Make your own free website on Tripod.com

Viața Cuviosului Părintelui nostru Efrem Sirul
(28 ianuarie)

(După Metafrast)

Versiune fara diacritice | Viețile Sfinților pe luna ianuarie


Minunatul Efrem a răsărit din pămîntul sirienilor. Și fapta bună din pruncie alegînd-o, se silea de-a pururea a fugi de vorbirile cele vătămătoare ale celor de o vîrstă. El citea neîncetat, mai vîrtos sfintele cărți, iar sîrguința, îndeletnicirea și cugetarea întru acestea îi erau lui Efrem mai plăcute decît toată dulceața. Încît și el împreună cu proorocul zicea: Cît sînt de dulci gîtlejului meu cuvintele Tale, mai mult decît mierea.

De atunci a avut tovarășe fapta bună și sîrguința în osteneli. Căci care faptă cu dinadinsul nu s-a săvîrșit de dînsul? Nu postul? Nu privegherea? Nu culcarea pe jos? Nu blîndețea? Nu necîștigarea? Nu, peste atîta bogăție de bunătăți, și smerita cugetare? Încă și de darul cel învățătoresc a fost împărtășit. Apoi și pînă acum prin cuvintele sale, vorbește cu noi, îndemnîndu-ne, mîngîindu-ne și sfătuindu-ne. Din care putem folosi nu numai cuvîntul credinței cel drept, ci și ne deșteptăm spre cîștigarea faptei bune. Iar de nădejdea cea către Dumnezeu și de dragostea cea către aproapele, atîta grijă a avut Efrem, încît el însuși cînd a vrut să se ducă din viață, zicea astfel:

"Nicidecum în toată viața mea n-am ocărît pe Domnul și cuvînt nebun din buzele mele n-a ieșit. În toată viața mea n-am blestemat pe nimeni. Și nicidecum nu m-am sfădit cu vreunul din cei dreptcredincioși".

Avea încă și lacrimi neîncetat în ochii lui, încît mai cu înlesnire puteau izvoarele cele de-a pururea curgătoare să-și înceteze curgerea, decît Efrem Sirul lacrimile. Și împreună cu lacrimile ieșeau și suspinurile, arătînd focul cel dinlăuntru aprins al umilinței, pe care mai luminat îl va pricepe cineva citind scrierile aceluia. Căci el se afla pretutindeni filozofînd despre judecata și a doua venire a lui Hristos, înfricoșatul divan avîndu-l înaintea ochilor și ziua aceea în minte întipărind-o; apoi pe sine osîndit socotindu-se și foarte cu jale tînguindu-se. În astfel de cugetări ale minții îndeletnicindu-se Efrem, pururea se nevoia după cîntătorul de psalmi, fugind de gîlceava cea lumească și în pustie sălășluindu-se. Apoi, din loc în loc se muta pentru a sufletelor zidire și folos, fiindcă era mișcat de duhul dumnezeiesc.

Odată își lăsă patria și aceasta fiindu-i poruncit ca dumnezeiescului Avraam, a ajuns la cetatea Edesa, pe de o parte, pentru închinăciunea sfintelor moaște, care erau întru dînsa, iar pe de alta, pentru întîlnirea cu un oarecare bărbat dintre cei cuvîn-tători, ca să ia model de viață de acolo. Acest lucru îl cerea de la Dumnezeu, adesea, zicînd: "Doamne, Iisuse Hristoase, Stăpîne al tuturor, învrednicește-mă ca, intrînd în cetatea Edesa, să mă întîlnesc cu acel bărbat, care va fi puternic a-mi grăi cele spre folosul sufletului". Astfel rugîndu-se, cînd a ajuns la porțile cetății, era îngrijorat: cum adică se va apropia de acel bătrîn, ce va afla de la dînsul și ce folos va dobîndi?

Deci, călătorind astfel cu ațintirea minții, o femeie îndată îl întîmpină și aceasta era desfrînată. Negreșit al lui Dumnezeu lucru era acesta; căci pentru cele bune, de multe ori le rînduiește tainic pe cele potrivnice. Deci, sfințitul Efrem, astfel întîlnind pe desfrînata, stătea uimit oarecum, căutînd către dînsa, mîhnindu-se și pătimind întru sine cu sufletul, că nu i s-a împlinit cererea după rugăciune, ci cu totul potrivnic. Iar ea văzîndu-l, iarăși privea la dînsul cu ochi necuvioși. Și fiindcă astfel multă vreme se priveau unul pe altul, vrînd s-o rușineze și întru sfiala ce se cuvine femeilor a o aduce, i-a zis: "Pentru ce nu te rușinezi, o! femeie, privind la mine cu ochii ațintiți?" Și aceea zise: "Dar mie așa mi se cade a privi la tine, că din tine și din a ta coastă sînt luată. Iar ție ți se cade a te uita nu către noi, ci în pămînt, din care ai și fost luat".

Acestea auzindu-le Efrem a mulțumit și femeii, pentru folosul ce a avut din vorbele ei, și lui Dumnezeu cu fierbințeală îi înălța mulțumire; care chiar prin cele fără de nădejde de multe ori poate face lucruri bune.

Deci, după ce au trecut zile destule, în cetatea Edesei dumnezeiescul Efrem era, locuind aproape de dînsul, o desfrînată care s-a făcut organ de răutate al vicleanului. Și printr-însa, ca prin șarpele cel dintîi, năvălea asupra dreptului. Deci, de vreme ce s-a întîmplat, că dumnezeiescul Efrem fierbea niște bucate, acea femeie deschizînd fereastra care era în perete, se plecă cu nerușinare, apoi cu obrăznicie căutînd la cuviosul, îi zise: "Binecuvintează, părinte". Iar el cu blîndețea cea cuviincioasă lui și cu graiul îi zice: "Domnul să te binecuvinteze". Și aceasta iarăși cu rîs necuvios a zis: "Dar ce lipsește bucatelor tale?". Iar acela a zis: "Trei pietre și puțin noroi, ca fereastra aceasta să se astupe". Aceea cu obrăznicie a zis: "Pentru că te-am cinstit, aceasta a făcut întru tine mîndrie? Eu voiesc a dormi împreună cu tine, iar tu de prima dată mă deznădăjduiești?".

Însă precum aceea avea graiuri satanicești, astfel și el cu mult mai vîrtos n-a fost lipsit de cuvinte duhovnicești, căci a zis: "De voiești împreună cu mine a dormi, trebuie s-o faci unde-ți voi zice eu". Iar aceea, dacă a auzit cuvîntul, a și întrebat de locul unde voiește a dormi. "Nu într-alt loc, a zis el, decît chiar în mijlocul cetății voi dormi cu tine". Iar ea a zis: "Dar nu ai sfială și rușine de bărbații ce ne vor vedea dormind în mijlocul cetății?". Deci, femeia aceea dorind să vîneze sufletul cel pătimaș, n-a voit a cunoaște ceea ce zice Solomon: Că ochii Domnului Celui Preaînalt de milioane de ori mai luminați sînt decît soarele; căci caută peste tot căile oamenilor.

Atunci sfîntul a răspuns îndată: "Dacă ochii oamenilor i-ai judecat că sînt puternici a rușina sufletul și a-l opri de la fapta cea rea, dar oare de ochii lui Dumnezeu, care văd toate cîte se lucrează în ascuns și întru arătare, nu ne vom teme și nu ne vom spăimînta cu mult mai vîrtos?". Acestea destule au fost ca să înduplece pe desfrînata a se depărta de vicleana poftă către dînsul și să se căiască de cele dintîi fapte rele ale ei. Căci îndată apropiindu-se și căzînd la pămînt, cerea iertăciune de dobitoceasca și neînfrînata ei pornire.

Apoi, făcînd adevărată pocăință, a luat povățuitor și dascăl pe Sfîntul Efrem în calea cea către mîntuire. Iar el fiind gata a sluji unei cereri ca aceasta, o sfătui cele cuviincioase, spre a nu merge iarăși, după cum zice dumnezeiescul Ieremia, în urma gîndurilor inimii celei rele; apoi s-a îngrijit a o aduce într-o mînăstire femeiască, spre a face fapte bune. Și în scurt, pe aceea care a voit a-l împie-dica din calea cea dreaptă, el mai vîrtos întorcînd-o de la calea cea rea, a avut ca rod al dreptății întoarcerea ei spre calea mîntuirii.

Astfel, dumnezeiescul Efrem întîlnindu-se cu două femei desfrînate, pe una a folosit-o, iar de la cealaltă însuși a primit folos sau, mai adevărat să zic, de la amîndouă, fiindcă ajutorul dumnezeiesc a folosit tuturor. De acolo fiind povățuit către Cezareea Capadociei, de darul care îl purta de sus, a văzut pe marele Vasile, glasul Bisericii și izvorul dogmelor. Pe care Efrem văzîndu-l, cu multe cuvinte a început a-l lăuda. Căci cu ochiul cel prea binevăzător al sufletului a văzut o porumbiță asemenea cu razele soarelui șezînd pe umărul cel drept al acestuia, fiind strălucită și vorbind la ureche lui Vasile. Apoi, învățîndu-se în taină prin acea cinstită porumbiță cele pentru Efrem, l-a cunoscut cine este și pentru ce a venit; de aceea se și împărtășesc unul cu altul de vorbire și se îndulcesc de bunătățile care erau întru dînșii.

Dar să ne întoarcem iarăși către dumnezeiescul Efrem și ale acestuia să le povestim. Căci nici un gînd care să nu-i folosească în lucrarea faptei bune nu avea și cum că îndestulător i s-a dat de la Dumnezeu talentul învățătoresc pe care sfîntul cu covîrșire l-a împărtășit în adîncul sufletelor credincioșilor de-a pururea. Și aceasta chiar el o însemnează, zicînd: Încă fiind tînăr, era ca o viță îngreuiată de mulți struguri, din limba lui crescută, la mare înălțime ridicată și pe spatele a tot pămîntul întinsă; și toată pasărea odihnindu-se într-însa, zbura împrejur și din struguri mînca. Iar vița cu cît strugurii i se culegeau și pe păsări cu îndestulare le ospăta, cu atît mai mult cu rodul se înmulțea. Și aceasta însuși o zicea despre sine.

Încă și alții din cei ce s-au învrednicit a vedea unele ca acestea, o mărturisesc despre Efrem. Odată, a spus unul dintre ei că a văzut o mulțime de îngeri pogorîndu-se de sus și avînd în mîini o carte, scrisă și înăuntru și afară, și făcea cercetare despre vederea ce se arătase, cine oare ar fi putut lua cartea? Unii dintr-înșii puneau înainte pe Efrem, iar alții pe altul dintre aceia cîți cu adevărat săvîrșeau viața cucernică și înțeleaptă în acea vreme. Iar la urmă toți s-au învoit că lui Efrem i se încredințase cartea.

Deci, deșteptîndu-se cel ce a avut vedenia, a ajuns la biserică și a aflat într-însa pe Efrem cu învățături prea bune și decît mierea mai dulci, ospătînd pe cei ce erau de față. Iar acela, după vrednicie mulțumește lui Dumnezeu. Dintr-acea vreme, atît de mult i-au fost lui Efrem curgerile cuvîntului și necurmarea gîndurilor, încît nici limba nu putea sluji din destul grăbniciei vorbelor; încît chiar el a zis odată către Dumnezeu: "Stăvilește, o! Stăpîne, valurile darului Tău". Căci făcîndu-se adîncul dăscăliei ca un noian, nu-l lăsa, spre a nu învăța. Iar cuvintele cu nimic altceva nu le întrerupea decît numai cu rugăciunea, și pe aceasta cu lacrimile.

Nopțile apucîndu-l priveghind, se trezea iarăși la lumină, fiindcă se temea de stăpînitorul întunericului, ca nu cumva să-l prindă cu somnul, fiind împiedicat; și de aceea priveghea pentru năvălirea aceluia, căci cît de puțin somn îi era destul, gustîndu-l numai, nu spre sațiu, ci numai de nevoie, ca să-i ție trupul, care la cele multe sudori și osteneli se întindea; și așa făcea să fugă din ochii lui somnul. Și multe alte fapte îi erau lui iubite, dar mai ales culcarea pe jos, aspra petrecere și chinuirea de tot felul a trupului și necăjirea.

Apoi, a adunat atîta bogăție, încît martori pentru dînsul chiar gura sa o iau și graiurile lui cele mai de pe urmă, decît care nimic nu este mai vrednic de credință sau mai adevărat. Acestea sînt în acest chip: "Efrem n-a avut niciodată pungă, nici toiag, nici traistă, nici argint, nici aur. Nici vreo avere pe pămînt n-am cîștigat, zice el, fiindcă am ascultat pe Bunul Împărat, care în Evangheliile ucenicilor Săi poruncește: Nimic pe pămînt să nu cîștigați. De aceea nu am avut nici un lucru cu patimă de acest fel".

Astfel a supus toate, cel rîvnitor cu adevărat și următor al ucenicilor celor dintîi; iar în smerita cugetare, zdrobirea inimii și smerenie, cine era atît de mare, fierbinte și tare? Căci cenușa, ca pîinea o mînca și băutura cu plîngere o amesteca și de laude se ferea foarte mult; pe cei ce-l lăudau, nu numai că nu-i primea, dar se arăta chiar supărat asupra lor, dar precum este cineva asupra celor care-l iau în rîs și-l defaimă; el se rușina și privea la pămînt, culoarea feții o schimba uneori, cu sudori era asudată și cu totul fără de glas petrecea, ca și cum rușinea i-ar fi oprit glasul.

Aceasta încă era deosebirea smeritei lui cugetări: căci cînd era să moară, unele ca acestea cu certare poruncea: "Să nu cîntați la moarte pe Efrem, să nu-i faceți cuvînt de laudă, să nu-l îngropați cu haine de mare preț, să nu puneți deosebi trupului meu mormînt, căci am făgăduit lui Dumnezeu a mă sălășlui împreună cu cei străini, căci străin sînt eu și nemernic ca toți părinții mei".

Iar despre iubirea de oameni, despre hrănirea săracilor și despre milostivirea către cei săraci multă grijă avea el și mult dorea folosirea acelora și de la sine nu avea ce să le dea; ci cu înțelepciunea limbii și priceperea deschizînd inima și mîna multora din bogați, cum și vistieriile, printr-înșii dădea cu îndestulare celor ce aveau trebuință. Căci cuvîntul lui nu era numai ca să moaie sufletele și să le pornească spre milă, ci și însăși vederea și blîndețea lui mișcau sufletele altora spre umilință. Acestea erau astfel, ca măsură pentru toată fapta bună ce strălucea într-însul. Iar ceea ce acum cuvîntul pune înainte, se cade să spun, căci este înveselitoare.

Apolinarie, cel ce a grăit multă nedreptate și a izvodit toate spre răsturnarea credincioaselor dogme, încredințase unei femei scrierile sale, care femeie slujea voiei aceluia și dezmierdărilor lui. Deci, de aceasta înștiințîndu-se Efrem, care avea trebuință de înțelepciune, s-a prefăcut în chipul unuia din cei ce cugeta ca Apolinarie, și se apropia către păzitoarea cărților, prefăcîndu-se că-i aduce binecuvîntare și că se împrietenește cu acea femeie, pe cînd lipsea Apolinarie. Și de vreme ce femeia se încredințase acum cu totul cum că Efrem este ucenic al lui Apolinarie și din ceata păgînătății lui, s-a rugat ei ca să i se dea lui scrierile dascălului, "ca să pot, zicea el, să mă lupt cu ereticii". Iar ea amăgindu-se prin acest înțelept meșteșug, i-a dat în mînă cărțile, rugîndu-l a le înapoia grabnic.

Deci, Sfîntul Efrem, amăgind ca și Iacov pe Isav și luînd dreptul de întîi-născut, cu vitejie a țintit pe pierzătorul. Căci, deschizînd cărțile și pe fiecare din file despărțindu-le, și cu clei de pește ungîndu-le pe toate, și una cu alta împreună lipindu-le, și ținîndu-le mult timp cu mîna și strîngîndu-le, încît toate una să le facă, cu lipirea uneia de alta, așa că nici una de alta să nu poată să se dezlipească sau să se rupă, le-a dat înapoi femeii. Iar ea luîndu-le și necercetîndu-le, nici deschizîndu-le, și văzînd că erau bine pe din afară, s-a mulțumit cu aceasta. Deci, a ținut cîtva timp cărțile la dînsa; apoi a chemat pe Apolinarie la vorbă cu credincioșii, după sfatul dumnezeiescului Efrem, care știa necuvioasele cărți ce lucrase acela.

Deci, Apolinarie era chemat ca să vorbească cu viteazul apărător al cuvîntului. Însă Apolinarie, fiind obosit și de bătrînețe și de răutățile cele multe, el s-a lepădat de vorbă, iar către ale sale cărți îndată a căutat și pe acestea a poruncit să i le aducă, "că acestea, zicea el, îmi vor sluji mult". Pentru aceasta, luînd una din cărți, încerca a o deschide. Iar după ce a văzut că nu se dezlipește nici o filă, a cerut altă carte, care asemenea era lipită. Atunci, în multă nedumerire căzînd, și de mîhnire umplîndu-se cu sufletul, cum și de rușine, s-a risipit sinodul, iar mai pe urmă chiar și Apolinarie rău a pierit.

Astfel era Efrem cu rîvnă pentru Hristos, încît în sufletul lui se sădise fapta cea bună și se socotea ca un izvor ce curge cu multe feluri de ape, sau ca o livadă împodobită cu multe feluri de flori și de trandafiri, sau ca alt cer pe pămînt cu mulțimea stelelor, și pretutindeni înfrumusețat. El era ca un rai care înflorea și strălucea de-a pururea și niciodată nu se veștejea; iar de șarpele cel veșnic clevetitor al mîntuirii noastre, cu totul era neatins și necălcat.

Însă acum, către sfîrșit, trebuie să spun și povestirile cele despre Efrem. Pentru aceea este de nevoie a povesti sfîrșitul aceluia, și mai ales a spune îndestularea darului celui unit cu dînsul. Căci, atunci cînd avea să se ducă, cu cea de pe urmă durere a poruncit celor ce erau de față ca să nu-l îngroape cu haină de mare preț. Unele ca acestea poruncind către cei ce stau împrejur, un oarecare dintre dînșii - și acesta era din cei mai străluciți, gătind o haină de mare preț și scumpă, socotea a înfășura trupul lui Efrem după moarte.

Auzind aceasta, sfîntul care bolea foarte rău, s-a mîhnit, că și osîrdia lui i s-a nesocotit. Pentru aceea omul acela rănindu-se de diavol, chiar lîngă patul sfîntului, în mijlocul tuturor celor ce-l priveau, se tînguia, sucindu-și mîinile și întorcîndu-și ochii, apoi curgîndu-i spume din gură, făcea și alte lucruri ce sînt ale îndrăcirii, prin socoteala dumnezeieștii iconomii, acestuia i-a dat pedeapsă, căci a defăimat părinteasca poruncă.

Deci, cel ce prevedea cele ascunse și grăia cu duhul cel dumnezeiesc, a înțeles că boala era rodul păcatului. Atunci dumnezeiescului Efrem făcîndu-i-se milă și mărturisirea primind-o, cu rugăciunea și cu punerea mîinilor l-a izbăvit de diavol, poruncindu-i a-i împlini făgăduința, după poruncă. Deci, într-acest chip sfințitul Efrem, la sfîrșitul vieții, cu atît de mare minune dojenind pe cei ce erau de față și sfătuindu-i din destul la lucrarea faptei bune, a trecut către locașurile cele cerești și de acolo către strălucirea, care pe unii ca aceștia îi așteaptă întru Iisus Hristos, Domnul nostru, Căruia se cade slavă, cinste și stăpînire, împreună cu Tatăl și cu Sfîntul Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.


La începutul paginii | Viețile Sfinților pe luna ianuarie


Copyright © 1999-2000 BullSoft. All Rights Reserved.