Make your own free website on Tripod.com

A doua ucidere a cuvioșilor părinți, care s-a făcut
în Sinai și în Rait, pe vremea fericitului Nil Pustnicul
(14 ianuarie)

Versiune fara diacritice | Viețile Sfinților pe luna ianuarie


După cea dintîi ucidere a cuvioșilor părinți, trecînd ani mulți, a fost la poalele Muntelui Sinai, în zilele Cuviosului Nil Pustnicul, iarăși năvălirea barbarilor care locuiau în pustia ce se întindea de la Arabia, pînă în Egipt și care se învecinează cu Marea Roșie și cu Iordanul; iar locuința acelor barbari nu era în cetăți și case, ci în corturi și în tabere; căci trecînd din loc în loc, acolo petreceau mai mult, unde găseau apă bună și pășune pentru dobitoacele lor. Și se hrăneau nu din lucru din mîini sau din neguțătorie, nici din lucrarea pămîntului, nici din vînarea fiarelor, ci mai ales din război; pentru că toate uneltele lor erau: sabie, arc și suliță și toată sîrguința lor era ca să năvălească asupra satelor străine și să facă războaie la drumuri.

Cuvioșii părinți, care și-au ales viață singuratică pentru Dumnezeu, locuiau în pustiul Sinai, trăind unii în peșteri și în crăpăturile pietrelor, alții zidindu-și chilii mici în niște locuri aproape de ape; iar alții petreceau lîngă biserică, hrănindu-se cu verdețuri crude, cu finice și cu alte poame ce se află acolo; pentru că puțini dintr-înșii mîncau pîine, căci mare înfrînare și postire aveau: unul mînca o dată pe zi, altul a doua sau a treia zi, iar altul în toată săptămîna numai o dată își întărea trupul neputincios cu hrană. Viața tuturor era asemenea cu a îngerilor, căci, defăimînd cele trupești ale lor, se îngrijeau pentru sufletele lor și se sîrguiau să placă Domnului, căruia cu osîrdie îi slujeau, arzînd cu duhul și mărindu-L ziua și noaptea; pentru că rugăciunea și cîntarea de psalmi erau în gurile lor neîncetat, iar în ziua duminicii toți se adunau într-o biserică și acolo făcînd rugăciuni de toată noaptea, se împărtășeau cu dumnezeieștile Taine, apoi intrînd iarăși în chiliile lor, se linișteau.

Atunci era între dînșii și Cuviosul Nil, pustnicul, care mai întîi a fost eparh în Constantinopol, și a avut, din cinstită însoțire, doi fii; apoi, sfătuindu-se cu a sa soție, au lăsat lumea. Pe aceea au tuns-o în mînăstire de fecioare în rînduiala monahicească, împreună cu o fiică, iar el luînd pe celălalt fiu, Teodul, au mers în Muntele Sinai și a fost singur văzător al primejdiei care s-a adus de barbari și a scris mai pe urmă cum au fost uciși sfinții părinți.

Petrecerea Cuviosului Nil era în munte și avea obicei de a cerceta pe părinții care locuiau acolo împrejur. Drept aceea, odată s-a pogorît din munte, de la locul său, cu fiul, și au mers la părinții care erau în locul numit la Sfîntul Rug, unde masa fiind pusă înainte seara, preotul acelui loc, fericitul Teodul, a zis către frați: "Cine știe de ne vom mai aduna iarăși înainte de moarte la această masă". Aceasta o zicea văzînd mai înainte cu duhul ispita care avea să fie.

În ziua următoare, după cîntarea Utreniei, au năvălit barbarii deodată în sfîntul loc și, precum cîinii cei turbați, au înconjurat locașul; și cu glasuri fără de rînduială umplînd văzduhul, înfricoșau pe cei ce erau înăuntru. Apoi s-au repezit la cămările în care era adunată puțină hrană pentru pustnici, căci poame uscate pentru iarnă erau acolo, spre întărirea mult ostenitelor trupuri ale robilor lui Dumnezeu; deci, acea hrană au răpit-o mai întîi barbarii, după aceea, au alergat la biserica, în care se adunaseră părinții, și, scoțîndu-i pe toți de acolo, i-au dezbrăcat de rase și spre ucidere i-au pus în rînd, după cum erau mai bătrîni de ani.

Întîi preotului sfîntului loc, fericitul Teodul, care a pus masa în seara dinainte, i-au poruncit să-și plece grumajii spre tăiere. Doi barbari cu săbiile scoase, privind cu ochii mînioși, stăteau împrejurul cuviosului. El plecîndu-se sub sabie, întru nimic n-a arătat că se teme, ci numai cu cuvinte blînde a zis: "Binecuvîntat este Domnul". Deci lovind într-însul amîndoi barbarii, unul după altul, i-au făcut o rană de la spate pînă la fălci, iar alta de la umeri pînă la piept; și astfel dumnezeiescul bărbat a căzut la pămînt. Apoi a apucat pe celălalt bătrîn, care locuia împreună cu prezbiterul, și pe acela l-au ucis. Mai era acolo un copil care slujea prezbiterului; aceluia i-a poruncit să adune niște semințe vărsate pe pămînt, ca și cum vrînd să-l cruțe pe el, ca pe un folositor de slujbă; iar acela plecîndu-se jos și adunînd, un bărbat stînd dinapoi și scoțînd sabia în taină, a lovit pe copil și l-a ucis.

Atunci fiind uciși și alți părinți, unii din barbari au arătat cu mîna celorlalți monahi ca să fugă, astfel voind Dumnezeu. Cei ce erau cu trupul mai tari și puteau să fugă, au fugit prin văi, în muntele unde era cu greu barbarilor să se apropie.

Deci putînd și fericitul Nil să scape cu cei ce fugeau, s-a izbăvit de moarte; iar Teodul, fiul său, a rămas în mîinile barbarilor, dar fiind foarte frumos la față, nu l-au ucis, ci l-au luat legat cu ei, vrînd să-l dea spre jertfă luceafărului pe care îl cinsteau în loc de Dumnezeu.

Pentru că ei nu știau pe unul Dumnezeu, Ziditorul tuturor, și nici idolilor nu se închinau, nici pe vreunul din zeii păgînești nu-l cinsteau, numai luceafărului îi slujeau și aceluia totdeauna îi aduceau ca jertfă lucrurile cele mai bune, iar mai ales pe tinerii cei frumoși robiți îi înjunghiau lui, mai înainte de răsăritul soarelui. Deci, pe fiul lui Nil l-au cruțat.

Ei au prădat și alte locașuri monahicești ce erau împrejur și, pe mulți sfinți părinți ucigîndu-i prin diferite locuri, s-au dus. Iar Nil pustnicul, pentru ducerea în robie a fiului și pentru cumplita moarte a cuvioșilor părinți, privind din înălțimea muntelui, se tînguia cu nemîngîiere și zicea în plîngerea sa: "O! fericiți și de trei ori fericiți părinți, unde sînt acum ostenelile înfrînării voastre?

Unde este răbdarea cea din toate zilele a necazurilor? Oare ați luat cununa nevoințelor voastre celor multe? Oare acestea sînt răsplătirile vieții monahicești celei lungi? Oare în deșert ați făcut alergarea ce se afla înaintea voastră?

Oare cu adevărat este că pe bunătate să o moștenească necazul, căci, ucigîndu-vă pe voi, v-a lăsat fără de ajutor purtarea de grijă a lui Dumnezeu și n-a stat dreptatea împotriva ucigașilor pentru nevinovăția voastră, ci avea tărie mîna cea necurată asupra trupurilor celor sfinte? Pentru că se lăuda răutatea și cu totul se înveselea, ca și cum desăvîrșit ar fi biruit pe adevăr?

Cum nu și-a aprins rugul văpaia sa cea de demult și n-a ars pe cei fără de lege? Cum pămîntul nu și-a deschis gura sa și nu i-a înghițit pe ei, precum altă dată pe Core cu toată adunarea lui? Cum au tăcut trîmbițele, fulgerele și tunetele cele înfricoșate, care au fost oarecînd asupra Sinaiului și n-au îngrozit pe cei necurați?

Și n-a grăbit izbîndirea celui Atotputernic, pentru că nici pe cei chinuiți nu i-a izbăvit cu mîna Sa cea tare; ca astfel barbarii văzînd minunile, să cunoască puterea lui Dumnezeu cea nebiruită. Deci, sfinții părinți în rugul și în muntele pe care s-a dat oarecînd legea, au căzut fără ajutor, ca niște jertfe necuvîntătoare.

Unde era atunci puterea care a adunat în mare pe egipteni și adîncul apei l-a făcut lor mormînt? Unde era grindina de piatră ce a ucis pe cei de alt neam, care se luptau împotriva israelitenilor, și fără sînge și osteneală a dat poporului Său biruință asupra vrăjmașilor? Unde și-a ascuns ajutorul Său Cel Preaînalt, Cel ce a încuiat gurile leilor, ca să nu se atingă de Daniil și a stins puterea focului, ca să arate dreapta credință a tinerilor din Babilon? Iar bunătățile acestea ale robilor Săi, cum le-a tăinuit, lăsîndu-i pe ei fără de apărare și făcîndu-i să fie socotiți cu totul nevrednici de ajutor".

Acestea le grăia fericitul din durerea inimii și din multa mîhnire. Pentru că sufletul împresurîndu-se de grele necazuri, s-a obișnuit a grăi multe cuvinte uneori, și nu după judecată. Căci ajutorul lui Dumnezeu de multe ori lasă pe cei drepți, dîndu-i chinuitorilor spre diferite feluri de chinuri, ca adică să se arate fapta bună a lor ca aerul de lămurită, și credința lor ca o făclie să strălucească, ca să primească la cer mari daruri. Pentru că fără îndoială și acești cuvioși cu cei mai dinainte părinți uciși s-au numărat în ceata sfinților mucenici, și acum se preamăresc întru împărăția lui Hristos.

Apoi, plecîndu-se ziua spre seară, Nil Cuviosul, cu ceilalți monahi care erau cu dînsul, luînd îndrăzneală, s-au pogorît din munte, ca să îngroape trupurile sfinților celor uciși. Venind, au aflat pe Cuviosul Teodul, prezbiterul, încă răsuflînd, iar starețul zicea către dînșii: "Să nu vă tulbure pe voi această ispită ce s-a întîmplat asupra noastră, pentru că satana are obicei să ceară de la Dumnezeu să-i dea voie a pofti pe cei care se sîrguiesc să placă lui Dumnezeu, precum a cerut asupra lui Iov să-i aducă ispite și pe ai cărui fii i-a pierdut.

Dar punătorul de nevoință știe pentru ce dă potrivnicului pe nevoitorii săi, ca mai luminoase răsplătiri să dăruiască celor ce rabdă cu bărbăție, căci și lui Iov i-a răsplătit îndoit pentru cele ce le-a pierdut; ba încă și mai mari bunuri le dă, ceea ce ochiul n-a văzut, urechea n-a auzit și la inima omului nu s-a suit, pe acelea le-a gătit celor ce-L iubesc și care rabdă pentru El."Unele ca acestea grăindu-le starețul, și dînd sărutarea cea mai de pe urmă celor ce se întîmplaseră acolo, și-a dat sfîrșitul, apoi l-au îngropat cu ceilalți ucenici, fiind întuneric de noapte.

Într-acel ceas, un tînăr, care era slugă a boierului Maghedon, care pentru trebuințele poporului se nevoia, scăpînd de la barbari, a alergat la dînșii. Pe acel boier l-au prins barbarii pe drum cu fiul său și, jefuindu-l de toate cele ce avea la dînsul, mai întîi au ucis pe fiul său înaintea ochilor lui, apoi și pe el l-au omorît. Iar tînărul acela prin fugă s-a izbăvit și a venit în locașul cel prădat, tremurînd de frică, ca și cum ar fi avut în urma sa pe cei ce-l izgoneau.

Pe acel tînăr îl întreba Sfîntul Nil cum a scăpat. Iar el a zis: "Eu împreună cu fiul tău eram legați și barbarii aseară vorbeau despre noi (precum mi-a spus în taină unul din cei robiți care înțelegea limba lor) și se sfătuiau ca pe noi amîndoi, adică pe mine și pe fiul tău să ne aducă jertfă luceafărului, cînd acela va răsări dimineața; pentru aceea au pregătit un altar, aducînd pietre și lemne.

Iar eu am spus despre aceasta fiului tău, zicîndu-i: "De nu ne vom izbăvi cu fuga, apoi nu va mai răsări soarele pentru noi". El temîndu-se ca să nu fie prins, a rămas acolo, zicînd: "Dacă Dumnezeu a voit așa, apoi nu vom putea scăpa de moarte și a ne tăinui, chiar de s-ar ascunde cineva și în locuri îndepărtate și ascunse".

Eu, fiind noapte adîncă, cînd am văzut pe barbari adormiți tare, căci foarte rău s-au îmbătat de cu seară, cu pîntecele pe pămînt tîrîndu-mă, am ieșit din tabăra lor departe; apoi pe picioare sculîndu-mă, am început a fugi și alergam ca un întraripat, alungîndu-mă frica, pentru că mă temeam ca nu cumva, simțind ei, să mă ajungă; încît frica și cutremurul mă ține și acum, căci tirania barbarilor cea cumplită pe care am văzut-o, este și acum în mintea mea ca și cum aș vedea-o aici, înaintea ochilor".

Deci, spunea tînărul acela despre junghierea multor sfinți părinți, zicînd:

"La un loc verde, aflînd barbarii apă, au stat să se odihnească și iată au văzut în munte o peșteră mică, spre care pornind, au scos de acolo pe un bătrîn cu chipul cinstit, pe care scoțîndu-l din munte, l-au ucis cu pietre. Apoi, mergînd puțin, au prins un monah tînăr, galben la față și uscat și l-au ucis și pe acela cu pietre.

După aceasta, au aflat un loc care avea mulți copaci și o peșteră mică, în care locuia un pustnic tînăr de ani și bătrîn cu vitejia sufletului, căruia cînd îi porunceau să iasă afară și haina sa să le-o dea lor, le răspundea: "Casa în care m-am ostenit să-mi fie mie mormînt; deci intrați aici și mă ucideți, iar de haina mea nu mă voi dezbrăca, ca să-mi văd singur goliciunea, pe care pînă astăzi n-am văzut-o; dar cînd mă veți ucide, atunci singuri veți lua haina de pe mine, mort fiind eu și neștiind nimic".

Apoi iarăși îi ziceau ca să le arate mînăstirile cele ascunse în pustiul acela, și făgăduiau să-l lase viu. El le-a răspuns: "Deși știu locurile unde sfinții bărbați locuiesc, însă nu voi spune vouă, pentru că nu voiesc ca să fiu vînzător al robilor lui Dumnezeu". Așa stînd el cu bărbăție împotriva barbarilor, s-au mîniat nelegiuiții și intrînd înăuntru cu săbiile, l-au tăiat bucăți.

Mergînd mai departe, au văzut trei părinți mergînd prin pustie și îndată, repezindu-se la dînșii, i-au tăiat. Apoi, de departe au văzut două mînăstiri care nu aveau multă depărtare între ele; drept aceea, despărțindu-se, au alergat la ele, iar ce au făcut acolo, cum au închis pe părinți, nu știu - a zis tînărul acela ce scăpase -, decît numai am văzut de departe un monah alergînd, pe care barbarii fugărindu-l l-au rănit cu săgețile; apoi slăbind și căzînd, l-au omorît cu săbiile și cu sulițele.

După aceasta eu am fugit noaptea, precum mai înainte am zis: Iar fiului tău, zicea către Nil, după fuga mea, ce i s-a întîmplat, Dumnezeu știe, căci l-am lăsat abia viu, și n-avea nădejde de viață, căci cu adevărat era să moară cînd va răsări luceafărul, înjunghiat fiind ca jertfă.

Acestea auzindu-le Nil, o! cît de mult plîngea și se tînguia de moartea fiului său, dar mai ales că era să fie înjunghiat și adus ca jertfă păgînilor, striga către Dumnezeu, zicînd: "Să nu lași Doamne, Dumnezeul părinților mei, pentru dumnezeiasca Maică, care întru curăție Te-a născut pe Tine și pentru a Ta bunătate, ca să piară fiul meu de către barbari".

Dumnezeu cu rînduiala Sa a păzit întreg pe tînărul Teodul, pentru că barbarii au dormit pînă cînd s-a ridicat soarele; apoi deșteptîndu-se, de vreme ce luceafărul cel de dinainte acum se ascunsese și văzînd că unul din tinerii cei gătiți spre jertfă a fugit, n-au făcut obișnuitele jertfe, ci au dus în țara lor pe tînărul care rămăsese.

După aceasta, cei ce locuiau în Faran au trimis pe oamenii lor la Aman, voievodul barbarilor, jeluindu-se asupra tîlharilor cum că, năvălind în vremea așezămîntului de pace, atîta răutate au făcut. În acea vreme Nil fericitul, cu părinții care rămăseseră, s-a dus în pustie, să caute trupurile părinților celor uciși, ca să le îngroape.

Deci, au fost înjunghiați: Proclu în Vetramv și Ipatie în Ghet, Isaac în mînăstirea ce se numea Salail, Macarie și Marcu în cea mai dinafară pustie; iar Veniamin după Elimom, Eusebiu în Tol, Ilie în Aza, pe care încă l-au aflat suflînd, apoi, ducîndu-l în chilie, l-au pus acolo, iar ei s-au întors spre îngroparea altora. La întoarcere, l-au aflat și pe acela mort lîngă vasul de apă. Pentru că, din cauza multelor răni însetînd, cînd a gustat apă, îndată căzînd, și-a dat duhul. Deci, îngropîndu-i pe toți, pe cîți au putut să-i afle, s-au dus în Faran, vrînd să știe ce veste se va aduce de la voievodul barbarilor. Iar ei intrînd în cetate, s-au întors, trimișii aducînd de la voievodul scrisori de pace, în care făgăduia ca îndată să pedepsească cu moarte pe cei ce au îndrăznit a face unele ca acestea. Faranilor le poruncea să vină la dînsul fără temere, și pe robiții lor, pe cîți îi vor afla vii, să-i ia fără de răscumpărare.

Deci, adunîndu-se faranii, au mers la voievodul barbarilor, cu care a mers și fericitul Nil, vrînd ca să știe despre fiul său, dacă este viu sau în robie sau a murit de mîinile barbarilor; și s-a înștiințat că este viu, vîndut în cetatea Eluziei, pentru că episcopul cetății aceleia l-a răscumpărat și l-a făcut cleric.

Pentru toate acestea singur Cuviosul Nil în al său cuvînt povestește pe larg. Ducîndu-se acolo cuviosul, și-a aflat fiul întreg și sănătos și mult mîngîindu-se, mulțumea lui Dumnezeu. Și l-a primit cu dragoste episcopul, care l-a și silit să primească rînduiala de prezbiter, iar pe amîndoi, adică pe Nil Cuviosul, cu Teodul fiul lui, cu cinste i-au liberat la locul lor.

Ei întorcîndu-se la petrecerea lor cea dintîi în Muntele Sinai, au viețuit ani destui, bineplăcînd Stăpînului lor, Domnului nostru Iisus Hristos și s-au învrednicit a fi cu cetele cuvioșilor părinți în cer, slăvind pe Dumnezeu, în veci. Amin.


La începutul paginii | Viețile Sfinților pe luna ianuarie


Copyright © 1999-2000 BullSoft. All Rights Reserved.