Make your own free website on Tripod.com
Home | Vietile Sfintilor | Calendar | Predici ale Parintelui Cleopa | Acatistier | Links | Cauta in site


Pătimirea Sfîntului Teodor Mărturisitorul și a fratelui său, Cuviosul Teofan
(27 decembrie)

Viețile Sfinților pe luna decembrie


Din cei ce au voit a pătimi pentru Hristos sînt unii care au suferit numai pentru credința creștinească, stînd împotriva elinilor, care își apărau rătăcirea lor cea închinătoare la idoli. Alții se nevoiau pentru dreapta-credință, împotriva chiar a creștinilor cu adevărat, însă a celor ce nu cred drept și care, nu mai puțin decît cei dintîi, multe osteneli au suferit, pentru care au primit și cununi deopotrivă ca și aceia. Dintre ei unul este acest minunat și mare Teodor, pentru care acum ne stă înainte cuvîntul.

Pe acest mărturisitor l-a odrăslit Palestina, pe care, dînd-o Dumnezeu lui Avraam ca moștenire, bine a numit-o pămîntul făgăduinței, pentru că de acolo a ieșit ceata proorocilor și a patriarhilor și Însuși Hristos cu trup. De acolo ne-a răsărit și numărul primitorilor de Dumnezeu apostoli, care s-au născut acolo. Deci și pe acest luminător și stîlp al dreptei-credințe, aceeași latură l-a adus și dat în lume.

Părinții cuvioșilor acestora erau din Sfînta Cetate a Ierusalimului, de bun neam, a căror bogăție era numele de creștini. După ce au odrăslit acest rod sfînt, adică pe Teodor, îndată, din tînără vîrstă, a cîștigat mare bogăție de înțelepciune. Căci, fiind încă copil, nu era într-însul minte copilărească, ca să ia seama la jocurile copilărești sau la orice fel de priveliște, ci întotdeauna se îndeletnicea în locașurile lui Dumnezeu. Nici o priveliște nu-i era lui mai plăcută, decît a privi spre obiceiurile cele frumoase și cinstite și aceasta era lauda lui, a se supune părinților lui. Pe scurt, zic, chiar de la început s-a arătat ca un pom bineroditor și din odrăslirea sa cea dintîi dovedea ce fel era să fie mai pe urmă.

Ajungînd el în vîrstă, părinții l-au dat în Mănăstirea Sfîntului Sava, unui preot cu fapte bune ca să învețe știința dumnezeieștilor Scripturi cum și frica de Dumnezeu. Teodor avea un frate cu numele de Teofan, mai mic de ani, dar cu obiceiurile cele bune deopotrivă. Amîndoi învățau împreună la acel preot, însă Teodor, fiind ascuțit la minte, în puțină vreme a străbătut toată învățătura cărții. Dorind să se deprindă la învățătură mai înaltă, a ieșit din mănăstire și, aflînd un bărbat bătrîn împodobit cu viața și cu înțelepciunea, s-a lipit de acela și a învățat de la el desăvîrșit filosofia cea din afară. Apoi și pe cea dinăuntru bine a deprins-o, căci s-a povățuit de dînsul a trece cu vederea lumea și toate cele ce se află în lume.

Făcîndu-se desăvîrșit în amîndouă filosofiile, iarăși s-a întors în Mănăstirea Sfîntului Sava și s-a făcut monah, lucrînd toate cele plăcute lui Dumnezeu, încît covîrșea pe alții cu viața. Căci cine era acolo mai blînd decît el? Cine era mai fără de răutate? Cine era mai înfrînat și cine păzea mai cu sîrguință vremea vorbirii, a tăcerii și a fiecărui lucru, mai mult decît el? Încît nici de tăcerea sa să nu se păgubească, nici grăirea cea folositoare, la vremea sa, să nu o lase, nici de la orice osteneală mănăstirească să nu lipsească. Cine și-a omorît așa trupul? Cine și-a oprit ochiul, limba și năvălirile gîndurilor, ca Teodor?

Deci pentru o faptă bună ca aceasta, prin rînduiala lui Dumnezeu și prin dorința tuturor fraților care erau acolo, s-a hirotonisit preot în Sion, de către patriarh, și așa locașul Sfîntului Sava îl avea ca pe o albină harnică, care aduna cu sîrguință mierea faptelor bune.

Se zice despre dînsul și aceasta, că era într-însul ceva în așa chip, precum odată în Ieremia proorocul, către care s-a grăit: "Mai înainte de a te naște te-am cunoscut; mai înainte de a ieși din pîntece te-am sfințit". Că fiind prunc și învățînd carte la preotul mai sus pomenit, în aceeași lavră a proorocit despre dînsul acel preot de Dumnezeu insuflat, zicînd: "Acest copil frumos afară de alte nevoințe ce va suferi pentru Hristos, cu sfîrșit mucenicesc se va duce din viața aceasta". Aceasta mai pe urmă s-a și împlinit după cum vom arăta.

În acea vreme se înnoise iarăși eresul luptei contra sfintelor icoane, ce fusese pe vremea lui Leon Isaurul, a lui Constantin Copronim și a lui Leon, fiul lui Copronim, cel scos din biserică și dat anatemei de Soborul al șaptelea a toată lumea, adunat de binecredincioasa împărăteasă Irina și de fiul său Constantin. Acel eres l-a ridicat iarăși răucredinciosul împărat Leon Armeanul, de a cărui începere nu este a se pomeni aici. Acesta, în vremea împărăției lui Nichifor, era mai întîi începător al divanului Armeniei, apoi după cîtăva vreme s-a ales patriciu și voievod al oștilor răsăritului. După aceasta cu vicleșug s-a suit la împărăție, izgonind pe bunul și binecredinciosul împărat Mihail, care se poreclea Rangave, și l-a făcut de s-a îmbrăcat în chip monahicesc, iar pe fiii lui, Teofilact și Ignatie, i-a castrat și așa l-a trimis în surghiun cu femeia și cu copiii.

Cînd sfințitul patriarh Nichifor a încununat ca împărat pe acest Leon în biserica cea mare și îi punea coroana pe cap, a simțit durere ca de spini în mîini și se părea acea coroană în mîinile arhiereului ca și cum ar fi niște spini ascuțiți, ce îl înțepau cu durere; deci a cunoscut îndată sfințitul partiarh că semnul acela era vestirea răutății celei mari ce avea să vină mai pe urmă peste Biserica lui Hristos de la acel împărat. La început, vicleanul împărat tăinuia eresul său și se arăta ca un dreptcredincios, pînă cînd a fost întărit în împărăție. Apoi, după războiul cel mare împotriva bulgarilor, în care s-a arătat slăvit biruitor și-a vărsat otrava răutății, arătîndu-se pe față că este luptător contra sfintelor icoane. Aceasta s-a început astfel:

Întorcîndu-se el de la războiul acela, și-a adus aminte de un oarecare monah închis în Filomitia, care îi proorocise odată că are să fie împărat, ceea ce s-a și întîmplat. Deci s-a gîndit să-i mulțumească pentru acea proorocie și i-a trimis printr-o slugă credincioasă multe feluri de daruri, vase de aur și de argint, mîncăruri și aromate de India. Dar trimisul împărătesc n-a aflat pe monahul acela, pentru că murise. În locul lui, în aceeași închisoare, viețuia un ucenic al lui, cu numele Savatie. Pe acela îl rugă trimisul să primească darurile împărătești trimise starețului său și să se roage pentru împărat. Dar Savatie n-a primit darurile, nici pe cel ce le-a adus, iar pe împărat l-a numit nevrednic de scaunul împărăției, pentru că cinstește icoanele, supunîndu-se dogmelor împărătesei Irina și ale patriarhului Tarasie, care au fost mai înainte. Ticălosul vorbea de rău pe împărăteasa Irina și pe Sfîntul Tarasie, pe împărăteasă numind-o fiară, iar pe sfîntul, tulburător de popor. Apoi îngrozea și pe împăratul Leon cu grabnică pierzare, și a împărăției și a vieții, de nu se va sîrgui degrabă să lepede sfintele icoane ca pe niște idoli.

Întorcîndu-se trimisul la împărat, i-a spus toate ce a zis monahul acela, aducîndu-i și scrisoare de la dînsul în această pricină. Împăratul, fiind în nepricepere, a chemat pe un sfetnic al său mai credincios, cu numele Teodot, care era fecior al lui Mihail, patriciul Milisiei, care se poreclea Cassiter și s-a sfătuit îndeosebi cu acest Teodot ce să facă. Teodot era de mult atins de eresul luptării de icoane și aștepta vreme prielnică pentru aceasta, ca să-și mărturisescă credința lui cea rea. Acela a dat împăratului acest sfat: "În Mănăstirea Daghistei este un monah sfînt, făcător de minuni și mai înainte-văzător; cu acela ar fi de trebuință a ne sfătui și sfatului lui a ne supune".

Zicînd acestea și împăratul învoindu-se, Teodot a alergat degrabă în taină la monahul acela, care era eretic, în Mănăstirea Daghistei și l-a vestit că în noaptea viitoare va veni împăratul la el, în haine proaste, ca să vorbească despre credință și despre alte lucruri de nevoie, ca să primească de la el sfat înțelept. Iar el să-l sfătuiască să primescă dogmele cele lepădate de împăratul Leon Isaurul, care fusese mai înainte și să lepede idolii - că așa numea, ticălosul, sfintele icoane - de prin bisericile lui Dumnezeu. Apoi să-l înfricoșeze, căci de nu va face aceasta degrabă, se va lipsi și de împărăție și de viață. Iar de va asculta și se va făgădui a face aceea, apoi să-i proorocească viață îndelungată și împărăție cu multă norocire. Așa s-a sfătuit ereticul Teodot cu acel monah eretic, a atrage la credința lor cea rea pe împăratul care își avea inima lesne plecată spre cugetul lor.

Făcîndu-se noapte, împăratul, neștiind nimic de vicleșugul lui Teodot, s-a sculat și s-a dus în haine proaste la acel necuvios prooroc mincinos, ca să nu fie cunoscut.

Ajungînd ei la monahul acela și începînd a vorbi, monahul stînd aproape de împărat, ca și cum din descoperire dumnezeiască ar fi cunoscut dregătoria împărătească, a zis mirat: "Ce nedreptate ai făcut, o! împărate, ca să vii cu haine proaste, tăinuind înaintea noastră cinstea ta cea împărătească. Dar cu toate că ai făcut aceasta, darul Duhului lui Dumnezeu însă nu a răbdat îndelung a fi noi înșelați de tine, ci ne-a descoperit că ești împărat, iar nu om simplu". Acestea auzind împăratul s-a spăimîntat și a crezut că este sfînt făcător de minuni și prooroc mai înainte-văzător. Deci cu înlesnire s-a plecat la toate cele spuse de preot și la toate cele ce i se poruncea, neîndoindu-se de cele ce i se spuneau prin gura proorocului.

Primind sfatul cel vătămător de suflet și plin de otrava balaurului, ca pe un sfat sănătos și folositor de suflet, s-a făgăduit fără zăbavă a face ceea ce îl învățase ereticul acela, îndemnat fiind de cel asemenea lui, ereticul Teodot. Astfel împăratul s-a dus plin de gînd rău, ca să ridice război contra sfintelor icoane. Deci îndată a tulburat Biserica lui Hristos, ca un vifor cumplit. Întîi pe sfințitul patriarh Nichifor, care n-a voit să se plece la sfatul lui cel răucredincios, l-a surghiunit la Proconis. Asemenea și pe Teofan, care era egumenul mănăstirii, ce se numea Satul cel Mare, pe Sfîntul Teodor Studitul și pe alți mulți și de Dumnezeu insuflați părinți, care se împotriveau lui, i-a izgonit și în laturi depărtate i-a surghiunit. Iar la scaunul patriarhiei a ridicat pe Teodot, ereticul cel mai sus pomenit, care se poreclea Cassiter al Milisiei, sfetnicul său, chiar în ziua Învierii Domnului Hristos și s-a făcut ca o urîciune a pustiirii ce stătea la locul cel sfînt.

Față de acel om fără de minte mîniindu-Se Dumnezeu și pornindu-Se cu dreaptă mînie, a pornit a se face deodată năvălirea celor de alt neam. Arabii, care viețuiau prin pustietățile de la răsărit, adunîndu-și puterea lor, au pornit în stăpînirea grecească, pustiind multe laturi și, robind sate, au năvălit și asupra mănăstirilor, care erau în Palestina, precum și asupra lăcașului Sfîntului Sava, în care acest fericit Teodor, cu fratele său Teofan, petreceau în viața monahicească. Auzind și văzînd aceasta sfințitul patriarh al sfintei cetăți a Ierusalimului și pricepînd că este pedeapsă pentru păcat și iuțime a mîniei lui Dumnezeu pentru ocara și lepădarea sfintelor icoane, s-a pornit cu rîvnă și căuta în ce chip ar putea stinge un foc ca acela și ar mustra răutatea ce se făcea de cei ce călcau hotărîrile cele părintești și aduceau altele noi. Aflînd un bărbat cu bună pricepere, adică pe acest Cuvios Teodor cu viața mărturisit și cu înțelepciunea slăvit, plin de rîvnă dumnezeiască și cu bărbăție neclintită întru dreapta credință, pe acesta întărindu-l cu rugăciunea și cu nădejdea întru Hristos, l-a trimis la împărăteasca cetate, spre mustrarea fărădelegii.

Fericitul Teodor, fiind fiu al ascultării, nu s-a lepădat de cele poruncite, ci cu bucurie s-a supus, gata fiind îndată a suferi nu numai multe osteneli, ci și multe dureri pentru credința cea dreaptă și sufletul său a-și pune pentru cinstirea sfintelor icoane. Luînd cu dînsul și pe fratele său Teofan, au plecat. Ajungînd degrabă la împărăteasca cetate, mai întîi a mustrat cu limbă slobodă pe năimitul care nu era păstor, pe Teodot Milisianul, mincinosul patriarh al împărăteștii cetăți, pentru că răzvrătește pe cei ce păreau că îi îndreptează și mănîncă pe aceia pe care îi hrănește cu hrana cea vătămătoare a învățăturii ereticești; fiindcă pierde pe cei ce îi paște și risipește biserica drepteicredințe, zidind capiște urîtă a relei sale credințe.

Apoi, stînd chiar împotriva împăratului și avînd pe buzele sale cuvîntul lui Dumnezeu ca o sabie ascuțită, îl înfricoșă mustrîndu-l că nu numai sufletul său îl pierde, ci și pe poporul lui Dumnezeu, cu vicleșug răzvrătindu-l, îl atrage întru a sa pierzare. Astfel îl ruga pe împărat ca să lase înțelegerea cea rău-credincioasă și iarăși să primească buna-credință: "Că doar așa - zice el - îți va fi milostiv bunul Dumnezeu și nu vei întoarce toată mînia lui Dumnezeu asupră-ți, spre a o bea ca o otravă".

Împăratul, minunîndu-se de vorba cea slobodă a bărbatului aceluia și de puterea cuvîntului lui, de măsura curajului și de îndrăzneala lui cea fără temere și rușinîndu-se de cinstea lui, a primit mustrarea cu blîndețe. Apoi, chemîndu-l, a vorbit cu el prietenește, întrebîndu-l cine este, de unde vine și ce vrea cu acea îndrăzneală. Iar el, spunîndu-i că vine din Palestina, i-a arătat și pricina venirii sale, văzînd pe Împăratul ceresc ocărît prin sfintele icoane; apoi că, fiind necăjit pentru dreapta-credință, a venit la dînsul ca să grăiască cu îndrăzneală pentru cinstirea lui Dumnezeu.

Astfel a zis: "Nu se cuvine a ne rușina sau a ne teme de fața împărătească, acolo unde se mînie Dumnezeu de către împăratul cel pămîntesc". Apoi îi punea dinainte dogmele sfintei credințe și îl învăța ca să dea totdeauna cinste dumnezeieștilor icoane. Multe grăind din Sfintele Scripturi a adăugat că, acesta este semnul doririi și al dragostei noastre către Hristos, al credinței și al mărturisirii pentru trupul Lui cel luat de la noi, ca să cinstim sfînta Lui icoană. Împăratul vorbea cu dînsul, grăind multe împotrivă din cele de credința lui cea rea, dar n-a sporit nimic, deoarece cuvintele bărbatului celui dumnezeiesc erau nebiruite ca diamantul și credința lui era neclintită ca un zid tare.

După multă vorbă, Teodor s-a arătat mare biruitor, iar împăratul cu cei de o înțelegere cu dînsul erau biruiți și rușinați. Deci, ce a făcut vicleanul împărat? Se silea cu vicleșug, a clătina stîlpul cel neclintit, cu rugăminte, cu daruri, cu făgăduințe de cinste, momindu-l către a sa unire, dar a rămas fără de nici un rezultat. La sfîrșit a auzit de la dînsul aceste cuvinte: "Ai uitat făgăduințele ce ai dat lui Dumnezeu, o, împărate, cînd ți-a pus arhiereul coroana pe cap? Cruță-ți sufletul tău și întoarce podoaba Bisericii. Nu face război cu Dumnezeu, Judecătorul cel drept și tare".

Atunci împăratul, schimbîndu-și blîndețea cea vicleană în iuțimea cea din fire a lui și a numelui său celui de fiară, a poruncit să bată mult și tare pe mărturisitorul lui Hristos, Teodor și pe Teofan fratele lui. Apoi i-a surghiunit pe amîndoi la marginea mării, poruncind ca nimeni să nu le dea mîncare, băutură sau îmbrăcăminte, pentru ca să piară rău cei răi, cum zicea el. Astfel, răbdînd sfinții pentru icoanele lui Hristos, Domnul Dumnezeul izbîndirilor n-a zăbovit cu judecata Sa cea dreaptă, a răsplătit celui fărădelege, pentru că degrabă acela care și numele și iuțimea năravului le avea deopotrivă cu fiarele, cu moartea cea de obște a și pierit ca o fiară înjunghiat, de al cărui sfîrșit vom povesti.

Nu cu mult înainte de sfîrșitul lui, s-a însemnat despre moartea împăratului, prin descoperirea ce s-a făcut maicii sale, care era văduvă de multă vreme și viețuia cu înfrînare. Ea a avut o vedenie într-acest chip: i se părea că merge în biserica Preacuratei Fecioare de Dumnezeu Născătoare din Vlaherne și, intrînd pe ușă, a întîmpinat-o o fecioară oarecare strălucită, înconjurată de mulțime de bărbați, îmbrăcați în haine albe. Apoi a văzut toată biserica plină de sînge curgînd ca un rîu. Fecioara aceea a poruncit unuia din cei cu haine albe să umple un vas de lut cu sînge și să-l dea maicii împăratului celui păgîn ca să bea.

Aceasta văzînd maica împăratului, a zis cu spaimă: "Eu de mulți ani nu mănînc carne, pentru văduvia mea; deci cum voi bea sîngele acesta?" Atunci Preastrălucita Fecioară a zis: "Dar pentru ce fiul tău nu încetează a se umple de sînge, căci cu aceea mă mînie pe mine și pe Fiul și Dumnezeul meu". Și îndată s-a deșteptat maica împăratului plină de frică și de cutremur. Deci dintr-acea vreme neîncetat cu lacrimi sfătuia pe fiul său, adică pe împărat, să înceteze lupta contra sfintelor icoane și pentru dînsele a vărsa sînge creștinesc. Dar a rămas neîndreptat al doilea Iuda, robul eresului și înșelătorul cel viclean.

Încă și a doua vedenie înfricoșată i s-a arătat chiar lui, mai înainte cu șase zile de sfîrșitul său. A văzut că i s-a arătat prea sfințitul patriarh Tarasie, care acum de mult se mutase către Domnul și care fusese patriarh în vremea împărăției Irinei și a lui Constantin. Acela, arătîndu-i-se în vedenie, poruncea cu multă mînie unui bărbat Mihail să-l lovească cu sabia pe împărat. Mihail, ascultînd ceea ce i se poruncea, a lovit tare și l-a străpuns pe împărat. Aceasta văzînd în vedenie însuși împăratul și deșteptîndu-se cu cutremur, nu se pricepea ce are să fie și crezînd că în mănăstirea Sfîntului Tarasie se află cineva cu numele de Mihail, care gîndește la uciderea lui, îndată a trimis și au adus pe monahii de acolo. Și, cercetînd pe toți, a poruncit ca să-i țină la închisoare, pînă cînd vor aduce înaintea lui pe cel ce se află între dînșii cu numele Mihail.

În acel timp se afla un oarecare voievod cu numele de Mihail, care se poreclea Travlos sau Valcos, cu neamul din Amoreea, care mai înainte ajutase mult acestui Leon la primirea împărăției și-i era credincios și iubit, încît și fiului său Leon i-a fost naș. Acest Mihail mai pe urmă, pentru oarecare pricină mîniindu-se, a schimbat prieteșugul său în vrajbă și, de multe ori benchetuind cu prietenii săi și îmbătîndu-se, grăia cele rele contra împăratului. Dar oarecare dintre cei care, în taină, erau cu pizmă asupra împăratului, văzînd vrăjmășia lui, față de împărat, s-a apropiat către dînsul și s-a înmulțit numărul lor.

Deci s-au sfătuit să omoare pe împărat și să ridice pe Mihail la împărăție. Dar Mihail, fiind neînfrînat la limbă, nu a tăcut, lăudîndu-se la toți, cum că are să fie împărat. Și a ajuns cuvîntul acesta pînă la împărat și, prinzîndu-l, îndată l-a osîndit să-l ardă de viu. Deci, legîndu-l, îl ducea la cuptorul de foc ca să-l ardă. Acolo privea și împăratul ca să vadă sigur sfîrșitul lui, fiind luna decembrie în douăzeci și patru, în ajunul Nașterii Domnului. De acest lucru înștiințîndu-se soția împăratului, cu numele Teodosia, a ieșit degrabă din camera sa și a început cu mînie a ocărî pe împărat, numindu-l potrivnic al lui Dumnezeu, căci nici ziua aceea sfîntă nu o cinstește, avînd a se împărtăși cu dumnezeieștile Taine. Împăratul, ascultînd-o, a poruncit ca să-l întoarcă pe Mihail de la foc, hotărînd arderea lui într-altă vreme. Iar către împărăteasă, întorcîndu-se, a zis: "Aceasta am făcut precum ai poruncit, o! femeie, ascultînd sfatul tău, însă tu degrabă vei vedea, ce se va face cu fiii noștri".

Aceasta a proorocit cel fărădelege pentru sineși, chiar nevrînd, pentru că acum era lîngă ușă sfîrșitul său. Pe Mihail ferecîndu-l, l-a încredințat spre pază unuia ce păzea palatul, cu numele Papie, iar cheia de la ușile celui ferecat a luat-o la el și a petrecut în acea noapte fără somn, fiind întristat, căci se mîhnea duhul lui, neștiind ce va face.

Sculîndu-se, singur s-a dus la cel osîndit, să vadă dacă plînge și se mîhnește precum este obiceiul celor ce sînt osîndiți la moarte. Deschizînd ușile cele închise în casa lui Papie a văzut un lucru de mirare. Mihail pe care nădăjduia a-l vedea nedormind, mîhnit și întristat, pe acela l-a văzut odihnîndu-se cu somn adînc pe patul cel înalt și frumos așternut al lui Papie, iar pe acesta dormind pe pămîntul gol. Atunci împăratul s-a spăimîntat văzînd pe cel legat și osîndit atît de cinstit și fără întristare. După aceasta, s-a dus furios, amenințînd că și pe Papie îl va pierde alături de Mihail.

Simțînd aceasta una din slugile ce se odihneau acolo și cunoscînd pe împărat, au deșteptat pe Mihail și pe Papie și le-au spus că a fost acolo împăratul și că-i va pierde pe amîndoi; iar ei s-au înfricoșat. Apoi îndată a trimis Mihail pe un oarecare Teoctist - neoprindu-l la acesta Papie - către cei de un gînd cu dînsul, zicînd: "De nu veți săvîrși îndată lucrul ce v-ați sfătuit cu noi, apoi de dimineață voi povesti totul împăratului și vă voi descoperi pe fiecare în parte, ca nu numai eu singur să pier, ci și voi". Înfricoșîndu-se acei tovarăși ai lui de asemenea cuvinte și adunîndu-se, cugetau cum ar izbăvi pe Mihail și pe dînșii de nevoia și de moartea ce sta asupra lor.

Fiind miezul nopții, se începea în biserici obișnuita cîntare a privegherii la Nașterea Domnului nostru Iisus Hristos. Deci, sfătuindu-se, au luat arme pe sub hainele lor și, venind la porțile palatului împărătesc, au intrat împreună cu dînșii în biserică, ca și cum ar merge la priveghere, cînd a venit și împăratul în biserică și stătea în strana cea dintîi, după cum îi era obiceiul și începea singur cîntarea bisericească pentru că avea glas frumos.

Cîntîndu-se canonul și apropiindu-se de cîntarea a șaptea, ucigașii au zis încetișor între dînșii: "Ce stăm fără lucru, iată acum se va isprăvi cîntarea și noi ce facem?" În acel timp a început împăratul a cînta cu glas mare: "Cu dragostea Domnului a toate, fiind cuprinși tinerii..." și, îndată unul din ostașii aceia, scoțînd sabia de sub haină, a lovit pe împărat, dar a greșit, lovind pe un altul de lîngă el.

Împăratul, văzînd primejdia, a alergat în altar și, luînd o cruce mai mare, se apăra în ușă, oprind loviturile săbiilor ce veneau asupra lui de la ostași. Atunci iată a alergat un ostaș mare și înfricoșat, pe care văzîndu-l împăratul îl jura pe altarul lui Dumnezeu ca să nu-i facă rău; Iar acela a răspuns: "Acum nu este vremea jurămîntului, ci a uciderii" și repezind sabia sa, l-a lovit tare, trecînd prin cruce. Astfel l-a rănit foarte rău, tăindu-i mîna și rupînd chiar un braț al crucii. Atunci și ceilalți ostași au început a-l tăia peste tot trupul și căzînd la pămînt se tăvălea în sîngele său, abia suflînd. Unul din ostași văzîndu-l așa, i-a tăiat capul și așa, ca o fiară înjunghiată, și-a dat sufletul său, pe cînd se lumina de ziuă; fiind ucis în locul acela unde mai înainte a îndrăznit a arunca la pămînt icoana Mîntuitorului, scuipînd-o și călcînd-o cu picioarele. Acest împărat a împărățit șapte ani și cinci luni, iar cu tirania sa s-a arătat mai tiran ca cei dinainte, marii prigonitori ai Bisericii. După ucidere, trupul lui a fost dus în mijlocul cetății spre batjocură și a zăcut toată ziua neîngropat și nimeni nu era căruia să-i fie jale de moartea sa, ci toată cetatea se bucura.

Se mai povestește și aceasta, că în acel ceas, cînd a fost ucis acel ticălos hulitor de icoane, s-a auzit din cer un glas de bucurie, vestind multora moartea rău credinciosului împărat. Acel glas auzindu-l niște corăbieri, au însemnat ceasul și după aceea s-au înștiințat dacă în acel ceas a pierit cel cu numele și cu obiceiul de fiară, băutorul de sînge. Fiilor săi, li s-a făcut îndoit rău, decît ceea ce făcuse el fiilor împăratului Mihail Rangave, precum s-a zis mai sus. Deci și pe cei patru feciori ai lui i-au castrat, adică pe Savatie, pe Vasile, care se numea și Constantin, și era orînduit la împărăție, pe Grigorie și pe Teodosie. Acesta din urmă, nerăbdînd durerea, a murit și l-au îngropat împreună cu tatăl său. Iar Vasile care se mai numea și Constantin, dintr-o durere ca aceea a muțit, apoi i-au surghiunit pe toți împreună cu maica sa. Deci, omorînd pe Leon, în același ceas, alergînd ostașii la Mihail, l-au luat, avînd încă fiarele la picioarele lui - căci cheia, precum s-a zis, era ascunsă de împăratul Leon - și așa l-au așezat pe scaunul împărătesc, cu fiarele la picioare. Apoi, sfărîmînd fiarele și făcîndu-se ziuă, l-a dus pe Mihail Travlos în biserica cea mare și a fost încoronat împărat în ziua Nașterii Domnului nostru Iisus Hristos.

Dar acum este vremea a ne întoarce la povestirea ce ne stă înainte, despre Sfîntul Teodor și Teofan fratele lui. Leon Armeanul a pierit cu sunet, iar Mihail, împărățind după dînsul, s-au liberat toți mărturisitorii lui Hristos de prin surghiunii și fiecare fără frică s-a întors la ale sale. Pentru că Mihail, împăratul cel nou, deși nu era drept-credincios, căci se ținea de același eres al luptării contra sfintelor icoane, însă nu era rău cu cei credincioși, ci lăsa pe fiecare să creadă după a sa voie. El era om neînvățat în cuvîntul lui Dumnezeu și nu lua seama cărților, ci se îndeletnicea numai cu grijile și deșărtăciunile vieții celei lumești. Fericitul Teodor, cu fratele său Teofan, după surghiun, nu s-au mai întors în Palestina, patria lor, ci au venit în Constantinopol, care era partea propovăduirii lor, și, propovăduind dreapta-credință, pe mulți îi întorcea de la eresul luptării contra icoanelor.

Era atunci în Constantinopol un vrăjitor, cu numele de Ioan, avînd multă trecere la împărat. Acesta era atins de același eres, purtînd îmbrăcăminte monahicească și arătînd cu fățărnicie, chip de fapte bune, care, nu numai pe împărat, ci și pe mulți alții i-a înșelat, cîți îl ascultau și se țineau de sfatul lui cel viclean ca de un sfat drept. Mai pe urmă acest vrăjitor s-a suit și la scaunul patriarhiei, după Teodot ereticul, dar și el era eretic. Ioan nesuferind pe aceste două făclii ale dreptei credințe, adică pe cuvioșii Teodor și Teofan, care luminau toată cetatea Constantinopolului, i-a dus în temniță. Apoi i-a chemat la întrebare și punîndu-le multe întrebări, nu i-a biruit, ci i-a izgonit din cetate cu poruncă împărătească - pentru că acel vrăjitor era ca un dascăl împăratului și cel dintîi sfătuitor - și i-a trimis în surghiun, în latura ce se numea Sostenis. Dar, cuvioșilor mărturisitori era țara cea străină era ca o patrie pentru Hristos, căci pretutindeni erau gata a pătimi pentru sfintele icoane ale lui Hristos.

După aceasta s-a sfîrșit și împăratul Mihail, lăsînd în scaun pe fiul său Teofil, care, mai mult decît alții, cu mai multă osîrdie lipindu-se de eresul luptării contra sfintelor icoane, iarăși a ridicat prigoană asupra Bisericii. Deci iarăși a început a se batjocori și a se lepăda sfintele icoane; iarăși s-au pregătit divanurile, judecățile și temnițele asupra celor drept-credincioși și iarăși s-a înnoit tot felul de nedreaptă tiranie. Pentru că mulți erau munciți ca să se plece voinței împărătești și mulți, înfricoșîndu-se de munci, s-au supus, deși mai pe urmă s-au pocăit.

Atunci și Sfîntul Teodor, împreună cu fratele său, au început a răbda noi pătimiri. Căci s-a făcut împăratului înștiințare despre dînsul, că este tare întru mărturisirea sa și nebiruit în cuvinte și, precum el singur cinstește icoanele, așa și pe alții îi învață a face. Apoi îndată, prin poruncă împărătească, s-a dus la întrebare fericitul Teodor, împreună cu alți drept-credincioși, înaintea eparhului cetății, care după multe întrebări, momiri și îngroziri ale eparhului și după ce nu l-a putut îndupleca, l-a dezbrăcat și l-a bătut tare cu niște bice groase, mai mult timp. Și, încetînd de a-l mai bate muncitorii, stătea gol în divan cu totul însîngerat, în privirea îngerilor și a oamenilor, împodobindu-se cu rănile cele primite pentru Hristos. Eparhul, socotind necuviincioasă această goliciune a lui, sfîntul a răspuns: "Eu sînt luptător și am ieșit să mă lupt cu vrăjmașul pentru icoana Domnului meu; iar obiceiul luptătorilor este a ieși goi la luptă. Pentru aceea stau gata, că dacă pe cineva dintre credincioși, care iau bătaie de la voi, îl voi vedea slăbind, îndată să pun trupul meu în locul aceluia spre bătăi și să împlinesc neajungerea răbdării aceluia, cu însuși trupul meu". O! bărbat tare! O! graiuri ale bărbatului celui curajos! O! osîrdie către Dumnezeu! După aceea iarăși a fost trimis în surghiun cu fratele său, în Afusia. Dar cine va povesti pătimirile cele rele ce s-au întîmplat lor pe cale, legăturile, foamea, arșița soarelui, gerul nopții, bîntuielile, pornirile asupră-le, chinuirea cea din toate zilele? Și iarăși, rănile, bătăile, pălmuirile, cine le va număra cu de-amănuntul? Destul este a spune că toate acestea, cu izgonirea cea îndelungată, le răbda cu mulțumire pentru Hristos.

După doi ani, prin porunca împăratului, iarăși au fost aduși la Constantinopol și întrebați din nou de împărat, căci acesta voia foarte mult să-i înduplece și să-i întoarcă la credința lui cea rea. Cît au răbdat în acea vreme se adeverește din epistola lor cea scrisă mai pe urmă către Ioan, episcopul Cizicului, unde singur grăise despre ei astfel: "Cînd am fost duși la palat și intram pe uși, mergînd înaintea noastră eparhul, s-a arătat nouă împăratul foarte înfricoșat, suflînd cu mînie, iar mulțimea celor ce stau înaintea lui ne-a înconjurat de pretutindeni. Și, stînd de departe ne-am închinat împăratului, iar el cu glas cumplit și cu cuvînt înfricoșat ne-a poruncit să ne apropiem de dînsul și ne-a întrebat: "În ce latură v-ați născut?" Noi am răspuns: "În părțile Moaviei". El a zis: "Pentru ce ați venit aici?" Și mai înainte, pînă a nu răspunde noi la aceasta, a poruncit să ne bată peste față, pălmuindu-ne așa de greu, încît puțin a lipsit să nu cădem la pămînt. Eu, a zis Teodor, de nu m-aș fi apucat de haina celui ce mă bătea aș fi căzut pe așternutul picioarelor împărătești, dar ținîndu-mă de hainele lui, am primit lovituri, nemișcîndu-mă.

Încetînd de a ne mai bate ne-a întrebat împăratul: Pentru care pricină ați venit aici? Iar noi, nerăsuflînd încă de dureri după lovituri, am tăcut, căutînd în jos. Iar el căutînd către eparhul, care era acolo, a zis cu cuvinte de rușine, cu mare mînie și cu glas aspru: "Ia-i pe dînșii de aici și, însemnînd fețele lor, dă-i la doi saracini ca să-i ducă în ținutul lor". Acolo, aproape, stătea un făcător de stihuri cu o hîrtie în mînă, pe care erau niște stihuri pregătite asupra noastră. Acestuia i-a poruncit zicînd a le citi: Deși nu sînt frumoase, însă nu băga seama. Acela a răspuns: Destule sînt și acestea spre batjocura lor. Iar unul din cei ce stătea înainte, a zis: Nici nu sînt vrednici de stihuri mai bune. Și s-au citit stihurile care erau alcătuite astfel:

Toți care vin către acea cetate,

Unde picioarele lui Dumnezeu au stat

Dînd lumii ușurare,

Acolo și aceștia s-au arătat

Vase prea rele ale rătăcirii.

Și cînd au fost la multe păcate dați,

Necredincioși fiind, netrebnice mădulare,

Ca niște tîlhari d-acolo s-au izgonit.

Iar ei către împărăteasca cetate de aici venind

N-au încetat rău a face pretutindeni.

Drept aceea cu semne fețele lor însemnînd,

I-au izgonit rău iarăși pe cei răi și de aici.

Aceste stihuri citindu-se a poruncit să ne ducă în divan - grăiau sfinții despre ei - și ieșind noi ne-a ajuns un om, poruncind a ne întoarce înapoi cu grabă; și iarăși ne-a pus înaintea împăratului. Împăratul, văzîndu-ne, a zis: Mi se pare că ducîndu-vă de aici, ați grăit între voi: Ne-am bătut joc de împărat. Dar eu mai întîi îmi voi bate joc de voi și după aceea vă voi libera. Acestea zicînd, a poruncit să ne dezbrace pe amîndoi. Mai întîi eu am fost bătut - grăiește Teodor - ajutînd însuși împăratul celor ce mă băteau și neîncetat strigînd: Bateți bine. Și m-au bătut pe spate și pe piept fără de cruțare și milostivire. Iar eu fiind îndelung bătut, strigam: Nimic n-am greșit împărăției tale. Și iarăși ziceam: Doamne miluiește! Prea Sfîntă Născătoare de Dumnezeu, vino în ajutorul nostru! Apoi a bătut pe fratele meu care striga de asemenea: Prea Sfîntă Născătoare de Dumnezeu, care ai fugit în Egipt cu Fiul tău, caută spre mine cel muncit! Doamne, Doamne, Care izbăvești pe săracul din mîna celor mai tari decît dînsul, nu depărta ajutorul Tău de la noi! Astfel bătîndu-ne pe noi cît au vrut, a poruncit să ne ducă în divan".

Acestea au scris însuși vitejii pătimitori către episcopul Cizicului. După patru zile au fost aduși înaintea eparhului, iar el, momindu-i, le-a zis: "Numai o dată împărtășiți-vă cu noi și vă voi elibera, ca să mergeți unde veți vrea". Fericitul Teodor a zis, rîzînd: "Astfel grăiești, domnule eparh, ca și cum ar ruga cineva pe altul și ar zice: Nimic nu cer de la tine, decît să-ți tai capul numai o dată și după aceea vei merge unde vei voi! Deci înțelege că celui ce voiește a ne pleca către împărtășirea voastră, mai lesne îi va fi a răsturna pămîntul și cerul, încît pămîntul să fie sus și cerul jos, decît să ne întoarcă pe noi de la dreapta noastră credință".

Atunci eparhul a poruncit ca să însemneze fețele lor. Iar ei încă arzînd de rănile care nu demult le primiseră și de cumplite dureri fiind cuprinși, i-a întins pe scînduri cu fețele în sus și cu uneltele cele pregătite spre acea treabă au început a împunge frunțile lor și obrajii, însemnînd stihurile cele scrise mai sus. Toată ziua au fost munciți, pînă ce, apunînd soarele, au încetat de a mai împunge fețele lor. Plecînd de la eparh, însemnații pătimitori au zis: "Să știți toți cei ce auziți că heruvimul care păzește raiul, cînd va vedea această scrisoare pe fețele noastre se va depărta și arma cea de văpaie va da dosul, dîndu-ne slobodă intrarea în rai. Această muncă ce ați pus asupra noastră, n-a fost din veac și desăvîrșit se vor afla însemnările acestea în fața lui Hristos și se va porunci a se citi vouă acestea căci grăiește: De vreme ce ați făcut unuia dintre frații mei mai mici, mie ați făcut".

După această nouă și fără de omenie muncă ce au răbdat pentru sfintele icoane, încă curgîndu-le sîngele, sfinții au fost dați în temniță. Apoi, prin porunca mai sus pomenitului Ioan, vrăjitorul, care în vremea aceea era patriarh, iarăși au fost trimiși în surghiun la Apamia Bitiniei. Și a poruncit, că după ce vor muri acolo, să nu-i învrednicească îngropării omenești, ci ca pe niște dobitoace să-i tîrască afară departe. Mergînd ei în surghiun, s-a întîmplat a trece pe lîngă ostrovul acela unde era surghiunit Sfîntul Metodie - care mai pe urmă a fost patriarh al Constantinopolului - în aceeași vreme și care asemenea ședea închis într-o groapă pentru sfintele icoane, împreună cu doi tîlhari, fiind hrănit de un pescar. Deci din întîmplare s-au văzut cu acel pescar și s-au înștiințat de la dînsul despre toate cele pentru Sfîntul Metodie. Dar de vreme ce nu era cu putință a se vedea cu dînsul, pentru că erau cumpliți cei care îi duceau, a scris către dînsul, prin același pescar aceste stihuri:

Către cel viu și mort care șade în groapă

Către cel pămîntesc care înconjură laturile de sus

cei ferecați;

Către cel ce poartă legături, scriu cei care au fețele însemnate.

Citind acestea Sfîntul Metodie și, înștiințîndu-se din spusele pescarului aceluia despre cuvioșii răbdători de chinuri, s-a mîngîiat cu duhul și a mulțumit lui Dumnezeu, Cel ce i-a întărit în asemenea nevoințe; și a scris și el către dînșii tot stihuri, astfel:

Pe cei scriși sus în cartea neuitării;

Care amîndoi sînt însemnați în frunte;

Pe acești legați, cel ce-și are viața îngropată mai

înainte de moarte, îi sărută legatul.

După aceea, cuvioșii, fiind duși de ostași, au ajuns în Apamia, purtînd pe frunțile lor semnul credinței în Hristos și acolo au fost închiși în temniță, unde Cuviosul Teodor, fiind plin de zile și slăbind din multele bătăi și osteneli, s-a odihnit întru Domnul, în ziua pomenirii Sfîntului Întîiului Mucenic Ștefan. Și s-a dus la veșnica odihnă, lăsînd în legături trupul lui cel mult pătimitor pentru Hristos. Iar fratele lui cel după trup și după duh, Cuviosul Teofan, plîngînd pentru despărțirea fratelui lui și cîntînd cele de îngropare, l-a pus în raclă de lemn. Se povestește că, în vremea mutării Cuviosului Teodor, s-a întîmplat a fi acolo un stareț oarecare, mare în fapte bune. Acesta a auzit din înălțime cîntare îngerească, care a fost adeverirea suirii lui la cer, împreună cu îngerii. Murind împăratul Teofil, s-a dăruit Bisericii pace, căci împărăteasa Teodora cu fiul ei Mihail, fiind dreptcredincioși, au chemat pe toți Sfinții Părinți din surghiun și cu multe laude i-au fericit. Atunci, fiind liberat și Sfîntul Teofan din temniță, a venit la Constantinopol împreună cu ceilalți, purtînd semnele biruinței pe frunte asupra celor răucredincioși și era însemnat între Sfinții Părinți, ca un heruvim în mijlocul îngerilor. Deci, au fost aduse sfintele icoane prin biserici cu mare prăznuire, în duminica cea dintîi a Sfîntului și Marelui Post, care s-a numit de atunci Duminica Ortodoxiei, în anul mîntuirii 842, la care fericitul Teofan a scris un canon preafrumos, pe care l-a și cîntat. Apoi a fost ales mitropolit al cetății Niceea, prin punerea mîinilor Sfîntului patriarh Metodie, acela care mai înainte fusese închis în groapă.

Așa a strălucit lumina dreptei-credințe, iar întunericul eresului ei contra sfintelor icoane, care se începuse de o sută douăzeci de ani, de la răucredinciosul împărat Leon Isaurul, tulburînd și întunecînd Biserica lui Dumnezeu, a fost izgonit de tot, cu darul lui Hristos. După cîtva timp, moaștele Cuviosului Teodor, mărturisitorul lui Hristos, au fost aduse din Apamia în Calcedon, dînd multe tămăduiri, în slava lui Hristos Dumnezeu, ca Cel ce este lăudat, împreună cu Tatăl și cu Sfîntul Duh, în veci. Amin.


La începutul paginii | Viețile Sfinților pe luna decembrie


Copyright © 1999-2016 Pagini Ortodoxe Românesti. Toate drepturile rezervate.



Home | Vietile Sfintilor | Calendar | Predici ale Parintelui Cleopa | Acatistier | Links | Cauta in site