Home | Vietile Sfintilor | Calendar | Predici ale Parintelui Cleopa | Acatistier | Links | Cauta in site

Cuvînt la înmormîntarea Sfîntului și Marelui Meletie, Arhiepiscopul Antiohiei celei Mari
(12 februarie)
(Tradus din elinește)

Versiune fara diacritice | Viețile Sfinților pe luna februarie


A sporit numărul apostolilor cu acest nou apostol, cel împreună hotărît ca să fie cu ei. Căci au chemat sfinții la dînșii pe cel de un obicei cu dînșii, pe nevoitorul, pe încununatul, pe cel curat cu sufletul și propovăduitorul cuvîntului. Meletie, părintele nostru, este fericit pentru sălășluirea cu apostolii și pentru ducerea sa către Hristos. Dar noi nu putem ferici, după cum se cade, pe părintele nostru, fiind în stare de orfani fără de vreme. Sfîntul Meletie dorea mai bine să fie împreună cu Hristos, iar nouă ne este greu și cumplit a ne despărți de părinteasca lui părtinire, căci acum ar fi vreme de sfătuire, dar sfătuitorul tace. Războiul ne-a înconjurat, războiul ereticilor, dar voievodul nu este. Bolește trupul cel de obște al Bisericii, dar pe doctor nu-l aflăm. Vedeți, deci, în ce fel de vreme ne aflăm noi.

Am fi voit, de ar fi fost cumva cu putință, ca, întărindu-mi a mea neputință, să mă ridic la măsura primejdiei, să scot glas după mărirea durerii, precum au făcut vitejii aceștia care se tînguiesc cu mare glas după părintele lor. Dar cum voi sili limba spre grăirea cuvîntului, ea care este ferecată cu niște obezi grele? Cum voi deschide gura mea, care este ținută cu negrăirea? Cum voi scoate glasul meu, care în dureri este alunecat? Cum voi privi în sus cu ochii sufletului, fiind acoperit cu negura primejdiei? Cine, desfăcîndu-mi adîncul acesta și întunecatul nor al mîhnirii, îmi va arăta iarăși raza păcii?

O! ce întunecare, care nu mai nădăjduiește în răsărirea luminătorului. Mai înainte dănțuiam ca la nuntă, iar acum jalnic suspinăm. Atunci cîntam ca de nuntă, iar acum de îngropare. Aduceți-vă aminte cînd pentru nunta cea duhovnicească v-am ospătat pe voi, aducînd în casa bunului mire pe fecioară, și darurile de fecioară ale cuvîntului, după puterea noastră i le-am adus, veselindu-se și înveselindu-ne. Iar acum ni s-a întors bucuria în plîngere și îmbrăcămintea veseliei ca un sac s-a făcut. Oare, se cădea în tăcere a încuia durerea de vreme ce s-a ridicat de la noi bunul mire? Plini de bunătăți am venit la voi, iar acum goi și săraci ne întoarcem. Dreaptă aveam făclia care cu multă lumină strălucea, iar acum stinsă o ducem înapoi. Avem comoara cea mare în vas de lut, dar acum comoara s-a făcut nevăzută și vasul cel de lut se întoarce, deșert de bogăție, la Cel ce ni l-a dat.

O! ce înecare de corabie! Cum în mijlocul limanului nădejdii noastre s-a spart corabia! Cum corabia cea încărcată cu nenumărate bogății, cufundîndu-se cu povara, ne-a lăsat goi pe noi care eram bogați! Unde este cîrma cea întemeiată a sufletelor noastre, prin care întreitele valuri eretice fără de părtinire le despicam? Unde este ancora cea nestrămutată, prin care cu toată întemeierea ne odihnim noi, cei obosiți? Unde este cîrmaciul cel bun, care îndrepta corabia către limanul cel de sus? Împrumutați-ne fraților, împrumutați-ne lacrimi cu milostivire, căci atunci cînd voi vă veseleați și noi ne-am împărtășit de veselia voastră. Deci, dați-ne această schimbare, a ne bucura cu cei ce se bucură și a plînge cu cei ce plîng.

Cîndva poporul cel străin a lăcrimat pentru patriarhul Iacov, cînd fiii mutau pe tatăl lor din Egipt și au jelit 40 de zile și tot atîtea nopți. De obște erau atunci lacrimile celor străini și ale celor de casă, de obște facă-se și acum, fiindcă și durerea este de obște. Patriarhii aceștia toți sînt fiii lui Iacov al nostru, nici unul nu este din mamă străină și neadevărată. Ați auzit nu demult de Efrem și de Manase, ce fel și cîte a povestit despre părintele nostru Meletie, încît minunile covîrșesc cuvîntul. Dați-mi și mie voie să zic ceva despre aceasta.

Cred că voi cunoașteți cine este bărbatul acesta de neam bun, odraslă din cei de la răsăritul soarelui, fără de prihană, drept, adevărat, de Dumnezeu cinstitor, depărtîndu-se de la tot lucrul rău.

Socotesc că nu va pizmui marele Iov, în mărturiile despre dînsul, ca și următorul său, Meletie, să se împodobească bine. Însă, zavistia, care vede pe toate cele bune, a văzut și binele nostru cu ochi răi. Și cel ce umblă în lume și printre noi, a mers pe urma necazului. Dar nu a pierdut cirezi de boi, nici turme de oi. Nu în acestea ne este vătămarea, nici prin asini și cămile nu i s-a făcut paguba. Nici cu răni în părțile trupului n-a fost vătămat, ci însuși capul ni l-a răpit, și împreună cu capul s-au dus și simțirile noastre cele cinstite. Nu mai este ochiul care vede cele cerești, nici auzul care aude dumnezeiescul glas, nici limba aceea curată care spunea adevărul. Unde este alinarea cea dulce a ochilor? Unde este zîmbirea cea strălucită din buze? Unde este dreptatea cea veselă prin care binecuvîntarea gurii și degetele împreună le unea? Mi-e jale de tine, o, Biserică! Către tine grăiesc, o! cetate a lui Antioh. Mi-e jale de tine, pentru grabnica ta schimbare. Cum te-ai lipsit de o așa frumusețe? Cum te-ai jefuit de o așa podoabă? Cum fără de veste ți s-a ofilit floarea? Cu adevărat s-a uscat iarba și floarea a căzut! Ce ochi cu privire rea au năvălit asupra Bisericii?

A lipsit izvorul, s-a uscat rîul și iarăși apa în sînge s-a prefăcut. O! ce durere se vestește Bisericii Antiohiei! Cine va spune fiilor că au rămas sărmani? Cine va vesti miresei că a rămas văduvă? O! ce pagubă mare! Chivot era, o! fraților, omul lui Dumnezeu, chivot care cuprindea în sine tainele cele dumnezeiești, acolo era năstrapa cea de aur, plină de mană dumnezeiască, plină de hrană cerească. Întru acela, însă, erau tainele Testamentului scrise pe tablele inimii, cu Duhul lui Dumnezeu celui viu, nu cu cerneală, căci nici o gîndire întunecată și neagră nu era întru curățenia inimii sale. În chivotul acela erau stîlpii, temeliile, coroanele, cădelnița, luminătorul, curățitorul și catapetezmele. Întru acela era toiagul preoției, care a odrăslit, și orice știm că avea chivotul legii, toate se cuprindeau în sufletul bărbatului acestuia. Acolo erau giulgiuri curate și țesăturile cele din mătăsuri, acolo îndestulare de miruri și de aromate.

O! ce fel de glas s-a auzit iarăși în Roma! Rahila, plîngîndu-și, nu pe fiii săi, ci pe bărbatul său și neprimind mîngîiere. Nu vă ispitiți a o mîngîia, căci greu se jeluiește văduva. Lăsați-o să simtă paguba, căci de mai înainte s-a obișnuit cu nevoințele pătimitorului, a suferi singurătatea. Desigur că vă aduceți aminte în ce chip cuvîntul cel mai înainte a povestit nouă luptele bărbatului pentru Preasfînta Treime, iar în numărul luptelor este cinstirea în trei năvăliri de ispite. Ați auzit urmarea durerilor, cum a fost în cele dintîi, cum în cele din mijloc și cum în cele de pe urmă.

Cînd a văzut întîi Biserica pe bărbatul acesta, a văzut cu adevărat o față dumnezeiască, a văzut izvorînd dragostea, a văzut hotarul cel nesfîrșit și desăvîrșit al smeritei cugetări despre care nu se poate cugeta mai mult. A văzut blîndețea lui David, priceperea lui Solomon, bunătatea lui Moise, păzirea cea cu dinadinsul a lui Samuil, întreaga înțelepciune a lui Daniil, fiind ca marele Ilie întru rîvna credinței, ca Ion cel drept întru nestricăciunea trupului și ca Pavel întru necovîrșita dragoste. A văzut adunare de atîtea bunătăți într-un suflet, căci s-a pătruns cu fericitul dor, iubindu-l cu curată inimă pe Mirele său. Dar mai înainte de a-și potoli dorul, Biserica, cu dragoste arzînd, a fost lăsată singură, chemînd ispitele pe pătimitorul către nevoințe. Acela pătimea nevoile pentru buna credință, iar Biserica răbda în tăcere a sa întreagă înțelepciune.

A trecut vreme multă la mijloc și oarecare desfrînare se ispitea a se atinge de cămara cea neîntinată. Însă mireasa Domnului nu s-a întinat. Apoi a doua oară și a treia oară asemenea, pînă cînd Domnul, desfăcînd întunericul cel eretic și aducînd raza păcii, a dat odihna spre a se liniști după osteneala cea lungă. Dar după ce s-au văzut unii cu alții și s-a înnoit întreaga înțelepciune și dulcețile cele duhovnicești, iarăși s-a aprins dorul. Deci au venit, ca niște mirese, să vă împodobească și n-au greșit prin a lor sîrguință. A pus peste buna însoțire cununile binecuvîntării, a urmat pe stăpînul, precum Domnul în Cana Galileii, așa și aici următorul lui Hristos. Pentru că vasele cele iudaice, care erau pline de apă eretică, le-au umplut de vin nestricat, cu puterea credinței. De multe ori a pus înaintea voastră ospăț cuvîntător, cînd el binecuvînta și povățuia, iar bunii săi ucenici slujeau popoarelor împărțind cuvîntul; și noi ne veselim, făcînd slava neamului vostru și a noastră.

O! cît de frumoasă povestire! Cît de fericit lucru era, ca să înceteze cuvîntul! Dar după acestea chemați plîngătoare, zice Ieremia, că nu este cu putință altfel să se potolească inima cea arsă de durere, fără numai cu suspinuri și cu lacrimi. Atunci se mîngîia prin nădejdea întoarcerii, iar acum cu cea mai de pe urmă despărțire, că s-a dus de la noi. Prăpastia mare dintre dînsul și Biserică s-a întărit. El adică se odihnește în sînul lui Avraam, iar acela care ar putea aduce o picătură de apă, ca să răcorească limba celor ce se chinuiesc, nu este. S-a dus frumusețea, a tăcut glasul cel dulce, s-au închis buzele, a zburat de la noi darul și buna norocire s-a făcut poveste. Ilie a mîhnit oarecînd pe poporul evreu, cînd a zburat de pe pămînt spre Dumnezeu. Dar îl mîngîia Elisei, împodobindu-se cu cojocul dascălului său. Acum, rana este mai presus de tămăduire. Căci și Ilie s-a înălțat și nici Elisei nu ni s-a lăsat. Ați auzit de plîngerile cele jalnice ale lui Ieremia pe care le grăia cînd se pustiise cetatea Ierusalimului. El zice încă și aceasta: Căile Sionului plîng. Acestea s-au auzit atunci, iar acum s-au împlinit. Cînd se va vesti peste tot durerea, atunci se vor umple căile de plîngători și se vor îndurera cei ce se pășteau de dînsul, glasul ninivitenilor urmîndu-l. Dar mai vîrtos decît aceea, se vor chinui mai cu durere; căci plînsul acelora a încetat, iar acestora nici o dezlegare de rele nu se nădăjduiește.

Știu și un alt glas al lui Ieremia, care este numărat în cărțile psalmilor, pe care l-a grăit pentru robia lui Isreel. Iată cum zice cuvîntul: Căci în sălcii am atîrnat harpele noastre! Chiar a mea este cîntarea aceasta. Căci dacă voi vedea tulburarea eretică, pe acestea le socot că sînt curgerile babilonești, lîngă care șezînd, plîngem; căci nu mai avem pe acelea care să ne treacă printr-acestea. Prin sălcii și harpele noastre să le închipuim atîrnate. Căci cu adevărat în sălcii este viața și cum salcia este copac neroditor, tot așa și rodul vostru cel dulce al vieții s-a scuturat. Deci, sălcii neroditoare ne-am făcut, spînzurînd în ele organele dragostei deșarte și nemișcate. De te voi uita pe tine, Ierusalime, - zice psalmul - uitată să fie dreapta mea. Dați-mi voie și mie să schimb cele scrise, căci nu noi am uitat dreapta, ci dreapta noastră s-a uitat și limba, de gîtlej lipindu-se, a oprit graiurile glasurilor. De aceea, nici noi glasul cel dulce nu-l mai auzim.

Dar ștergeți-mi lacrimile, căci mă simt mai presus de durere. Nu s-a luat de la noi mirele, ci stă în mijlocul nostru, deși noi nu-l vedem. În cele neintrate se află arhiereul, el stă în cele mai dinlăuntru ale catapetesmei, unde a intrat înainte pentru noi, Hristos. S-a lăsat catapeteasma templului. Nu mai slujește prin închipuire și umbră cele cerești, ci privește la însăși icoana lucrurilor. Nu mai vorbește cu Dumnezeu prin oglindă și prin ghicitură, ci față către față. Și mijlocește pentru noi și pentru neștiințele poporului. A lepădat hainele cele de piele, căci nici nu mai au trebuință cei ce petrec în rai de niște haine ca acestea. Căci el are îmbrăcămintea cu care s-a împodobit prin curăția vieții sale. Cinstită este înaintea Domnului moartea unuia ca acesta. Iar, mai vîrtos, nu este moarte, ci rupere a legăturilor. Căci zice: rupt-ai legăturile mele. S-a dezlegat Simeon și s-a liberat din legăturile trupului. Cursa s-a zdrobit și pasărea a zburat. A părăsit Egiptul, adică viața aceasta materială. A trecut, nu marea cea Roșie, ci pe cea neagră, a vieții. A intrat în pămîntul făgăduinței și-a dezlegat încălțămintele sufletului, ca să pășească cu curată gîndire a minții pe sfîntul pămînt, de unde vede pe Dumnezeu.

Această mîngîiere avînd-o, fraților, voi ce mutați oasele lui Iosif în pămîntul binecuvîntării, ascultați pe Pavel care vă poruncește: Nu vă întristați ca și ceilalți care n-au nădejde. Spuneți poporului celui de acolo și povestiți cele bune. Mîngîiați-vă unii pe alții cu cuvintele acestea.

Solomon vindecă întristarea noastră, căci poruncește ca celor din nevoi să li se dea vin. Dați, dar, vinul vostru celor întristați, nu pe cel aducător de beție, care e vrăjmașul minții și stricătorul trupului, ci pe cel ce veselește inima, pe care proorocul ni l-a arătat, zicînd: Vinul veselește inima omului. Deci cu mai îndestulate pahare primiți cuvîntul cel duhovnicesc, ca și nouă, iarăși, întru veselie și întru bucurie să ni se întoarcă plînsul. Cu darul Unuia născut, Fiul lui Dumnezeu, prin Care se cuvine slava lui Dumnezeu și Tatălui în vecii vecilor. Amin.


La începutul paginii | Viețile Sfinților pe luna februarie

Home | Vietile Sfintilor | Calendar | Predici ale Parintelui Cleopa | Acatistier | Links | Cauta in site

Copyright © 1999-2021 Pagini Ortodoxe Românesti. Toate drepturile rezervate.