Home | Vietile Sfintilor | Calendar | Predici ale Parintelui Cleopa | Acatistier | Links | Cauta in site

Cuviosul Părintele nostru Vendemian, cel ce a pustnicit în muntele Sfîntului Avxentie
(1 februarie)
(Tradus din grecește)

Versiune fara diacritice | Viețile Sfinților pe luna februarie


Acest sfînt s-a născut în Misia cea mare, ce era în timpurile vechi cinstită de elini, care erau niște nebuni și niște nerecunoscători. Acum este pretutindeni cinstită pentru credința, iubirea de Hristos și îmbunătățita petrecere a locuitorilor ei, a căror veste pentru faptele cele bune a ajuns pînă în Britania, Italia și pînă la stîlpii lui Iraclie (strîmtoarea Gibraltar).

Apoi, ca să arate că și din partea de răsărit este aceeași bunăvestire, a odrăslit și pe bunul Vendemian, care a dorit atîta necîștigare, încă din tinerețe, încît n-a agonisit nicidecum aur, argint sau aramă la brîul său, ci umbla cu o haină, fără alt veșmînt și neîncălțat. Nici traistă nu purta pentru pîine, după stăpîneasca poruncă cea dată către Apostoli. Precum era trupul dezgolit, așa a golit și sufletul de toate patimile și cugetele pămîntești, că nu gîndea nici la cinste, nici la bogăția vremelnică; nu gîndea la înălțimea neamului său și la cinste, nici la banii cei mulți și lucrurile cele mișcătoare și nemișcătoare, ci le-a urît pe toate ca pe niște gunoaie, și pe Însuși Dumnezeu l-a dorit. Apoi dorea de mic să găsească loc liniștit și netulburat, ca să vorbească cu doritul Hristos, rugîndu-se. Din pricina aceasta, a fugit din patria lui și s-a dus la Constantinopol, pentru ca să afle un oarecare monah îmbunătățit, care să-l călugărească.

Căutînd dintr-un loc înalt al cetății, a văzut un munte departe de acolo, înalt și mai presus decît alții. Și întrebînd pe cineva cum se numea acel munte, i-au spus că-i zice muntele lui Avxentie, în care era un om sfînt, care pustnicea acolo, deasupra, de mulți ani. Muntele acela era foarte aspru și cu vîrf înalt, lipsit de toate cele de mîncare; ci numai pietre și lemne multe erau acolo. Deci, pentru cele trupești era cît se poate de amar și nefolositor, iar pentru suflet era loc priincios de mîntuire; căci cele obositoare și amare ale trupului dau sufletului dezmierdare și îndulcire, precum zice fericitul apostol: Cînd sîntem neputincioși cu trupul, atunci cu sufletul sîntem sănătoși.

Deci, cît a auzit tînărul că era muntele strîmtorat și lipsit de orice mîngîiere trupească, s-a bucurat și s-a veselit că a aflat loc după sufletul lui. Atunci a alergat cu osîrdie către dînsul, precum aleargă către izvor cerbul cel însetat. Ajungînd la Sfîntul Avxentie, a căzut la picioarele lui, rugîndu-se cu lacrimi să-l tundă monah, în taină, ca să nu afle rudele și să-l împiedice. Marele Avxentie, văzînd nemărginita rîvnă a tînărului, a înțeles dragostea cea fierbinte ce avea către Dumnezeu. Drept aceea, nicidecum nu s-a lenevit, nici s-a îndoit de el, cunoscînd, cu ochiul cel prevăzător, viața cea viitoare a tînărului. Mai întîi l-a învățat destul și l-a sfătuit, apoi l-a tuns monah. Tînărul atît de mult a sporit în ascultare și în celelalte fapte bune, încît a dat în fiecare zi rodul său, ca un pom bun care este sădit lîngă apă.

După puțin timp a adormit marele Avxentie, lăsînd pe fericitul Vendemian moștenitor al faptei sale bune și pildă a pust-niciei, care a zidit singur o chilie foarte mică, mai jos decît chilia bătrînului, în care a stat cinci ani, avînd mintea totdeauna înălțată către cele cerești, și mai înainte văzînd în odihnă petrecerea îngerilor, pe care se sîrguia să-i urmeze pe cît putea, cu nevoința marii pustnicii.

Dar fiindcă locul acela era foarte vătămător și strîmtorat, cuviosul se chinuia foarte mult. Era foarte slăbit de asprimea locului și de multa postire. Drept aceea, văzînd Tatăl cel de obște și Stăpînul nostru, Iisus Hristos, pe robul Său într-atîta strîmtorare și în pustnicie peste măsură, a venit de față să-l cerceteze. Arătîndu-se lui, i-a poruncit să se suie la locul fericitului Avxentie, ca să rămîie acolo pînă la sfîrșitul vieții sale și să urmeze nevoința bătrînului, dar nu mai multă, pentru neputința firii sale.

Acestea a poruncit Stăpînul nostru, pentru două pricini: întîi, să nu rămîie locul lui Avxentie nepomenit (nefiind nimeni acolo), și al doilea, pentru ca să nu se chinuiască mai mult iubitul Său cu strîmtorarea cea de jos, și să moară devreme. Deci, s-a suit în vîrful muntelui, unde se nevoia, sîrguindu-se în cîntarea de psalmi și la slujba sa. Dar vicleanul și urîtorul de bine, diavolul, nesuferind să vadă acest fel de luminător al lumii prea strălucit, ca să lumineze tot pămîntul cu strălucirea și cu petrecerea sa, cu care a scos pe mulți de la pieire, a adunat într-o noapte pe toți slujitorii săi, adică pe ceilalți diavoli, care s-au prefăcut în chip de vulturi, îngeri și corbi. Iar cînd cuviosul se ruga, strigau blestemații aceia ca să tulbure liniștea lui și nu-l lăsau să se roage; însă cu cît ei zgîriau ușile și pereții cu unghiile lor, strigînd tare, cu atîta cînta mai tare și cu mai mare glas, în ciuda lor, încît i-a făcut de au fugit, neputînd să calce în bolduri și să scrie în mare, după cuvintele Scripturii.

Să lăsăm acum cele despre pustnicia și petrecerea lui cea mai presus de om și să spunem ceva și despre darurile ce avea, de a prooroci cele ce aveau să fie; căci pagubă este celor iubitori de fapte bune, de vor tăcea.

Sfîntul avea vreo cîțiva ucenici și împreună lucrători și într-o vreme nu avea pîine nicidecum. Pentru aceea s-a întristat foarte mult, neștiind cum vor călători. De aceea, cîrteau împotriva bătrînului precum altă dată israeltenii au cîrtit împotriva lui Moise, ca niște nemulțumitori. Bătrînul văzînd pe tineri răbdînd de foame l-a durut inima și a zis către ucenicul său: "Pogoară-te din munte, să întîmpini pe omul care ne aduce pîini ca să mîncăm spre îndestulare". Atunci fratele, de bucurie, a uitat foamea sa cea mare și, pogorîndu-se repede, a aflat un om care aducea mai multe pîini. Pe acesta l-a suit la mănăstire și l-a dus către cuviosul, apoi a scos pîinile și le-a dus la cei flămînzi, împărțind la toți și zicînd: "Luați, mîncați și mulțumiți stăpînului, care ne hrănește pe noi nemulțumitorii, ca un suferitor de rele". Iar ei au mîncat și s-au plecat dascălului.

A doua minune a urmat celei dintîi: "Într-o vreme nu avea untdelemn biserica nicidecum. Pentru aceea, eclesiarhul a lăsat candelele nespălate. Și întrebîndu-l cuviosul pentru ce nu poartă grijă de slujba sa, să spele vasele, precum se cuvenea, de vreme ce era ziua Sîmbetei, acela a răspuns: "Fiindcă nu este nicidecum unt-delemn, n-a fost trebuință să se spele candelele în zadar și fără de vreme". Atunci îi zise cuviosul: "Tu fă cu sîrguință slujba ta și Domnul ne va dărui cele trebuincioase". Astfel a zis; dar văzînd că acei ce slujeau nu au osîrdia să facă cele poruncite, a ocărît prege-tarea lor și necredința către Stăpînul. Iar ei, în urmă, pregătind candela și împodobindu-le pe toate cum se cuvenea, au zis atunci către dînsul: "Iată, părinte, focul și candela gata; dar unde este untdelemnul?" El a răspuns, zicînd: "Domnul nostru ne va trimite și untdelemn, ca un milostiv." Deci, cu cuvîntul s-a făcut și lucrul, căci a venit în ceasul acela un om necunoscut, pe care altădată nu l-au mai văzut, cu femeia și copiii săi, ca să-i binecuvînteze sfîntul și au adus un dobitoc încărcat cu untdelemn. Binecuvîntîndu-i fericitul și învățîndu-i cele spre folosul sufletesc, i-a liberat în pace. Iar pe ucenici i-a învățat să nu se îngrijească pentru lucrurile cele trebuincioase, ci să aibă totdeauna nădejdea lor spre Dumnezeu.

Dar nu numai darul proorociei îl avea cuviosul, ci și pe bolnavi îi vindeca în dar și mai ales pe cei idropici și pe cei ce erau bolnavi de splină. Pe scurt, a săvîrșit atîtea minuni, încît este cu neputință să le descriu pe larg. Din acestea puține ce am spus, să cunoască fiecare și pe celelalte. Iar noi să venim la fericita lui mutare, ca să dăm sfîrșit povestirii. Fiindcă pe pămînt era născut ca un om, de aceea era nevoit să-și dea datoria, după cele pămîntești, potrivit cuvintelor: Pămînt ești și în pămînt te vei întoarce. Deci, bolind puține zile, a sfătuit pe ucenici și i-au întărit pe temelia credinței, căci pe lîngă alte fapte bune ale sale, avea și cuvîntul înțelepciunii, din darul Sfîntului Duh. Învățîndu-i pe dînșii să aibă dragoste unii cu alții, și mai ales milostenie către cei lipsiți și scăpătați, s-a închis în chilia sa, închizînd fereastra.

Ucenicii lui, care erau atunci mulți adunați, pentru rîvna și urmarea lui, s-au mirat, căci altă dată n-a mai făcut așa, să se închidă atîtea zile, ci petrecea cu dînșii, învățîndu-i dumnezeieștile porunci. Deci, oricare încercau să rupă scîndurile, să vadă ce s-a făcut dascălul lor. Dar ceilalți nu-i lăsau, crezînd că nu cumva se îndeletnicește în vreo lucrare sau în rugăciune și-l vor tulbura". Prelungindu-se vremea mai mult, îl strigau încetișor fiii lui, zicînd: "Pentru ce, părinte, nu ne arăți luminata ta față și să ne spui, după obicei, cuvinte curgătoare de miere? Nu știi că prin frumusețea feței și cu podoaba cuvintelor tale, - după David, - ne încingem cu putere și sîntem legați cu părinteasca ta dragoste mai mult decît iedera pe copac? Nu știi că rămînem întunecați cînd nu te vedem pe tine, ochiul nostru cel prea luminos? Deschide-ne ușa milei tale, grăiește urechilor noastre, întărește pe piatră picioarele noastre și îndreptează pașii iubiților tăi".

Acestea și altele asemenea zicînd, vărsau lacrimi, dar nici-decum nu se auzea glas de la părintele. Aceasta mai mult i-a tulburat și se tînguiau nemîngîiați, temîndu-se că nu cumva s-a sfîrșit. Pentru aceea au fost siliți să deschidă fereastra și, intrînd în peșteră, l-au aflat pe dînsul, - o! minunată vedere -, îngenunchiat și mort, ca și cum se ruga.

A făcut patruzeci și doi de ani în acea peșteră de sus. După ce l-au plîns din destul, au pregătit cele de îngropare și i-au făcut mormîntul în același loc, în care a săvîrșit minunatele nevoințe și ca o albină a lui Hristos, iubitoare de lucru, a adunat cu sîrguință mierea pustniciei. Atunci au venit la îngroparea lui puțini monahi din locurile cele dimprejur, căci era omăt mare pretutindeni, și mai ales pe vîrfurile munților, fiindcă era întîia zi a lunii Februarie. Pentru aceasta nu s-au adunat mulți la îngroparea lui. Însă cîți s-au aflat, au săvîrșit cîte se cădeau cu sîrguință și l-au îngropat cu cinste și cu evlavie precum se cuvenea, întru slava Tatălui, a Fiului, și a Sfîntului Duh, în veci. Amin.


La începutul paginii | Viețile Sfinților pe luna februarie

Home | Vietile Sfintilor | Calendar | Predici ale Parintelui Cleopa | Acatistier | Links | Cauta in site

Copyright © 1999-2016 Pagini Ortodoxe Românesti. Toate drepturile rezervate.