Home | Vietile Sfintilor | Calendar | Predici ale Parintelui Cleopa | Acatistier | Links | Cauta in site

Viața și pătimirea Sfîntului Sfințitului Mucenic Policarp, Episcopul Smirnei, care a pătimit în anii de la Hristos 143
(23 februarie)
(După Sfîntul Pionie)

Versiune fara diacritice | Viețile Sfinților pe luna februarie


Slăvitul și sfințitul mărturisitor al lui Hristos, Policarp, era prin naștere și creștere fiu al cetății Efesului. Părinții lui erau bine credincioși, foarte bogați și milostivi. Tatăl lui se numea Pangratie, iar mama sa Teodora. Fiind pîrîți la stăpînitorul Efesului, ce se numea Marcion, că sînt credincioși, a trimis îndată ostași și i-a adus la el. Teodora era atunci însărcinată cu Sfîntul Policarp și a zis Marcion: "Pentru ce nu ascultați voi poruncile împărătești, ci defăimați pe marii zei și vă închinați lui Hristos?" Părinții sfîntului au răspuns fără nici o temere: "Noi, stăpînitorule, ne-am învățat de la sfinții apostoli să credem Domnului nostru și să ne închinăm adevăratului Dumnezeu, Cel ce a făcut cerul și pămîntul, Domnului nostru Iisus Hristos, întru al Cărui nume ne-am botezat și pe Care Îl mărturisim și Îl propovăduim că este Dumnezeu adevărat, iar de la idolii cei neînsuflețiți și nesimțitori pe care îi aveți voi în loc de dumnezei, noi ne întoarcem și-i defăimăm".

Stăpînitorul auzind acestea și mîniindu-se, a poruncit ostașilor de i-au aruncat la pămînt și i-au bătut foarte tare. Apoi i-au băgat în temniță, unde au petrecut multă vreme lipsiți de ajutorul omenesc, tiranizîndu-i și omorîndu-i cu foamea, cu setea și cu toate celelalte pătimiri rele. Acolo, în temniță, a născut fericita Teodora pe sfîntul. Bunul Dumnezeu, Care cunoaște toate mai înainte, văzînd că stăpînitorul voiește să ia pruncul și să-l crească, apoi să-l învețe rătăcirea și păgînătatea lui, a trimis pe îngerul Său în temniță, care a tămăduit pe părinții pruncului de rănile pe care le aveau din bătăile cele pentru mărturisirea lui Hristos și i-a împuternicit mai înainte spunîndu-le că stăpînitorul vrea să-i omoare, dar să nu se teamă de moartea cea pentru Hristos, căci au să se încununeze cu cununa mărturisirii și să moștenească Împărăția cerurilor. După aceea, a luat pruncul și l-a dus la o femeie bătrînă, foarte bogată și creștină, cu numele Calista, și l-a dat ei ca să-i fie fiu de suflet, poruncindu-i să-l boteze și să-l crească cu toată purtarea de grijă și sîrguința, dar să nu spună nimănui taina aceasta. După aceea s-a făcut nevăzut.

Atunci Marcion cel fără de lege, căutînd pruncul și cercetînd multe zile, dar negăsindu-l, s-a aprins cu totul de mînie, a torturat aspru și fără de omenie pe părinții sfîntului, iar mai pe urmă, văzînd statornicia lor și că nu se lasă cu nici un chip de Hristos, i-au hotărît spre moarte. Apoi a poruncit ostașilor să-i scoată afară din cetate, într-un deal, și le-a tăiat capetele acolo, lăsîndu-i să-i mănînce fiarele. Dar în zadar s-a ostenit pierzătorul, că nici o fiară nu s-a apropiat de cinstitele moaște ale sfinților mucenici. După acestea, s-au dus în taină creștinii și i-au îngropat cu evlavie, precum se cădea.

Acea preacucernică văduvă, primind pruncul, l-a botezat și l-a numit Pangratie, după numele tatălui său, crescîndu-l ca pe un adevărat și firesc fiu al ei. După ce a venit pruncul în vîrsta cea primitoare de învățături, l-a dat la școală și a învățat în scurt timp toată rînduiala cea bisericească. Avînd de la început cugetele bătrînești, nu se îndeletnicea cu jucării copilărești, ca ceilalți copii, ci petrecea împreună cu bărbații înțelepți și îmbunătățiți, făcîndu-se ascultător și următor al tuturor învățăturilor și pildelor celor bune și de suflet folositoare. Ca un fiu de mucenici se sîrguia cu toată osîrdia să urmeze după putere, întru dragostea lui Dumnezeu în toate faptele bune. Apoi se nevoia a avea dragoste pentru toți, smerenie, blîndețe, înfrînare și înțelepciune, precum și tot felul de fapte bune, dar mai cu osîrdie iubea milostenia, încît din acea pricină s-a și numit Policarp. Deci, ascultați ca să vă minunați:

Femeia aceea iubitoare de Dumnezeu, care a crescut pe sfîntul, era foarte bogată, după cum am zis, și avea hambare pline cu grîu și cu toate felurile de roade ale pămîntului. Dar, fiind fericitul Pangratie foarte milostiv și mult îndurat, dădea cu îndestulare săracilor, pe ascuns de maica sufletească, pînă ce a deșertat de roduri toate hambarele ei. Într-una din zile a mers maica sa la hambare și aflîndu-le goale s-a minunat. Însă a înțeles că Pangratie le-a deșertat, că îi știa voia lui cea bună și milostivirea lui către săraci. Cu toate acestea s-a întors de la hambare mîhnită și privea la dînsul cu căutătură sălbatică. El, cu fața veselă, a zis: "Doamnă, să mergem împreună la hambare, ca să le vedem". Însă dînsa nu a voit să meargă, fiindcă le văzuse puțin mai înainte deșarte.

Sfîntul s-a dus singur și a făcut rugăciune către Dumnezeu și, o, minune! îndată s-au umplut toate hambarele de toate felurile de roduri și, chemînd pe maică-sa, cu bucurie a zis ei: "Vino, doamna mea, la hambare ca să vezi puterea și darul lui Dumnezeu". Venind femeia și văzînd hambarele pline de roade și încă și toate chiupurile (vasele) pline cu untdelemn și vin, a preamărit cu glas mare pe Dumnezeu, Marele dăruitor. După aceea, sărutînd pe fericitul Pangratie, a zis: "Fiul meu prea iubit, de astăzi înainte dă cît voiești săracilor. De acum nu voiesc să te numesc Pangratie, ci Policarp". Astfel a luat acest nume sfîntul, adică Policarp. Fericitul Policarp avînd libertate, împărțea cu îndestulare săracilor roadele și cu dumnezeiască milă hambarele nu se goleau, nici nu se împuținau vreodată, căci Dumnezeu, văzînd socoteala cea bună a sfîntului, le înmulțea.

În acea vreme s-a făcut o foamete mare în acea parte a Efesului și atunci vrednicul Policarp a arătat mare milostivire și îndurare nu numai la săraci, dar și către cei bogați. Mulți, deși aveau bogăție mare, neavînd de unde să cumpere cele de nevoie pentru hrana vieții, erau amenințați de foamete, iar sfîntul le dădea grîu cu îndestulare și, pe scurt, toți cîți erau la strîmtoare, ziceau: "Să mergem la milostivul Policarp". Așa se duceau la dînsul în fiecare zi o mulțime de săraci și de bogați și pe nimeni nu lăsa niciodată să se întoarcă deșert, ci pe toți îi primea cu milostivire și făcea fiecăruia după nevoia lui.

Cînd sfîntul a ajuns la vîrsta de 20 de ani, a auzit că Sfîntul Ioan, Cuvîntătorul de Dumnezeu, propovăduia Evanghelia în alte părți ale Asiei. Avînd mare dorință să-l vadă, a cerut voie și binecuvîntare de la maica sa și s-a dus la Cuvîntătorul de Dumnezeu, cu care era împreună și purtătorul de Dumnezeu Ignatie și fericitul Vucol. Împreună cu dînșii a urmat și dumnezeiescul Policarp, umblînd din loc în loc, din țară în țară și, avînd mari pătimiri, sufereau de foame, sete, goliciune și multe alte strîmtorări, ca să propovăduiască cuvîntul Evangheliei lui Hristos, ca și un apostol.

Petrecînd multă vreme în acest fel de nevoințe, a venit poruncă de la Domițian, împăratul Romei, ca Sfîntul Ioan Cuvîntătorul de Dumnezeu să fie surghiunit în ostrovul Patmos, căci se auzise că el întoarce pe slujitori de la idoli, la credința în Hristos. Vrînd el să se ducă în surghiun, a hirotonisit pe fericitul Vucol arhiereu al Smirnei și i-a dat pe Sfîntul Policarp, ca să-l aibă ajutor al său. Apoi, sărutîndu-i apostolul, a luat cu dînsul pe Prohor și s-a dus în Patmos.

Ducîndu-se în Smirna, Sfîntul Vucol, împreună cu dumnezeiescul Policarp, l-a hirotonisit preot, cu toate că nu voia cu nici un chip, zicînd că nu este vrednic. Dar Sfîntul Vucol, văzînd faptele cele bune ale lui și dumnezeieștile isprăvi, l-a suit încă și la dregătoria îngrijirii de săraci. Apoi fericitul atît era de smerit cugetător, încît niciodată n-a voit nici o întîietate, nici în adunările preoților nu ședea mai sus, după rînduiala și starea lui, ci ședea mai jos decît toți, ca un om simplu.

Dumnezeu, văzînd smerenia lui cea mare, l-a înălțat și l-a slăvit, după cum s-a făgăduit. Dumnezeiescul Vucol mai înainte cunoscîndu-și moartea sa, a adunat pe toți episcopii eparhiei, tot clerul și pe toți creștinii și le-a arătat sfîrșitul său, spunîndu-le că a hotărît ca diadoh (urmaș) al său pe Policarp, pe care toți l-au primit cu mare bucurie, episcopii, clericii și tot poporul. Cînd era să moară Sfîntul Vucol, Policarp, stînd alături de dînsul, Sfîntul Vucol i-a luat dreapta și, lipind-o de pieptul său, i-a încredințat păstoria oilor cuvîntătoare zicînd: "Slavă Ție, Dumnezeule". Și a adormit în pace.

Apoi, adunîndu-se mulți episcopi la îngroparea Sfîntului Vucol și la sfințirea lui Policarp, s-au făcut minunate vedenii la mulți, pentru că, începîndu-se sfințirea, a strălucit o lumină dumnezeiască pe toți în biserică și unii din cei vrednici au văzut un porumbel alb, strălucind ca fulgerul și zburînd împrejurul capului Sfîntului Policarp. Alții vedeau pe Sfîntul Policarp îmbrăcat ostășește și încins cu brîu ostășesc, înarmat ca la război. Altora li se părea îmbrăcat cu porfiră împărătească și cu fața strălucind. O femeie l-a văzut mai înalt cu statura, îndoit decît era și cu veșmintele lui înroșite pe umărul drept. Cînd Sfîntul Policarp și-a plecat genunchii la sfințire, a văzut înaintea sa picioarele Domnului Hristos, Care stătea nevăzut acolo la sfințirea lui. Astfel, sfințindu-se de Hristos și de Sfîntul Duh, ocîrmuia apostolește Biserica lui Dumnezeu, suferind multe dureri și osteneli pentru mîntuirea sufletelor omenești și făcînd minuni mari.

Deci, era Policarp om preaales în vremurile noastre, episcop al soborniceștii Biserici a Smirnei și învățător următor al apostolilor și prooroc sfînt; pentru că toate cele grăite de dînsul se împlineau.

Odată, s-a întîmplat că Sfîntul Policarp era într-o cetate din aceeași țară, care se numea Teos, fiind aproape de apele cele calde ce se numeau Levedia, și a găzduit la episcopul cetății aceleia, cel cu numele Dafnu - pe care Sfîntul Ignatie, purtătorul de Dumnezeu, îl pomenește în epistola sa către smirneni. Văzînd Sfîntul Policarp lipsa și neajunsurile care existau în casa episcopului aceluia, s-a rugat lui Dumnezeu pentru dînsul, ca să se binecuvînteze casa lui. Din ceasul acela s-a îndestulat episcopul Dafnu cu toată îmbelșugarea. Țarinile și grădinile lui, care mai înainte erau neroditoare, s-au îndestulat neobișnuit și s-au făcut foarte bine roditoare. La același episcop, sfîrșindu-se vinul în poloboc, sfîntul l-a înmulțit prin rugăciune, cu îndestulare.

Întorcîndu-se spre Smirna, cetatea sa, s-a abătut la o gazdă ce se întîmplase în cale, ca să se odihnească - pentru că era seara tîrziu - și, luînd puțină hrană cu diaconul său, cu care călătorea, s-au culcat și au adormit. La miezul nopții îngerul Domnului, lovindu-l în coastă, l-a strigat: "Policarpeț". El a răspuns: "Ce este, Doamne?" Grăit-a îngerul: "Scoală-te și ieși degrabă din casa aceasta, că va cădea îndată". Căci în casa aceea nu era cunoscut Hristos Dumnezeu și se săvîrșeau într-însa multe fărădelegi.

Sculîndu-se, sfîntul a îmboldit pe diaconul său, poruncindu-i să se scoale. Diaconul, fiind cuprins de mult somn, nu voia să se scoale și se mîhnea zicînd: "Sfinte părinte, n-a trecut încă nici întîiul somn și unde să mergem? Tu, gîndind neîncetat la dumnezeieștile Scripturi nu dormi și nici pe alții nu-i lași să se odihnească". Sfîntul Policarp a tăcut. Dar, arătîndu-se îngerul și a doua oară, îi poruncea să iasă afară. Sfîntul, deșteptînd iarăși pe diacon, îi zise că o să cadă casa. Diaconul zise: "Cred în Dumnezeu, că nu va cădea casa, atîta timp cît tu ești într-însa, părinte". Grăit-a părintele: "Și eu cred în Domnul, dar nu cred zidirii acesteia de piatră".

Arătîndu-se îngerul Domnului a treia oară și aceleași spunîndu-i, abia a înduplecat pe diacon de s-a sculat. Și, cînd au ieșit amîndoi, îndată a căzut casa din temelie și a ucis pînă la unul pe toți care erau într-însa. Sfîntul Policarp, stînd și căutînd spre cer, a zis: "Doamne Dumnezeule, Atotputernice, Părinte al lui Iisus Hristos, al binecuvîntătorului Tău Fiu, Cel ce mai înainte ai spus ninevitenilor, prin Iona, proorocul, pieirea cetății lor și milostivindu-Te i-ai cruțat, cu adevărat Te binecuvîntez, că prin mîna îngerească ne-ai scos și ne-ai izbăvit de moartea aceasta, neașteptată, precum ai scos pe Lot din Sodoma; pentru că Tu păzești pe robii Tăi, totdeauna, de tot răul, fiind bun și milostiv în veci".

După aceasta în cetatea Smirna, fiind necredincios stăpînitorul cetății, în casa lui, într-o noapte, s-a cuprins de duhul rău una din slugile sale, făcînd gîlceavă mare; și s-a tulburat toată casa stăpînitorului, de frică și de cutremur. Făcîndu-se ziuă, au mers iudeii, vrînd să izgonească pe diavol. Acela, repezindu-se spre dînșii, fiind mulți, pe toți i-a ucis și nici unul nu putea să-l biruiască, nici să se izbăvească din mîinile lui. Apoi, atît de rău îi bătea, încît abia îi lăsa vii, fiind goi și însîngerați, pentru că toate hainele de pe dînșii le rupea și trupurile lor cu dinții le mușca.

În casa stăpînitorului era un creștin, care a zis către stăpînitor: "De vei porunci, stăpîne, eu voi chema un om care, fără osteneală, va tămădui pe robul tău". Și, poruncindu-i stăpînul, a plecat omul acela și a chemat pe Sfîntul episcop Policarp, care, încă neintrînd în casa stăpînitorului, diavolul a început a striga: "Vai mie, că Policarp vine la mine și voi fugi, chiar nevrînd, de aici". Intrînd sfîntul, îndată diavolul tremurînd a ieșit și a fugit din sluga stăpînitorului. Văzînd acesta, s-a mirat mult.

După minunea aceea s-a întîmplat că, într-o noapte, pe cînd toți dormeau, s-a aprins foarte rău cetatea Smirna și ardea o bună parte a orașului. Atunci era gîlceavă mare, plîngere și frică și strigare și tot poporul se ostenea să stingă focul, dar nu putea să oprească nimic, focul luînd mai multă putere. Adunîndu-se iudeii cei ce farmecă focul și aceia au rămas deșerți. Aducîndu-și aminte stăpînitorul de Sfîntul Policarp, a zis către învățătorii curții și sfetnicilor săi: "Nimeni nu va putea să stingă focul acesta decît numai învățătorul creștinilor, Policarp, care nu de mult a tămăduit pe robul meu de îndrăcire". Și, trimițîndu-i, l-a chemat și l-a rugat să ajute cetății în primejdia aceea. Sfîntul, ridicîndu-și înaintea lor mîinile sfinte, spre cer, a făcut rugăciunile sale către Hristos Dumnezeu și îndată focul s-a stins, ca și cum ar fi fost ape multe și arderea a încetat. Poporul socotea că Sfîntul Policarp este unul din dumnezei, iar el, propovăduind pe adevăratul Dumnezeu, Cel ce este în ceruri, le spunea că el este rob al lui Dumnezeu și pe mulți îi încredința și îi împreuna cu Biserica lui Dumnezeu. Apoi a fost odată secetă mare și foamete și tot poporul, cu stăpînitorul și începătorii cetății au rugat pe sfînt ca să-i miluiască și să ceară ploaie pentru pămînt de la Dumnezeul său. Atunci, rugîndu-se, îndată a plouat mult și adăpîndu-se pămîntul din destul au fost în acel an mai multe roade decît în alți ani.

Cu niște minuni ca acestea făcute de Sfîntul Policarp, apoi prin tămăduirile făcute de toate bolile și prin punerea mîinilor lui, mulți s-au întors la Hristos Dumnezeu și din zi în zi creștea Biserica lui Hristos. Iar urîta închinare idolească se împuțina în cetatea Smirna - în care prin apostoleasca poruncă a luat Sfîntul Policarp slujirea cuvîntului -, precum mărturisește despre aceasta, zicînd: "Policarp, nu numai că este ucenic al apostolilor, prieten și împreună vorbitor al multora care au văzut cu ochii pe Hristos, dar și în Asia a fost trimis de dînșii, ca acolo să primească, după Sfîntul Vucol, episcopia Bisericii din Smirna, pe care Sfîntul Policarp și noi - zice Sfîntul Irineu -, fiind în vîrstă tînără, l-am cunoscut, pentru că era de mulți ani și foarte bătrîn. Apoi învăța cele ce singur le învățase de la apostoli și dădea Bisericii învățăturile cele adevărate. Toți episcopii Bisericii Asiei, care au fost după Policarp, mărturisesc că era cu adevărat mărturisitor al dreptății, mai vrednic de credință și mai statornic decît mulți alți învățători ai Bisericii și înțelepți propovăduitori ai cuvîntului Sfintei Evanghelii. Acest fericit Policarp, în timpul lui Anichit, papă al Romei, mergînd în Roma, pe mulți i-a întors de la eresurile marcioniților și i-a adus la adevărata credință, apoi a propovăduit pe față adevărul cel primit de la apostoli".

Sînt unii din cei ce au auzit de la dînsul că Ioan, ucenicul Domnului, mergînd în Efes, la baie, l-a văzut, spălîndu-se, pe ereticul Herint. Sfîntul a ieșit îndată de acolo și-i îndemna pe alții care erau cu dînsul, zicîndu-le: "Să fugim degrab de aici, ca nu cumva să cadă baia în care se află Herint, vrăjmașul dreptății lui Dumnezeu". Pe același Policarp, întîmpinîndu-l Marcion, ereticul, i-a zis: "Mă cunoști oare?" El i-a răspuns: "Te știu că ești cel întîi născut al diavolului". Pentru că apostolii și ucenicii lor se păzeau de eretici, încît nici nu voiau să vorbească cu dînșii, căci se sîrguiau să înșele adevărul cu cuvintele lor cele meșteșugite și mincinoase, precum învață și Sfîntul Apostol Pavel: "De omul eretic, după întîia și a doua întrebare, să te lepezi, știind că s-a înrădăcinat unul ca acela și greșește; pentru care este osîndit". Apoi mai este și epistola lui Policarp, cea scrisă cu multă socoteală către Filipeni, în care, cei ce voiesc și se îngrijesc de mîntuirea lor, pot să vadă credința lui și propovăduirea adevărului.

După ce Antonin, împăratul, a trăit 22 de ani de la împărăție și Marc Aureliu, împreună cu ginerele său, Lucie, au ajuns împărați în acea vreme, fiind mare prigonire în Asia, Sfîntul Policarp s-a sfîrșit mucenicește, pentru a cărui pătimire și sfîrșit se scrie în epistola Bisericii din Smirna, la care a fost episcop Sfîntul Policarp: "Biserica lui Dumnezeu din Smirna scrie Bisericii care este în Filomelia și tuturor sfintelor soborniceștilor Biserici, care sînt în toate limbile, mila, pacea și dragostea lui Dumnezeu, a Tatălui și a Domnului nostru Iisus Hristos, să fie cu voi. Am scris vouă, fraților, despre alți mucenici și despre Sfîntul Policarp, care a stins focul prigonirii cu sîngele său mucenicesc. Mulți sfinți mucenici au arătat atunci bărbăție nebiruită. Unii atît de mult au fost bătuți, încît toate vinele și alcătuirile s-au rupt într-înșii și cele dinlăuntru ale lor se vedeau. Alții erau tîrîți pe hîrburi ascuțite și pe pietre și toate cele mai amare chinuri, în multe chipuri scornite de chinuitori, iar ei le răbdau cu mărime de suflet. Alții erau dați fiarelor spre mîncare. Păgînii, privind la o pătimire bărbătească ca aceea a sfinților, se minunau".

Între alți răbdători de chinuri un tînăr, anume Ermanic, cu ajutorul lui Dumnezeu, a arătat aleasă bărbăție, cu nefricoasă inimă și cu nebiruită minte mergînd la moarte, care firește pentru toți este înfricoșătoare. Pe acela îl sfătuia mult judecătorul să-și cruțe tinerețile și să nu piardă cu așa amară moarte viața asta dulce. El, cînd a văzut slobozite fiarele asupra sa, îndată s-a repezit la dînsele, zădărîndu-le ca să-l mănînce.

Un oarecare din Frigia, anume Țuint, văzînd fiarele și înfricoșata torturare, s-a temut și a căzut din mîntuirea sa. De aici este arătat că el nu cu socoteală, nici cu inimă dreaptă, ci din minte ușoară, ca și cum s-ar goni de un grabnic vînt, a mers la judecata păgînească și a îndrăznit a se da la chinuire. Astfel s-a făcut altora pildă ca la un lucru atît de mare să nu îndrăznească a se da chinuirii, fără socoteală. Policarp, auzind de acele chinuri și știind că poporul elin cel necredincios privește spre chinuirea altor mucenici, striga asupra judecătorului: "Caută pe Policarp și să pierzi pe cei fără de Dumnezeu". Policarp, auzind de aceasta, deși voia să rămînă în cetatea Smirnei pînă ce va fi prins, acum, fiind rugat de creștini, a ieșit din cetate și s-a ascuns într-un sat și se ruga ziua și noaptea pentru pacea Bisericii, după obiceiul său.

Mai înainte cu trei zile de a fi prins de păgîni, a văzut în vis că s-ar fi aprins perna lui și a ars. Apoi, îndată deșteptîndu-se din somn a zis către ceilalți care erau cu dînsul: "Voi fi ars în foc, pentru Domnul nostru, Iisus Hristos". După trei zile, au venit în satul acela, de la ighemon, trimișii săi, pentru căutarea lui Policarp. Aceștia, prinzînd pe doi copii, i-au bătut cu vergi ca să le spună unde este Policarp și l-au arătat într-o cămară în foișor, de unde el putea să fugă, dar n-a voit, zicînd: "Fie voia Domnului Dumnezeului meu". El, auzind pe slujitori venind la dînsul, a ieșit pe trepte în întîmpinarea lor, apoi, cu fața luminoasă și cu dragoste, le-a urat sănătate. Slujitorii, fiindcă nu-l cunoșteau, priveau la căruntețele lui, la blîndețea și la luminarea cinstitei lui fețe și, mirîndu-se, au zis între dînșii: "Era drept să suferim atîta osteneală și sîrguință pentru căutarea bătrînului acesta?" Apoi, Policarp a poruncit să gătească îndată de masă și-i rugă să mănînce și să bea, ospătîndu-se, iar lui să-i dea un ceas de rugăciune.

El se rugă fierbinte către Dumnezeu, dîndu-i mulțumire pentru toate dumnezeieștile purtări de grijă ce i s-au făcut din tinerețele lui, încredințîndu-I Sfînta Biserică, cea răsădită de Dumnezeu prin toată lumea. După multa lui rugăciune, luînd slujitorii pe bătrîn, l-au pus pe un asin și l-au dus în cetatea Smirna, în ziua de Sîmbătă cea mare. Doi cinstiți senatori, Irod și Nichita, l-au întîmpinat în cale și, luîndu-l în careta lor, îl sfătuiau ca la judecată să se lepede de credință, numai cu cuvîntul. Oare mare lucru este a zice: "Stăpîne, cezarule, voi jertfi? Și așa te vei izbăvi de moarte". La aceasta, Policarp tăcea și după ce l-au supărat mult le-a răspuns: "Niciodată nu voi face ceea ce mă sfătuiți voi". Ei, mîniindu-se și ocărîndu-l, l-au aruncat din caretă și, căzînd, bătrînul și-a sfărîmat fluierele picioarelor, însă nu băga în seamă durerea.

Fiind dus la judecată, poporul păgîn a strigat, bucurîndu-se că Policarp este prins. Sfîntul a auzit din cer glasul Domnului nostru Iisus Hristos, zicînd: "Îmbărbătează-te, Policarpe, și te nevoiește cu mărime de suflet". Acel glas l-au auzit și alții din ai noștri, cum grăiește epistola. Apoi a întrebat judecătorul: "Tu ești Policarp?" El a răspuns: "Eu sînt." Grăit-a judecătorul: "Cruță-ți bătrînețele tale; leapădă-te de Hristos și jură-te norocului împăratului". Grăind acestea, judecătorul și alte asemenea i-a zis: "Vino-ți în simțire, Policarpe, și zi: Pierde pe cei fără Dumnezeu".

Atunci Policarp cu cinstită față și-a ridicat mîinile spre cer și, întinzîndu-le spre necuratul popor, a zis către Dumnezeu: "Pierde pe cei fără de Dumnezeu". Judecătorul zise: "Leapădă-te de Hristos, vorbește-L de rău și te voi lăsa liber". Grăit-a Policarp: "De 86 de ani slujesc lui Hristos și nu mi-a făcut nici un rău. Cum să-L hulesc cu cuvinte necinstite pe Împăratul meu, Care pînă acum bine m-a păzit?" Judecătorul zise: "Voi slobozi asupra ta fiare cumplite". Policarp răspunse: "Slobozește, căci nu-mi voi schimba gîndul meu cel bun, pe cel mai rău". Judecătorul zise: "Te voi da spre ardere". El răspunse: "Mă îngrozești cu focul care se stinge, iar pe cel nestins nu-l știi, în care vor arde în veci cei fără de Dumnezeu și necredincioșii. Nu zăbovi mai mult și fă degrab ceea ce ai să faci".

Atunci judecătorul a poruncit crainicului să strige către popor că Policarp mărturisește că este creștin. Auzind acestea, elinii și iudeii au strigat cu glas mare: "Acesta este răsturnătorul a toată Asia, acesta este tatăl creștinilor, acesta este stricătorul zeilor noștri. Să-l arzi de viu". Deci stăruia poporul cu iudeii, ca Policarp să fie ars. Fiind pregătită mulțime mare de lemne și vreascuri, Policarp și-a lepădat brîul și s-a dezbrăcat de haine. Scoase și încălțămintea din picioare, iar chinuitorii pregăteau fiarele și piroanele ca să-l pironească pe Policarp, ca nu cumva să scape din foc. Sfîntul a zis către dînșii: "Nu se cade să mă pironiți, pentru că Cel ce are să-mi dea răbdare în văpaia focului, Acela îmi va da și bărbăție ca să nu mă mișc din loc sau să mă întorc în vreo parte".

Deci nu l-au pironit, ci numai l-au legat și au pus pe bătrîn pe lemne, ca pe un berbec ales din turmă, legat pentru jertfa lui Dumnezeu, spre miros cu bună mireasmă. Și se ruga Sfîntul Policarp, zicînd: "Mulțumesc Ție, Doamne, Dumnezeule, că, împreună cu mucenicii și mărturisitorii Tăi, ai binevoit a mă rîndui să beau paharul patimilor Hristosului tău și să fiu părtaș al durerilor Lui, precum și la învierea vieții veșnice. Primește-mă ca pe o jertfă aleasă și plăcută ochilor Tăi, pe care Tu singur ai văzut-o mai înainte și ai așezat-o așa cum ai săvîrșit-o, Dumnezeule adevărat, pe Care eu Te slăvesc, Te laud, precum și pe Iisus Hristos, Fiul Tău, Arhiereul cel veșnic, cu Care se cuvine Ție și Sfîntului Duh toată cinstea și slava, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin".

După ce a zis "Amin", slujitorii au pus foc dedesubt și, aprinzîndu-se lemnele împrejur, s-a ridicat o vîlvătaie mare și s-a făcut tuturor o minune. Văpaia, împrejmuind pe sfînt și înălțîndu-se peste capul său, nu se atingea de el, ci ca o pînză a corabiei suflată de vînt, așa umflîndu-se împrejurul lui, se împreuna deasupra capului, în înălțime. Deci stătea Sfîntul Policarp în mijlocul focului, fiind neaprins, ci curățindu-se ca aurul în ulcea. Și am mirosit, zic smirnenii în epistolă, o bună mireasmă care ieșea din focul acela și care pe toate aromele le întrecea cu neasemănare. Păgînii, văzînd aceasta, au strigat către speculator ca, apropiindu-se cu arma, să-l ajungă prin văpaie și să-l ucidă. Alergînd speculatorul, l-a împuns cu o suliță lungă și a ieșit din rană sînge neobișnuit, căci curgînd ca un rîu din izvor a stins focul cu totul și toată mulțimea poporului se mira de aceea, cunoscîndu-se cîtă deosebire este între credincioși și cei necredincioși.

După aceasta, iudeii au rugat pe judecător ca să nu dea creștinilor trupul lui Policarp, pentru că, ziceau ei, îl vor avea pe dînsul ca dumnezeu, ca și pe Cel Răstignit. Nu știau ticăloșii că nu se poate să fie aceasta, ca să se depărteze de Hristos Domnul, Cel ce pe cruce a murit pentru mîntuirea noastră, și pe altul oarecare să-l aibă dumnezeu. Pentru că Lui, ca adevăratului Fiu al lui Dumnezeu, Îi dăm dumnezeiască cinste, iar pe mucenicii și următorii lui Hristos, care pentru dragostea cea mare a lor către El au pătimit pentru Dînsul, după vrednicie îi cinstim cu dragoste, noi, cei ce întru dreapta credință dorim să le fim următori și părtași pentru veșnica slavă.

Sutașul, prin porunca judecătorului celui rugat de iudei, a ars trupul lui Policarp, după obiceiul elinesc și cel ce, fiind viu, de foc nu s-a vătămat, acela, fiind mort, s-a supus focului. Iar noi, zic smirnenii, oasele lui cele mai curate decît aurul și mai scumpe decît pietrele cele de preț, adunîndu-le din cenușă, le-am păzit la un loc cinstit, unde ziua pătimirii lui cu veselie o vom prăznui, întru pomenirea unei nevoințe ca aceasta, a celor ce pentru Hristos au pătimit și întru întărirea celor ce prin o moarte ca aceasta vor mărturisi și vor preamări pe Hristos, adevăratul Dumnezeul nostru.

Aceasta am trimis-o vouă prin fratele Marcu și, după ce o veți citi, să trimiteți epistola aceasta și la ceilalți frați risipiți, ca și aceia să preamărească pe Domnul, Cel ce ne-a arătat un vas ales ca acesta dintre robii Săi, Care poate ca și pe noi toți să ne umple de darul Său, și să ne ducă în veșnica Sa împărăție, prin Fiul Său, Unul Născut, Iisus Hristos, Căruia I se cuvine slava, cinstea și închinăciunea și mărirea, în veci. Amin.Sărutați pe toți sfinții, iar pe voi vă sărută toți cei ce sînt cu noi și Evarest, cu toată casa sa. Vă sărută pe voi cel ce a scris epistola aceasta. Apoi s-a săvîrșit pomenirea Sfîntului Policarp, în al șaptelea calend al lui Mai - adică în luna Aprilie, în 25 de zile -, în Sîmbăta cea mare, la opt ceasuri din zi, pe vremea marelui arhiereu Filip, ighemon fiind Tralian și împărățind în veci Iisus Hristos. Vă dorim să fiți sănătoși, cei ce umblați întru vestirea cuvîntului lui Iisus Hristos, cu care toată slava lui Dumnezeu se cuvine, pentru mîntuirea sfinților celor aleși, precum a săvîrșit pătimirea și Sfîntul Policarp, căruia și noi moștenitori ne facem, întru împărăția lui Hristos.

Toate acestea le-a scris Cais, de pe cărțile cele de piele ale Sfîntului Irineu, ucenicul Sfîntului Policarp. De la dînsul le-a prescris Socrat, cel din Corint. Apoi eu, Pionie presbiterul, le-am luat de la cei mai înainte numiți și le-am urmat cu descoperirea ce mi s-a făcut de la Sfîntul Policarp, care în vedenie mi s-a arătat. Și, scriindu-le, am înnoit cele ce erau șterse prin vechime ca și pe mine să mă primească Domnul nostru Iisus Hristos, cu aleșii Săi, în cereasca Sa împărăție, Căruia se cuvine slava, împreună cu Tatăl și cu Sfîntul Duh, în vecii vecilor. Amin.


La începutul paginii | Viețile Sfinților pe luna februarie

Home | Vietile Sfintilor | Calendar | Predici ale Parintelui Cleopa | Acatistier | Links | Cauta in site

Copyright © 1999-2016 Pagini Ortodoxe Românesti. Toate drepturile rezervate.