tu, care te numești rob al Dumnezeului tău. Iată, se vede înaintea noastră o mulțime de rogoz și de vreascuri. Roagă-te acum Dumnezeului tău, ca și Ilie, să se pogoare foc din cer și să le ardă. Atunci voi zice și eu că nu este alt Dumnezeu, afară de Dumnezeul creștinilor". Sfîntul i-a grăit: "Roagă-te tu mai întîi la zeii tăi să facă aceasta". Ravul a răspuns: "Eu n-am o putere ca aceea, nici îndrăzneală la zeii mei; dar tu roagă-te Dumnezeului tău". Atunci Sfîntul Alexandru, aducîndu-și aminte de cuvintele Evangheliei, care zic că toate se pot celui ce crede, s-a sculat la rugăciune, nădăjduind spre Dumnezeu cu credință neîndoită. Dar cînd și-a ridicat mîinile spre cer și a început a se ruga, îndată a căzut foc din cer peste rogoz și peste vreascuri, arzîndu-le pe ele înaintea feței lor.

Aceasta văzînd-o Ravul, s-a umplut de spaimă mare, temîndu-se ca să nu cadă foc și peste dînsul și să-l ardă, precum s-a întîmplat pe timpul lui Ilie. Deci, a strigat cu glas mare, zicînd: "Cu adevărat mare este Dumnezeul creștinilor!" El voia ca să propovăduiască în popor acea minune; dar sfîntul, certîndu-l, l-a oprit să nu spună la nimeni. Atunci Ravul a tăcut, tăinuind acea minune într-însul pînă ce Cuviosul Alexandru nu va mai fi între cei vii. După fericitul lui sfîrșit, a spus acea minune înaintea episcopilor și monahilor, mărturisind pe Dumnezeu, și adevărată a fost mărtu-risirea lui; iar noi să ne întoarcem la povestirea ce ne stă înainte.

Ravul, mai marele cetății, după minunea aceea înspăimîn-tătoare, a petrecut împreună cu Cuviosul Alexandru o săptămînă întreagă; și din cuvintele sfîntului cele insuflate de Dumnezeu, învăța cunoștința cea luminoasă a tainelor sfintei credințe, povățuindu-se pe calea mîntuirii. După aceea, se ruga, ca prin Sfîntul Botez să se lumineze, pentru că acum se apropiase și prealuminatul praznic al Paștilor. Dar diavolul, care urăște mîntuirea oamenilor, vrînd să facă împiedicare celui din nou încredințat, i-a pus lui în gînd să nu primească Sfîntul Botez în cetate, ci într-o biserică oarecare ce era la depărtare ca la trei stadii de cetate. Deci, s-au dus acolo, fiind urmați de o mulțime de femei și copii. După ce au mers la biserica aceea, au găsit acolo o fată îndrăcită. Iar Ravul, spăimîntîndu-se, a zis: "Nu voiesc să mă fac creștin; iată, și pe această fată o pedepsesc fiindcă a primit credința creștină, de vreme ce mă tem să nu mi se întîmple și mie asemenea".

Aceasta zicînd, a plecat de la biserică, voind să se întoarcă înapoi. Dar sfîntul, ajungîndu-l, l-a oprit, zicîndu-i: "De ce te înșeli de meșteșugul vrăjmașului? Fata aceea, pentru păcatele sale, prin dumnezeiasca slobozire, își ia pedeapsa; deoarece, sfințindu-se ca să slujească lui Dumnezeu în feciorie curată, nu și-a păzit făgăduința sa, și de aceea pătimește. Ea a fost dată satanei, ca duhul ei să se mîntuiască. Cum că aceasta este adevărat, eu nu te rog să crezi cuvintelor mele; ci, mergînd singur, să asculți cuvintele ce vor ieși din gura ei". Ravul, mergînd la fata cea îndrăcită, a auzit-o pe dînsa, mărturisind cu glas mare căderea ei în păcat; pentru care, cu voia lui Dumnezeu, intrase diavolul într-însa și o muncea. Acestea auzindu-le Ravul, și-a lepădat îndoiala și a cerut Sfîntul Botez. După aceea, botezîndu-se el și ieșind din sfînta scăldătoare, pe haina lui cea albă, care după obiceiul creștinesc îi era gătită spre Sfîntul Botez, s-au aflat cu totul de sus pînă jos cruci roșii. Astfel toți se uimeau de minunea aceea, iar bărbații și femeile care veniseră acolo, se rugau să fi botezați.

Sfîntul Alexandru, vrînd să se încredințeze dacă cu adevărat cred în Hristos, a grăit către dînșii: "Mai întîi se cade cu lucrul a arăta credința. Deci, să mergem în cetate și, de are cineva idoli în casele lor, să-i scoată afară în mijlocul cetății și cu mîinile lor să-i sfărîme în bucăți; iar după aceea să primească Sfîntul Botez. Atunci îndată cu toții s-au învoit la aceste cuvinte și, ducîndu-se acasă, au scos afară din casele lor o mulțime de idoli și i-au sfărîmat în mijlocul cetății; așa că toată cetatea aceea s-a luminat cu Sfîntul Botez. Iar cuviosul a petrecut cu dînșii cîtva timp, întărindu-i pe ei în sfînta credință.

Deci, văzîndu-i pe dînșii atît de bine întăriți în dreapta credință și dînd mulțumire lui Dumnezeu, a zis către Ravul și către ceilalți aceste cuvinte: "Pînă acum v-ați hrănit cu lapte, însă de acum încolo veți primi hrană mai vîrtoasă; deci, de voiește cineva din voi să fie desăvîrșit în viața creștină, să asculte cuvintele lui Hristos, Care zice: Nu vă îngrijiți pentru ziua de mîine, ci căutați împărăția lui Dumnezeu, că Tatăl cel ceresc toate cele de trebuință le va da vouă, pentru că El știe de ce aveți voi trebuință".

Auzind Ravul aceste cuvinte, a zis: "Nu pot să fiu un creștin desăvîrșit ca acesta; pentru că, de voi vinde toate și le voi împărți, apoi cine va hrăni mulțimea casnicilor mei? Cum va putea fără purtare de grijă să se adauge cuiva acestea care sînt de trebuință vieții? De voiești să mă încredințezi de aceasta, arată-mi ceva cu fapta