Make your own free website on Tripod.com
Home | Vietile Sfintilor | Calendar | Predici ale Parintelui Cleopa | Acatistier | Links | Cauta in site

Pătimirea celor doisprezece Sfinți Mucenici: Pamfil preotul, Valent diaconul, Pavel, Porfirie și ceilalți
(16 februarie)

Versiune fara diacritice | Viețile Sfinților pe luna februarie


Acești 12 sfinți mucenici s-au învrednicit nu numai de darul proorocesc și apostolesc, dar și de numărul celor care au pătimit pentru Hristos în Cezareea Palestinei. Ei au trăit pe vremea împărăției lui Dioclețian, iar cel întîi, cu numărul și cu rînduiala, era Sfîntul Pamfil, presviterul acelei cetăți. El era de neam din Beirut, deprins din tinerețe cu înțelepciunea cea din afară, plin de duhovnicească filosofie, deosebit prin viața îmbunătățită și slăvit prin mărturisirea Domnului Hristos. Al doilea a fost Valens, diaconul bisericii Eliei, bărbat cinstit cu înțelegerea, că deși era bătrîn, totuși ascuțit la minte, căci știa pe de rost dumnezeiasca Scriptură. Al treilea era Pavel, cel fierbinte în credință, arzător cu rîvna dreptei credințe. El era din cetatea ce se numea Iamnia, care mai înainte suferise pentru Hristos arderea focului. Aceștia trei, după diferitele munci ce au suferit pentru Hristos de la ighemonul Urban, fiind aruncați în temniță, au stat într-însa doi ani, pînă ce a luat ighemonia Firmilian, care a urmat după Urban.

În acea vreme, fiind izgoniți din Egipt 130 de mărturisitori ai lui Hristos și osîndiți în Cilicia la săparea minelor de aur, niște tineri, frați după trup și după duh, cinci cu numărul, petrecîndu-i din Egipt pînă în Cilicia, cînd se întorceau în patria lor, au venit în cetatea Cesareei, că pe acolo le era calea. Intrînd ei pe poarta cetății, i-au întrebat străjerii, cine sînt și de unde vin. Iar ei, netăi-nuind adevărul, au mărturisit că sînt creștini și patria lor este Ierusalimul de sus. Deci i-au prins și i-au aruncat în temniță ca pe niște tîlhari. A doua zi, care era în 16 februarie, au scos din temniță pe sfinții tineri din Egipt, cinci la număr, împreună cu mărturisitorii lui Hristos cei mai înainte pomeniți: Pamfil, Valens și Pavel, și i-a pus ighemonul înaintea judecății sale și a păgînului tiran Firmilian.

Ighemonul încerca mai întîi să biruiască pe tinerii cei din Egipt, înfricoșîndu-i cu diferite munci; iar pe unul dintre dînșii, care era mai mare de ani, punîndu-l în mijloc îl întreba cine este. El răspunse cu îndrăzneală despre dînsul și despre prietenii săi că sînt creștini. Apoi, întrebîndu-i despre nume, cel dintîi se numea Ilie, al doilea Ieremia, al treilea Isaia, al patrulea Samuil și al cincilea Daniil. Căci, lepădînd acești sfinți tineri numele cele necurate, luate de la închinătorii de idoli și care li se puseseră de închinătorii lor părinți, în locul acelora s-au numit cu nume proorocești, adeverind la arătare că sînt robi ai lui Dumnezeu, nu numai cu lucrurile, ci și cu numele.

Firmilian, ighemonul, neînțelegînd numele celor cinci sfinți, îi întreba de patria lor. Ilie spunea de moștenirea sa netrupească și duhovnicească, adică de Ierusalimul de sus, avînd în minte cuvîntul apostolului către galateni: "Ierusalimul de sus este liber, acela este maică tuturor". Apoi, de cuvîntul cel către Evrei: "V-ați apropiat de muntele Sionului, de cetatea Dumnezeului celui viu și de Ierusalimul cel ceresc". Ighemonul Firmilian nu pricepea ce este Ierusalimul și în ce parte se află, pentru că în vremurile acelea sfînta cetate nu se mai numea Ierusalim, ci Elia. Aceasta, din vremea cînd Adrian, păgînul împărat al Romei, a zidit în locul cetății celei preafrumoase a Ierusalimului, risipită de Tit, o altă cetate în acel loc, în numele său, pentru că el se numea Elie Adrian. Deci, în locul Ierusalimului, s-a numit cetatea Elia și a prihănit toate locurile cele sfinte, astupînd Mormîntul Domnului cu pietre și cu țărînă și punînd idoli pretutindeni, apoi a poruncit să nu îndrăznească nimeni să numească cetatea într-alt chip, decît Elia. Aceasta o făcuse vrînd să piardă de pe pămînt pomenirea numelui Domnului nostru Iisus Hristos. Ierusalimul a fost în uitare la păgînii închinători de idoli aproape 200 de ani, pînă la venirea credinciosului împărat Constantin și a maicii sale Elena.

Firmilian ighemonul, care era în Palestina pe vremea împărăției lui Dioclețian, cînd sfîntul tînăr îi spunea despre Ierusalim, nu știa unde și care este acea cetate ce se numește Ierusalim. Atunci a poruncit ca acelui fecior tînăr, care se chema Ilie, să-i lege mîinile înapoi, să-l spînzure gol și să-l bată cumplit, ca să spună cu adevărat care este acea cetate Ierusalimul și în ce parte a pămîntului se află. Dar el le spunea că Ierusalimul este patrie numai a creștinilor și nimeni altul nu poate să aibă parte într-însa; iar acea cetate este la răsărit, unde soarele începe a-și arăta razele întîi.

Astfel grăia sfîntul despre Ierusalimul cel de sus, cel duhovnicesc și nu băga în seamă muncile, fiind ca fără trup. Ighemonul, neînțelegînd despre Ierusalimul povestit de el, credea că creștinii și-au zidit undeva acea cetate și voiesc să se împotrivească romanilor. De aceea chinuia mai cu amar pe Sfîntul Ilie, ca să spună cu adevărat unde este zidită acea cetate creștinească, Ierusalimul. Neputînd afla de la dînsul nimic mai mult decît numai mărturisirea numelui lui Hristos și spunerea despre Ierusalimul cel de sus, a condamnat pe sfîntul tînăr la moarte, tăindu-l cu sabia.

Apoi, muncind asemenea și pe ceilalți tineri: Ieremia, Isaia, Samuil și Daniil și neauzind altceva de la ei decît ceea ce auzise de la cel dintîi, i-a judecat să-i ucidă cu sabia. Apoi a întrebat despre Sfîntul Pamfil presviterul, despre Valent diaconul și despre Pavel și, aflînd că au fost chinuiți destul, mai înainte cu doi ani de către ighemonul Urban, care fusese înaintea lui, fiind ținuți în temniță atîta vreme, n-a voit să-i chinuiască mai mult, ci numai i-a întrebat dacă vor a se supune la împărăteasca poruncă. Dar, fiind neînduplecați, i-a judecat asemenea la tăiere cu sabia.

Un tînăr oarecare din slugile lui Pamfil, anume Porfirie, care era de 18 ani, fiind foarte mult iubit de stăpînul său prin curăția sa, auzind de răspunsul de moarte ce s-a dat asupra sfinților mucenici, a strigat din popor: "Doresc ca trupurile sfinților să se îngroape în pămînt". Aceasta cu mare glas strigînd-o, a ieșit din mulțime și a stat înaintea ighemonului. Acesta, cercetînd și aflînd că este creștin, a poruncit ca îndată să-l spînzure gol și să-l bată cumplit. Și a bătut pe sfîntul tînăr Porfirie atît de mult, încît tot trupul lui s-a zdrobit de răni și a căzut la pămînt, încît se vedeau numai oasele goale și cele dinăuntru ale lui. Iar el, într-un chin ca acela, era ca un stîlp sau piatră nesimțitoare, fără de glas, pentru că n-a arătat nerăbdare, n-a strigat, nici n-a gemut, ci tăcea ca un zid. Pentru acest lucru tiranul mai mult se mînia și cu cîrpe aspre de păr a poruncit să-i frece rănile, apoi l-a osîndit spre ardere.

Înfigînd un par și legînd pe sfînt de dînsul, a pus lemne împrejur și le-a aprins. Dar, cînd l-a împresurat focul, mucenicul a strigat cu glas mare, chemînd în ajutor pe Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. După aceea a tăcut, dîndu-și sfîntul său suflet în mîinile Domnului. El a răbdat pătimirea ca și stăpînul său, ba încă l-a întrecut în primirea muceniceștii cununi, căci Sfîntul Pamfil cu soții lui nu erau încă tăiați, cînd Sfîntul Porfirie, sfîrșindu-se în văpaia focului, s-a dus către începătorul de nevoințe, Hristos.

Pe cînd se ardea Sfîntul Porfirie, se afla acolo în popor un bărbat dreptcredincios, care altădată a fost ostaș, anume Selevchie. Acela, după sfîrșitul lui Porfirie, a alergat în urma ucenicilor celor ce se duceau la tăiere de sabie și, aflîndu-i încă vii, tocmai cînd își cereau de la călăi vreme de rugăciune, a spus Sfîntului Pamfil despre sfîrșitul cel mucenicesc al lui Porfirie și s-a bucurat Sfîntul Pamfil, mulțumind lui Dumnezeu. Iar Selevchie dădea închinăciunea sa cea mai de pe urmă sfinților mucenici, care și-au plecat sub sabie capetele lor. Iar ostașii, văzînd aceea și cunoscîndu-l că este creștin, l-au prins și l-au dus la ighemon, iar acesta a poruncit ca îndată să-l taie și pe acela. Deci Sfîntul Selevchie, care era din părțile Capadociei, ostaș viteaz și vestit în cetele Romei, care la începutul prigoanei contra creștinilor a mărturisit pe Hristos, a fost bătut foarte mult. Apoi, lipsindu-se de rînduiala ostășească și de cinste și fiind izgonit din cetatea sa, slujea bolnavilor celor aruncați pe ulițe și se îngrijea de sărmani și de săraci. În acel timp mucenicul, împărtășindu-se cu sfinții mucenici și cu mărturisitorii, s-a dus bucurîndu-se către Stăpînul Hristos, Domnul.

După Sfîntul Selevchie s-a sîrguit a se număra în ceata mucenicilor și Sfîntul Teodul, bărbat bătrîn și frumos la chip, unul din casnicii ighemonului Firmilian, care era cinstit de toți pentru bătrînețile sale, pentru că el a trăit pînă și-a văzut strănepoții săi. Acela, în taină crezînd în Hristos, s-a apropiat de unul din sfinții mucenici care erau duși la tăiere și l-a sărutat, poftindu-l să se roage pentru dînsul lui Hristos Dumnezeul. Văzînd aceasta, una dintre slugile ighemonului a clevetit pe Teodul stăpînului său că este creștin. Întrebîndu-l ighemonul și aflînd adevărul, s-a mîniat și mai mult asupra lui și a poruncit să-l răstignească pe cruce.

După aceasta Sfîntul Iulian a împlinit ceata celor doisprezece. Acesta, ca și Sfîntul Selevchie, era din Capadocia, bărbat credincios și îmbunătățit dar, mergînd după o unealtă în Cezareea Palestinei și, apropiindu-se, a văzut aruncate afară din cetate trupurile mucenicilor, spre mîncarea cîinilor, păsărilor ori fiarelor și, bucurîndu-se cu duhul, săruta mădularele lor cele ce au pătimit pentru Hristos, fericind sfîrșitul lor mucenicesc, prin care s-au învrednicit vieții celei nesfîrșite de la Hristos. Ostașii care pîndeau de departe și străjuiau trupurile mucenicești, ca să nu fie furate de creștinii cei tăinuiți, văzînd pe omul acela străin, căzînd pe trupurile cele lepădate și sărutîndu-le, l-au cunoscut că este creștin. Deci, l-au prins și l-au dus la ighemonul lor.

Ighemonul, după obișnuita cercetare, l-a judecat spre ardere și l-a ars ca și pe Sfîntul Porfirie. Astfel, cei 12 mucenici, întocmai ca cei 12 prooroci și apostoli, au stat cu proorocii și cu apostolii înaintea lui Hristos Domnul, întru cereasca împărăție, încoronați cu cununile biruinței. Iar trupurile mucenicilor, cele aruncate afară din cetate, au zăcut acolo patru zile. Văzînd păgînii că nu se ating de trupurile acelea nici cîinii, nici păsările, nici fiarele, au poruncit ca să le ia și să le îngroape. Deci, luîndu-le credincioșii, le-au îngropat cu cinste, slăvind pe Tatăl și pe Fiul și pe Sfîntul Duh, pe Unul în Treime Dumnezeu, Căruia I se cuvine slava în veci. Amin.


La începutul paginii | Viețile Sfinților pe luna februarie

Home | Vietile Sfintilor | Calendar | Predici ale Parintelui Cleopa | Acatistier | Links | Cauta in site

Copyright © 1999-2016 Pagini Ortodoxe Românesti. Toate drepturile rezervate.