Make your own free website on Tripod.com
Home | Vietile Sfintilor | Calendar | Predici ale Parintelui Cleopa | Acatistier | Links | Cauta in site

Aflarea cinstitului cap al slăvitului prooroc Ioan, Înaintemergătorul și Botezătorul Domnului
(24 februarie)

Versiune fara diacritice | Viețile Sfinților pe luna februarie


Fiind tăiat cinstitul cap al Sfîntului Ioan Înaintemergătorul, l-a luat pe tipsie necurata jucătoare și l-a dus maicii sale, Irodiada. Iar ea, împungînd cu acul limba Sfîntului care mustra fărădelegea lor, nu l-a dat să-l îngroape odată cu trupul, pentru că se temea ca nu cumva Ioan să învieze cînd capul lui se va lipi de trup și iar o va mustra. Deci, ea a poruncit ca trupul să-l arunce, iar ucenicii, luîndu-l noaptea în taină, l-au îngropat în Sevastia, cetatea Samariei. Însă capul l-a îngropat Irodiada, în curtea sa, în pămînt adînc, la un loc ascuns și necinstit. Despre aceasta știa numai femeia lui Huza, economul lui Irod, cea cu numele Ioana, care se pomenește în Evanghelia lui Luca. Aceea, avînd jale de uciderea cea nevinovată a Sfîntului Marelui prooroc Ioan și de batjocura ce se făcuse cinstitului său cap, l-a luat de acolo noaptea, în taină, și, punîndu-l într-un vas de lut, l-a îngropat în muntele Eleonul, unde era satul lui Irod. Cînd a auzit Irod vestea despre Iisus, a gîndit împreună cu Irodiada, nu cumva a înviat Ioan? Căutînd capul lui Ioan și negăsindu-l, nu se pricepeau ce să fie. Apoi a zis Irod către casnicii săi despre Iisus: "Ioan pe care l-am tăiat, acela s-a sculat din morți și pentru aceasta se lucrează puteri prin el".

După aceasta, trecînd multă vreme, un bărbat oarecare slăvit, care era dintr-un palat împărătesc și crezuse în Domnul nostru Iisus Hristos, anume Inochentie, lepădîndu-se de lume, a mers în Sfînta Cetate a Ierusalimului și, cumpărînd în muntele Eleonului locul acela, care altădată era satul lui Irod, a zidit acolo o chilie și, îmbrăcîndu-se în rînduiala monahicească, viețuia după Dumnezeu. Vrînd să zidească o biserică mică de piatră, a săpat un șanț pentru temelie. Și, după dumnezeiasca rînduială, a găsit capul ascuns în pămînt, în vasul cel de lut. Din unele minuni care se făceau în acea vreme și prin dumnezeiască descoperire, cunoscînd că acela este capul Mergătorului înainte, îl păstra la sine cu cinste. Iar cînd era să se sfîrșească, văzînd urîciunea pustiirii, stînd la locul cel sfînt - căci în acele vremuri împărăția închinătorilor la idoli, stăpînind pretutindeni sfintele locuri în Ierusalim, cu idoli și cu urîtele lor jertfe, monahul acela a ascuns sfîntul cap al Mergătorului înainte iarăși în sînul pămîntului, în același loc, ca să nu i se facă vreo necinste după sfîrșitul său. Dar acel loc, ce a fost altădată satul lui Irod și în care era chilia și biserica cea mică, pustiindu-se după dînsul prin lungimea vremii, a căzut și s-a asemănat cu pămîntul și iarăși acel cinstit cap a fost neștiut de nimeni, vreme de mulți ani.

Împărățind marele împărat Constantin și luminîndu-se cu Sfîntul Botez, iar prin maica sa, Sfînta Elena, curățind și înnoind sfintele locuri ale Ierusalimului, iar sfînta credință înflorind pretutindeni și strălucind ca soarele, doi monahi de la răsărit s-au sfătuit să se închine cinstitei și de viață făcătoarei Cruci în Ierusalim, care s-a aflat de împărăteasa Elena, precum și Mormîntului Domnului și la toate sfintele locuri. Deci, ajungînd la Ierusalim, se închinau și se rugau, înconjurînd sfintele locuri. Apoi s-a arătat unuia dintre dînșii Sfîntul Ioan Mergătorul înainte, în vedenia somnului, poruncindu-i să scoată din sînul pămîntului cinstitul lui cap, arătîndu-i locul în satul lui Irod unde era ascuns. El, deșteptîndu-se, a spus prietenului său. Însă acela, socotind lucrul ca un vis, n-a crezut și l-a făcut și pe acela să nu creadă. În altă noapte iarăși s-a arătat în vedenie Sfîntul Înaintemergător, la amîndoi, fiecăruia deosebit, și le-a zis: "Toată necredința și lenevirea lepădînd-o, faceți ceea ce v-am poruncit".

Sculîndu-se amîndoi, spunînd unul altuia vedenia, au mers în satul lui Irod, la locul ce li se arătase în vedenie și, săpînd, au aflat comoara cea fără de preț, adică sfîntul cap al Mergătorului-Înainte, și, punîndu-l într-un sac din păr de cămilă, s-au întors la locul lor. În acea vreme, un om din cetatea Emesa, sărac, cu meșteșugul olar, lăsînd patria sa și soția, din pricina sărăciei, se ducea în altă țară. Atunci a nimerit în cale pe cei doi monahi și, apropiindu-se de dînșii, mergeau împreună. Iar monahii, primind pe omul acela să călătorească cu dînșii, i-au dat sacul cu capul să-l ducă, însă omul nu știa ce este în sac. Și iată i s-a arătat Sfîntul Înaintemergătorul, zicîndu-i: "Lăsînd pe călătorii tăi, fugi de dînșii cu acest sac, pe care îl ai în mîini".

Aceasta a poruncit-o sfîntul de vreme ce vedea neosîrdia și lenevirea monahilor, care la început nu credeau în arătarea lui. Apoi nu voiau să ducă singuri cinstitul cap, ci îl încredințară unui om necunoscut. Dar a vrut să facă bine acelui sărac și să fie pricinuitor vieții celei bune și plăcute lui Dumnezeu. Deci, olarul acela, ascultînd pe sfînt, s-a ascuns de monahi și a fugit de ei. Apoi s-a întors acasă la soția sa, ducînd, ca pe o comoară de mare preț, capul Mergătorului-Înainte, cel mai scump decît toate bogățiile, pentru care Dumnezeu a binecuvîntat casa olarului cu toată îndestularea și viețuia întru multă îmbelșugare, uitînd pătimirea cea dintîi, dînd și la alți săraci și scăpătați din bogățiile sale.

Știind pe Sfîntul Ioan Mergătorul-Înainte pricinuitor de atîtea bunătăți, cinstea capul lui precum se cădea, tămîindu-l în toate zilele, aprinzîndu-i lumînări și rugîndu-se. Astfel, cealaltă vreme a vieții sale a petrecut-o bine. Iar cînd era să moară, l-a pus într-un vas cu apă - astfel voind însuși Sfîntul-Înainte-Mergătorul, și după moarte arătînd chip de sărăcie. Punînd vasul acela cu tot cu cap într-un sicriu, l-a petcetluit și a încredințat această comoară surorii sale, spunîndu-i cu amănuntul cum, pentru acel sfînt cap, din sărăcia cea mai de pe urmă a ajuns în mare bogăție. Și a poruncit surorii sale să aibă acel sfînt cap în mare cinste, păzindu-l cu cucernicie și cu frică, dar să nu deschidă sicriul pînă ce, singur Înainte-Mergătorul nu va voi să se deschidă. Iar dacă va veni la sfîrșitul vieții sale, să-l încredințeze unui bărbat temător de Dumnezeu și îmbunătățit. Astfel, cinstitul și sfîntul cap al Mergătorului-Înainte a trecut de la unul la altul, prin multe mîini.

După aceea, a ajuns la un monah presbiter, anume Eustatie, care viețuia aproape de cetatea Emesa, într-o peșteră. Acela, deși era rău-credincios, vătămat cu eresul lui Arie, totuși mergeau la el neputincioșii să se tămăduiască cu darul cel minunat, care ieșea din capul Mergătorului-Înainte, cel ținut în taină de el. Monahul acela, precupețind darul lui Dumnezeu, acele minuni le atribuia relei sale credințe celei ereticești, tăinuind adevărul înaintea oamenilor, încît pe mulți de un gînd cu el îi înșela. Înștiințîndu-se despre reaua lui credință, toți cei din cetatea Emesa s-au sfătuit împreună cu episcopul și cu voievodul și au trimis să-l izgonească din peștera aceea și din hotarele Emesei. Iar el a rugat pe cei ce-l goneau ca să-l lase în ziua aceea să petreacă în peșteră, făgăduind ca a doua zi să iasă singur. Dobîndind acea vreme, a îngropat noaptea, vasul cel de apă cu sfîntul cap, în peștera aceea, adînc în pămînt, nădăjduind că în altă vreme va veni în taină să-l ia și iarăși, făcînd prin el minuni, să-și întindă credința sa cea rea. Însă n-a cîștigat ceea ce nădăjduia, pentru că, după ieșirea din peștera aceea, îndată s-au sălășluit acolo niște binecredincioși monahi îmbunătățiți, unde nu mai era cu putință acelui eretic să intre și să fure comoara cea duhovnicească, ascunsă în pămînt. După multă vreme, adunîndu-se mulți frați, s-a așezat mănăstire lîngă peștera aceea; iar capul Mergătorului înainte nu era știut de nimeni, fiind sub obroc. Trecînd mulți ani, l-a găsit Marcel, arhimandritul acelei mănăstiri de lîngă peștera Emesei, bărbat îmbunătățit, de care lucru singur pomenește astfel:

"Bine este cuvîntat Domnul nostru Iisus Hristos, că m-a învrednicit pe mine, Marcel, robul Său, a fi văzător al vedeniei de față, care mi s-a făcut în 18 zile ale lunii Februarie, în săptămîna din mijlocul postului sfintelor 40 de zile, descoperindu-se în somn noaptea, căci am văzut toate porțile mănăstirii noastre deschise. Deci m-am înfricoșat și mi se părea că ies să le închid. Apoi iarăși am văzut un rîu trecînd prin poarta mănăstirii, și mă miram de unde iese acea mulțime de apă. Pe cînd gîndeam aceasta, am auzit un glas de multe cete, venind spre noi dinspre răsărit, cu sunet mare, iar fiecare ceată avea deosebit grai și striga: "Iată, se arată Sfîntul Ioan, Botezătorul lui Hristos".

Astfel strigînd, cetele au intrat în mănăstire. Iar eu, lăsînd porțile și privirea rîului, de frică acoperindu-mă, am alergat și m-am suit în vîrful scării, pe care stînd, mi se părea că văd în mănăstire două curți, una spre apus, iar alta spre miazăzi, și o biserică între dînsele. Apoi fiecare ceată intra în curtea dinspre apus, iar de acolo mergea în biserică și, închinîndu-se, ieșea pe ușa dinspre miazăzi.

După ce au stat cetele din umblarea lor, iarăși am auzit un glas, strigînd: "Iată Sfîntul marele Ioan Botezătorul". Apoi, privind, l-am văzut în biserică și cu dînsul pe alți doi, unul de-a dreapta și altul de-a stînga. Atunci, îndată cetele au mers la dînsul, una după alta, și luau de la dînsul binecuvîntare. Și eu, în sine-mi, gîndeam să mă apropii și să mă binecuvînteze. Intrînd eu mai pe urmă decît toți, pe altă ușă, cu frică și cu cutremur, m-am închinat înaintea lui pînă la pămînt și m-am atins de picioarele lui. Iar el, ridicîndu-mă, m-a cuprins cu dragoste, atingîndu-se de barba și de gura mea, cu sfînta sa gură, apoi, scoțînd din sînul său un vas plin de miere, mi-a dat, zicînd: "Primește binecuvîntare". Acestea zicînd, el mergea, dar mergeam și eu în urma lui și am văzut un stîlp de foc înaintea lui și înfricoșîndu-mă, m-am deșteptat.

După aceasta, trecînd ziua, am poruncit ca seara să cînte frații obișnuita rînduială, adică psalmii cu stihuri. Pe cînd cîntau ei, fratele Isachie, ridicîndu-și ochii, a văzut foc prin ferestruie arzînd în biserica sfintei peșteri, unde era cinstitul cap al Sfîntului Ioan, de care noi nu știam. Dar fratele, văzînd focul, a strigat: "Domnul meu, iată văd foc arzînd la sfînta peșteră". Eu am zis către dînsul: "Nu te teme, frate, ci însemnează-te cu semnul Crucii și taci!"

După cinci zile, pe la miezul nopții, pe cînd dormeam, o mînă m-a atins de trei ori în coasta cea dreaptă și un glas a zis către mine: "Iată, m-am dăruit vouă. Scoală și urmează stelei ce merge înaintea ta și unde te va duce, acolo să sapi în pămînt, că mă vei afla". Iar eu, cu frică și cu cutremur deșteptîndu-mă din somn, ședeam și am văzut o ceată stînd înaintea ușii chiliei în care eram. Înfricoșîndu-mă foarte, m-am însemnat cu semnul Crucii și am ieșit, iar steaua mergea înaintea mea. După aceea, am intrat în peșteră și, ducîndu-mă pînă la locul unde era cinstitul cap al Sfîntului Ioan Mergătorul-Înainte, s-a făcut nevăzută. Iar eu m-am închinat Domnului, căzînd cu fața la pămînt, și am făcut multă rugăciune. Apoi, aprinzînd lumînare și tămîie și luînd sapa, am început a săpa chemînd pe Domnul.

Săpînd eu, se auzea sunet mare și era pămîntul vîrtos ca arama. Apoi, ostenindu-mă mult, am aflat cărămizi, pe care scoțîndu-le, am văzut o lespede de piatră și pe aceea, scoțînd-o cu multă osteneală, am aflat purtătorul și sfințitul vas, în care era cinstitul și vrednicul de fericire cap al Mergătorului-Înainte. Apoi, cuprinzîndu-mă bucurie și frică, am luat o lumînare și tămîie și, îndrăznind a pipăi, m-am închinat și iarăși am acoperit vasul cinstit, după aceea m-am dus din peșteră.

În ușă m-a întîmpinat preacinstitul arhimandrit Ghenadie, care venise în mănăstirea noastră, și, luîndu-mă înăuntrul peșterii, a făcut rugăciune și după aceea a început a-mi spune vedenia sa: "Am văzut, zise el, că în acest loc, unde stăm acum, stăteam amîndoi și era multă pîine de orz curată, mai luminată decît soarele. Apoi am văzut popor fără număr intrînd în peșteră și lua din mîinile noastre pîinile acelea, însă pîinile nu scădeau, ci mai mult se înmulțeau".

Acestea auzindu-le eu de la părintele Ghenadie, am înțeles că de la Dumnezeu era acea vedenie, care însemna darul cel neîmpuținat al Botezătorului, care era să se dea tuturor cu îndestulare în acel loc. Deci i-am spus și eu cele ce am văzut și i-am arătat preacinstita comoară aflată. Văzînd-o el, s-a bucurat foarte mult și ne-am sfătuit ce am putea face. Și ne-am învoit amîndoi ca să nu spunem îndată cuiva despre aceea, nici episcopului Uranie, păstorul Bisericii Emesei. Ci mai întîi să arătăm taina aceasta fericitului stareț, părintelui Ștefan, care era povățuitor de nevoin-țele pustniciei în mănăstirea Daromiei. După aceasta, el să arate episcopului, pentru că îi era iubit. Dar, mergînd în mănăstirea Daromiei, n-am găsit pe părintele Ștefan, fiindcă se dusese să cerceteze alte mănăstiri. Deci am trimis la cucernicul diacon Chiriac, care era în cetate, în sfințitul locaș cel dintîi.

Acela, venind și închinîndu-se nouă întru Hristos, a spus vedenia sa, pe care a văzut-o în vis, după toate asemenea cu vedenia aceea pe care minunatul Ghenadie a văzut-o și i-am spus lui a noastră taină despre Sfîntul Mergătorul-Înainte. Deci au zis diaconul Chiriac și părintele Ghenadie că se cade ca îndată să anunțăm despre aceea pe păstorul bisericesc. Iar eu așteptam pînă ce starețul Ștefan se va întoarce de la mănăstirile sale și am petrecut cinci zile. Iar sosind sîmbăta și noi vorbind, deodată am căzut și zăceam de o boală neașteptată, încît nu puteam nici a mă scula. Deci, Ghenadie și Chiriac se mirau de răul ce mi se întîmplase și au făcut rugăciune către Domnul, pentru mine. Iar după rugăciune ziseră către mine: "Au nu ți-am spus că se cade a spune episcopului taina?" Iar eu, auzind aceasta, mă defăimam, fiindcă nu am făcut bine ascunzînd o taină ca aceasta, pe care se cădea a o arăta îndată pentru slava lui Dumnezeu. Deci, rămăsesem netămăduit, dar făcîndu-se seară, după obișnuita cîntare, venind la mine acei cinstiți bărbați, Ghenadie și Chiriac, mi-au spus că s-au jurat cu jurămînt să spună arhiereului de taina aceea din vremea utreniei, mai înainte de răsăritul soarelui. Și eu am zis către dînșii: "Bun este sfatul vostru, fraților. Deci fie ceea ce v-ați sfătuit".

Astfel, întorcîndu-mă cu dînșii, îndată m-am îndreptat din boală și m-am făcut sănătos. Apoi m-am dus în cetate cu dînșii foarte de dimineață și am aflat pe episcop ieșind din biserică, de la cîntarea Utreniei, și i-am spus lui toate cele despre arătarea cinstitului cap al Sfîntului Mergătorului-Înainte. Iar el, umplîndu-se de mare bucurie, ne-a poruncit ca, nespunînd nimănui taina, să ne ducem la mănăstire. A doua zi, presbiterii și diaconii au venit în mănăstirea noastră și, săvîrșind sobornicește sfînta slujbă, s-au apropiat de locul acela în care era vasul cu sfîntul cap. Și diaconul glăsui: "Genunchii plecați-vă și Domnului să ne rugăm"; toți ne-am închinat la pămînt. Iar episcopul Uranie, rugîndu-se, a scos vasul cu cinstitul cap din sînul pămîntului.

Era acolo cu episcopul un presbiter, anume Malh, care, necrezînd, a zis: "De unde poate fi aici capul Mergătorului-Înainte?" Și, îndrăznind, a pus mîna sa pe vas și s-a atins de vîrful cinstitului și prea lăudatului cap, și îndată, pentru necredința lui, s-a uscat mîna aceea care s-a atins și s-a lipit de vas. Toți văzînd acea minune, s-au mirat foarte mult. Iar păstorul, cu cei ce stau de față, rugîndu-se lui Dumnezeu cu dinadinsul, presbiterul cel pedepsit abia a putut să-și dezlipească mîna de pe vas, însă i-a rămas neputincioasă. Iar plăcutul lui Dumnezeu păstor, cu tot clerul bisericesc, luînd sfințitul vas, cu comoara ce se afla într-însul, l-a dus în sfînta biserică și l-a pus într-un loc sfințit al altarului, pînă ce s-a zidit Mergătorului-Înainte biserică deosebită, dumnezeiască, în cetatea Emesei, luînd sfîrșit cu frumoasă podoabă; întru care, cînd era să se aducă acel sfințit cap, s-a arătat Botezătorul în vedenie presbiterului Malh, celui care nu crezuse, și i-a poruncit ca în vremea aducerii să-și pună mîna cea bolnavă pe vas că se va tămădui. Deci, făcînd aceea, presbiterul îndată a cîștigat tămăduire.

Chiar și Sfîntul Simeon Metafrast, în viața Cuvioasei Matroana, scrie astfel despre aflarea acelui cinstit cap al Mergătorului-Înainte: "În acel timp, un om, arîndu-și holda sa, a văzut la un loc, unde era peștera aceea în mănăstire, un foc ieșind din pămînt. Și nu o dată a văzut aceea, ci de mai multe ori; că în multe zile se arată o văpaie de foc neîncetat, ieșind din pămînt. Deci a mers omul acela în cetate - ziua aceea era Duminică, în care și Marcel cu Ghenadie și cu Chiriac au mers la episcop - și au spus lui Uranie, episcopul Emesei. Iar episcopul, cunoscînd că este un lucru mare, a luat pe clericii săi și au mers la locul acela, în peștera în care altă dată locuia Eustatie, ereticul; și făcînd rugăciune a poruncit ca în locul acela să sape pămîntul.

Aceasta făcîndu-se, s-a găsit vasul, care avea într-însul nu aur sau argint, ci capul Sfîntului Ioan Înainte-mergătorul și Botezătorul Domnului, cel mai scump decît toate comorile pămîntești. Și a străbătut pretutindeni vestea despre aceasta, apoi s-a adunat acolo tot poporul, nu numai din cetatea Emesei, ci și din toate cetățile și satele din jur. Și a mers Cuvioasa Matroana din mănăstirea sa, cu toate surorile, ca să se închine Capului celui găsit al Sfîntului Ioan. Și a izvorît din acel cinstit cap mir bine mirositor, și preoții ungeau cu acest mir pe poporul ce se adunase, făcîndu-le semnul Crucii pe fruntea lor.

Deci a luat din mirul acela și Sfînta Matroana, într-un vas mic, vrînd să-l ducă în mănăstirea sa, spre binecuvîntare. Dar poporul, sîrguindu-se către acel mir sfînt, o îmbulzea încît ea nu putea să treacă. Alții, văzînd la dînsa sfîntul mir, o rugau ca să-i însemneze cu mirul acela, căci nu puteau să ajungă la preoți; care lucru îl și făcea ea, fiind silită. Și s-a întîmplat acolo un orb care din nașterea sa nu văzuse lumina. Acela a rugat pe Matroana ca să-l însemneze și pe el cu sfîntul mir. Iar ea i-a uns ochii lui și îndată a văzut bine.

După mulți ani, acel sfînt cap s-a adus cu slavă din cetatea Emesei în Constantinopol și s-a așezat în biserica Mergătorului-Înainte, în locul Edomon cel prea frumos, zidit prin împărăteasca rînduială. Dar după mulți ani, venind eresul luptării contra sfintelor icoane - cînd nu numai sfintele icoane, ci și sfintele moaște ale sfinților, unele erau arse, altele erau aruncate în mare și în rîuri, iar altele călcate cu picioarele și în multe feluri batjocorite - atunci, unii creștini, fugind din împărăteasca cetate - cea plină de fărădelegea ereticească, au luat în taină Capul Botezătorului și l-au dus la Comani, unde altădată a răposat Sfîntul Ioan Gură de Aur și, ducîndu-l acolo, l-au ascuns iarăși în sînul pămîntului, în vas de argint.

Acolo a stat neștiut de nimeni, pînă în vremea împăratului Mihail, fiul lui Teofil și al maicii sale Teodora, împărăteasa, cei ce au restabilit dreapta credință, pe vremea împărăției căruia, prin dumnezeiasca arătare, iarăși s-a aflat și s-a adus în Constantinopol, de prea sfințitul patriarh Ignatie al Constantinopolului, întru cinstea și slava lui Hristos, Dumnezeul nostru, cel împreună cu Tatăl și cu Sfîntul Duh slăvit în veci. Amin.


La începutul paginii | Viețile Sfinților pe luna februarie

Home | Vietile Sfintilor | Calendar | Predici ale Parintelui Cleopa | Acatistier | Links | Cauta in site

Copyright © 1999-2016 Pagini Ortodoxe Românesti. Toate drepturile rezervate.