Make your own free website on Tripod.com

Viața Cuviosului Părintelui nostru
Macarie Alexandrinul
(19 ianuarie)

Versiune fara diacritice | Viețile Sfinților pe luna ianuarie


Cetatea Alexandriei a odrăslit pe un alt Cuvios Macarie, care era mai înainte vînzător de poame, iar Sfîntul Botez l-a primit după 40 de ani de la nașterea sa. După aceasta, lepădîndu-se de lume, s-a făcut monah și după nevoințele cele multe și ostenelile mona-hicești, s-a învrednicit de treapta preoțească și a luat egumenia mînăstirii ce se numea Chelia, care era în pustia Egiptului, între Nitria și schit; și i-a fost prieten de aproape Cuviosului Macarie Egipteanul, cu care a suferit izgonire în vremea împărăției lui Valens, de la Luciu arianul, mincinosul episcop al Alexandriei, și de multe ori locuia cu acel Sfînt Macarie.

Deci, amîndoi Macarie erau asemenea cu obiceiul și cu viața și au avut povățuitor și învățător pe marele Antonie, de la care s-au povățuit spre viața cea desăvîrșită în bunătăți, fiind ucenicii aceluia; însă mai bătrîn cu anii era Cuviosul Macarie Egipteanul, care s-a dus mai întîi către Domnul.

Acest cuvios Macarie Alexandrinul rămînînd după dînsul, a viețuit cîțiva ani, și despre el Paladie, episcopul, în Lavsaicon, scrie astfel: "Am văzut pe Sfîntul Macarie Egipteanul, prieten în faptele credinței, avînd același nume cu Sfîntul Macarie Alexandrinul, care era prezbiter al locului ce se numea Chelie, unde am petrecut și eu nouă ani, iar trei ani am viețuit cu Sfîntul Macarie, ale cărui fapte și semne ale vieții lui plăcute, singur le-am învățat pe unele, iar pe altele le-am aflat de la cei ce au viețuit cu dînsul mai înainte.

Acela văzînd odată la marele părinte Antonie niște smicele de finic alese, din care făcea împletituri și coșnițe, a cerut de la dînsul un snop din smicelele acelea, dar Sfîntul Antonie i-a zis: Este scris să nu poftești lucrul aproapelui tău. Și cînd a zis aceasta, îndată s-au uscat toate mlădițele; care lucru văzîndu-l Antonie, a zis către Macarie: "Iată Duhul Sfînt a odihnit peste tine, și vei fi după mine moștenitor al lucrurilor mele".

După aceasta, diavolul a aflat în pustie pe Sfîntul Macarie, foarte slăbit cu trupul, și i-a zis lui: "Ai luat darul lui Antonie, de ce nu-l întrebuințezi și nu ceri de la Dumnezeu hrană și întărire spre călătorie?" Sfîntul îi răspunse: "Puterea și slava mea este Domnul; iar tu nu ispiti pe robul lui Dumnezeu". Atunci diavolul s-a făcut nălucire și sfîntul vedea o cămilă încărcată cu toate felurile de mîncăruri, rătăcind prin pustie, pe care văzînd-o sfîntul, că se apropie de dînsul și cunoscînd că este nălucire, a stat la rugăciune și îndată a înghițit pămîntul nălucirea aceea.

Odată, Cuviosul Macarie Alexandrinul poftise să mănînce struguri proaspeți și buni, care i se trimiseseră de cineva; și vrînd să-și biruiască pofta cu înfrînare, i-a trimis unui alt frate neputincios, care poftise acest fel de struguri. Acela i-a primit cu bucurie, dar vrînd să-și păzească înfrînarea, a trimis altui frate mai neputincios, care poftea acest fel de hrană; dar și acela luîndu-i, a făcut același lucru, deși era foarte flămînd. Și așa strugurii aceia fiind trimiși de la unul la altul, înconjurînd pe mulți frați, au venit iarăși în mîinile Cuviosului Macarie, aducîndu-se întregi de la cel mai de pe urmă frate, ca un mare dar, pentru că nimeni n-a voit să guste dintr-înșii. Atunci cuviosul cercetînd lucrul și aflînd că pe toți frații i-au înconjurat strugurii aceia, s-a mirat, și mulțumind lui Dumnezeu pentru o înfrînare ca aceea a tuturor fraților, n-a gustat nici el nici o boabă dintr-înșii. Și cînd auzea că se face de cineva vreo faptă bună, se sîrguia și el cu dinadinsul s-o urmeze și s-o împlinească cu totul.

Odată, a auzit despre taveniseoți că în tot postul cel mare de 40 de zile n-au gustat nimic din mîncările care se fac la foc. De aceea, și-a pus rînduială, ca șapte ani să nu guste din mîncările care se fac la foc; nici coapte, nici fierte, și n-a mîncat nici pîine, nici fiertură, decît numai poame crude sau niște semințe muiate în apă. Deci, a petrecut într-o înfrînare ca aceasta șapte ani.

A auzit după aceea de alt monah că mînca cîte o bucată de pîine pe zi. Mare chinuire a trupului era și aceea de care ne povestește Paladie; că o dată zîmbind Macarie, grăia aceasta: "Multe fărîmituri apucam cu mîna din vas, dar pentru strîmtorimea gurii, nu puteam să le scot, și așa vasul acela nu mă lăsa să mănînc cît aș fi voit". Drept aceea, astfel flămînzind, a petrecut trei ani, mîncînd numai patru sau cinci dramuri de pîine pe zi, asemenea și apă după măsura hranei; iar untdelemn 6 litri îi ajungeau de mîncare pe tot anul. Odată, voind desăvîrșit să-și biruiască somnul, 20 de zile și nopți n-a intrat sub acoperămînt, și se ardea ziua de zăduf, iar noaptea răbda răceală, în tot chipul chinuindu-se să nu doarmă.

Cuviosul a voit îndată să vadă grădina și mormîntul care se numea Chipotafion al lui Iani și al lui Iamvri, vrăjitori egipteni, care au fost în vremea lui Faraon, ca acolo să se lupte cu diavolii; pentru că se povestea că la locul acela erau mulțime de diavoli prea cumpliți, pe care cei vrăjitori cu urîtele lor farmece îi adunaseră acolo.

Vrăjitorii aceia erau frați și peste meșteșugul vrăjitoriei lor, aveau cea dintîi cinste la Faraon și puteau mult în tot Egiptul; deci, au zidit la un loc osebit în pustie, o grădină făcută din pietre în patru colțuri, iar într-însa și-au făcut mormînt cu lucru minunat; au pus acolo mulțime de aur, au sădit pomi de tot felul și au săpat un puț mare, pentru că era locul acela de stîncă și umed.

Toate acelea le-au făcut, nădăjduind că după ieșirea lor din trup, să viețuiască acolo în veci cu sufletele lor, iar de bunătățile acelea ca în Rai să se desfăteze. Dar de vreme ce robul lui Dumnezeu, Macarie, nu știa calea spre grădina aceea, mergea după stele și precum cîrmacii trec marea, astfel și el a trecut toată pustia cu picioarele; însă a luat cîte o trestie și, după fiecare stadie, înfigea în pămînt o trestie, ca să poată după acele semne, să se întoarcă înapoi; iar după ce în nouă zile a trecut toată acea pustie, s-a apropiat de grădina despre care s-a spus, și sosind noaptea, s-a odihnit puțin de osteneală și a adormit; însă diavolul, care se împotrivește totdeauna nevoitorilor lui Hristos, adunînd toate trestiile acelea cu care Macarie și-a însemnat calea sa, le-a pus la capul lui, pe cînd dormea el.

Iar bătrînul sculîndu-se din somn, a aflat lîngă sine trestiile, fiind legate în snop. Dar aceasta s-a făcut cu voia lui Dumnezeu, spre mai multă nevoință a robului Său, ca să nu nădăjduiască spre trestii, ci spre mila Lui, care a povățuit cîndva pe Israel, prin stîlp de nor, 40 de ani în acea înfricoșată pustie.

Sfîntul Macarie spunea despre sine, zicînd: "Cînd m-am apropiat de grădină și de acel mormînt, au alergat întru întîmpi-narea mea ca la 70 de diavoli, în diferite feluri de asemănări, dintre care unii răcneau, iar alții cu mare mînie scrîșneau asupra mea cu dinții, iar alții zburînd ca corbii în fața mea, îndrăzneau a se repezi, strigînd: "Ce cauți aici, Macarie? La ce-ai venit la noi? Au doară am supărat pe cineva dintre voi, monahii? Fii la locul tău cu cei asemenea ție; ai pustia, din care ai izgonit pe prietenii noștri; nouă nu ne este nimic cu tine de obște, pentru ce ai năvălit la locul nostru? Fii îndestulat cu pustia, ca un pustnic, căci acest loc ni l-au încredințat nouă cei ce l-au lucrat; tu însă nu vei putea să petreci aici; pentru ce voiești să intri în această stăpînire a noastră? Aici nici unul dintre oamenii cei vii n-au intrat, din acea vreme de cînd s-a făcut îngroparea fraților, care au auzit aceasta".

Făcînd multă strigare diavolii, Sfîntul Macarie le-a zis: "Voi intra numai să văd și mă voi duce de aici". Diavolii i-au răspuns: "Să ne făgăduiești nouă aceasta numaidecît". Zis-a robul lui Hristos: "O voi face aceasta". Iar diavolii s-au stins. Deci, intrînd în acea grădină, l-a întîmpinat un diavol înfricoșat, cu sabia ascuțită, îngrozindu-l; către acesta Sfîntul Macarie a răspuns: "Tu vii asupra mea cu sabia, iar eu vin asupra ta cu numele Domnului Savaot și cu puterea Dumnezeului lui Israel". Și a fugit diavolul de la dînsul.

Cuviosul, intrînd înăuntru, a văzut toate cele ce erau acolo, cum și puțul în care spînzura o ciutură de aramă, legată cu un lanț de fier și pomi de grădină, care nu aveau nimic, căci se uscaseră de soare, iar zidirea cea minunată a mormîntului era împodobită cu mult aur. Și toate privindu-le destul, a ieșit de acolo fără vătămare și împiedicare, apoi în 20 de zile s-a întors la chilia sa. Într-acea cale, pe cînd se întorcea, s-a sfîrșit pîinea și apa pe care le purta cu sine, și a început a slăbi; deci, era să cadă de foame și de sete, dar iată i s-a arătat, precum singur a spus mai pe urmă, o asemă-nare de fecioară, îmbrăcată cu haină albă, care lucea; și a văzut o vadră cu apă curată înaintea lui, departe ca de o stadie, și fecioara adeseori punînd-o jos îi arăta apa și îl chema să vină să bea. Iar el nu putea s-o ajungă, dar cu nădejdea acelei ape, a mers trei zile după dînsa, ostenind tare, pentru că trei zile acea fecioară i s-a arătat, mergînd înainte.

Apoi i s-a arătat o cireadă de bivolițe (pentru că sînt mulțime de acestea în părțile acelea), dintre care una a stat în preajma bătrînului ostenit, avînd lîngă sine un vițel mic și curgea lapte din ugerul ei; apoi a auzit de sus un glas, zicîndu-i: "Macarie, apropie-te și bea laptele ei". Iar el apropiindu-se, a supt din destul și și-a întărit trupul.

Apoi a spus sfîntul despre sine și aceasta: "Ca să-mi arate Domnul cea mai mare milă a Sa și să învețe nevrednicia mea, ca spre a Lui purtare de grijă să-mi pun nădejdea, a poruncit bivoliței aceleia să meargă după mine, pînă la chilia mea și în toate zilele să mă hrănească în cale. Iar ea fiind slujitoare poruncii Ziditorului, venea după mine și nu lăsa vițelul său la țîțele sale, ca numai pe mine să mă hrănească".

Odată acest sfînt și minunat bărbat săpa un puț pentru răcorirea monahilor și erau mărăcini și vreascuri în locul acela, unde săpa, de unde ieșind o aspidă, l-a mușcat și acea jivină este foarte veninoasă și vătămătoare; iar sfîntul apucînd cu amîndouă mîinile aspida, de două părți, a rupt-o, zicînd: "De vreme ce nu te-a trimis Dumnezeul meu asupra mea, cum ai îndrăznit a te apropia de mine și a mă mușca?". Însă acea mușcare a aspidei n-a vătămat întru nimic pe cuviosul.

Despre tavenisioți, iarăși auzind fericitul cum că au rînduială de viață prea minunată, schimbîndu-și haina monahicească și luînd pe cea mirenească, s-a dus acolo; și 15 zile mergînd prin pustie, a ajuns la Mînăstirea Tavenisioților, ca un om simplu și a întrebat de arhimandritul Pahomie, bărbatul cel iscusit și înainte-văzător, care era plin de darul proorocesc; însă atunci nu i se descoperise lui de la Dumnezeu despre Macarie; căci intrînd Macarie la Pahomie, i-a zis: "Mă rog ție, părinte, să mă primești în mînăstirea ta, ca să fiu monah". Grăit-a Pahomie lui: "Nu vei putea de acum să fii monah, de vreme ce ești bătrîn și nu poți să te ostenești; sînt alți frați care din tinerețe au deprins iubirea de osteneală monahicească, iar tu, fiind bătrîn, nu vei putea suferi ostenelile; apoi slăbind, te vei duce de aici și de noi vei grăi de rău". Deci, nu l-a primit în ziua întîi, nici în a doua, pînă la a șaptea; iar Macarie răbda, postind. Dar în a șaptea zi, a zis către arhimandrit: "Primește-mă, părinte, și de nu voi posti și de nu voi lucra ceea ce lucrează frații, apoi vei porunci ca să mă izgonească din mînăstire."

Iar Sfîntul Pahomie a spus despre dînsul fraților, ca să-l primească, și erau 1400 de frați; deci au primit pe Macarie în mînăstirea aceea și trecînd puțină vreme, a sosit postul sfintelor 40 de zile și a văzut bătrînul pe fiecare din frați după puterea sa postind; pentru că unii primeau hrana seara, alții după doua zile, iar alții după cinci zile gustau și alții stăteau toată noaptea rugîndu-se, iar ziua ședeau lucrînd.

Macarie, luînd mlădițe de finic, a stat într-un colț și în toate cele 40 de zile, pînă la Paști, n-a gustat nici pîine, nici apă decît numai foarte puține frunze crude de varză, pe care le mînca în ziua Duminicii. Și aceasta o făcea ca să se arate altora că mănîncă și ca să nu vină întru înălțarea minții; și stînd în colțul acela, neîncetat lucra cu mîinile și nu s-a odihnit, nici n-a șezut, nici nu s-a culcat; apoi, deși ieșea pentru vreo trebuință de la locul său, îndată venind la loc, nedeschizîndu-și gura sa, în tăcere făcea cu inima rugăciuni către Dumnezeu.

Văzînd aceasta nevoitorii mînăstirii aceleia, s-au mîniat pe părintele lor și au zis către dînsul: "De unde ai adus la noi pe acest om fără de trup, spre înfruntarea noastră? Sau pe dînsul să-l izgonești de aici, sau noi ne vom duce". Cuviosul Pahomie auzind aceasta de la frați, apoi despre pustniceasca lui viață cercetînd și înștiințîndu-se, se ruga lui Dumnezeu ca să-i descopere lui despre dînsul, cine este. Și i s-a descoperit cum că este Macarie.

Atunci Cuviosul Pahomie, luînd de mînă pe Cuviosul Macarie, l-a dus în biserică și, cuprinzîndu-l cu dragoste, i-a zis: "Bine ai venit, cinstite părinte; tu ești Macarie și te-ai tăinuit înaintea mea. Eu de mulți ani auzind despre tine, doream să te văd; mulțumesc ție, că pe fiii mei i-ai învățat smerenia, ca să nu se înalțe cu mintea mîndrindu-se precum postirile și nevoințele lor; deci, destul ne-ai folosit pe noi". Apoi s-au înștiințat toți frații și adunîndu-se, cu dragoste i s-au închinat lui și l-au poftit ca să se roage pentru dînșii. După aceea, Cuviosul Macarie, dîndu-le tuturor pace, s-a întors la locul său.

Acest nepătimaș bărbat a spus despre sine și aceasta: "Am dorit odinioară ca să îndreptez mintea mea astfel ca nimic pămîn-tesc gîndind, numai spre Unul Dumnezeu să fie și să nu se despartă de El nicidecum; atunci m-am hotărît spre acea gîndire de Dumnezeu vreme de cinci zile. Închizînd chilia și ograda mea, ca să nu vină nimeni la mine și ca să nu vorbesc cu nimeni, am stat acolo începînd de luni și i-am hotărît minții mele, zicîndu-i:

"Vezi, să nu te pogori din cer; ai pe îngeri, arhangheli și toate cereștile puteri, heruvimi, serafimi, și pe Făcătorul lor Dumnezeu. Deci, fii acolo și nu te coborî la cele de sub cer ca să nu cazi în gînduri pămîntești". Și stînd astfel două zile și două nopți, toată mintea înălțînd-o în sus, atît de mult am întărîtat pe diavol, încît, făcîndu-se cu totul văpaie de foc, a ars toate cele ce erau în chilia mea, cum îi rogojina pe care stam și mi se părea că și eu cu totul voi arde; apoi, înfricoșîndu-mă, și a treia zi neputînd mai mult să-mi țin mintea înălțată la cer, m-am pogorît la gînduri pămîntești, Dumnezeu astfel voind, ca nu cu înălțare de minte să mi se socotească mie".

Despre acest cuvios povestește Paladie, episcopul și aceasta: "Venind la dînsul odinioară, am aflat înaintea chiliei lui un preot oarecare din sat, care avea o boală care se numește cangrenă; acela venise la Cuviosul Macarie pentru tămăduire și nu-l lăsa la sine sfîntul, nevrînd să vorbească cu dînsul; deci, eu am rugat pe sfîntul, zicînd: "Miluiește pe nevoiașul acela și măcar un răspuns să-i dai lui". Iar fericitul mi-a zis: "Nevrednic este de tămăduire, căci de la Domnul este a lui pedeapsă. Iar de vei voi ca să fie tămăduit, apoi să-l sfătuiești ca de acum să înceteze a sluji preoțește".

L-am întrebat pe sfîntul: "Pentru ce!". Iar sfîntul a răspuns: "Fiind prea desfrînat, el slujea Sfînta Liturghie și pentru aceea se pedepsește; iar de se va teme de Dumnezeu și va înceta slujirea aceea, pe care fără frică o făcea, îl va tămădui Dumnezeu". Iar eu (zice Paladie), cînd am spus despre aceasta preotului, cu jurămînt s-a făgăduit ca să nu mai slujească preoțește.

Atunci Cuviosul Macarie, luîndu-l, i-a zis: "Crezi că există Dumnezeu de care nimic nu se tăinuiește?". Răspuns-a preotul: "Astfel cred, părinte, și mă rog ție pentru mine, păcătosul". A zis Macarie: "N-ai putut să te îndreptezi înaintea lui Dumnezeu?". Răspuns-a acela: "N-am putut". Îi zise lui Macarie: "De vei mărturisi păcatul tău și pedeapsa lui Dumnezeu dacă o cunoști, apoi îndreptează-te acum". Iar preotul și-a mărturisit căderea sa în păcat și s-a făgăduit ca să nu mai greșească, nici să slujească ale preoției, ci să fie în rînduiala celor mireni.

Atunci, sfîntul și-a pus mîinile pe dînsul șis-a rugat lui Dumnezeu pentru el, și în puține zile s-a tămăduit de răni; apoi perii capului lui au crescut și sănătos s-a întors la casa sa,lăudînd pe Dumnezeu și dînd mulțumire marelui Macarie.

Sfîntul Macarie avea chiliile sale în diferite locuri: Una în schit, fiind în pustia cea dinăuntru; alta în Libia, alta în locul ce se numea Chelie și alta în muntele Nitriei. Dintre acestea nici una nu avea nici ușă, nici fereastră, șezînd în sfintele 40 de zile în întuneric. Și una era mai strîmtă, în care nu putea să-și întindă picioarele; iar alta mai largă, în care vorbea cu cei ce veneau la dînsul. Apoi mulțime fără de număr a tămăduit de duhurile cele necurate.

Paladie pomenește de o fecioară de neam bun, de mulți ani slăbănogită, care fiind adusă din Tesalonic la dînsul, în vreme de 20 de zile, cuviosul ungînd-o cu untdelemn sfînt și rugîndu-se, a tămăduit-o de boală, apoi a trimis-o sănătoasă la cetatea sa; iar aceea multe milostenii a dat mînăstirilor, după tămăduirea sa.

Un tînăr îndrăcit a fost adus la cuviosul, pe al cărui cap punîndu-și mîna dreaptă, iar stînga pe inimă, se ruga lui Dumnezeu; însă tînărul era umflat peste tot ca o bășică, și cum deodată a strigat copilul acela, îndată a ieșit prin toți porii lui apă multă și trupul i s-a așezat în măsura sa, precum era mai înainte; apoi ungînd pe acel tînăr cu sfîntul undelemn și stropindu-l cu apă sfîntă, l-a dat pe el tatălui său; după aceea a poruncit tînărului ca 40 de zile să nu mănînce carne, nici să bea vin, și astfel l-a făcut sănătos.

Odată au venit asupra cuviosului gîndurile slavei celei deșarte, scoțîndu-l din chilie și îndemnîndu-l ca, cu sfat bun și cu dreaptă pricină, să meargă la Roma, ca să facă bine bolnavilor, pentru că lucra într-însul foarte mult darul asupra duhurilor celor necurate. Multă vreme, neascultînd de acele gînduri, se chinuia luptîndu-se cu dînsele; apoi căzînd pe pragul chiliei sale, și-a pus picioarele afară și a zis: "Trageți și mă tîrîți, o, diavolilor, de puteți, pentru că eu cu picioarele mele nu mă voi duce!". Și zăcînd mult, pînă seara, s-a sculat; însă iarăși aceleași gînduri năvăleau asupra lui.

Atunci fericitul, luînd un coș, l-a umplut cu nisip și punîndu-l pe umerii săi, umbla prin pustie; deci, l-a întîmpinat Teosebie Cosmitor, cel din neamul lui Antiohia, și i-a zis: "Ce duci, avva? Dă-mi mie acea sarcină și nu te osteni". Iar el a răspuns: "Chinuiesc pe cel ce mă chinuiește pe mine(trupul). Căci cînd petrece în deșertăciune și în lenevie, mă chiamă în străinătate". Și astfel, mult chinuindu-se cuviosul, s-a întors în chilie cu trupul obosit, biruindu-și gîndurile.

Ucenicul fericitului Pafnutie povestește că Sfîntul Macarie, șezînd afară, o hienă luînd puiul său, care era orb, l-a adus la sfîntul și la aruncat înaintea picioarelor lui. Sfîntul luînd puiul acela, i-a atins ochii și s-a rugat lui Dumnezeu, și îndată puiul a văzut, iar maica lui, luîndu-l s-a dus. A doua zi, iarăși a venit la fericitul fiara aceea aducîndu-i o piele mare de berbec, pe care sfîntul, văzînd-o, a zis către fiară: "De unde ai această piele? Nu cumva ai mîncat o oaie a cuiva? Deci, ceea ce este din nedreptate eu nu primesc".

Fiara, plecîndu-și capul în jos și închinîndu-se cu genunchii la pămînt, punea pielea aceea la picioarele sfîntului. Iar el zicea către ea: "Ți-am spus că n-o voi primi, pînă ce nu te vei jura mie, că mai mult nu vei face rău săracilor, mîncîndu-le oile". Iar fiara, plecîndu-și capul, se înduplecă de cuvintele sfîntului și se supuse lor; atunci sfîntul a luat pielea de la fiară și a dăruit-o Sfintei Melania Romana, care cerceta pe sfinții părinți în acea pustie, și a numit pielea aceea harul hienei și este de mirare între bărbații care s-au răstignit lumii - căci fiara a adus dar fericitului, pentru facerea de bine, pentru slava lui Dumnezeu și pentru cinstirea sfinților Lui; pentru că Cel ce a îmblînzit pe leii lui Daniil proorocul, Acela a dat și fiarei pricepere pentru facerea de bine cea cîștigată și a învățat-o să aducă mulțumire.

Despre acest Sfînt Macarie se mai povestește că, din vremea botezului său n-a scuipat pe pămînt, pînă la sfîrșitul vieții; și el s-a botezat la 40 de ani de la naștere, iar după botez a viețuit 60 de ani în ostenelile și nevoințele vieții monahicești. Cel mai sus pomenit Paladie, venind odată la cuviosul acesta, tulburat de gînduri și de lenevie, precum singur a spus mai înainte despre aceea, grăia: "Ce voi face, Avva Macarie, căci mă supără gîndurile, zicîndu-mi: Nu faci nimic, du-te de aici!" Avva Macarie i-a răspuns: "Zi și tu gîndurilor tale: Eu viețuiesc aici pentru Hristos!".

Acestui Paladie, Cuviosul Macarie i-a spus despre Cuviosul Marcu, că din mîini îngerești primea împărtășania dumnezeieștilor Taine. Aceasta a văzut-o Sfîntul Macarie cu ochii săi, cînd el, slujind Sfînta Liturghie, împărtășea pe frați și zicea: "Niciodată n-am dat dumnezeieștele Taine lui Marcu nevoitorul, ci îngerul din altar îi dădea lui nevăzut; iar eu vedeam numai degetele mîinii celui ce-i dădea".

Acel cuvios Marcu, cînd era tînăr, știa Așezămîntul cel vechi și cel nou pe de rost, și era foarte blînd și înfrînat. Iar într-una din zile, fiind slobod în chilia sa, zice Sfîntul Macarie, m-am dus la dînsul, căci îmbătrînise, și am șezut lîngă ușa chiliei lui și-l cunoșteam că este mai presus de om, precum și era. Ascultam ce face sau ce vorbește bătrînul, iar el, fiind înăuntru singur, se lupta cu diavolul, avînd acum o sută de ani, încît dinții căzuseră și zicea către sine: "Ce mai voiești de acum, răule bătrîn? Iată acum vin ai băut, și untdelemn ai luat, ce mai poftești încă, îmbuibatule, rob al pîntecelui la bătrînețe?" Iar către diavol zicea: "Depărtează-te de la mine, diavole, ai îmbătrînit cu mine în luptă, și mi-ai pricinuit slăbirea trupească!" Aceasta a spus-o Sfîntul Macarie lui Paladie, care a și scris aceasta.

Iar Rufin, prezbiterul, în viața acestui Cuvios Macarie Alexandrinul adaugă și aceasta: Într-o noapte, diavolul, bătînd la ușa chiliei lui Macarie, i-a zis: "Scoală-te, Avva Macarie, să mergem în sobor la cîntare". Iar el fiind plin de darul lui Dumnezeu, a cunoscut vicleșugul vrăjmașului, și i-a răspuns: "O, mincinosule și urîtor al binelui! Ce împărtășire și ce prieteșug ai tu cu soborul sfinților?" Diavolul zise: "Au nu știi, o! Macarie, că fără de noi nici o cîntare bisericească, nici o adunare monahicească nu se săvîrșește?

Deci, vino, și vei vedea lucrurile noastre!". Răspuns-a bătrînul: "Certe-te pe tine Domnul, necurate diavol!". Și întorcîndu-se spre rugăciune, a cerut de la Domnul să-i arate de este aceasta adevărat, precum se laudă diavolul. Și fiind vremea cîntării de miezul nopții, s-a dus în sobor și se ruga în sine către Dumnezeu, ca să-i descopere și să-i arate adevărul celor grăite de diavol.

Și iată a văzut prin toată biserica, ca niște copii mici de arapi negri, umblînd degrabă încoace și încolo, că șezînd frații, unul citea psalmii, iar alții ascultau; și ședeau lîngă fiecare frate arapii cei mici, rîdeau și dacă se atingeau de ochii cuiva cu amîndouă degetele îndată adormeau, sau de puneau degetul cuiva la buze, acela îndată căsca, iar înaintea altora umblau în asemănări femeiești; înaintea altora se făceau că lucrează ceva; și orice lu-cruri se vedeau făcînd, diavolii rîdeau înaintea lor, închipuind ceea ce gîndeau monahii în inimile lor. Iar alții, dacă începeau să facă ceva de acestea, erau goniți îndată cu oarecare putere, și aruncați cu capul în jos, încît nu îndrăzneau nici a sta mai mult înaintea unora ca acelora, nici a merge alăturea, iar pe alții mai neputincioși, care la rugăciune nu luau aminte, diavolii șezînd pe grumaz și pe spate, îi batjocoreau.

Văzînd acestea Cuviosul Macarie, a suspinat greu și, plîn-gînd, a zis către Dumnezeu: "Vezi, Doamne, și nu tăcea; scoală-te Dumnezeule, ca să se risipească vrăjmașii Tăi și să fugă din fața Ta!". Iar după otpust, a chemat Avva Macarie pe fiecare frate la sine și-l întreba: ce gîndea la cîntarea bisericească? Atunci a mărturisit fiecare gîndurile lui și s-a arătat aceasta, că gîndul fiecăruia era acela pe care îl închipuiau diavolii înaintea lui, batjocorindu-l.

Dar altceva mai înfricoșat povestea același Cuvios Macarie: în vremea cînd frații se apropiau de dumnezeieștile Taine și întindeau mîinile pentru primirea Trupului lui Hristos - pentru că într-acea vreme nu se împărtășeau cu lingurița, ci Trupul lui Hristos se dădea în mîini, așa cum se primește acum anafora, iar Sîngele Domnului îl beau din Sfîntul Potir -, atunci cuviosul a văzut că unora din frați, arapii le puneau cărbuni de foc în mîini, iar Trupul lui Hristos, ce se da cu mîna preotului, se întorcea înapoi la altar; iar de la cei ce erau vrednici sfintei împărtășiri fugeau diavolii departe, iar îngerul Domnului sta în altar cu preotul și întindea preoțeasca mînă spre împărtășirea dumnezeieștilor Taine.

Astfel Cuviosul Macarie, fiind înainte-văzător, vedea pe cei vrednici, pe cei nevrednici și cunoștea gîndurile omenești din lucrurile închipuite de diavoli. Apoi, multe altele spunînd acest cuvios, spre folosul fraților, și îndreptînd pe cei leneși și multe feluri de minuni făcînd, s-a dus către Domnul, viețuind 100 de ani, iar în viața cea fără de sfîrșit cu prietenii săi, cuvioșii părinți, slăvește pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfîntul Duh, pe Unul Dumnezeu, în Treime, căruia și de la noi păcătoșii să-i fie slavă, cinste și închinăciune, în veci. Amin.


La începutul paginii | Viețile Sfinților pe luna ianuarie


Copyright © 1999-2000 BullSoft. All Rights Reserved.