Home | Vietile Sfintilor | Calendar | Predici ale Parintelui Cleopa | Acatistier | Links | Cauta in site

Viața Cuviosului Martinian Pătimitorul
(13 februarie)
(După Metafrast)

Versiune fara diacritice | Viețile Sfinților pe luna februarie


Aproape de cetatea Cezareei Palestinei este un munte, care se numește locul Corabiei, în care s-au nevoit mulți viețuitori în pustie. Într-acela a fost fericitul și vrednicul de laude Sfîntul Martinian, monahul, cel plin de dumnezeiescul har și care din copilărie bine s-a deprins cu viața monahicească pentru că, din tinerețe iubind pe Dumnezeu, în mare nevoință a intrat, luptînd asupra vrăjmașului. El era tînăr și frumos cu trupul, avînd 18 ani. Atunci a lăsat cetatea, pe cei ce locuiau într-însa și toată gîlceava lumească și a mers în acel munte, la viață liniștită și pustnicească, și acolo a petrecut 25 de ani, avînd viață îngerească. De aceea s-a învrednicit a lua de la Dumnezeu darul tămăduirii și mulți se tămăduiau de multe nevoințe cu sfintele lui rugăciuni. Chiar și cei ce erau îndrăciți, venind la dînsul în munte, se izbăveau de muncirea diavolească. Și multe alte minuni făcea el, ascultînd Dumnezeu rugăciunile plăcutului Său. Deci sporea fericitul Martinian din zi în zi în nevoințele sale cele frumoase și în toate părțile ieșise vestea despre sfînta viață a îmbunătățitului bărbat și, toți cei ce auzeau, veneau la dînsul pentru folos.

Vrăjmașul diavol, care urăște neamul omenesc, n-a suferit să vadă pe tînărul monah care avea fapte bune. Mai întîi a început a aduce asupra lui felurite ispite și cu năluciri în multe chipuri îl înfricoșa. Apoi a ascuțit asupra lui arma cea veche, prin care a izgonit pe Adam din Rai, vrînd ca și pe acesta să-l izgonească din viața cea pustnicească, liniștită, și de la scopul cel bun să-l împiedice. Deci, într-una din zile, fericitul Martinian, cîntînd psaltirea, diavolul s-a închipuit în balaur mare și, băgîndu-se sub peretele chiliei, a început a săpa pămîntul cu dinadinsul, vrînd să sape pe dedesubt peretele și să răstoarne chilia peste sfînt.

Fericitul, fără frică și fără tulburare săvîrșind cîntarea, s-a plecat peste ferăstruie și a zis către acel balaur: "Cu adevărat se cuvine să te tîrăști pe pămînt. Pentru ce te ostenești tu în deșert, o! ticălosule, fiindcă pe mine nu mă înfricoșează nălucirile tale, de vreme ce am pe Domnul meu Iisus Hristos, Care-mi ajută și, biruind înfricoșările, calcă puterea ta". Diavolul, auzind acestea, s-a prefăcut în vifor întunecos și, fugind, zicea: "Așteaptă, așteaptă că știu eu cum te voi surpa, că am asupra ta un meșteșug prin care, ca pe un robit, te voi răpi, și-ți voi spulbera nădejdea ta. Apoi voi aduce asupra ta o ispită pe care tu nu o vei putea suferi în chilia ta, te voi izgoni și te voi îndepărta ca pe o frunză purtată de vînt; atunci voi vedea cine Îți va ajuta ție!". Acestea zicînd diavolul a alergat de la dînsul.

Bărbatul cel tare, Sfîntul Martinian, atît era de pașnic în sine și de nefricos, ca și cum n-ar fi văzut nici o nălucire. Ci liniștit se veselea și lăuda pe Dumnezeu, îndeletnicindu-se cu gîndirea de Dumnezeu și cu înțelegerea dumnezeieștilor cuvinte, prin citirea cărților. După aceasta, s-a întîmplat că, umblînd niște oameni prin cetatea Cezareei și vorbind între dînșii despre viața fericitului Martinian, cea plină de fapte bune, mirîndu-se prea mult de bărbăția și de răbdarea lui. Dar o femeie desfrînată auzind cuvintele lor și îndemnată fiind de diavolul, s-a apropiat de dînșii, zicînd: "Cine este acela de care vă mirați voi, care sînt isprăvile și cum este viața lui? Pe acesta, de voi vrea, ca pe o frunză din copac îl voi scutura. Care este scornirea laudei lui? Că s-a închis ca o fiară în pustie, neputînd să rabde în cetate poftele trupești și smintelile? Ce minune este aceasta că este fără patimă? Căci nu vede femeie niciodată. Însă, să știți toți că, nefiind foc, nu arde fînul. Dar, de s-ar pune lîngă foc și nu s-ar arde, atunci ar fi lucru mare și vrednic de mirare. Așa și de dînsul se cuvine a zice: de voi merge eu la dînsul și mă va vedea, iar el nu se va clăti, nici se va sminti de mine, nici se va răpi gîndul lui la podoaba mea, atunci va fi minunat, nu numai înaintea oamenilor, ci și înaintea lui Dumnezeu și a îngerilor Lui".

Acestea zicîndu-le, și cu bărbații aceia făcînd rămășag pentru lucrul acesta s-a dus la casa sa. Apoi, dezbrăcîndu-se de podoabele cele desfrînate, s-a îmbrăcat în haine proaste și rupte și a pus trențe vechi pe calul său; după aceea s-a încins cu o sabie și luînd o traistă a pus într-însa toate podoabele sale cele frumoase, hainele cele de mult preț, salbele, inelele cele de aur, mărgelele și altele cu care se amăgesc ochii și mințile celor tineri și a ieșit seara din cetate, ducîndu-se la muntele cel pustiu în care locuia cuviosul, fiind vînt cu furtună și ploaie mare în noaptea aceea.

Cînd s-a apropiat femeia de chilia lui Martinian, a început cu glas umilit și cu suspinuri a se ruga de dînsul, zicînd: "Miluiește-mă, robul lui Dumnezeu, și nu mă lăsa pe mine, ticăloasa, spre mîncarea fiarelor, că am rătăcit pe drum și am căzut în pustia aceasta și nu știu unde voi merge. Nu mă trece cu vederea, că sînt într-atîta primejdie și nu te îngrețoșa de mine păcătoasa, că și eu sînt a lui Dumnezeu zidire. Mă rog sfinției tale nu mă lepăda pe mine, rătăcita, cinstite și sfinte părinte!".

Acestea și mai multe grăind ea cu plîngere și cu suspinuri, Martinian a deschis fereastra și, privind, a văzut-o într-o îmbrăcăminte ruptă și udată de ploaie, apoi clătindu-se cu mintea, a zis în sine: "Vai mie, ticălosul păcătos, iată cum îmi stă de față ispita, ca ori de porunca lui Dumnezeu să ascult, Care zice să fim milostivi, sau din monahiceasca mea făgăduință să cad. Pentru că de nu voi primi în chilie pe femeia ce este în primejdie, fiarele o vor mînca, sau de răceală mare de va muri, voi îngreuna sufletul meu și voi fi ca un ucigaș. Iar de o voi primi pe ea, mă tem să nu fiu ispitit, și atunci îmi voi îngreuna sufletul și trupul și mă voi arăta necurat înaintea Domnului meu. Deci nu știu ce să fac". Și, întinzîndu-și mîinile spre cer, a zis: "Spre Tine, Doamne, am nădăjduit, să nu mă rușinezi în veac nici să-și rîdă de mine vrăjmașii mei; nu mă lăsa să fiu ispitit și stăpînit de înșelătorul și vicleanul diavol, ci, precum voiești, păzește-mă în ceasul acesta, cu mîna Ta cea tare, acoperă-mă de asupririle vrăjmașului, că binecuvîntat ești în veci".

Astfel, rugîndu-se, a deschis ușa și a primit-o înăuntru, apoi, aprinzînd foc, a poruncit să se învelească și, aducînd ceva, i-a dat ei să mănînce, pentru că erau doi finici afară de chilia lui, și a zis către dînsa: "Femeie, mănîncă și te încălzește aici, iar mîine dimineață să te duci în pace". Apoi, lăsînd-o în cea mai dinafară chilie, el a intrat în cea dinăuntru și a închis ușa. Apoi cîntînd psalmi în ceasul al treilea din noapte și rugîndu-se, s-a culcat pe pămînt după obicei. În acea noapte l-a tulburat satana foarte mult cu pofta trupească. Iar femeia, sculîndu-se la miezul nopții, a scos toate podoabele sale din traistă și s-a împodobit spre înșelarea sfîntului, iar cele rupte le-a pus în traistă și aștepta pînă ce va ieși la dînsa Martinian.

Făcîndu-se ziuă, a ieșit sfîntul din chilia sa cea mai dinăuntru, vrînd să libereze pe femeie ca să se ducă la locul său. Dar, văzînd-o împodobită, nu a cunoscut-o spăimîntîndu-se, tăcea. După aceea, a zis către dînsa: "Cine ești tu și de unde ai venit, și ce este acest chip diavolesc ce văd la tine?" Iar ea, răspunzînd, i-a zis lui: "Eu sînt, stăpîne al meu". Zis-a ei sfîntul: "Pentru care pricină ți-ai schimbat îmbrăcămintea? Cu cea de aseară păreai mai săracă, acum ești luxoasă".

Femeia i-a zis: "Eu, stăpîne al meu, sînt din Cezareea Palestinei și auzind de tinerețile tale, de frumusețea ta trupească și de buna podoabă a feței tale, iar inima mea fiind foarte aprinsă de dorința ta, am venit să te văd și să mă satur de frumusețea ta, căci nu în deșert am suferit atîta cale, ci într-adins am venit pentru tine. Ce este atîta înfrînare și pentru ce trupurile voastre le obosiți cu postul cel mare? În ce cărți scrie să nu mănînci, nici să bei și să nu ai femeie după lege? Chiar Apostolul Pavel a zis: "Cinstită este nunta și patul neîntinat". Care din prooroci nu s-a însoțit cu femeie și nu s-a arătat moștenitor Împărăției cerului? Enoh cel mare și minunat, oare nu fiind însurat s-a ridicat spre cer și n-a văzut moartea pînă astăzi? Asemenea și minunatul Avraam, oare n-a avut trei femei și s-a numit prieten al lui Dumnezeu și s-a învrednicit a primi pe Dumnezeu în trei fețe în cortul său? Isaac, oare n-a avut femeie și s-a făcut chip al lui Hristos? Iacov oare n-a avut două femei și a putut cu îngerul a se lupta, iar pe Dumnezeu L-a văzut față către față? Moise cel mare, capul proorocilor și slujitorul lui Dumnezeu, oare n-a avut femeie și a vorbit cu Dumnezeu? Apoi neamul evreiesc l-a eliberat din mînia cea amară a Egiptului și s-a învrednicit Împărăției cerului? Asemenea David, ceilalți prooroci și sfinții bărbați, însoțindu-se cu legiuita însurare și născînd fii, s-au sălășluit în cereasca împărăție".

Astfel grăind și slăbind fericitul, l-a luat de mîini și a început a-l trage spre prăpastia pierzării, tulburîndu-i gîndul cel bun. Iar Martinian i-a răspuns: "Dacă te voi lua de femeie, unde te voi duce și cu ce te voi hrăni, neavînd nimic? Căci eu, precum vezi, necîștigînd nimic, viața mea este lipsită și astfel am petrecut toate zilele vieții mele pînă acum". Femeia răspunse: "Domnul meu, să te învoiești să fii cu mine și să mă îndulcesc de tinerețile tale; iar despre cele de trebuință pentru viața noastră nu te îngriji, că am eu casă și averi, aur și argint, slugi și slujnice și peste toate te voi face stăpîn".

Grăind acestea femeia, sau mai bine zis diavolul, care de la început este ucigaș de oameni, vorbind prin buzele ei și amăgind pe Sfîntul Martinian, el a început a se aprinde de pofta trupească și a se învoi cu dînsa. Apoi începu a vorbi despre păcat, cum să-l săvîrșească. Deci a zis către dînsa: "Femeie, așteaptă puțin, căci unii au obicei a veni la mine pentru binecuvîntare! Mă duc să mă uit în cale, ca nu cumva să vină cineva și să ne vadă făcînd fapta aceasta, căci dacă nu putem să tăinuim înaintea lui Dumnezeu păcatul nostru, apoi cel puțin de oameni să-l tăinuim, ca să nu fim de vorbă și de ocară". Zicînd acestea, a ieșit din chilie și, stînd pe o piatră înaltă ce era acolo, privea spre cale cu dinadinsul.

Dar iubitorul de oameni, Dumnezeu, Cel ce nu voiește pierzarea nimănui, n-a trecut cu vederea ostenelile lui făcute din tinerețe și nu i-a defăimat rugăciunile, ci i-a ajutat și i-a schimbat inima de la gîndul cel rău spre cel bun; deci, pogorîndu-se el de pe piatră, a găsit niște vreascuri uscate pe care, luîndu-le, le-a dus în chilie, le-a pus în mijloc și le-a dat foc și, făcîndu-se flacără mare, și-a scos încălțămintea și sărind a stat în mijlocul focului, apoi a început a-și arde trupul; deci arzîndu-se foarte și durîndu-l picioarele, a ieșit din foc și, ca și cum certîndu-se pe sine, zicea: "Ce, Martiniane, îți place să te arzi în focul acesta vremelnic și în această cumplită muncire? Dacă vei putea să-l suferi, apoi apropie-te și de femeia aceasta, pentru că ea, și printr-însa diavolul, îți mijlocește focul cel veșnic. Dar nu este ea vinovată, ci vechiul vrăjmaș, care a îndemnat-o asupra ta, vrînd să se împotrivească voinței tale celei bune. Gîndește-te la munca aceea, sărace Martiniane, și să ai în minte focul cel veșnic, pentru că acest foc vremelnic, se stinge cu apă și cînd arde, lumina este într-însul, iar focul cel veșnic nu are strălucire și toate rîurile și mările ce sînt sub cer nu-l vor putea stinge. De poți răbda focul cel nestins, apropie-te de femeie și săvîrșește păcatul".

Acestea le grăia către sine, aducîndu-și aminte de veșnica muncă. Apoi, slăbindu-l puțin durerile, a sărit iarăși în foc și stînd în mijloc se ardea foarte, pînă ce nu-i mai era cu putință să rabde mai mult. Ieșind din foc, a căzut la pămînt și suspinînd din toată inima, a zis cu lacrimi către Dumnezeu: "Doamne, Dumnezeul meu, fii milostiv mie păcătosului, iartă robia minții mele și învoirea către păcat. Tu, Care cerci inimile și rărunchii, știi inima mea că Te-am iubit din tinerețile mele și pentru Tine mi-am dat trupul în focul acesta. Iartă-mă, Stăpînul meu, Doamne, Tu, fiind bun și milostiv, ești binecuvîntat în veci". Acestea le grăia, zăcînd la pămînt, pentru că nu putea să stea de cumplita ardere a focului. Apoi a început a cînta: "Cît este de bun Dumnezeul lui Israil celor drepți la inimă, iar mie puțin de nu mi-au alunecat picioarele, puțin de nu s-au rătăcit pașii mei".

Femeia, văzînd ceea ce făcea și privind la fericitul cum își dădea trupul focului pentru mîntuirea sa, a venit și ea întru cunoștința răutății sale și, ca din somn, s-a deșteptat. Deci, dezbrăcînd hainele cele scumpe și toate podoabele sale, le-a aruncat în foc și luînd pe dînsa zdrențele, a căzut la picioarele Sfîntului Martinian și a început a grăi cu lacrimi: "Iartă-mă, robul lui Dumnezeu, pe mine păcătoasa și ticăloasa, pentru că tu știi stăpîne că multe sînt meșteșugurile și amăgirile diavolului. Acela m-a amăgit și m-a îndemnat să vin asupra ta. Deci, roagă-te pentru mine, cuvioase, ca prin rugăciunile tale să se mîntuiască sufletul meu cel păcătos și aceasta s-o știi cu încredințare, o! părinte, că de acum nu mă voi mai întoarce în cetatea mea, nici voi mai intra în casa mea, nici voi mai vedea pe cineva din neamul meu, nici la lucrurile mele cele rele nu mă voi mai întoarce; ci mă voi mîntui. Încă să mai știi și aceasta, stăpîne, că în ce chip m-a îndemnat diavolul a lupta asupra ta, așa și eu păcătoasa mă voi înarma asupra lui, cu numele Domnului Iisus Hristos și-l voi rușina. Pentru că înșelătorul, ridicîndu-mă asupra ta, m-a răsculat asupra lui însuși și, voind ca prin mine să te biruiască, va fi biruit el de către mine, cu ajutorul Stăpînului nostru, Care și pe desfrînate le primește la pocăință".

Acestea grăind, vărsa neîncetat lacrimi din ochi. Iar fericitul i-a răspuns: "Domnul și Dumnezeul meu să te ierte de păcate, o! femeie. Mergi în pace și, precum ai zis, nevoiește-te pentru mîntuirea ta, ostenește-te asupra patimilor, prin pocăință, ca astfel să poți rușina pe cel viclean". Iar ea a grăit lui: "Mă rog ție să mă povățuiești la mîntuire. Spune-mi unde să mă duc ca să mă pocăiesc?" El i-a răspuns: "Mergi la Betleem și caută pe o sfîntă fecioară, anume Paulina, care a zidit acolo o sfîntă biserică și, mergînd la dînsa, să-i spui toate cele ce ți s-au întîmplat și la dînsa poți să te mîntuiești!". Femeia s-a sculat, s-a închinat și a zis lui: "Roagă-te, părinte, pentru mine, păcătoasa!".

Sfîntul s-a sculat de la pămînt cu multă durere trupească, i-a dat puține finice pe cale, a scos-o din chilie, i-a arătat calea care duce spre Ierusalim și i-a zis: "Mergi cu pace, femeie, și mîntuiește-ți sufletul, nevoindu-te prin pocăință, și vezi să nu te mai întorci înapoi, pentru că nimeni, punînd mîna pe plug și căutînd înapoi, nu este îndreptat în împărăția lui Dumnezeu. Singură, deci, să iei aminte ca să nu fi batjocorită iarăși de vrăjmașul, ci neslăbindu-te, să petreci întru pocăință, pentru că Dumnezeu primește pe cei ce se pocăiesc". Ea, auzind acestea, mai mult și-a lungit plîngerea, zicînd: "Nădăjduiesc și eu spre Acela, spre Care au nădăjduit neamurile și nu s-au rușinat. Nădăjduiesc că de acum diavolul nu va mai avea parte de mine". Fericitul Martinian, însemnînd-o cu semnul crucii, i-a zis: "Domnul Dumnezeul meu să-ți păzească sufletul și să te ferească pînă la sfîrșit". Astfel femeia, închinîndu-se robului lui Dumnezeu, s-a dus, iar sfîntul, întorcîndu-se în chilia sa, a căzut la pămînt, suspinînd și rugîndu-se.

Ea mergea plîngînd și rugîndu-se lui Dumnezeu, ca s-o povățuiască la mîntuire. Mergînd o zi, a sosit noaptea și neputînd să treacă lățimea pustiei și lungimea căii, a rămas la un loc unde a înserat. Dimineața, sculîndu-se, iarăși mergea tînguindu-se și rugîndu-se și a ajuns la Betleem seara, foarte tîrziu, unde a intrat în mănăstirea fecioarei Paulina, căreia, închinîndu-se, i-a spus cu de-amănuntul toate cele ce făcuse. Paulina, auzind acestea, a preamărit pe iubitorul de oameni Dumnezeu și a primit-o tînguindu-se. Apoi în toate zilele o învăța pe ea, povățuind-o la mîntuire. Iar ea atît de mult se nevoia în postire, încît de multe ori fericita Paulina îi spunea: "Cruță-ți trupul tău, fiică, ca să nu slăbească, ci să ai nevoință pînă la sfîrșit". Dar ea mai mult petrecea întru pustniceștile osteneli. La sfîrșitul zilelor sale, fericita Zoe - că astfel era numele ei - a cerut de la Dumnezeu acest dar, ca să o adevereze dacă este primită pocăința ei. Iar iubitorul de oameni Dumnezeu, spre încredințarea milei sale, i-a dat darul tămăduirii.

Într-una din zile o femeie ce o dureau cumplit ochii, a venit în mănăstire să cîștige tămăduire. Iar fericita Paulina, vrînd să încerce pocăința Zoei, i-a zis: "Roagă-te, fiică, pentru această femeie, că doar prin rugăciunile tale Domnul îi va da tămăduire". Deci, rugîndu-se Zoe pentru cea bolnavă, în puține zile i-a tămăduit ochii și aceea s-a făcut călugăriță în mănăstirea lor. Fericita Zoe a împlinit 12 ani în pocăință și a adormit cu pace întru Domnul. Dar în toți anii întoarcerii sale n-a băut nici vin, nici a gustat unt, nici poame, fără numai pîine și apă, uneori, după două zile. Apoi odihna ei era pe pămîntul gol. Aceasta era nevoința sfintei și astfel a fost sfîrșitul ei. Acum iarăși să ne întoarcem la minunata povestire a Cuviosului Martinian.

Fericitul Martinian, după șapte luni, abia tămăduindu-se de rănile ce le făcuse din arderea focului, a început a gîndi în sine, zicînd: "De nu mă voi duce de aici în loc neștiut, nu mă va lăsa vicleanul vrăjmaș și nu-mi va da odihnă. Drept aceea, de acum mi se cade ca în locul acela să locuiesc, unde va fi cu neputință să vie parte femeiască. Astfel gîndind, s-a sculat și s-a rugat, zicînd: "Stăpîne al cerului și al pămîntului și Făcătorule al mării, dă-mi cele folositoare, nu mă părăsi pe mine și să nu lași sufletul meu să piară pînă în sfîrșit, ci ajută-mă, Doamne, Dumnezeul puterilor și fii mie cale, viață, toiag, traistă și pîine!" Acestea zicînd și îngrădindu-se cu semnul crucii, a ieșit din chilia sa și a mers la mare.

Văzîndu-l diavolul ieșind, a strigat: "Îmbărbătează-se puterile mele și să fie numele meu luminat, că am putut a te birui, de vreme ce din chilie te-am izgonit și trupul tău cu foc ți-am ars și robit te-am făcut". Apoi iarăși a zis: "Ce, Martiniane, fugi de aici? Oriunde vei merge te voi goni de pretutindeni. Oriunde ai voi să locuiești, nu te voi lăsa pînă ce desăvîrșit te voi birui și netrebnic te voi face". Iar fericitul i-a răspuns: "Neputinciosule, ticălosule, oare ți se pare că tu m-ai gonit din preajma ta, sau socotești că lenevindu-mă am ieșit? Nu, ci pentru aceea am ieșit ca pe tine mai mult să te biruiesc". Și iarăși i-a zis: "Dacă nu-ți ajunge cea dintîi și a doua ispită, ce ai adus asupra mea, apoi vino și a treia oară cu meșteșugul tău și de cîte ori vei vrea. Căci lucrarea ta cea vicleană am stricat-o cu ajutorul lui Dumnezeu, Căruia I-am și adus pătimirea mea. Drept aceea și femeia pe care tu ai îndemnat-o asupra mea, te socotește acum ca pe un fum și nor, spre a călca necuratele și cu meșteșug puterile tale. Să nu îndrăznești de acum înainte să te apropii de umbra ei!" Acestea grăind sfîntul, s-a depărtat diavolul de la dînsul.

Fericitul a început a cînta psalmul: "Să se scoale Dumnezeu și să se risipească vrăjmașii Lui și să fugă de la fața Lui cei ce-L urăsc pe Dînsul". Acestea cîntînd, mergea spre calea ce ducea la mare. Sosind la mal a aflat un corăbier temător de Dumnezeu și, apropiindu-se, i-a zis: "Frate, nu știi vreo insulă mică undeva, în mijlocul mării, în care nimeni nu locuiește?" Corăbierul i-a zis: "Pentru ce întrebi de aceasta și ce voiești?" Fericitul i-a răspuns: "Vreau să mă depărtez de lumea cea deșartă și să mă liniștesc, dar nu aflu loc în care să mă liniștesc, să mă odihnesc și să scap de smintelile diavolului". Iar el a zis: "Este un loc înfricoșat în mijlocul mării, adică o piatră, de pe care nu se poate vedea nicidecum uscatul". Fericitul a răspuns: "Un loc ca acela mult iubesc și doresc și o petrecere ca aceea, unde n-ar putea să vie parte femeiască". Zis-a lui corăbierul: "Și de unde vei avea hrana ta?" Iar fericitul i-a zis: "Așezămînt voi pune între mine și tine, ca tu să-mi aduci hrană, iar eu mă voi ruga lui Dumnezeu pentru tine. Deci, să-mi aduci stîlpări de finic ca să lucrez cu mîinile mele împletituri, iar tu, luînd lucrul mîinilor mele, îl vei vinde și pentru acela, cumpărînd pîine, îmi vei aduce. Asemenea îmi vei aduce apă într-un vas și vei veni de 2-3 ori pe an, aducîndu-mi pîine și apă".

Aceasta auzind, corăbierul a înțeles că bărbatul acesta este duhovnicesc și a făgăduit să-i facă toate voile. Suindu-se cu dînsul în corăbioară, au plutit spre acel loc. Apoi suflînd vînt prielnic, au ajuns spre seară la locul acela. Fericitul, văzînd locul cel plăcut lui, s-a bucurat cu sufletul și a lăudat pe Dumnezeu, iar pe corăbier binecuvîntîndu-l, s-a suit pe o piatră și a cîntat: "Am așteptat pe Domnul care a căutat spre mine și a auzit rugăciunea mea; apoi m-a scos din groapa patimilor și din noroi; și a pus pe piatră picioarele mele, îndreptînd pașii mei". Sfîrșind psalmul și rugîndu-se, a zis corăbierului: "Mergi în pace, frate și adu-mi pîine, apă, stîlpări, ca să lucrez coșnițe". Corăbierul a zis: "De vei voi, îți voi aduce și lemne ca să-ți faci o colibă mică". Fericitul, însă, n-a voit și ședea pe piatră arzînd de zăduful zilei și suferind de răceala nopții. Iar corăbierul îi aducea de 2-3 ori pe an pîine, apă, precum i-a poruncit fericitul. Deci a petrecut Cuviosul Martinian în acea viață, scăpînd de lume, și lăuda pe Dumnezeu ziua și noaptea, fiind întru dumnezeiasca gîndire cea neîncetată.

Vicleanul diavol nici acolo n-a încetat a da război asupra cuviosului, ci a început a-i face supărare. Într-o noapte, tulburîndu-se marea și ridicînd valurile și înălțîndu-se peste capul lui ca la 15 coți, striga diavolul: "Iată acum te voi îneca, Martiniane". Iar el fără frică i-a zis: "Neputinciosule, ticălosule, pentru ce te ostenești nebunește? Căci pe mine nălucirile tale nu mă înfricoșează, nici îngrozirile tale nu mă tulbură, pentru că eu nădăjduiesc spre Domnul meu Iisus Hristos și printr-Însul te voi rușina desăvîrșit".

Acestea zicînd, a început a cînta: "Mîntuiește-mă Dumnezeule, că a intrat apă pînă în sufletul meu, afundatu-m-am în noroiul adîncului mării și viforul m-a potopit". Sfîrșind psalmul, a început a zice: "Doamne Iisuse Hristoase, Unul Născut al Tatălui celui nevăzut, Cel Care Te-ai pogorît pe pămînt pentru mîntuirea noastră, Cel ce cerți marea și poruncești vînturilor și toate ascultă de frica Ta; ascultă-mă, Stăpîne, în ceasul acesta, potolește ispita ce s-a ridicat asupra mea, căci toate sînt Ție cu putință Doamne". Grăind sfîntul astfel, diavolul s-a făcut nevăzut, iar fericitul a rămas Šfără de vătămare și a trăit pe piatra aceea șase ani, răbdînd toată nevoia văzduhului pentru mîntuirea sa. Nici așa, însă, n-a încetat diavolul, scornind asupra lui ispite, căci vicleanul a adus sfîntului altă supărare, mai grea decît cele dinainte.

Într-una din zile, diavolul văzînd o corabie plutind pe mare, în care erau bărbați și femei, a ridicat vînt și vifor asupra acelei corăbii și lovind-o de o piatră a spart-o, iar pe toți cei ce se aflau în corabie i-a înecat. Numai o fecioară a putut lua o scîndură și a plutit pe ea, spre piatra aceea pe care ședea fericitul Martinian și, apucîndu-se acea fecioară de piatră, a început a striga: "Miluiește-mă, robul lui Dumnezeu, și dă-mi mîna, mîntuiește-mă de apele acestea și nu mă lăsa să pier în adîncul acesta".

Fericitul, văzînd-o că nu are de nicăieri mîntuire, a zis zîmbind: "Și acesta este meșteșugul tău, diavole, dar nu vei birui hotărîrea mea". Și gîndea în sine, zicînd: "Vai mie păcătosul, că iarăși a venit ispita înaintea sufletului meu; deci ce voi face? De nu-i voi da mîna și nu o voi scoate din apă, apoi se va îneca și va fi păcatul asupra sufletului meu și ca un ucigaș voi fi eu, iar de o voi scoate, apoi nu se poate să fiu cu dînsa aici. Cu adevărat, mai cumplită îmi este această primejdie și mai rea ispită decît cea dintîi. Pentru că de aceea puteam fugi, fiind pe pămînt, iar de aceasta nu pot să scap, de vreme ce numai singur acest loc mic este în mijlocul apelor și nu se poate scăpa de această primejdie". Deci, întinzînd mîinile spre cer, a zis: "Doamne, nu mă lăsa să pier, ci rînduiește cele de folos sufletului meu". Zicînd acestea i-a dat mîna și a scos-o din apă la uscat. Apoi, văzînd-o că era frumoasă, a zis către dînsa: "Cu adevărat nu va putea fi fînul cu focul împreună și nu este cu putință ca eu și tu să petrecem împreună. Deci, să rămîi tu aici și nu te teme, căci ai pîine și apă să mănînci și să bei, ca și mine, și-ți va ajunge pînă ce va veni aici un corăbier, care va aduce pîine și apă. Iată sînt încă două luni pînă la acea vreme, în care el va veni aici, să-i spui lucrul cum s-a întîmplat și acela te va scoate de aici".

Acestea zicînd, sfîntul a însemnat marea cu semnul crucii, și s-a rugat: "Doamne Iisuse Hristoase, Cel ce ai certat marea și vînturile, care Te ascultă cu cutremur, caută spre mine și mă miluiește și nu mă lăsa să pier. Căci iată în numele Tău mă voi arunca în mare, că mai bine îmi este să mor în mare, decît să mă lipesc de femeie, prin patima trupească". Și, întorcîndu-se spre fecioară, i-a zis: "Mîntuiește-te, fecioară, și Dumnezeu să-ți păzească sufletul tău de toate asupririle vrăjmașului și să te ferească pînă la sfîrșit". Acestea zicînd, s-a aruncat în mare și a început a înota.

Îndată, după rînduiala lui Dumnezeu, l-au luat doi delfini pe spatele lor și-l purtau; iar fecioara, văzîndu-l ducîndu-se pe deasupra apei, privea la dînsul pînă ce a pierit din ochii ei și a fost dus fericitul de acei doi delfini la uscat. Ieșind pe pămînt s-a rugat Domnului, zicînd: "Te laud pe Tine, Doamne, Dumnezeul meu, că ai arătat mila Ta spre mine nevrednicul, dar nu mă lăsa pînă la sfîrșit, Iubitorule de oameni". Și-și zicea în sine: "Ce să fac nu știu, căci în munți și în pustietăți nu mă lasă diavoleasca vrăjmășie; căci iată și în mare nu m-au lăsat. Nu știu ce voi face". De acum este bine să învăț cuvintele Evangheliei și să le fac pe ele pentru că Domnul învață astfel: "Cînd vă vor goni din cetatea aceasta, fugiți în cealaltă, căci, amin grăiesc vouă, nu veți sfîrși cetățile lui Israel".

Acestea zicînd a început a umbla din loc în loc și din cetate în cetate, înstrăinîndu-se și zicînd în sine: "Fugi, Martiniane, ca să nu te ajungă ispita!" Astfel fugind și gonindu-se pe sine își sfîrșea zilele. Iar în fuga aceea n-a purtat nici toiag, nici traistă, nici pîine, nici două haine, nici bani la brîu și nimic spre trebuința trupească. Oriunde intra în cetate sau în sat, întreba cine este acolo om bun și găzduia la dînsul, primind hrană, iar unde îl ajungea noaptea, ori în pustie, ori la cîmp, acolo petrecea odihnindu-se puțin.

Doi ani cutreierînd astfel, a trecut 164 de cetăți și la sfîrșit a mers la Atena, unde s-au descoperit de la Dumnezeu episcopului atenienilor toate cele despre fericitul Martinian. Apoi Cuviosul, cunoscînd vremea sfîrșitului său și îmbolnăvindu-se, a intrat în biserică și culcîndu-se pe pămînt, a zis celor ce erau acolo: "Chemați la mine degrabă pe episcop; dar aceia îl socoteau nebun. Apoi, el iarăși rugîndu-i, l-au ascultat și ducîndu-se au spus episcopului, zicîndu-i: "Un om oarecare zace în biserică, nu știm, nebun este sau nu, și zice: să chemați pe episcop la mine". Episcopul le-a zis: "Voi sînteți nebuni, iar acela este mai bun decît mine!"

Sculîndu-se cu sîrguință, s-a dus în biserică, iar fericitul, văzînd pe episcop, nu putea să se scoale înaintea lui ci întindea spre dînsul mîinile sale, dînd vrednică cinste arhiereului lui Dumnezeu. Iar episcopul mai mare cinste îi făcea lui, zicînd: "De mult mi-a făgăduit Dumnezeu că o să-mi arate pe robul său și acum a împlinit ceea ce a făgăduit. Deci tu, cînd te vei sălășlui în cereasca Împărăție, adu-ți aminte și de sufletul meu, rogu-mă ție!" Iar fericitul i-a răspuns: "Binecuvintează, părinte, și te roagă lui Dumnezeu pentru mine, ca să aflu îndrăzneală cînd voi sta înaintea dreptei Lui judecăți".

Acestea zicînd și-a ridicat ochii spre cer și a zis: "Doamne, Iisuse Hristoase, în mîinile Tale îmi dau sufletul meu". Apoi, făcîndu-și semnul crucii, a zis episcopului: "Părinte, dă-mă lui Dumnezeu". Atunci a început fața lui a zîmbi și așa, veselindu-se sufletul său, s-a despărțit de trupul cel mult chinuit și s-a dus în mîinile lui Dumnezeu. Deci, Cuviosul Martinian s-a odihnit întru Domnul, bine sfîrșindu-și alergarea și păzindu-și credința, a luat cununa cea gătită lui în cereasca Împărăție, iar episcopul a îngropat sfîntul lui trup în biserică, cu mare cinste.

Cine nu se va minuna de acest nevoitor viteaz și cine nu va ferici răbdarea lui nebiruită și viața lui cea cu bună îndrăzneală? Cum pînă în sfîrșit s-a nevoit pentru mîntuirea sufletului și prin mucenicie aducîndu-se Domnului. Pentru că, nefiind atunci prigonire asupra creștinilor, singur și-a aflat mucenicie și pe față cu diavolul s-a luptat și a călcat vicleșugul lui. Singur și-a fost prigonitor, judecător și muncitor, făcîndu-și chinuire de bună voie. Cu adevărat se cuvine a-l numi mucenic și viteaz pătimitor, căci de foc n-a băgat seamă și prin focul cel vremelnic a stins focul cel veșnic. Diavolul a pornit asupra lui pe femeie, iar el, prin rugăciunile sale, a făcut-o roabă lui Dumnezeu. Dar se cuvine nouă ca și despre fecioara aceea, care a rămas pe piatră în mare, să povestim cum și-a dus viața sa și în ce fel a cîștigat-o. Căci rugăciunea fericitului Martinian pentru dînsa nu a fost în zadar.

Rămînînd pe piatră fecioara aceea, primea pîine și apă precum i-a poruncit ei fericitul Martinian. Iar corăbierul care îi aducea fericitului pîine și apă la două luni o dată, venind după obicei cu corăbioara la piatră, a văzut în locul monahului pe fecioară și, socotind că este nălucire, s-a temut și a început a se depărta de piatră. Iar ea a strigat: "Nu te teme, frate, că femeie sînt cu adevărat și creștină. Apropie-te de mine ca să-ți spun un lucru". Iar el, necrezînd-o pe ea și temîndu-se, îl ruga, zicîndu-i: "Așa mă jur pe Împăratul Hristos, că sînt creștină, nu te teme de mine, ci vino aproape și-ți voi spune ce s-a întîmplat". Atunci omul, stînd lîngă piatră cu corăbioara, a zis către dînsa: "Unde este monahul care a fost aici? Unde s-a dus de aici și pe tine cine te-a adus și te-a suit pe această piatră?" Fecioara, făcîndu-și cruce, a început a povesti cele ce s-au întîmplat.

Auzindu-le pe toate, corăbierul se miră foarte mult și a zis către dînsa: "Vino să te duc de aici în cetatea ta". Iar ea i-a răspuns: "Ba nu, frate, mă rog ție să nu mă scoți de aici, ci să faci cu mine iubire de oameni și, ducîndu-te în sat, să-mi aduci o haină bărbătească de lînă, pîine și apă, precum aduceai fericitului părinte și aceeași răsplătire vei lua de la Stăpînul Hristos, pentru că la El nu este deosebire între parte bărbătească și parte femeiască, precum zice apostolul: "Voi toți, una sînteți întru Hristos". Nu te îngrețoșa de mine, păcătoasa, care voi să mă mîntuiesc. Că de n-ar fi voit Dumnezeu să mă mîntuiască, nu m-ar fi aruncat pe piatra aceasta. Nici tu să nu mă disprețuiești că sînt femeie. Adu-ți aminte că Dumnezeu a creat pe Adam și pe Eva și la sfîrșitul zilelor S-a arătat lumii, născîndu-Se din Preacurata Fecioară Maria, Născătoare de Dumnezeu. Deci, fii și către mine bun, precum ai fost prea cuviosului părinte și, ducîndu-te acasă, să-mi aduci, precum ți-am spus, o haină bărbătească de lînă, pîine și apă, și să-mi aduci și lînă ca să lucrez cu mîinile mele. Adu pe femeia ta aici, că ea mă va îmbrăca în haina cea bărbătească și-mi va porunci cum să lucrez, iar Domnul Dumnezeul meu să fie cu tine în toate zilele vieții tale și să-ți dea din acest veac și în cel ce va să vie, daruri, milă și iertare de păcate".

Corăbierul a zis către dînsa: "Pe toate cîte îmi poruncești mie, eu le voi face, numai tu întărește-te și Dumnezeu va împlini dorința ta". Acestea zicîndu-le, a plecat corăbierul și s-a întors acasă. După două zile, luînd pe femeia sa și toate cele poruncite de fecioară, a venit la dînsa. Apoi, ieșind din corăbioară, femeia s-a suit pe piatră și s-au sărutat amîndouă. După aceea, mergînd femeia, a luat cu bărbatul său toate cele de pe corabie, iar fecioara a rugat pe bărbat să se depărteze puțin, pînă ce se va îmbrăca în haina cea bărbătească și s-a rugat, zicînd: "Doamne Dumnezeule, Cel ce ai ascultat pe toți sfinții tăi din veac, ascultă-mă și pe mine păcătoasa și săvîrșește în acest loc și în acest chip bărbătesc alegerea mea, fără de poticnire. Păzește-mi sufletul, întărește-mi inima și puternic să faci trupul meu și-mi povățuiește sufletul meu spre bună plăcerea Ta, iar celor ce-mi slujesc dă-le plata cea veșnică, că bine ești cuvîntat în veci. Amin". După aceasta, a zis femeii: "Rogu-mă ție, femeie, cînd îmi veți aduce pîine și apă să-mi aduceți și lînă, ca în zadar să nu mănînc pîinea voastră, iar hainele mele să le iei tu întru pomenirea smereniei mele!" Acestea zicînd, i-a eliberat cu pace. Într-acea lună a venit la dînsa iarăși acea femeie cu bărbatul său și i-a adus hrană. Iar fericita fecioară se veselea și lăuda pe Dumnezeu pentru o viață ca aceea, făcînd 12 rugăciuni pe zi, iar noaptea 24; hrana ei era o bucată de pîine la două zile. Astfel, Domnul, întărind-o și păzind-o, și-a săvîrșit bine alegerea vieții sale. Cînd s-a suit pe piatră avea 25 de ani, iar pe piatră a viețuit șase ani. După aceasta, cu două luni înaintea venirii corăbierului și a femeii sale, și-a dat sufletul în mîinile Domnului. Numele ei era Fotinia.

Trecînd două luni după sfîrșitul acestei Sfinte fecioare Fotinia, a venit corăbierul cu femeia sa și a găsit-o moartă, avînd mîinile așezate în semnul crucii, gura bine strînsă, ochii închiși și fața luminoasă, ca și cum dormea. Apoi s-a închinat sfîntului ei trup și, luîndu-l ca pe o frumoasă floare de dimineață, l-au pus în corabie și a plutit spre cetatea Cezareei din Palestina. Apoi s-au descoperit în vedenie corăbierului toate cele despre această sfîntă fecioară și, mergînd la episcopul Cezareei, i-a spus despre viața ei îmbunătățită. Atunci episcopul, cu tot clerul, a îngropat-o cu cinste la loc sfînt, cu psalmi și cu cîntări, cu lumînări și cu tămîieri, slăvind pe Iisus Hristos, Domnul nostru, Căruia I se cuvine cinstea și slava împreună cu Tatăl și cu Sfîntul Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.


La începutul paginii | Viețile Sfinților pe luna februarie

Home | Vietile Sfintilor | Calendar | Predici ale Parintelui Cleopa | Acatistier | Links | Cauta in site

Copyright © 1999-2016 Pagini Ortodoxe Românesti. Toate drepturile rezervate.