Make your own free website on Tripod.com
Home | Vietile Sfintilor | Calendar | Predici ale Parintelui Cleopa | Acatistier | Links | Cauta in site

Viața celui între Sfinți Părintele nostru Tarasie, Patriarhul Constantinopolului
(25 februarie)

Versiune fara diacritice | Viețile Sfinților pe luna februarie


Sfîntul Tarasie s-a născut în Constantinopol. Tatăl său se numea Gheorghe și maica sa Encratia, care era de neam bun și cu dregătorie de patriciu. Ajungînd în vîrstă și trecînd toată înțelepciunea cărții, a primit în palatele sale împărătești diferite dregătorii și cinste; căci pentru buna înțelegere și obiceiul său cel bun era iubit și cinstit de toți, și ajunsese unul din sfetnicii împărătești.

Împărățind pe atunci împăratul Constantin, fiul lui Leon, nepotul lui Copronim, cu maica sa Irina, Constantin avea de la nașterea sa zece ani; și cînd a început a împărăți, iarăși a început eresul contra sfintelor icoane, care începuse de la Leon Isaurul. Atunci era patriarh Pavel Cipriotul, bărbat îmbunătățit, drept credincios și care fusese ridicat în scaun pe vremea împărăției pomenitului Leon, fiul lui Copronim. El, văzînd tirania care se făcea multora pentru sfintele icoane, de către rău-credinciosul împărat, își tăinuia dreapta credință și se amesteca cu ereticii. Iar după moartea împăratului aceluia, deși voia să preamărească dreapta credință și închinăciunea sfintelor icoane, tot nu putea, deoarece nu avea pe nimeni în ajutor; iar lupta contra sfintelor icoane se întărea foarte mult în toată cetatea și în părțile dimprejur. De aceea era foarte mîhnit și, văzînd că nimic nu sporește, gîndea să lase scaunul patriarhiei, în care nu șezuse decît patru ani. Dar, îmbolnăvindu-se, s-a dus din casa patriarhiei în taină, la mănăstirea sfîntului Flor, și a luat pe el sfînta schimă; apoi s-a dus vestea despre aceasta pretutindeni, încît toți erau în mare mirare.

Împărăteasa Irina s-a mîhnit că patriarhul a făcut aceea nespunînd nimănui și s-a dus la dînsul cu fiul său Constantin, împăratul, și l-a întrebat: "De ce ai făcut aceasta, părinte?" Iar el a răspuns: "Boala mea și așteptarea morții celei grabnice m-au adus să iau acest sfînt chip al schimei. Dar mai ales tulburarea Bisericii și grozăvia m-au silit să las scaunul patriarhiei, deoarece Biserica bolește de eresul luptei contra sfintelor icoane și a luat rană nevindecată, iar eu de trei ori ticălosul, cu mîna mea și cu cerneală, m-am învoit la acea erezie. Căci nici nu se putea să scap de cursele credinței celei rele de m-am legat cu limba și cu mîna și de care lucru mă căiesc foarte mult. Iar ceea ce rănește sufletul meu cu mai multă și nemăsurată mîhnire este aceasta: "Văd în toate părțile, peste tot pămîntul care este sub stăpînirea voastră, că nu se păzește rînduiala credinței nemișcată și nu petreceți întru credincioasa învățătură, ci se înstrăinează de Biserica noastră și se gonesc creștinii de la turma lui Iisus, ca niște oi străine. Pentru aceea mă lepăd de a mai fi păstor la acea eretică adunare; și am voit ca mai bine să petrec în mormînt, decît să cad sub anatema celor patru sfinte scaune apostolești.

Dar de vreme ce puterea sceptrului a dat-o Dumnezeu în mîinile voastre ca să aveți purtare de grijă de turma cea creștinească ce este sub cer, de aceea, să nu treceți mîhnirea Bisericii maicii voastre, nici să nu o lăsați întru nemîngîiată întristare mai mult; ci să vă sîrguiți ca aceasta să-și primească iarăși buna sa podoabă, cea de demult. Să nu lăsați mai mult ca eresul cel urît, ce iese din pădure ca un porc sălbatic, să pustiiască și să piardă via lui Hristos, în vremea credincioasei voastre împărății, și să o întineze cu păgîneasca socoteală. Aveți lucrător iscusit care poate să dea strugurele adevăratei mărturisiri pe care, storcîndu-l în dumnezeiescul teasc al Bisericii, va umple paharul de înțelepciune și va pregăti credinciosului popor băutura dreptei înțelegeri".

Apoi l-a întrebat pe el: "Pentru cine grăiești acestea, părinte?" Răspuns-a patriarhul: "Pentru Tarasie grăiesc, care este întîi între sfetnicii voștri cei împărătești; pe acela îl știu că este vrednic de ocîrmuirea Bisericii, care este puternic să gonească cu toiagul înțelegerii mincinoasele cuvinte cele eretice, să pască bine turma lui Hristos cea cuvîntătoare și să o adune într-o singură ogradă a dreptei credințe". Niște cuvinte ca acestea auzindu-le de la patriarhul Pavel, drept-credincioasa împărăteasa Irina și fiul ei, împăratul Constantin, s-au dus mîhnindu-se. Iar Pavel a zis către unii din senatorii cei ce rămăseseră cu dînsul: "O, mai bine de n-aș fi șezut eu vreodată pe acel scaun, cînd Biserica era tulburată de tiranie și blestemată de scaunele a toată lumea! Căci de nu se va aduna un sobor din toată lumea, adică al șaptelea, și eresul luptei contra icoanelor de nu se va șterge, nu veți putea să vă mîntuiți". Grăit-au lui senatorii: "Deci pentru ce tu, în vremea arhieriei tale ai iscălit la patriarhie pentru lupta contra sfintelor icoane?" Răspuns-a Pavel: "Pentru aceea acum am făcut pocăință, de vreme ce atunci m-am iscălit și mă tem ca să nu mă pedepsească Dumnezeu, căci de frică am tăcut și nu v-am grăit adevărul; iar acum mă căiesc și vă spun că nu este nădejde de mîntuire, de veți petrece în eresul acela". Apoi, după puține zile, patriarhul Pavel s-a odihnit cu pace. De atunci a început poporul în Constantinopol să vorbească cu libertate și fără de temere și să se întrebe cu ereticii de sfintele icoane; pentru care, din vremea lui Leon Isaurul, nu era cu putință cuiva să-și deschidă gura pentru apărarea cinstitelor icoane.

Iar credincioasa împărăteasă Irina, cu tot sfatul său împărătesc, căutînd în locul lui Pavel un om vrednic și înțelept care ar putea să împace tulburarea bisericească, n-a aflat decît pe Tarasie, care era încă în rînduiala mirenească, și pe care și Pavel i-a sfătuit să-l aleagă. Dar Tarasie se lepădă cu totul. Deci, adunîndu-se de împărăteasa Irina toată rînduiala duhovnicească și mirenească și pe tot poporul, în palatul ce se numea Magnavra, care era înaintea cetății, în locul Evdomului, a grăit în auzul tuturor: "Știți că ne-a lăsat Pavel patriarhul, deci este de nevoie nouă, ca în locul lui să alegem un alt păstor și învățător bun Bisericii". Și au strigat toți, zicînd: "Nimeni altul nu poate să fie, fără numai Tarasie!" Iar fericitul Tarasie, stînd în mijloc, a zis: "Văd iarăși Biserica lui Dumnezeu risipită și despărțită, iar cei de la Răsărit și cei de la Apus în toate zilele ne blesteamă; și cumplit este blestemul, și depărtarea de la Biserica lui Dumnezeu. De se va aduna sobor din toată lumea și toți ne vom uni într-o credință - ca, precum Botezul este unul, așa și credința să fie una - pentru că nimic nu este așa de plăcut lui Dumnezeu, ca toți să petreacă în unirea credinței și în dragoste. Apoi voi primi, deși sînt nevrednic și neiscusit, a lua cîrmuirea Bisericii. Iar dacă nu va fi sobor din toată lumea, ca să se piardă erezia, și de nu ne vom uni cu toate drept-credincioasele Biserici ale Răsăritului și ale Apusului, apoi eu nu voiesc a fi blestemat și osîndit și nu voiesc a primi patriarhia; că nici un împărat nu mă va scoate din dumnezeiasca judecată și din veșnica pedeapsă".

Aceasta auzind-o toți, au voit să se facă al șaptelea sobor din toată lumea. Și a rugat pe fericitul ca să nu se lepede a le fi lor păstor; iar ei au făgăduit să fie ascultători întru toate, ca oile păstorului, știind despre dînsul cu încredințare, că va povățui la adevărata cale turma cea cuvîntătoare. Deci, înduplecîndu-se, sfîntul a primit sfatul lor și soborniceasca rugăminte și a luat rînduiala sfințirii după trepte și scaunul patriarhiei, avînd scăpare și nădejde numai spre ajutorul lui Dumnezeu, cum că va putea să piardă din Biserică eresul luptei contra icoanelor". Deci, schimbîndu-se Sfîntul Tarasie din mireneasca rînduială în cea duhovnicească, îndată a început o viață sfîntă, măcar că și în mirenie a viețuit nu după trup, ci după duh. Însă în arhierie cu mult mai mult s-a deosebit prin duhovniceasca viețuire, cea plăcută lui Dumnezeu, și s-a făcut înger în trup, slujind Domnului și robind pe trup duhului și, prin chinuirea aceluia, păzindu-și curăția neprihănită, făcînd-o părtașă îngerilor.

Înfrînarea și postirea lui era mare de-a pururea, avînd somn puțin, și petrecea în gîndiri dumnezeiești și în rugăciuni toată noaptea. Nu s-a odihnit pe pat și în așternut moale, nici s-a îmbrăcat în haine moi, nici nu l-a văzut cineva din slujitorii lui lepădînd cîndva brîul său și hainele, cînd avea nevoie să se odihnească, nici a lăsat ca cineva să-i scoată încălțările din picioare, avînd întru pomenire cuvintele lui Hristos: "N-am venit ca să-mi slujească mie". Ci singur își era slugă, dînd altora pildă de smerenie. Spre cei săraci și scăpătați era milostiv fără de seamă, hrănind pe cei flămînzi și îmbrăcînd pe cei goi, cărora și bolniță le-a făcut și în toate zilele le-a făgăduit hrană din venitul patriarhiei; și singur le slujea lor, iar mai ales la ziua Învierii lui Hristos le punea masa cu mîinile sale; apoi și în alte zile aceeași făcînd, avînd scris pe nume pe fiecare dintre dînșii. După aceea a făcut casă de străini și o mănăstire din averile părintești în Bosforul Traciei și a adunat ceată de monahi îmbunătățiți într-însa, dintre care mulți, în atîta sfințenie și desăvîrșire au ajuns, încît au fost chemați și la arhiereștile scaune și s-au făcut stîlpi nemișcați soborniceștii credințe.

Sfîntul Tarasie avea mare sîrguință și neîncetată grijă pentru sfintele icoane, cum ar putea să le pună în cinstea cea dintîi, surpînd hulitorul eres, cel adus asupra lor; pentru aceea, totdeauna supăra pe împărați ca să poruncească să se facă soborul din toată lumea. Drept aceea, au scris împărații Constantin și Irina, care atunci cîrmuiau toată împărăția - fiind împăratul minor; iar cu dînșii a scris și Sfîntul Tarasie, la toți patriarhii și episcopii, chemîndu-i la sobor; atunci s-au adunat din toate părțile episcopii în Constantinopol, iar patriarhii au trimis pe slujitorii lor, căci Adrian al Romei, pentru depărtarea și greutatea căii n-a venit, iar patriarhii alexandrian, antiohian, ierusalimtean, fiindcă erau sub jugul robiei agarenilor, nu puteau să fie la soborul acela. Deci, în locul lor au trimis bărbați aleși în dreapta credință și în înțelepciunea cea duhovnicească.

Atunci s-a pregătit locul soborului în biserica cea mare a apostolilor, care este zidită de marele Constantin, întîiul împărat al creștinilor, în care, șezînd prea sfințitul Tarasie și cu trimișii celorlalți patriarhi, episcopii fiind acolo, și însuși împăratul cel tînăr, Constantin, și cu maica sa Irina - a venit fără de veste o ceată mare de oaste înarmată, în a căror inimă era întărit eresul luptei contra sfintelor icoane pe care l-au primit de la Constantin Copronim, moșul împăratului, care fusese înainte împărat și în acel eres a îmbătrînit; aceia, îndemnați în taină de unii episcopi și boieri, îmbolnăviți de eresul acela, adunîndu-se înarmați, au intrat în biserică, strigînd cu multă tulburare: "Nu vom lăsa dogmele împăratului Constantin să se lepede, ci pe cele ce le-a întărit el, cu soborul său și ca pe niște legi le-a întărit, acelea să fie tari și neschimbate; nu vom lăsa ca idolii (astfel ziceau sfintelor icoane) să fie aduși iarăși în biserica lui Dumnezeu, iar de va îndrăzni cineva ca soborul lui Constantin și dogmele aceluia să le lepede și să aducă înăuntru idolii, apoi, îndată, pămîntul acesta se va înroși cu sîngele episcopilor". Împărații, văzînd o gîlceavă ca aceasta, au făcut semn episcopilor să se scoale din locurile lor și, îndată, toți s-au risipit. Iar ostașii aceia și povățuitorii lor, după cîteva zile au fost pedepsiți de drept-credincioasa Irina și scoși din rînduiala ostășească și risipiți prin sate, ca să lucreze pămîntul.

După aceasta, s-a pregătit locul sinodului în Bitinia, cetatea Niceei, în care a fost și altă dată Sinodul I al celor 318 Sfinți Părinți, care se adunase aupra rău-credinciosului Arie. Acolo s-au adunat a doua oară. Și a mers Sfîntul Tarasie, avînd cu sine trimișii patriarhilor, adică de la Adrian al Romei era Petru arhipresbiterul și un alt părinte Petru; de la Politian alexandrinul, era Toma monahul și preotul; iar de la Teodorit antiohianul și de la Ilie ierusalimleanul, era Ioan monahul și preotul. Sfîntul Tarasie a mai luat cu sine și pe Nichifor, din sfatul împărătesc, care era bărbat ales și care mai pe urmă, după Sfîntul Tarasie, a fost primitorul scaunului patriarhiei pentru viața sa cea îmbunătățită. Cu aceștia și cu toți Sfinții Părinți, care erau trei sute șaizeci și șapte, adunîndu-se prea sfințitul Tarasie în Niceea, a format Sinodul al 7-lea a toată lumea, în biserica sobornicească cea mare a acelei cetăți. Și a fost întîia ședință a Sfinților Părinți în 24 de zile ale lunii Septembrie, întru pomenirea Sfintei marei Mucenițe Tecla, unde prea sfințitul Tarasie, făcînd înainte cuvîntare pentru care pricină sînt adunați, sfătuia pe episcopi să judece cu dreptate, dezrădăcinînd învățăturile cele rău-credincioase, aduse din nou în Biserică. Apoi s-a citit împărăteasca scrisoare către sinod, în care se pomenea patriarhul Pavel, care, la sfîrșitul său, a sfătuit ca prin soborniceasca judecată să se lepede eresul luptătorilor împotriva sfintelor icoane. Deci Sfinții Părinți au binecuvîntat pe împăratul și pe maica sa, că au avut o purtare de grijă ca aceea pentru credință.

După aceasta, s-a ascultat întoarcerea la pocăință și mărturisirea credinței episcopilor celor căzuți în eres, dintre care era Vasile al Ancirei, care, ținînd în mîinile sale o hîrtie, citea dintr-însa astfel: "Cei ce nu cinstesc sfintele icoane să fie anatema; cei ce aduc cuvinte din dumnezeiasca Scriptură împotriva sfintelor icoane să fie anatema; cei ce numesc idoli sfintele icoane să fie anatema; cei ce leapădă predaniile Sfinților Părinți, precum le lepădau Arie, Nestorie, Eutihie, Dioscor, și nu voiesc să le primească pe acelea care sînt arătate lor din dumnezeiasca Scriptură, să fie anatema; cei ce zic că sfintele icoane nu sînt date de către Sfinții Părinți să fie anatema; cei ce grăiesc că soborniceasca Biserică primește idoli să fie anatema". Astfel au făcut și ceilalți episcopi și li s-a primit pocăința lor, apoi li s-a dat loc în sinod între credincioșii episcopi. Iar alții, nelepădîndu-se cu totul de eres, li s-a mutat judecata pentru altă vreme. Pentru că Sfîntul Tarasie zicea: "Bolile cele învechite și năravurile rele cele obișnuite, cu greu se tămăduiesc". Însă și pe aceia, pocăindu-se cu adevărat, i-a primit Sfîntul Sinod și nu i-a depărtat din dregătoriile lor. Deci s-a lungit acel Sfînt Sinod pînă la 20 de zile și vorbeau din dumnezeiasca Scriptură și din scrierile celor mai înainte sfinți mari părinți și învățători și din predaniile bisericești cele vechi, pentru cinstitele icoane; și astfel biruiau eretica socoteală cea rău-credincioasă.

După aceea s-a adus la mijloc adevărata istorie, pentru sfînta mahramă pe care Domnul nostru Iisus Hristos, închipuind Sfînta Sa față, a trimis-o lui Avgar, stăpînitorul Edesei, și cum acesta, închinîndu-se, s-a tămăduit de boală. Asemenea și despre icoana Sfinților Apostoli Petru și Pavel, pe care Sfîntul Silvestru, papă al Romei, a arătat-o împăratului Constantin, cum și despre icoana lui Hristos, cea batjocorită de evrei în Beirut, despre care povestește Sfîntul Atanasie. Această povestire citindu-se în sobor, toți sfinții părinți au plîns.

La sfîrșit au blestemat eresul luptei contra sfintelor icoane, iar cinstirea lor au întărit-o și s-a făcut bucurie mare sfintelor biserici, primind podoaba lor cea dintîi, adică icoanele. Apoi toate popoarele drept-credincioase prăznuiau, urînd mulți ani împăraților și păstorilor. Astfel, prin purtarea de grijă a prea sfințitului patriarh Tarasie și prin sîrguința drept-credincioasei împărătese Irina, s-a lepădat eresul luptării contra sfintelor icoane, iar pacea lui Hristos s-a dăruit Bisericii.

Sfîntul Tarasie, cîrmuind bine Biserica lui Dumnezeu, apăra pe cei năpăstuiți și ajuta celor ce erau în primejdie. Pe Ioan, întîiul spătar al împăratului, care pentru o vină grea a fost schingiuit cu asprime, apoi scăpînd din legături noaptea a alergat la biserică și apucîndu-se de colțurile mesei sfîntului altar, cerînd milă și izbăvire de la moarte, arhiereul lui Dumnezeu l-a apărat și nu l-a dat ostașilor care alergaseră după el din porunca împărătesei Irina. Iar ei, lîngă ușile bisericii străjuiau ziua și noaptea pînă ce va ieși, pentru că așteptau cu adevărat să iasă din biserică pentru nevoile firești. Dar arhiereul lui Dumnezeu îl păzea în altar, dîndu-i hrană din masa sa; iar cînd avea nevoie trupească îl scotea sub mantia sa pe ușa din dreapta și, ducîndu-l la locul de ieșire, aștepta afară; apoi iarăși pe sub mantie îl ducea în altar. Și aceasta o făcea în toate zilele, cît era trebuința omului aceluia, slujindu-i ca un rob și neîngrețoșîndu-se de un lucru ca acela. Astfel, păstorul cel bun păștea oaia sa, apărînd-o de moarte. La sfîrșit, cu puterea sa cea arhierească, a legat fără temere pe cei ce căutau moartea omului aceluia, amenințîndu-i cu despărțirea de Biserică, dacă ar fi voit să-i facă aceluia vreun rău mai mare. Și a fost liber de judecată și de pedeapsă întîiul spătar, prin apărarea bunului păstor, adică a Sfîntului Tarasie.

Ajungînd împăratul Constantin la 20 de ani și întărindu-se în puterea împărătească, apoi fiind îndemnat de sfetnicii săi cei răi, a depărtat de la puterea cea împărătească pe drept-credincioasa Irina, maica sa, care cîrmuia bine și cu înțelepciune toată împărăția. Deci, împărățind singur și avînd viața liberă - nu precum era înainte sub stăpînirea maicii -, s-a răzvrătit foarte și viețuia cu necuviință, urînd fără pricină pe Maria, împărăteasa, soția sa cea legitimă. Apoi a poftit pe alta, anume Teodotia, cu care în taină păcătuia și voia s-o facă soție și împărăteasă, iar pe cea legiuită s-o izgonească. Și, căutînd vină asupra ei, a spus o mincinoasă clevetire, zicînd că ar fi voit să-l omoare cu otravă. Deci, povestea tuturor acea nedreptate ca pe un adevăr și toți îl credeau pe împărat. Și a străbătut vestea aceea în popor, că împărăteasa a voit să-l piardă pe împărat cu otravă. Atunci a înștiințat despre aceea pe sfințitul patriarh Tarasie, care s-a mîniat foarte, cunoscînd meșteșugul împăratului și nevoința împărătesei Maria, și se gîndea cum ar putea să-l mustre de nedreptatea aceea de păcat și apoi să-l aducă spre îndreptare.

În acea vreme, un boier iubit de împărat, fiind trimis de el, a venit la prea sfințitul patriarh și i-a spus despre împărăteasă lucrul cel mincinos, zicînd "că a pregătit otravă împăratului și este trebuință, ca negreșit, prea sfințite părinte, să lași pe împărat să-și ia altă soție mai credincioasă". Iar sfîntul, suspinînd din adîncul inimii, cu lacrimi a început a grăi: "Dacă aceasta a grăit împăratul, precum zici, și trupul cu care s-a însoțit și s-a făcut una cu dînsul, prin legea lui Dumnezeu, să-l gonească de la sine, eu nu știu cum va suferi de la toți rușinea și defăimarea și cum pe cei ce sînt sub stăpînirea lui îi va îndemna către întreaga înțelepciune și înfrînare, cum va judeca și va pedepsi păcatele desfrînării, fiind singur robit de o poftă cu fărădelege. Dar chiar adevărate dacă ar fi cele spuse de tine, este trebuință însă a asculta glasul Domnului Care zice: "Tot cel care își lasă femeia sa, fără de cuvînt de desfrînare, o face să fie desfrînată". Dar pe cine ar fi poftit împărăteasa mai mare cu cinstea și mai împodobită cu frumusețea să-l aibă bărbat, decît pe acesta, fiind împărat frumos și tînăr, ca acum să-i fi pregătit otravă de moarte, precum zici tu? Precum văd această minciună s-a închipuit, ca să se necinstească cinstita însoțire, iar patul cel curat să se întineze, apoi să intre urîciunea desfrînării și să se înalțe. Deci să primești acest răspuns de la noi și de la alți părinți ca noi și să-l duci celor ce te-au trimis: "Nu credem cele spuse de tine și voim a suferi mai bine moarte și munci grele decît să slujească binecuvîntarea noastră la un lucru fărădelege ca acela; să știe împăratul că nu ne învoim cu sfatul lui cel nedrept". Auzind acestea acel boier, s-a dus mîhnit și a spus împăratului toate cele auzite. Deci împăratul s-a îndoit și s-a mirat de o asemenea tărie a minții patriarhului și se temea ca nu cumva să-l împiedice de la dorința lui; apoi a trimis de a chemat pe sfînt cu cinste, nădăjduind ca să-l înmoaie singur, prin cuvinte și să-l plece spre voința sa.

Venind sfîntul patriarh Tarasie la împărat, cu cinstitul stareț Ioan care era la sobor alături de patriarhii Antiohiei și al Ierusalimului și șezînd după obicei, împăratul a început a grăi către prea sfințitul patriarh, astfel: "Am vestit sfinției tale, prin trimis, despre lucrul ce mi s-a întîmplat; căci nimic nu voi să tăinuiesc înaintea cinstei tale, iubindu-te și cinstindu-te ca pe un părinte; dar era trebuință ca și cu gura să-ți spun vrajba ce s-a făcut asupra mea, cum și vicleșugul soției mele, care nu de la Dumnezeu mi s-a dat ajutătoare, căci s-a arătat învrăjbitoare iar nu ajutătoare, de care chiar legea îmi poruncește a mă despărți și nimeni nu poate să mă oprească, deoarece este arătată pricina aceasta și lucrul cel rău, pentru care, ori moarte prin judecată va lua, ori - ce este mai cu milostivire -, să ia schima monahicească, să plîngă și să se căiască în toate zilele vieții sale de un păcat ca acela, că a voit să ucidă cu otravă nu un om prost sau străin, ci chiar pe bărbatul său, împărat credincios și înfricoșat barbarilor; și dacă s-ar fi săvîrșit aceea, în toată împărăția ar fi fost mare tulburare și ar fi străbătut vestea de o faptă rea ca aceea în toată lumea de sub cer". Acestea zicînd, împăratul a făcut semn celor ce stăteau de față și au adus niște vase de sticlă, care aveau în ele o băutură tulbure și le arătă patriarhului, spunîndu-i că aceea este otrava cea purtătoare de moarte cu care a vrut împărăteasa în taină să-l lipsească de viața aceasta, zicînd: "Ce semn mai învederat poate să fie ura ei asupra mea și de ce este vrednică și este trebuință a lungi vremea, amînînd judecata? Mai degrab, o! prea cinstite părinte, sfătuiește-o să se călugărească îndată de voiești s-o vezi între cei vii, că eu nu mai pot să locuiesc cu dînsa în însoțire, și nici să privesc la dînsa, nici să rabd mai mult, văzînd înaintea mea această băutură de moarte, pregătită de dînsaț".

Iar prea sfințitul Tarasie, văzînd pe împărat legat în cursele desfrînării și că aduce vina cea mincinoasă asupra curatei și nevinovatei împărătese, a zis către dînsul cu curaj: "Să nu ridici, o! împărate, război asupra legii lui Dumnezeu, nici să te oștești prin vicleșugul cel tăinuit asupra adevărului, călcînd și stricînd poruncile lui Dumnezeu sub chipul dreptății, pentru că semnul de stăpînire împărătească este ca pe toate să le faci la arătare cu libertate și cu știință nemustrătoare; și să nu se înceapă nimic în taină și cu meșteșug împotriva lui Dumnezeu, Cel ce i-a dat coroana împărătească, călcînd dumnezeieștile porunci ale Lui. Pentru că, arătat este tuturor că nu este vinovată împărăteasa de acel lucru rău, care cu nedreptate se aduce asupra ei, ca și cum ea ți-ar fi pregătit moarte; căci cine - precum am zis - cu frumusețile tinereților sale lăudîndu-se, ar putea să se asemene cu frumusețile tinereților tale, cu care împărăteasa înșelîndu-se, l-ar fi iubit pe acela mai mult decît pe tine și ar fi gîndit cu otravă să te piardă din viața aceasta? Cine este mai mare cu cinstea, cu stăpînirea, cu bunul neam, cu slava, cu bogăția mai mult decît cinstea împărăției tale, decît cu stăpînirea și cu bunul neam, cu slava și cu bogăția pe care l-ar fi cinstit împărăteasa ta? Pe cine ar fi socotit mai înalt și mai bun decît pe tine, care ești împărat, stăpînind atîtea țări și covîrșind prin bunul tău neam împărătesc pe toți? Căci cu neamul ești fiu, nepot și strănepot de împărat și slava ta ajunge la marginile pămîntului, iar bogăția ta este nenumărată. Deci cine ar fi fost mai bun și mai iubit împărătesei tale decît tine? Nu este așa o! împărate, ci această minciună e scornită spre ocara sceptrului împărătesc, spre pilda limbilor și spre răzvrătire între popoare. Pentru aceea nu îndrăznim a dezlega însoțirea voastră cea legiuită și împărăteasca unire, temîndu-ne de dumnezeiasca judecată, nici nu credem cuvintele prin care se clevetește soția ta, chiar de am suferi noi și munci; pentru că știm de demult a ta aprindere de păcat, spre desfrînata aceea cu care acum voiești a greși cu nunta fără de lege. Cum vom cinsti porfira ta, cînd pe față te vom vedea făcînd desfrînare? Cum vei intra în altar la dumnezeiescul prestol, ca să te împărtășești cu noi, din preacuratele lui Hristos Taine? Acestea îți facem cunoscut înaintea lui Dumnezeu, că nu te vom mai lăsa, deși ești împărat, ca să intri în altar la dumnezeiasca împărtășanie, pentru că s-a zis preoților celor de demult: "Să nu lăsați să calce altarul meu, cei ce fac fărădelege".

Acestea zicîndu-le, prea sfințitul patriarh cu rîvnă și cu jalea inimii, a tăcut. Asemenea și Ioan starețul a grăit multe cuvinte sfătuitoare și cu bună înțelegere către împărat; iar el nici nu voia să asculte, ci mai mult se iuțea și se mînia. Dar se mîniau și toți boierii și stăpînitorii care erau acolo, lîngă împărat, dintre care unul, avînd dregătorie de patriciu, se lăuda că va înfige sabia cu mîinile sale în pîntecele starețului Ioan, celui ce grăia cele potrivnice împăratului. Atunci a poruncit împăratul cel plin de mînie ca să-i izgonească de la sine pe amîndoi, cu necinste, pe prea sfințitul patriarh Tarasie și pe cinstitul Ioan și de Dumnezeu înțelepțitul stareț. Deci au ieșit cei izgoniți pentru dreptate, următorii Sfîntului Ioan Botezătorul, cel ce a mustrat oarecînd nunta cea fără de lege a lui Irod. Și ieșind, și-au scuturat picioarele de praf, zicînd: "Curați sîntem de fărădelegea voastră". Iar împăratul, gonind pe legiuita împărăteasă din palatul său la o mănăstire de călugărițe și călugărind-o cu sila, s-a însurat cu cea zisă mai înainte, Teodotia, care-i era lui și rudenie după tată. Iar mijlocitorul lor la acea nuntă era un preot oarecare, Iosif, econom al Bisericii, neștiind patriarhul; pentru aceea, preotul acela, mai pe urmă a fost izgonit din Biserică pentru lucrul ce a îndrăznit să facă.

Atunci se sîrguia prea sfințitul patriarh în tot chipul ca să despartă acea nuntă prea desfrînată a împăratului, dar nu putea; fiindcă împăratul se lăuda că va ridica tot eresul împotriva sfintelor icoane, dacă l-ar opri pe el de la acea nuntă. Pentru aceea, prea sfințitul Tarasie a lăsat să petreacă împăratul în fără de lege, ca nu cumva mai amară răutate să vină asupra Bisericii lui Hristos prin acela care avea din naștere rădăcină eretică, fiu, nepot și strănepot de împărați luptători contra sfintelor icoane, care pe mulți sfinți, pentru cinstirea sfintelor icoane i-au ucis.

Și mîniindu-se împăratul asupra patriarhului, îi făcea lui diferite supărări, iar sfîntul le răbda pe toate, mulțumind lui Dumnezeu și făcînd cele cuvincioase rînduielii sale celei păstorești; iar pe împărat, după aceea, l-a ajuns pedeapsa lui Dumnezeu. Pentru că după cîtăva vreme maica lui, drept-credincioasa Irina, văzînd viața lui cea rea și în fărădelege, dumnezeiasca lege călcîndu-se de dînsul, apoi vrînd să ridice iarăși lupta contra sfintelor icoane, s-a sculat asupra lui cu dreaptă mînie, iubind mai mult pe Dumnezeu și dreptatea lui, decît pe fiul său. Și, sfătuindu-se cu cei mai de frunte boieri, a apucat pe fiul și l-a închis în palatul său, ce se numea Porfiria, unde îl născuse. După aceea, a poruncit să-i scoată ochii, precum și el făcuse la trei unchi de-ai săi, frați ai tatălui său, Nichita, Antim și Eudoxie, cu cinci ani mai înainte scoțîndu-le ochii. Și așa, împăratul, primind pedeapsa cea vrednică după faptele sale, a murit de durere. Iar Irina iarăși a luat sceptrul împărăției și a îndreptat toate cele răzvrătite de fiul său.

Din acea vreme sfîntul și plăcutul lui Dumnezeu Tarasie a petrecut în pace și în liniște, bine păscînd turma cea cuvîntătoare și ocîrmuind Biserica lui Hristos și curățind-o de eresuri. Iar în ziua sfințirii sale ca arhiereu, săvîrșea în toate zilele dumnezeiasca Liturghie și niciodată nu a lăsat-o, chiar și în boală fiind. Pentru că, ajungînd la adînci bătrînețe și apropiindu-se de sfîrșitul său, de durere trupească s-a cuprins; însă nu înceta slujirea cea de toate zilele, pînă ce s-a îngreunat foarte mult de boală, încît nici din pat nu mai putea acum să se scoale. Numai atunci a încetat din slujire.

Iar la ieșirea sa din trup se lupta cu diavolii, întrebîndu-se cu dînșii și la toate le răspundea, ca un biruitor. Cînd aceia, urmîndu-i viața lui din tinerețe, multe lucruri nedrepte aruncau cu minciună asupra lui, el grăia împotriva lor: "Nevinovat sînt de ceea ce ziceți; minciună clevetiți asupra mea și nu aveți întru mine parte!" Era lîngă dînsul scriitorul vieții sale, Ignatie, episcopul Niceii, fiind încă în diaconeasca rînduială, atunci șezînd lîngă bolnav, auzea cuvintele sfîntului, cu care se împotrivea duhurilor celor nevăzute.

Deci, slăbindu-i limba, cu mîna gonea pe diavoli și-i alunga, biruindu-i. Apoi, plecîndu-se ziua și săvîrșind cîntarea de seară după obicei, cînd s-a început psalmul lui David: "Pleacă, Doamne, urechea Ta și mă auzi", prea sfințitul patriarh Tarasie, cu pașnic chip și cu fața luminoasă, și-a dat duhul său în mîinile Domnului, păscînd Biserica Domnului 22 de ani, și s-a sfîrșit pe vremea lui Nichifor împărat, care a venit după Irina, plîngînd după dînsul împăratul, boierii și toată cetatea, bărbații cei duhovnicești și mirenii, dar mai ales săracii și scăpătații, sărmanii și văduvele, căci era către aceia foarte milostiv, tuturor bun păstor, părinte iubit și învățător folositor și fiecăruia ajutător și apărător în primejdii.

Apoi a fost înmormîntat în mănăstirea cea zidită de dînsul în Bosfor și se da tămăduire de la mormîntul său multor bolnavi. O femeie oarecare avea curgere de sînge de mulți ani. Aceea, de vreme ce nu era slobod să intre femeile în acea mănăstire, schimbîndu-se în haină bărbătească a intrat acolo și, atingîndu-se de mormîntul Sfîntului Tarasie, apoi luînd untdelemn din candelă care era la mormînt, îndată a cîștigat tămăduire. Făcînd același lucru și alte femei, s-au învrednicit de tămăduire. Un bărbat oarecare, orb de un ochi, a căpătat vedere de la mormîntul sfîntului, prin ungere cu untdelemn din candela lui. Altul, cu mîna uscată, venind cu credință, a uns-o cu untdelemn și îndată s-a întins mîna lui și s-a făcut sănătoasă. Apoi se tămăduiau și alte neputințe și se goneau diavolii cu puterea sfintelor rugăciuni ale plăcutului lui Dumnezeu Tarasie. Dar nu se cade a o tăcea și pe aceasta: acest mare rîvnitor al credinței nu numai că s-a nevoit în viața sa asupra eresului luptării contra sfintelor icoane, ci și după moartea sa asupra aceluia se înarmă căci, mulți ani trecînd și Leon Armeanul luînd împărăția grecească și înnoind lupta de icoane, Sfîntul Tarasie s-a arătat în vis, cu mare mînie, lui Leon, luptătorul contra icoanelor, și a poruncit unui ostaș, Mihail, cu sabia să-l lovească pe rău-credinciosul împărat; iar acela, lovindu-l, a străpuns pe împăratul Leon prin mijloc. Deșteptîndu-se Leon din somn, cu frică și cutremur, era în mare nepricepere, părîndu-i-se că în mănăstirea Sfîntului Tarasie se află cineva cu numele de Mihail, neștiind că pe acel Mihail îl are la sine, voievod, care se chema Valvos sau Travlos. Acela l-a ucis în ziua nașterii lui Hristos și a pierit cu sunet necuratul împărat, fiind biruit de rugăciunile Sfîntului Tarasie și de izbîndirea lui Hristos Dumnezeu, Celui zugrăvit pe icoane cu Prea-curata Sa Maică și cu toți sfinții cinstit și închinat, Căruia I se cuvine cinste și slavă, împreună cu Tatăl și cu Sfîntul Duh în veci. Amin.


La începutul paginii | Viețile Sfinților pe luna februarie

Home | Vietile Sfintilor | Calendar | Predici ale Parintelui Cleopa | Acatistier | Links | Cauta in site

Copyright © 1999-2016 Pagini Ortodoxe Românesti. Toate drepturile rezervate.