Home | Vietile Sfintilor | Calendar | Predici ale Parintelui Cleopa | Acatistier | Links | Cauta in site


Pătimirea celor douăzeci de mii de Mucenici arși în biserica din Nicomidia
(28 decembrie)

Viețile Sfinților pe luna decembrie


Maximian, avînd al doilea an la împărăție și pregătindu-se prigoana cea cumplită împotriva creștinilor, sfînta credință în Hristos înflorea, cum înfloresc primăvara multe flori; iar rîndunelele și privighetorile duhovnicești, păstorii și învățătorii Bisericii, cîntau dogmele dreptei-credințe. Între aceștia, cel mai împodobit cu cuvîntul și cu viața, a fost Sfîntul Chiril, episcopul Bisericii Nicomidiei, care împodobea eparhia sa cu faptele bune, mai mult decît cu vrednicia arhieriei lui; cu a cărui propovăduire lățindu-se dreapta-credință creștinească, ajunsese pînă și la palatul împărătesc, viețuind în acel timp Maximian în Nicomidia.

Atunci începuse mulțime din slugile cele mai apropiate ale împăratului a se întoarce de la idoli și a veni la Hristos Dumnezeu. De acest lucru înștiințîndu-se Maximian, plănuia ca îndată să ridice prigoană asupra Bisericii lui Hristos, dar îi stătea înainte un război ce îl avea contra barbarilor. De aceia a voit ca mai întîi să meargă împotriva vrăjmașilor din afară și să-i biruiască, apoi să ridice război și înăuntru, nu asupra vrăjmașilor, ci asupra casnicilor și ajutătorilor împărăției, adică asupra creștinilor, care cu rugăciune și cu credință dreaptă întăreau patria.

Ieșind el din Nicomidia la război, împotriva etiopienilor, mai mult strălucea lumina sfintei credințe, luminînd pe cei necredincioși și numărul oștilor lui Hristos se înmulțea și se pregătea pentru nevoința ce avea să vină.

În acea vreme era o fecioară foarte frumoasă, care fusese crescută în palatul împărătesc, cu numele Doamna, pe care o dăduse împăratul necuraților zei, pentru paza fecioriei și o făcuse cea dintîi preoteasă a idolilor din palatul său. Acelei fecioare, după purtarea de grijă a lui Dumnezeu, i-a intrat în mîini cartea Faptelor Sfinților Apostoli și Epistolele Sfîntului Apostol Pavel, pe care citindu-le, a început a se lumina cu sufletul. Deci, se bucura că a aflat atîta visterie duhovnicească și se minuna de credința cea tare a credincioșilor creștini întru unul Dumnezeu; dar se mîhnea cu sufletul că a petrecut atîta vreme în întunericul necunoștinței și în noaptea rătăcirii.

Dorind cu desăvîrșire să cunoască dreapta-credință și cu aceea să se facă părtașă, a chemat îndată pe una din fetele alese, care era fecioară creștină, și de ea fiind povățuită, s-a dus noaptea la Sfîntul episcop Chiril, neștiind nimeni. Iar el, învățînd-o multe din dumnezeiasca Scriptură și însemnînd-o cu semnul crucii, a încredințat-o unui diacon sfînt, cu numele Agapie, ca prin povățuirea lui să se pregătească cu post și cu rugăciune pentru Botez. Dar ea, toate cele poruncite le săvîrșea în taină; și nimeni nu știa de aceasta, decît numai un famen, care era asemenea cu ea în obiceiurile cele bune, cu numele Indis, și care s-a apropiat de sfînta credință împreună cu Doamna și se pregătea pentru Botez.

Sfîrșindu-se vremea cea rînduită de episcop, au fost botezați Doamna și Indis. Astfel fecioara, după nașterea sa cea trupească, degrabă s-a născut în cea duhovnicească, căci nu avea mai mult decît paisprezece ani de la nașterea sa. Întorcîndu-se în palat cu nimic nu se îndeletnicea, decît numai în rugăciuni, în post și în citirea dumnezeieștii Scripturi. Odată, citind Faptele Apostolilor, a ajuns la locul unde este scris: Că cei ce aveau moșii sau case, vînzîndu-le aduceau prețul celor vîndute și-l puneau la picioarele Apostolilor. Deci, a gîndit și Sfînta Doamna, să facă același lucru, adunînd toate ale sale ce avea. Aur, argint, pietre scumpe și mărgăritare, haine de mare preț și toată podoaba feciorească, le-a dus în taină la părintele său duhovnicesc, Sfîntul Chiril și, punîndu-le înaintea picioarelor lui, ca înaintea picioarelor apostolești, îl rugă ca să le împartă cu mîinile sale celor ce le trebuiesc, care lucru s-a și făcut.

După aceasta, Sfîntul Chiril a murit, iar Sfînta Doamna punînd toate învățăturile sale în inima sa, ziua și noaptea se sîrguia a plăcea Domnului, slujîndu-I cu osîrdie împreună cu cel de un gînd al său duhovnicesc frate, Indis, famenul, cu care împreună s-a născut din apă și din Duh. Deci postea în toate zilele pînă seara, învățîndu-se în Legea Domnului, iar seara tîrziu, masa lor era pîine uscată și apă. Iar cu bucatele cele rînduite de la împărat ce li se dădea lor în toate zilele, săturau pîntecele flămînzilor, căci pe toate le împărțeau săracilor în ascuns.

O viață ca aceasta cu plăcere de Dumnezeu avînd ei, nu a fost cu putință a se tăinui, ca și cetatea ce stă în vîrful muntelui; deși în tot chipul se tăinuiau. Dar, precum se arată făclia sub obroc și comoara cea aflată în țarină, astfel s-a arătat și dreapta lor credință, Dumnezeu voind astfel, ca această sfîntă doime să fie pildă credincioșilor, iar necredincioșilor spre rușinare. Pentru că s-a înștiințat despre postirea lor din toate zilele, cel mai mare peste toate palatele, adică începătorul eunucilor și cel mai mare peste bucatele împărătești și în loc ca el să se minuneze de o asprime ca aceea a vieții lor, mai mult s-a pornit spre tiranie și-i bătea pe dînșii silindu-i să spună unde duc bucatele ce li se dădeau. Ei tăi-nuind fapta cea bună, nevrînd nicidecum a spune, s-a apropiat un famen, păgîn și de neam pers, și a început a spune acelui ispravnic fapta lor cea bună, ca pe o facere de rău, spunînd cu defăimare și cu clevetire, că viețuiesc blînzi și curați, se înfrînează de bucatele ce li se dau, le împart potrivnicilor împărătești adică creștinilor celor săraci. "Dacă voiești, zicea el, să știi cu adevărat, apoi deschide cămările lor și vei cunoaște că nu sînt minciuni cele grăite de mine".

Mai marele eunucilor și ispravnicul palatelor împărătești, luînd cheia de la dînșii, s-a dus în locuințele și cămările lor și, deschizîndu-le, le-au aflat pe toate deșarte. Înăuntru nu era decît numai cinstita cruce, cartea Sfinților Apostoli, două rogojini pe pămînt, un vas de lut și o făclie, cum și un alt vas mic de lemn, în care erau Prea Curatele Taine. Ispravnicul îi întreabă: "Unde sînt, aurul, hainele de preț, precum și alte lucruri prea minunate și scumpe?" Ei, însă, nerăspunzînd nimic, iarăși îi munciră și nimic nu folosiră. Apoi au poruncit să-i închidă, pînă ce vor vesti despre dînșii împăratului. Fecioara, fiind dusă la închisoare, a luat cu ea cartea Sfinților Apostoli și a ascuns-o în hainele sale, pentru că era mică. Asemenea și Indis a luat văsciorul cel mic cu dumnezeieștile Taine și fiind închiși, au fost torturați cu foamea și cu setea multă vreme, căci astfel a judecat nedreptul muncitor, ca cei ce hrăneau pe cei flămînzi să moară de foame.

Apoi s-a întîmplat tinerei fecioare să cadă în boală trupească din nemîncare. Dar Cel ce se îngrijește de păsări și de fiare, Care deschide mîna Sa și satură toată ființa cu bunăvoință, Purtătorul de grijă al tuturor, n-a trecut cu vederea pe robii Săi, care se topeau îndelung cu foamea. Ci a trimis pe îngerii Săi într-una din nopți și cu lumină cerească, strălucindu-i în întuneric, le-au pus înainte masă minunată, cu hrană cerească și băutură neobișnuită, apoi s-au dus. Iar ei mîncînd și bînd ceea ce li se puse înainte, s-au întărit și au uitat reaua pătimire dinainte.

Deci, pe de o parte mîngîindu-se pentru arătarea cea îngerească, iar pe de alta fiind îndestulați cu hrana cea îngerească, străluceau cu fețele ca și cum ar fi stat într-o casă plină de bucurie, cîntînd cîntarea lui David: Ca din seu și din grăsime să se umple sufletul meu, și cu buze de bucurie te va lăuda gura mea. După aceasta a venit mai marele eunucilor, ca să vadă de sînt biruiți de foame - că doar astfel i-ar avea pe dînșii supuși lui. Dar văzîndu-i bucurîndu-se cu fețele luminate și pline de bucurie, a lăsat iuțimea, de vreme ce cu aceea nimic nu făcea și, prefăcînd-o în blîndețe vicleană, le-a poruncit să viețuiască în casă, în orînduiala lor cea dintîi, căci le va da cu îndestulare toate cele de trebuință: hrană, haine, aur, argint, podoabe feciorești, nu mai puține decît cele dintîi.

Sfînta Doamna iarăși pe toate acelea le dădea în taină săracilor, nu numai hrana, ci și hainele cele de mult preț. Văzînd pe mulți săraci alergînd la dînsa ca la hrănitoarea lor, brîul ei care era făcut din pietre scumpe și din mărgăritare, precum și alte podoabe le-a trimis lui Alimpie, diaconul, ca să le vîndă, iar prețul să-l împartă spre hrana flămînzilor. Apoi, gîndind în ce chip ar face ca să scape de petrecerea cea cu păcătoșii și de lăcașurile cele pline de urîciune, și-a adus aminte de dumnezeiescul părinte David, care, fugind din fața lui Saul, s-a făcut nebun înaintea lui Anhus, împăratul geților. Deci s-a prefăcut și ea nebună, căzînd, spunînd, tremurînd și strigînd. De acest lucru înștiințîndu-se ispravnicul palatelor împărătești, mai marele eunucilor, s-a mîhnit pentru dînsa și nu se pricepea cum ar putea s-o vindece. Aflînd că o asemenea boală o vindecă creștinii, a chemat pe episcopul creștinesc, pe Sfîntul Antim, care era după Sfîntul Chiril și i-a încredințat pe fecioară ca s-o vindece, pînă se va întoarce împăratul de la război, apoi a pus și pe Indis să-i slujească. Episcopul, pricepînd cu duhul gîndul Doamnei, a luat-o cu dragoste părintească și a trimis-o într-o mănăstire de fecioare, bucurîndu-se și veselindu-se, căci izbăvindu-se de petrecerea cea împreună cu păgînii, s-a învrednicit a viețui împreună cu creștinii.

După o vreme s-a întors Maximian de la război cu biruință. Dar biruința sa asupra vrăjmașilor nu o atribuia lui Dumnezeu Cel preaînalt și tare în războaie, ci zeilor săi fără de suflet. De aceea a voit a le aduce mulțumire cu jertfe și apoi să înceapă prigoana asupra creștinilor. Deci a gătit priveliște în mijlocul cetății și în acea priveliște a scos din palat idolii cei de aur și de argint și, punîndu-i pe scaune împărătești și încununîndu-i cu cununi, le jertfea viței grași, apoi a poruncit popilor ca să stropească cu sînge de vițel poporul ce stătea împrejur. Îndată, cei ce erau creștini au început a ieși din priveliște, ca să nu se spurce cu acea necurată stropire. Acest lucru văzîndu-l împăratul a început a striga cu glas mare: "Unde vă duceți, o! oameni, cinstind mai mult întunericul decît lumina și nesocotind zeii aceștia, care țin întreaga lume? Oare nu vedeți biruința și prăznuirea, nu vedeți marile bunătăți adăugîndu-se celor buni și cum sînt toate în liniște și se adaugă în fiecare zi unele laturi peste care n-am fost domni și acum le stăpînim? Nu vedeți slava înmulțindu-se și împărăția lățindu-se, cetățile supunîndu-se, iar altele au să ni se supună? Nu vedeți împărățiile limbilor supunîndu-se și slujindu-ne și toate făcîndu-se după inima noastră? Cu a cui ocîrmuire se fac acestea toate, dacă nu cu a acestor zei cărora le slujim? Să vă învețe buna așezare a vremilor, măsura ploilor, îndestularea rodurilor care se dă de la zei".

Astfel vorbind împăratul cel fărădelege și cele ce nu sînt socotindu-le ca cele ce sînt și multe altele voind a spune, îndată Domnul de sus, ale Cărui judecăți sînt adevărate, n-a lăsat mai mult minciuna a se lăuda și a se înălța peste adevăr, ci deodată, ziua fiind luminată și soarele strălucind la miezul zilei, s-au auzit glasuri de tunete mari și înfricoșate. Și s-a întunecat văzduhul cu nori întunecoși, apoi s-au făcut fulgere și a venit piatră cu vînt mare și cu vifor foarte tare, precum și multă vărsare de ploaie, prin care se arăta mînia lui Dumnezeu asupra păgînilor. Apoi glas din cer s-a auzit: "Dumnezeu s-a mîniat și v-a urgisit". Unii de frica tunetelor au căzut la pămînt, ca morți, iar alții, voind să fugă, se călcau unii pe alții în picioare, împăratul umplîndu-se de frică și de spaimă, a fugit la palat cu rușine. Astfel s-a risipit acea priveliște și s-a stricat acel praznic urît lui Dumnezeu, cu necuratele jertfe.

Apoi s-au umplut rîurile de apă multă, din ploaia cea mare și, înecînd țarinile, a prăpădit toată osteneala lucrătorilor de pămînt, căci era vremea secerișului și toate acestea s-au făcut ca să cunoască păgînii mîna cea tare a lui Dumnezeu, Care este în ceruri. Dar n-a priceput aceasta împăratul cel orbit cu răutatea și împietrit cu inima. Pentru că în loc să cunoască puterea adevărului, a lui Dumnezeu, a înnebunit mai mult, ridicînd război împotriva Celui înfricoșat și a Celui ce ia duhurile împăraților. Apoi, nevăzînd pe Doamna și pe Indis în mijlocul slujitorilor idolești, care se închinau celor doisprezece zei mincinoși ai săi și care erau mai mari în palate, a întrebat despre dînșii unde sînt. Aflînd că Doamna și-a pierdut mintea și se găsește la cei ce știu a tămădui acea neputință, iar Indis este pus s-o păzească și să-i slujească, s-a mîniat tare asupra mai marelui eunucilor, căci i-a despărțit de la slujba zeilor. De aceea l-a lepădat din dregătoria sa și l-a necinstit cu cea mai de pe urmă ocară, orînduindu-l să slujească cămilelor, care erau în Clavdiopoli. Iar pe Indis, chemîndu-l, l-a rînduit să slujească ca la început zeilor care erau în palatele împărătești, dar el slujea unui adevărat Dumnezeu, în Care crezuse, neștiind împăratul despre aceasta.

Maximian începuse a prigoni Biserica lui Hristos, risipind sfintele biserici și zidind capiști idolești. Deci a trimis ighemoni cumpliți prin toate laturile împărăției ca să muncească fără milostivire pe creștini; iar el era cel dintîi și mai cumplit muncitor, ucigînd și pierzînd și vărsînd sînge nevinovat. Uneori înșela cu cuvinte viclene și dacă cineva nu s-ar fi plecat vicleniilor lui, poruncea să-l muncească cumplit. Căutînd pe Sfințitul episcop Antim nu l-a găsit, pentru că se ascunsese undeva. Iar el a intrat în biserica creștinească cu mulțime de ostași înarmați, ca un lup în turmă și grăind poporului, îi momea și-i îngrozea atrăgîndu-i pe toți la rătăcirea sa. Apoi, la sfîrșit, a zis: "Depărtați-vă de la credința voastră cea deșartă, că de nu veți asculta, pedeapsa nu va zăbovi. Vedeți acest locaș, în care v-ați adunat, degrabă îl voi arde împreună cu voi".

Un preot creștin înțelept și fierbinte cu rîvna bunei-credințe, mare la suflet cu îndrăzneala, preadulce cu numele și cu fapta, Sfîntul Glicherie, stînd împotriva lui cu bărbăție și spunînd cuvînt cu îndrăzneală, a rușinat pe acel fărădelege, zicîndu-i:

"Nici darurile tale cele făgăduite nu le poftim, o! împărate, nici de îngrozirile tale nu ne temem, pentru că toate cîte sînt în lume, le avem ca pe un vis, iar muncă și pierzare socotim aceasta, adică a nu răbda pentru Hristos muncile cele mai cumplite. Te lauzi cu biruința asupra barbarilor, pe cînd de femeile și de copiii creștini te biruiești, pentru că este arătată puterea cea nebiruită a Hristosului nostru. Cine nu-și va aduce aminte de tunetele și fulgerele cele înfricoșate, care nu demult au fost, de grindina și de ploaia cea neobișnuită? Cînd mulți dintre voi deodată au murit și toate roadele pămîntului cu înecarea neașteptată au pierit. Acest lucru a fost adevărată arătare a mîniei lui Dumnezeu, pe care ai întărîtat-o tu, socotind că toate lucrurile sînt ale mincinoșilor tăi zei, iar nu ale adevăratului Dumnezeu. Deci nu ne temem de ridicarea ta asupra noastră, pentru că avem arme de sus, de la Împăratul a toate, cu care ne înarmăm și ne îngrădim, precum te înarmezi tu acum. Nădăjduim, că stînd împotrivă ție, vom dobîndi minunată biruință, pentru că fiind bătuți de tine noi biruim".

Împăratul, auzind aceasta, deși se iuțea în mînia sa, încă nefăcînd nici un rău, a ieșit de acolo. Poporul creștin care era în biserică, dînd slavă lui Dumnezeu, lăuda pe fericitul Glicherie pentru o îndrăzneală ca aceea. Iar împăratul, neputînd îndelung a stăpîni mînia ce o avea înăuntrul său, a poruncit să prindă pe Glicherie și să-l aducă înaintea divanului său cel nedrept și, neîntrebîndu-l ceva, a poruncit să-l bată tare. Pînă într-atît l-au bătut, încît au slăbit cei ce-l băteau, iar chinuitorul striga: "Grăiește o Glicherie, nu fi mîndru, nici gîlcevitor, nici fără de rînduială, cinstește pe împăratul și obiceiurile romanilor". Mucenicul fiind mai tare decît cei ce-l munceau pe el, striga către împăratul său, zicînd: "Doamne, Iisuse Hristoase, precum m-ai întărit a grăi pentru Tine, așa mă întărește a și pătimi, ca prin aceste pătimiri de mai multă răsplătire să mă învrednicești".

Cu aceste cuvinte, precum focul se ațîță, așa s-a adaugat lui Maximian cruzimea. Deci singur muncitorul poruncea să lovească mai tare și să rănească trupul mucenicului, pînă ce s-a umplut pămîntul de sînge și, căzîndu-i carnea, se vedeau oasele goale și toate mădularele lui, încît abia mai era duhul într-însul. Dar limba cu ușurință vorbea, zicînd: "Sînt creștin, rob al lui Hristos, adevăratul Dumnezeu, unul îmi este mie Domn, unul Împărat". Tiranul, neputînd mai mult să rabde, a poruncit să-l ardă afară din cetate și s-a făcut lui Dumnezeu jertfă de bună mireasmă de ardere de tot, bineprimită.

După aceasta iarăși a sosit un praznic păgînesc, urît de Dumnezeu, cînd se aduceau jertfe celor doisprezece zei mai aleși din capiștea palatului. Slujitorii lor mergeau îmbrăcați în haine albe, spre care, uitîndu-se împăratul și nevăzînd între dînșii pe Indis, a întrebat unde este? Pentru că acela, îmbrăcîndu-se în haine proaste, s-a închis în casa sa, mîhnindu-se și plîngînd pentru pierzarea păgînilor și s-a spus împăratului despre dînsul. Deci, îndată l-a adus înaintea sa și, văzîndu-l în haine de mîhnire și de plîngere, a cunoscut pricina și, nemai întrebîndu-l despre credință și despre viața lui, a poruncit să-i pună lanțuri la mîini, la picioare și la grumazul său și să-l arunce în temniță. Apoi cu multă mînie a întrebat de Doamna, ca un om beat uitînd că i se spusese mai înainte despre dînsa și zicea deseori: "Unde este Doamna? Unde este preoteasa Dianei și a Minervei?" Deci s-a spus lui iarăși că și-a pierdut mintea și pentru aceea a trimis-o de la palat mai marele eunucilor, iar el, aducîndu-și aminte de mai marele eunucilor, a trimis să-i taie capul, iar pe Doamna să o caute pretutindeni. Atunci s-a făcut cunoscută această poruncă a împăratului, în mănăstirea unde era Doamna.

Stareța, cu numele Agatia, văzînd că nu este cu putință ca să o ascundă într-alt chip, a tuns-o și, îmbrăcînd-o în haine bărbătești și cu rugăciuni și cu lacrimi îngrădind-o, a scos-o din acea sfîntă cămară, să fie ca un bărbat în mijlocul bărbaților și așa să nu fie cunoscută. Neaflîndu-se nicăieri Doamna de către cei ce o căutau, mai mult s-a mîniat împăratul și a poruncit ca toate mănăstirile să le risipească, iar pe fecioare să le batjocorească și să le rușineze. Îndată a început a se face risipire și nevoie prin cetate, ca o robie de barbari. Fecioarele cele mai tari cu trupul au fugit prin munți și prin pustietăți și se ascundeau prin peșteri și prin prăpăstiile pămîntului, voind mai bine a viețui cu fiarele, decît a cădea în mîinile oamenilor celor necurați. Iar care nu s-au sîrguit a fugi, acelea au fost prinse și unele se aduceau în divanuri la munci, iar altele la necinstirea poporului. Dar puterea lui Hristos pe toate fecioarele acelea le întărea și le păzea nerușinate și nebatjocorite. Între ele era una mai vestită, care strălucea ca luna în mijlocul stelelor, luminînd în mijlocul fecioarelor, cu frumusețea și cu podoaba, cu neamul și cu viața cea bună, cu numele Teofila.

Aceasta fiind tîrîtă cu sila de ostașii cei fără de rușine la casa cea de desfrînare, ridicîndu-și mîinile și ochii către cer, a strigat: "Iisuse al meu, dragostea mea, lumina mea, suflarea mea, păzitorul fecioriei și al vieții mele, vezi pe aceea care s-a făcut Ție mireasă. Caută, o! Mirele meu cel fără prihană și degrabă sîrguiește-Te și-mi ajută. Pentru că acum nici vreme de rugăciune nu este - ca să nu se risipească așezămîntul fecioriei celei logodite Ție. Nu da fiarelor sufletul ce ți se mărturisește Ție, să nu răpească lupii pe oaia Ta. Păzește, Mire, pe mireasa Ta, păzește fecioria mea, izvorule al curăției, ca să se slăvească numele Tău cel mărit de îngeri".

Astfel rugîndu-se ea, Dumnezeu pregătea împlinirea cererii ei, căci ea fiind dusă în locașurile necurate ale celor ce păcătuiesc la arătare, a intrat unul din ostași plin de pofta necurăției, ca să întineze pe mireasa lui Hristos cea fără de prihană. Dar, cînd s-a apropiat de dînsa, îndată l-a lovit cutremur înfricoșat, încît a căzut la pămînt mort și zăcea la picioarele ei fără suflet. Ceilalți, stînd afară și așteptînd ieșirea lui, se supărară că nu iese mai degrabă, vrînd ca să intre și ei acolo. Atunci altul, nerăbdînd, fiind aprins cu pofta, a intrat și îndată a căzut peste dînsul spaimă, căci a văzut pe tovarășul său mort zăcînd la pămînt și o lumină neapropiată a văzut strălucind lîngă fecioară. Apoi, îndată și-a pierdut vederea sa și, rămînînd orb, pipăia cu mîinile peretele ca să iasă afară și nu putea. Asemenea au pătimit și mulți alții, care intrau fără de rușine cu poftă necurată. Apoi s-au înștiințat despre aceea toți cîți erau acolo și au intrat să vadă ceea ce se petrecea. Și au văzut pe fecioară șezînd și citind pe o cărticică mică, care era Sfînta Evanghelie, - că pe aceea o avea în sînul său - și un tînăr preafrumos stătea lîngă dînsa, strălucind cu lumină negrăită și căutînd cu ochii ca de fulger. Pe acela văzîndu-l păgînii, îndată cu mare frică au fugit înapoi. Alții strigau: Mare este Dumnezeul creștinilor!, și toți au crezut. Făcîndu-se noapte a scos-o pe ea de acolo tînărul cel purtător de lumină și ducînd-o la biserica cea mare, au așezat-o în pridvor, zicînd: "Pace ție!" Apoi s-a dus.

Sfînta fecioară Teofilia s-a cuprins de frică și bucurie. De frică pentru că a lăsat-o apărătorul ei; iar de bucurie pentru că a scăpat întreagă de mîinile celor fărădelege. Apropiindu-se de ușă, a început a bate ca să-i deschidă, pentru că era poporul creștinesc înăuntru, aducînd lui Dumnezeu rugăciuni de toată noaptea și încuiaseră ușile de frica păgînilor. Diaconii dinăuntru întrebînd cine este și auzind glasul Teofilei și cunoscînd-o, au spus poporului care stătea în biserică. Deci, deschizînd ușile, toți s-au strîns pe lîngă dînsa, căci tuturor era cunoscută, ca aceea ce era mai însemnată cu neamul bun și cu viața cea sfîntă. Înștiințîndu-se de toate cele despre dînsa, cum s-a izbăvit de păgîni și cîtă milă a făcut Domnul cu dînsa, cu mînă tare păzind nevătămată fecioria ei; pentru că nu tăinuia minunile lui Dumnezeu cele preaslăvite, pe care nu se cuvine a le tăinui, ci a le propovădui, înălțînd cu lacrimi laudă lui Dumnezeu, cu glasuri de bucurie. Iar această sfîntă fecioară, căzînd cu fața la pămînt, îl uda cu lacrimi de bucurie și s-a făcut de către toți mulțumire de obște Stăpînului Hristos.

În acea vreme, prearăul Maximian nu a încetat a munci pe mucenici și a trimis slujitorii săi să caute ca la o vînătoare de iepuri, pe creștini și să-i aducă la dînsul. Și era unul din boierii lui cu dregătoria prepozit al Italiei, cu numele Dorotei, de neam strălucit cu credința preaarătat și alți doi, care se numeau Mardonie și Migdonie. Pe aceștia i-a pîrît la împărat un oarecare că sînt creștini; zicînd: "Dacă pe aceia care locuiesc în palatele împărătești și se cinstesc și se hrănesc de tine, o! împărate, nu poți să-i duci la voia ta, apoi cum vei putea să-i biruiești pe vrăjmașii tăi? Înșiși prietenii tăi îndeamnă pe cei străini prin scrisori și cuvînt a se împotrivi ție și apoi cum se vor înfricoșa ceilalți potrivnici?"

Auzind aceasta, s-a mîniat împăratul și întrebînd pe pîrîtori cine sînt aceștia, apoi, aflîndu-i, a poruncit să-i aducă pe dînșii în divan, către care a zis: "O! nemulțumitorilor, cîtă dragoste și iubire de oameni am arătat eu vouă și voi v-ați făcut către mine nerecunoscători! Nu vă aduceți aminte de facerile de bine cele multe, pe care le-am făcut vouă, ci v-ați lepădat de mîntuitorii zei, nerușinaților". Dar sfinții tăceau, lăsîndu-l să latre ca un cîine fără de rînduială, iar el mai mult se mînia, zicînd: "Pe nemuritorii zei, nu vă voi ierta pe voi, nici nu-mi va fi milă de voi nicidecum, ci vă voi chinui cu multe feluri de munci, voi zdrobi oasele voastre. Fiarelor și păsărilor le voi da să le mănînce ca și alții să se înfricoșeze". Dar sfinții nicidecum nu s-au temut, ci, dezlegîndu-și brîiele și dezbrăcîndu-se de hainele lor, într-un gînd cu toții au mărturisit că sînt creștini și pe idoli fără de nici o frică i-au batjocorit.

Atunci tiranul a poruncit să le întindă mîinile și picioarele și să-i bată fără de milă cu vine crude, pînă va apune soarele. Făcîndu-se aceasta, pămîntul s-a înroșit de sîngele lor, dar sfinții răbdau fără cîrteală cu vitejie, fără grai, numai cu gîndul îl slăveau pe Dumnezeu în taină. Apoi, legîndu-i, i-a aruncat în temniță. Tiranul cu cît afla alți credincioși, cu atît se tulbura asupra lui Hristos și se îndrăcea, poruncind ighemonilor săi să facă și ei asemenea. Pentru aceea în toate zilele trimitea la Hristos vase de bună treabă și jertfe cuvîntătoare, omorînd pe creștini.

Sosind praznicul Nașterii lui Hristos, se cuvenea să se aducă Celui de curînd născut jertfă îndestulată. Deci s-au adunat toți credincioșii în biserică, iar necuratele slugi ale păgînilor au zis împăratului: "De vreme ce o! împărate, acum creștinii au praznic mare, căci zic că este nașterea Mîntuitorului lor și toți s-au adunat în biserica lor pentru rugăciune, fă ca să nu scape vînatul din mijlocul năvodului, ci poruncește ostașilor să deschidă ușile bisericilor și să se ducă jertfelnicul zeilor noștri înaintea ușii bisericii lor, ca îndată, ieșind de acolo, să aducă negreșit jertfă zeilor. Dacă nu vor asculta, apoi vei face după judecata ta cea împărătească, iar și de vei voi a asculta sfatul nostru, vei porunci ostașilor să înconjoare biserica, să-i dea foc și se vor pierde pînă la unul toți cei ce nu se pleacă ție. Asfel poporul cel pierzător și vătămător împărăției tale, într-un ceas prăpădindu-se, cealaltă vreme fără de mîhnire va fi".

Acestea grăindu-se, Maximian, luînd cuvîntul, a zis: "Mă jur pe marii idoli, că eu de mult m-am gîndit la aceasta, dar nu știu ce mi s-a întîmplat de n-am săvîrșit pînă acum ceea ce am gîndit. Însă vouă, o! zeilor, mare mulțumire se cuvine, că ați rînduit să vie și acestora în minte ceea ce este de folos împărăției noastre". Și îndată a poruncit să meargă cel mai mare dintre boieri cu mulțime de ostași, cu lemne, cîlți și cu alte materii care sînt lesnicioase de ars, să le așeze împrejurul bisericii creștine, iar ușile să le păzească bine cu săbiile, ca să nu scape nici unul afară. Aceasta făcîndu-se, a intrat în biserică unul din trimișii împăratului și, stînd în mijloc, a strigat: "O! oameni, Maximian, stăpînul a toată lumea, trimițîndu-mă către voi, două lucruri vă pune înainte, ca din două să alegeți una: sau să ieșiți și îndată să jertfiți zeilor, pentru că și jertfelnicul este gata înaintea ușilor și astfel să fiți vii, sau, neascultînd, toți veți pieri cumplit că și focul acum este gata și lemnele stau împrejur; deci, alegeți mai degrabă ceea ce voiți". Aceasta zicînd, a tăcut.

Arhidiaconul, a cărui inimă era aprinsă cu focul lui Dumnezeu, stînd lîngă altar, a zis către popor: "O! iubiții mei frați de un gînd, nu știți ce au făcut cei trei tineri în Babilon, de a căror bărbăție și tărie neclintită întru buna-credință, cu puțin mai înainte de aceste zile săvîrșind pomenirea lor, ne-a minunat cum au stat, nu ca în mijlocul focului, ci ca în mijlocul unui cîmp de rouă, alcătuind dans și cîntau singuri și toată firea o chemau spre lauda lui Dumnezeu. Pe aceștia noi, nu numai îi fericeam, dar și doream a fi părtași ai cununilor lor. Deci, de vreme ce și pe noi către aceeași soartă ne cheamă această vreme de acum - pentru că și împăratul acesta este asemenea lui Nabucodonosor; măcar că se deosebesc cu numele, dar cu tirania și cu nedumnezeirea sînt asemenea și uniți.

Deci, să ne facem și noi asemenea celor trei tineri din Babilon. Căci cum nu ne va fi nouă rușine, cînd aceștia, fiind tineri și numai trei și neavînd încă nici o pildă spre a se nevoi cu mărime de suflet pentru buna-credință, așa de slăvit s-au nevoit, iar noi și cu numărul sîntem mai mulți, ca și cum am fi fără de număr, între care mulți sînt acum bătrîni și avînd înaintea noastră atît de multe pilde, adică ale celor ce au pătimit cu bărbăție pentru Hristos. De aceea noi, fiind atîția și într-acest chip, nu ne va fi oare rușine a fi iubitori de viața aceasta scurtă și vremelnică, fricoși și cu împuținare de suflet? Vremea aceasta de acum, care ne cheamă către nevoință, să o socotim ca pe un cîștig mare și să trecem cu vederea viața cea vremelnică, pentru Dumnezeu, Cel ce ne-a zidit și sufletul Său l-a dat la moarte pentru noi. Apoi a nu da mărturie credinței noastre celei tari și neclintite prin moartea noastră, cu adevărat ar fi o rușine fără de măsură.

Acestea le zic, măcar că nu urmează nici o răsplătire pătimirilor noastre. Dar cînd sînt foarte mici pătimirile veacului acestuia, în fața răsplătirilor găsite acolo, unde viața este fără de durere și veșnică, pentru această viață scurtă și cu multe nevoi cum și pentru trecerea cu vederea a slavei care degrabă piere, pe cînd bogățiile nejefuite, ca și veselia, niciodată nu se schimbă în mîhnire. Oare mai voim a viețui aici încă? Sau ne vom sîrgui a trece mai degrabă către slava aceea, murind pentru Hristos, pentru Care avem acum vreme cu bun prilej? Căutați, fraților, la altarul Domnului și înțelegeți că Domnul nostru, adevăratul Dumnezeu este jertfit acum pentru noi. Oare nu ne vom pune și noi sufletele noastre pentru El în acest loc sfînt și pe acestea nu le vom aduce Lui prin foc, ca o jertfă întru ardere de tot?".

Zicînd acestea sfîntul arhidiacon, toți s-au hotărît a muri pentru Hristos și cu toții au răspuns: "Sîntem creștini și pe zeii tăi cei mincinoși, o! împărate, nu-i cinstim". Vestindu-se aceasta lui Maximian, a poruncit ca îndată să aprindă focul în jurul bisericii. În acea vreme credincioșii au adunat în biserică pe toți cei ce erau între dînșii chemați și i-au împărțit în patru părți, ca să se poată boteza mai degrabă. După botez și după ungerea cu Sfîntul Mir s-au împărtășit cu toții cu Sfintele Taine.

Astfel, sfîrșindu-se aceasta, ostașii, după porunca împăratului, au aprins vreascurile din jurul bisericii, cîlții și pereții ei și, ajungînd flacăra cea mare pînă la vîrf și intrînd înăuntru, a mistuit toate degrabă. Iar poporul creștin arzînd de viu, cu mare bucurie striga către Dumnezeu, glăsuind cîntarea celor trei tineri și chemînd toată făptura lui Dumnezeu spre laudă. Mai înainte de a sfîrși cîntarea, și-au dat sfintele lor suflete în mîinile Domnului și au făcut jertfă bine-primită Mielului Celui fără de prihană, Cel înjunghiat pentru lume; iar numărul celor arși a fost cam la douăzeci de mii.

Astfel, ceata cea minunată a sfinților mucenici a trecut de la Biserica ce se luptă, la Biserica ce prăznuiește, ca să facă praznicul nesfîrșitei bucurii. Trecînd cinci zile, iar focul încă arzînd și fumul ieșind, nu era nici un fel de miros rău din trupurile cele arse, ci și fumul era neobișnuit, căci era cu bun miros și risipea prin văzduh o bună mireasmă, care ieșea de la locul cel ars și se arăta o rază în chipul aurului, ca și cum se arăta soarele la răsărit. Maximian, socotind că acum a pierdut pe toți creștinii cîți erau în cetate, se îndeletnicea cu jocuri și cu alergarea cailor, cum și cu diferite feluri de priveliști.

În Nicomidia, aproape de locul de priveliște, era o capiște mare a zeiței păgîne care se numea Ceres. Venind odată împăratul Maximian la acea capiște, cu toată oastea și cu tot poporul, aducea jertfă. Iar unul din rînduiala ostășească, cu numele Zinon, avînd dregătoria de voievod, pornindu-se cu rîvnă spre buna-credință și nerăbdînd să vadă o păgînătate ca aceea, stînd la un loc înalt a strigat: "Rătăcești, o, împărate, jertfind pietrelor celor nesimțitoare și lemnelor celor mute, pentru că această jertfă este adevărată înșelăciune diavolească, care duce la pierzare pe închinătorii ei! Înțelege, o! Maximiane, și întoarce ochii tăi trupești, cum și pe cei dinăuntru către cer și din cele văzute cunoaște pe Ziditorul. Din fapturi cunoaște în ce chip este Făcătorul și te învață cu dreaptă credință a cinsti pe Dumnezeu, Care nu se împacă cu sîngele dobitoacelor necuvîntătoare, ci cu sufletele cele fără prihană ale oamenilor și cu inimile cele curate".

Auzind acestea, Maximian a poruncit să-i sfarme gura și fața cu pietre, să-i zdrobească dinții, apoi, fiind încă viu, a poruncit să-l taie cu sabia și să-l scoată afară din cetate. Așa s-a încununat Sfîntul Mucenic Zinon, iar Sfîntul Dorotei cu Indis și cu ceilalți tovarăși ședeau la închisoare. Fericitul episcop Antim, din locul unde se ascunsese, îi cerceta cu dese scrisori, îi întărea în credință și-i deștepta către nevoința cea cu bărbăție. Odată păgînii au prins pe diaconul Sfîntului Antim, cu numele de Teofil, care mergea cu scrisori de la episcop către sfinții mucenici și l-au adus la împăratul.

Citind împăratul scrisoarea episcopului s-a umplut de mînie, pentru că erau scrise nu cele ce-i plăceau lui, ci cele ce erau de folos sfinților. Deci, a poruncit să aducă înaintea sa îndată pe Dorotei, cu soții săi și cu mînie căutînd la dînșii i-a batjocorit și le-a dat să citească scrisoarea episcopului Antim. Văzîndu-l pe diacon, s-au bucurat cu sufletul și stînd de departe i se închinau lui cu privire luminoasă și cu fețe pline de bucurie; iar cuvintele arhiereului, cele ce se citeau, le puneau în inimile lor.

Împăratul, căutînd cu mînie asupra diaconului, i-a zis cu groază: "Spune-mi, ticălosule, cine este cel ce ți-a dat această scrisoare și în ce loc este ascuns?" Diaconul, mai întîi rugîndu-se în inima sa lui Dumnezeu, și-a deschis gura cu îndrăzneală și a zis: "Cel ce mi-a dat această scrisoare este păstor și acum, stînd departe de turma sa, o sfătuiește și o deșteaptă către buna credință. Iar cînd simte năvălirea lupilor și a fiarelor, atunci cu glas mare grăiește turmei sale și o sfătuiește a face cele ce se cuvin. Cuvintele care le grăiește nu sînt ale lui, ci sînt luate de la Păstorul cel Mare, Care a zis: Nu vă temeți de cei ce ucid trupul, că sufletul nu-l pot ucide. Iată acum ți-am spus cine mi-a dat scrisoarea, însă unde este el nu-ți voi spune, pentru că ar fi o adevărată nebunie dacă aș fi eu vînzătorul păstorului nostru, care m-a folosit mult și care și fără spunerea noastră se va arăta. Pentru că nu poate cetatea să se ascundă stînd în vîrful muntelui, cum a zis dumnezeiescul glas".

Împăratul, nerăbdînd mai mult cuvintele cele pline de curaj ale diaconului, a poruncit să i se taie acea sfîntă limbă, apoi să-l omoare afară din cetate, cu săgeți și cu pietre. După aceasta și pe ceilalți sfinți mucenici i-a pierdut cu diferite munci: Sfîntului Dorotei i-a tăiat capul, pe Mardonie l-a ars în foc, pe Migdonie l-a astupat cu țărînă de viu într-o groapă, lui Gorgonie, lui Indis și lui Petru, legîndu-le cîte o piatră mare de grumaz, i-a aruncat în mare. Astfel, minunații mucenici ai lui Hristos, săvîrșindu-și nevoința prin felurite chinuri, pe aceeași cale s-au suit către Dumnezeul lor.

Sfînta Doamna era ascunsă într-o peșteră dintr-un munte, avînd ca hrană buruienile pustiei ce creșteau împrejurul peșterii și auzind de moartea sfinților mucenici s-a bucurat cu duhul, că au trecut din valea aceasta a plîngerii, către marginea cea dorită a veseliei celei veșnice. Dar mai vîrtos se bucura de Indis, fratele ei cel duhovnicesc, care era un suflet cu dînsa și părtaș al nașterii celei duhovnicești prin Botez. Însă, plîngea pentru sine că a rămas dintre toți necălătorind împreună cu dînșii pe acea cale și se pregătea către nevoință, cerînd ajutor de sus. Apoi, pogorîndu-se din munte a intrat în cetate, cu acele haine bărbătești cu care o îmbrăcase maica ei cea duhovnicească Agatia și o căuta pe aceasta. Dar neaflînd-o, a priceput că a ars în biserică împreună cu celelalte fecioare și a plîns foarte mult, nu fiindu-i jale de moartea ei, ci pentru că nu s-a învrednicit și ea să moară împreună cu dînsa pentru Hristos. Stînd în locul bisericii celei arse amesteca cenușa cu lacrimi, plîngînd și tînguindu-se.

Făcîndu-se noapte, s-a dus la malul mării, unde Indis împreună cu ceilalți au fost înecați și iată niște pescari stînd, își găteau mrejele pentru vînat; dar văzînd pe sfînta fecioară și din haine socotind-o că este bărbat, au zis: "Vino de ne ajută, tînărule, și de vom prinde ceva apoi și ție îți vom face parte". Ea cu sîrguință a mers să le ajute, și după ce au aruncat mrejele și le trăgeau la mal se simțea greutate mare în mreje, încît abia au putut să le tragă la mal; și fiind lună în acea noapte, au putut vedea mulțime de pește, iar în mijlocul vînatului stăteau cele trei trupuri ale sfinților mucenici: Gorgonie, Indis și Petru și s-au înspăimîntat foarte tare. Adunînd degrabă mrejele și peștele, iar trupurile punîndu-le pe pămînt, se grăbeau către caiac, vrînd să înoate la alt mal și-l chemau și pe tînăr, dar ea n-a voit. Dîndu-i pentru osteneală o parte din pește și puțină pîine, au plecat de acolo.

Sfînta fecioară Doamna, apropiindu-se de trupurile sfinților mucenici, cunoscînd pe fiecare și mai vîrtos cunoscînd pe iubitul Indis, cu nespusă bucurie îl cuprindea, îl săruta și vărsa lacrimi fierbinți deasupra lui. Apoi, privind pe mare a văzut o corabie sosind cu pînzele lăsate și vîslind încetișor, iar Doamna, depărtîndu-se de trupurile mucenicilor, s-a dus către corabia aceea și strigînd către corăbieri le-a arătat peștele ce-l avea. Îndată cîrmaciul, socotind că este de vînzare, a întrebat de preț ca să-l cumpere. Iar ea îi zicea să-l ia fără preț. Dar acela, nepricepînd, a zis: "Te jur pe Hristos, spune adevărul, cu cît îl vinzi?" Sfînta, auzind numele lui Hristos, a cunoscut că aceia sînt creștini, deci le-a spus și despre tinerii mucenici, despre trupurile lor și numele lor. Iar cîrmaciul, cu soții îndată sosind, au scos pînze subțiri cu aromate i-au înfășurat și ducîndu-i la zidurile cetății, care era aproape de pîrîu și unde murise și Sfîntul Dorotei, au îngropat cu cinste trupurile acestora.

Mai marele corabiei cunoscînd pe Doamna, că este de o credință cu dînsul și socotind-o că este tînăr, a rugat-o să meargă cu el în corabie, zicînd: "Să petrecem împreună nedespărțiți, în toată viața noastră". Dar ea n-a vrut, ci a zis să meargă în calea sa. "Iar eu, zise ea, voi petrece aici de vreme ce și sfîrșitul vieții mele este aproape și nu voiesc ca să se despartă trupul meu de trupurile sfinților, cu care în viața aceasta, cu credința și cu duhul am fost însoțită".

Mai marele corabiei i-a dat aur îndestul nu pentru vreo trebuință trupească, căci nu-i trebuia, ci ca să cumpere aromate și tămîie, cu care să cinstească mormintele sfinților; apoi s-au dus în calea lor. Iar Sfînta Doamna, ziua și noaptea stătea lîngă mormintele lor, tămîindu-le, miresmîndu-le și cu lacrimi rugîndu-se. Și n-a putut ca lucrul luminii să fie tăinuit înaintea celor ce erau în întuneric, nici să se săvîrșească dorința de mucenicie a Sfintei Doamna, pentru că pe față făcea cele ce se cuveneau dreptei-credințe și cinstei sfinților.

Împăratului i s-a vestit că un tînăr tămîiază mormintele creștinilor, iar el a rîs, zicînd: "Se cuvine dar ca și el să piară cu asemenea moarte ca aceia, ca astfel cu singur lucru să se învețe, că oamenilor celor ce nu știu nimic despre moarte, în deșert li se face o cinste ca aceea". Acestea zicînd îndată a trimis ca să-i taie capul. Deci a fost ucisă cu sabia și Sfînta Doamna, rugîndu-se lîngă mormintele sfinților mucenici, iar cinstitul ei trup l-au ars păgînii cu foc.

În acea vreme și Sfințitul episcop Antim, îndemnînd pe mulți către cunoștința lui Dumnezeu cu preaînțeleptele sale învățături și scrisori și pe mulți îndemnînd către pătimire, s-a sfîrșit și el cu sfîrșit mucenicesc. Căci tiranul a cercetat cu dinadinsul pînă l-a aflat, dar, muncindu-l mai întîi cu amar și cu multe feluri de munci, n-a putut să-l biruiască, ci mai ales el a obosit mai mult, muncindu-l cu multe măiestrii, decît Sfîntul Antim, care răbda chinurile și bătăile. Pentru aceea a dat hotărîrea ca să-i taie capul. Și așa s-a dus și el către Domnul, împodobit cu îndoită cunună, a arhieriei și a pătimirii.

Astfel Nicomidia s-a împodobit cu stelele sfinților mucenici, în număr de două zeci de mii, mai adăugîndu-se minunatul Glicherie și preafericitul Zinon și cu Teofil, Dorotei, Mardonie, Migdonie, Indis, Gorgonie, Petru și cele trei sfinte fecioare: Agapia, Teofila și preafrumoasa Doamna. Iar sfîrșitul a toată ceata este Sfîntul Antim, întru slava lui Hristos, adevăratul Dumnezeu, Căruia împreună cu Tatăl și cu Sfîntul Duh I se cuvine cinste și slavă în vecii vecilor. Amin.


La începutul paginii | Viețile Sfinților pe luna decembrie


Copyright © 1999-2016 Pagini Ortodoxe Românesti. Toate drepturile rezervate.



Home | Vietile Sfintilor | Calendar | Predici ale Parintelui Cleopa | Acatistier | Links | Cauta in site