Home | Vietile Sfintilor | Calendar | Predici ale Parintelui Cleopa | Acatistier | Links | Cauta in site


Pătimirea Sfintei Mucenițe Anastasia și a celor împreună cu dînsa
(22 decembrie)

Viețile Sfinților pe luna decembrie


Anastasia, cea preafrumoasă între femei, s-a născut în vestita cetate a Romei. Ea pe toți covîrșea cu neamul său cel bun, cu frumusețea cea trupească și cu cea sufletească, cu obiceiuri bune și cu blîndețe. Era fata lui Pretextat, unul din boierii mari de credință elin, iar maica ei credea întru Hristos, avînd numele Fausta. Din copilărie, Anastasia a fost încredințată de maică-sa spre învățătura cărții, unui bărbat preaslăvit întru înțelepciune și cu viața cinstită, cu numele Hrisogon, creștin credincios și iscusit desăvîrșit întru cele dumnezeiești, iar după aceea și mucenic.

De la acest bărbat a învățat Anastasia nu numai înțelegerea cărții, ci și a cunoaște pe Acela, Care este Alfa și Omega, începutul a toată zidirea cea văzută și nevăzută și sfîrșitul tuturor dorințelor inimilor celor binecredincioși. A învățat să cunoască și să iubească pe Dumnezeul cel adevărat, pe Ziditorul tuturor și Stăpînitorul. Se sîrguia în citirea cărților creștinești ziua și noaptea, învățînd legile Domnului și întărindu-și inima în dragostea lui Dumnezeu. Săvîrșind ea învățătura la Hrisogon, s-a făcut slăvită înaintea tuturor ca o preaînțeleaptă și frumoasă. După aceasta, fericita ei mamă, Fausta, trecînd din această viață, a fost dată de tatăl său, cu multă silă, după un bărbat cu numele Pomplie, asemenea fiind de bun neam, dar cu credința elin. Și a fost dusă în casa mirelui, adică credincioasa la cel necredincios, mielușeaua lui Hristos la lup răpitor.

Însă păzind-o Dumnezeu, către Care ziua și noaptea suspina cu inima și se tînguia, nu și-a pierdut fecioria sa, nici nu a întinat trupul ei curat cu bărbatul cel necurat, pentru că Anastasia se prefăcea neîncetat că are boala cea femeiască. Iar uneori, fiind silită de soțul său, ieșea din mîinile lui, ajutîndu-i nevăzut îngerul, păzitorul ei. Și astfel era cu fecioria nevătămată. Adeseori își schimba hainele sale cele luminate și podoabele cele de mult preț și, îmbrăcîndu-se pe ascuns în haine sărace, ieșea din casa sa, neștiind nimeni, decît numai o slujnică a ei, care de aproape îi urma și cerceta toate temnițele, dînd mult aur la străji și cercetînd pe cei ce pătimeau pentru Hristos. Le slujea pe cît putea în toate, cu bună cucernicie și cu cinste, spălîndu-le mîinile și picioarele și părul cel plin de praf curățindu-l, ștergînd sîngele lor și rănile lor legîndu-le cu petece curate. Apoi, dînd fiecăruia hrană și băutură, se întorcea la casa sa.

Astfel, adeseori ieșind și întorcîndu-se, nu s-a tăinuit de bărbatul ei, căci el a cunoscut că cerceta temnițele. De aceea și mai mult s-a mîniat asupra ei, pentru că nu voia să știe de unirea nunții și mult o necăjea pe dînsa. Aflînd el de la slujnica care îi urma ei - acea ticăloasă i-a spus lui toate - pentru aceea, bătînd rău pe Anastasia, a închis-o într-o casă și a pus strajă, ca piciorul ei să nu mai calce afară. Sfînta se mîhnea cu duhul pentru robii lui Hristos, căci nu mai putea să-i cerceteze, nici să le slujească, nici să le deie cele de trebuință. Dar mai mult o durea inima pentru dascălul ei, Sfîntul Hrisogon, fiindcă nu-l vedea, pentru că acel sfînt doi ani avea de cînd era în temniță, răbdînd fel de fel de munci. Adeseori ea mergea la dînsul cînd era slobodă, iar acum nu-i mai era cu putință, fiind închisă și străjuită.

În acea vreme a început bărbatul ei a o necăji mult, mai ales după ce a murit tatăl ei, ca să-i ia toată averea părintească, ce rămăsese Anastasiei ca moștenire, ca unei fiice pentru că Pretextat nu avea feciori mai mulți, nici neamuri. Atunci Pomplie, urînd pe Anastasia, pentru că nu răspundea dorinței lui cele trupești, cugeta să o omoare, ca toată averea ei să o moștenească și, luîndu-și altă femeie, să o aducă în bunătățile cele străine. Deci ca pe o roabă o socotea pe sfînta fecioară, necăjind-o în toate zilele și muncind-o, care lucru se adeverește din scrisoarea ei scrisă în taină către Sfîntul Hrisogon și trimisă printr-o bătrînă, într-acest chip zicînd:

"Sfîntului mărturisitorului lui Hristos, Hrisogon, scrie Anastasia. Deși tatăl meu era închinător de idoli, maica mea, Fausta, totdeauna a avut bună credință și a viețuit creștinește. Ea chiar din scutece, m-a făcut a fi creștină, iar după plecarea ei din această viață, cu greu jug și fără de voie m-am însoțit cu un bărbat, care e fur de cele sfinte, de la al cărui pat, prin milostivirea lui Dumnezeu, cu prefacerea bolii, fug ziua și noaptea în urma Domnului meu Iisus Hristos. Iar bărbatul care se laudă cu moștenirea mea, o cheltuiește cu nevrednicii și necurații închinători de idoli, iar pe mine ca pe o vrăjitoare și străină de cele sfinte, cu grele străji m-a robit, încît aștept a muri și nu mi-a rămas altceva decît numai dîndu-mi sufletul, să cad moartă. Și chiar de mă voi bucura întru moarte pentru mărturisirea Domnului meu Iisus Hristos, însă de aceasta mă mîhnesc foarte mult, căci toată bogăția mea, cea făgăduită lui Dumnezeu, o văd cheltuită de mîinile străinilor și păgînilor. Pentru aceasta te rog pe tine o! omule al lui Dumnezeu, roagă cu sîrguință pe Stăpînul Hristos, pentru ca pe bărbatul meu sau să-l lase să viețuiască dacă mai înainte vede că se va face cîndva creștin sau de are astfel a petrece în necredință, apoi să-i poruncească să iasă dintre cei vii și să dea loc altora, care cinstesc pe Dumnezeu. Căci mai bine-i este a muri, decît a nu mărturisi pe Fiul lui Dumnezeu și celor ce-L mărturisesc pe El a le face împiedicare, de care Însuși Hristos este martor. Iar de mă voi elibera, voi merge pe urmele sfinților și mă voi îngriji pentru dînșii cu sîrguință, precum am și început. Închinăciune ție, bărbatule al lui Dumnezeu și pe mine mă pomenește".

Apoi Anastasia a primit această scrisoare:

"Hrisogon, scrie Anastasiei: Ție, care te învăluiești în mijlocul viforului și al tulburării lumii acesteia, degrabă îți va veni Hristos, Cel ce umblă pe ape și vînturile cele diavolești, care s-au sculat asupra ta, le va alina numai cu un cuvînt al poruncii Sale. Deci, fiind cu răbdare ca în mijlocul mării, așteaptă pe Hristos, Care va veni la tine și întru tine însăți să strigi ca proorocul, zicînd: Pentru ce ești mîhnit sufletul meu și pentru ce mă tulburi? Nădăjduiește spre Dumnezeu, că mă voi mărturisi Lui, mîntuirea mea și Dumnezeul meu. Așteaptă îndoit darul de la Dumnezeu, căci și vremelnica moștenire ți se va întoarce ție și cea cerească ți se va pregăti. Iar Domnul va îndelunga facerea Sa de bine, ca să nu se pară că sînt neînsemnate cele date nouă de la El. Vezi și nu te tulbura de aceasta, pentru că celor ce viețuiesc cu dreaptă credință li se aduc asupra cele potrivnice, căci nu te păgubești, ci te ispitești de la Domnul. Și aceasta să știi, că nu este fără primejdie apărarea ce se face prin ajutorul omenesc, căci grăiește Scriptura: Blestemat este omul care nădăjduiește spre om și binecuvîntat este cel ce nădăjduiește spre Domnul. Păzește-te bine și cu trezire, de tot păcatul și de la Însuși Dumnezeu caută mîngîiere, ale Cărui porunci păzești. Pentru că degrabă se va întoarce peste tine vreme pașnică și, ca după o noapte întunecată, vei primi lumina zilei celei purtătoare de flori. Și ca după o iarnă ce a trecut, vor veni ție zile senine de aur. Astfel tuturor celor ce pătimesc pentru numele lui Hristos să le dai mîngîiere vremelnică și însăți, fără îndoire, te vei învrednici mîngîierii celei veșnice. Mîntuiește-te întru Domnul și pentru mine te roagă".

Peste puțină vreme, iarăși fiind chinuită de moarte de către bărbatul cel cu obicei rău și păgîn, a scris către sfîntul astfel: "Mărturisitorului lui Hristos, Hrisogon, scrie Anastasia: Sfîrșitul trupului meu a venit. Pomenește-mă ca să primească Domnul sufletul meu, căci pentru a Lui dragoste pătimesc acestea ce vei auzi din gura acestei bătrîne".

Sfîntul Hrisogon a răspuns: "Hrisogon scrie Anastasiei: Totdeauna înaintea luminii merge întunericul, după boală se întoarce sănătatea și după moarte se făgăduiește viață. Cu un sfîrșit se încheie cele potrivnice ale lumii, ca și cele cu bună norocire, astfel încît nu prin nevoi să domnească deznădăjduirea, nici prin bucuria cea deșartă, înălțarea. Una este marea pe care umblă bărcile trupurilor noastre și de o cîrmă se conduc sufletele noastre prin înotare. Bărcile unora fiind tari, trec valurile fără vătămare, iar ale altora fiind slabe, chiar la țărm sînt aproape de înecare, căci aproape este vremea ca să piară cei ce nu cugetă a veni la țărm mîntuitor. Iar tu, o! slujitoarea lui Hristos, cea fără de prihană, leagă-te cu tot gîndul de crucea lui Hristos și te pregătește spre lucrul Domnului și după ce vei sluji, după dorința ta, cu mucenicească prăznuire, vei trece către Hristos".

Cu această scrisoare a proorocit Sfîntul Hrisogon despre grabnica pierzare a lui Pomplie, bărbatul ei cel rău; pentru că în zilele acelea s-a trimis de împăratul cu scrisori către împăratul perșilor și, avînd a merge pe mare, s-a scufundat și s-a înecat de un vifor ce s-a ridicat fără veste. Așa a pierit, ticălosul cu sunet, iar Sfînta Anastasia s-a izbăvit ca pasărea din cursa celui ce vînează, avîndu-și curată fecioria sa. Apoi, și-a primit toată moștenirea ce-i rămăsese de la părinții ei și a început iarăși, neoprită de nimeni, a merge pe la închisori și pe la temnițe, slujind sfinților, răbdătorilor de chinuri ai lui Hristos, nu numai cu averea, ci și cu priceperea sa mîngîindu-i cu cuvinte folositoare și deșteptîndu-i la bărbăție, la răbdare și la înfruntarea morții pentru Hristos.

În acea vreme, împăratul Dioclețian, zăbovind în Acvileia și îngrijindu-se despre aceasta cu sîrguință, ca nici unul din creștini să se tăinuiască ori să scape din mîinile lui, i s-a vestit de la Roma că s-au umplut temnițele de mulțime de creștini, pe care în multe feluri muncindu-i, nu se leapădă de Hristosul lor, și că toți au învățător pe Hrisogon, pe care-l ascultă, ținîndu-se de învățătura lui. Împăratul a poruncit ca toți să fie dați la munci și la moarte, iar Hrisogon să se trimită la dînsul, căci socotea că dacă va birui pe Hrisogon, apoi va birui și pe ceilalți creștini.

Deci, fiind dus Sfîntul Hrisogon la împărat spre întrebare, îi urma lui de departe și Anastasia. Văzîndu-l împăratul, mai întîi a vorbit cu dînsul cu cuvinte blînde, zicîndu-i: "Primește sfatul meu cel bun o! Hrisogoane, și te împărtășește credinței noastre. Fă cele plăcute zeilor și îți alege cele de bucurie, decît cele de nevoi, cum și cele de folos, mai vîrtos decît cele nefolositoare și să știi că, nu numai de muncă vei scăpa, ci îți vom dărui lumina cea dulce și îndată te vom pune eparh al cetății celei mari, adică peste Roma".

Sfîntul a răspuns: "Eu un Dumnezeu am cunoscut și pe El îl socotesc mai dulce decît toată lumina, mai iubit decît toată viața și mai de folos decît toate comorile. În El cred cu inima și cu gura Îl mărturisesc, cu sufletul Îl cinstesc și genunchii mei spre El îmi plec, înaintea tuturor. Iar mulțimea zeilor tăi, basmele și pe diavol niciodată nu-i voi cinsti, ca și Socrat, care zice: Se cuvine a fugi de aceia cu toată tăria, că sînt înșelători de oameni și dovediți ca pierzători de suflete. Iar darurile și cinstirile cele făgăduite de tine mie, nu le socotesc mai bune decît visul și umbra".

Deci, neputînd a răbda mai mult împăratul niște graiuri ca acestea ale lui Hrisogon, a poruncit ostașilor să-l ia și, ducîndu-l într-un loc pustiu, să-i taie capul. Și aceasta făcîndu-se, a aruncat trupul său în mare, iar în acele părți unde l-a aruncat, nu departe, era preotul Zoil, bărbat sfînt și trei fecioare surori cu trupul și cu duhul, adică Agapi, Hionia și Irina. Acel preot, prin oarecare descoperire dumnezeiască, înștiințîndu-se despre trupul Sfîntului Hrisogon, l-a luat împreună cu capul și, punîndu-l într-un sicriu, l-a ascuns în casa sa.

La treizeci de zile i s-a arătat Sfîntul Hrisogon în vis, zicîndu-i: "Să știi că într-aceste nouă zile, acele trei fecioare ale lui Hristos, care viețuiesc lîngă tine, vor fi luate spre mucenicie, iar tu spune roabei Domnului, Anastasia, ca să aibă grijă de dînsele, deșteptîndu-le către nevoința cea cu bărbăție, pînă cînd se vor încununa prin pătimire. Iar tu să fii cu bună nădejde că vei primi roadele cele dulci ale ostenelilor tale. Căci degrabă te vei libera de aici și te vei duce către Hristos, împreună cu cei ce au pătimit pentru El". Și s-a făcut această descoperire și Sfintei Anastasia, care, fiind îndemnată de Duhul lui Dumnezeu, a venit la casa preotului, pe care niciodată nu-l știa și l-a întrebat: "Unde sînt fecioarele acelea, despre care i s-a descoperit lui în vedenie că vor să aibă sfîrșit mucenicesc?" Deci, aflînd casa lor, cu dragoste a viețuit o noapte cu ele, spunîndu-le multe cuvinte mîntuitoare de suflet și pline de dumnezeiască dragoste, prin care le deștepta a răbda cu bărbăție, pînă la sînge, pentru Mirele lor Hristos. Apoi a văzut și moaștele Sfîntului Hrisogon, mucenicul lui Hristos și al său iubit dascăl, plîngînd lîngă dînsele cu lacrimi fierbinți, încredințîndu-se rugăciunilor lui. După aceea s-a întors în Acvileia și s-a făcut precum a zis Sfîntul Hrisogon preotului Zoil în vis, căci acel preot, în curgerea celor nouă zile, s-a mutat către Domnul.

Împăratul cel fărădelege, auzind de cele trei fecioare, a poruncit să le aducă la priveliște. Întîi a început a le momi cu blîndețe, lăudîndu-le cu cuvinte lingușitoare pentru frumusețea lor, făgăduindu-le să le mărite după bărbați de bun neam și bogați și să le dăruiască multe și mari daruri, dacă se vor închina idolilor. Cea mai mare în vîrstă, care se chema Agapi, ca să-și arate dragostea sa către Dumnezeu, cu multă îndrăzneală a răspuns: "Să nu pui nicidecum în mintea ta, o! împărate, că ne vom înfricoșa de muncile cele cumplite sau de moartea cea aspră sau că ne va birui pe noi strălucirea neamului sau că ne vom mîhni pentru frumusețea trupului, sau că vei slăbi cu momeli tăria sufletului nostru, ca să vindem buna-credință. Cu cît ne vei munci mai cumplit, cu atît ne vei folosi mai mult".

Deci, văzînd împăratul atîta îndrăzneală a acelei fecioare s-a mîniat și, avînd trebuință a se duce în Macedonia, le-a închis în temniță. Apoi a poruncit lui Dulție, eparhul, ca să le ispitească cu sîrguință și să le muncească cu felurite munci. Anastasia, împreună pătimitoarea, după obiceiul ei umblînd pe la cei ce pătimeau prin închisori, îndată a venit și la sfintele fecioare, pe care le-a mîngîiat cu nădejdea ajutorului celui nedepărtat al lui Hristos și cu biruință asupra vrăjmașului. Iar răul Dulție, fiind foarte desfrînat și înverșunat, văzînd frumusețea celor trei fecioare, a voit să le batjocorească. Deci s-a dus singur la temniță, ca să împlinească cu fapta lucrul cel cugetat, dar Dumnezeu, vrînd să izbăvească pe roabele Sale de o ispită ca aceea, l-a făcut să greșească locul și, socotind că intră în temniță, a intrat în bucătărie, unde erau vase multe mînjite, pe care îmbrățișîndu-le și sărutîndu-le ca un beat, socotind că erau acolo fecioarele acelea, s-a făcut negru, fiind plin de funingine pe toată fața.

După aceea, ieșind afară ca să meargă la palatul său, nimeni nu l-a cunoscut că este eparhul, ci socotea că este un ieșit din minți și îndrăcit. Unii rîdeau de dînsul, iar alții îl băteau ca pe un ieșit din minți. Ajungînd cu multă greutate la palat nu-l lăsau ostașii să intre înăuntru, ci îl împingeau afară și îi dau ghionturi, pentru că nimeni nu credea să fie eparhul. Tîrziu, de-abia rudeniile sale l-au cunoscut și l-au adus în casa sa și, după ce și-a venit în simțiri, zicea că i-au făcut aceasta creștinii cu farmecele, mîniindu-se asupra lor foarte mult. Deci a adus pe cele trei fecioare înaintea lui și a poruncit să le dezbrace de haine și să le dezgolească cu totul ca să le poarte prin tîrg, spre răzbunarea rușinării lui. Dar o! lucrurile Tale cele slăvite Doamne, Ziditorule al toate! s-au făcut cămășile lor ca niște piei și s-au lipit așa de trupurile lor, încît n-au putut nicidecum să le dezvelească muncitorii și toți s-au înspăimîntat de o minune înfricoșată ca aceea.

Încă și altă minune a urmat, căci dintr-această pricină a orbit eparhul, prin puterea cerească, încît ridicîndu-l de pe scaun, ca pe o iarbă neînsuflețită, l-au pus în pat, iar în locul lui a venit eparh, de la împărat, un altul cu numele Sisinie. Acesta a aruncat în foc pe Sfînta Agapi și pe Hionia, unde s-au și sfîrșit, dîndu-și sufletele lui Dumnezeu, iar trupurile lor au rămas în foc, întregi și nevătămate, neatingîndu-se focul nici de părul lor și nici de haine. Drept aceea, iubitoarea de mucenici Anastasia a luat sfintele lor moaște și le-a îngropat cu multă evlavie, rugîndu-se lui Dumnezeu totdeauna să o învrednicească și pe dînsa a lua cununa cea mucenicească.

Pe Sfînta Irina o momea, de asemenea, Sisinie eparhul și o îndemna ca să jertfească; dar ea, nesupunîndu-se, a început a o înfricoșa. Apoi văzînd că nu se supune, a zis către dînsa: "Să știi că de nu mă vei asculta te voi pune la un loc arătat și văzut de tot poporul, unde să vină fiecare să te batjocorească și să-ți spurce sufletul și trupul". Iar ea a răspuns: "Nădăjduiesc în Stăpînul meu Iisus Hristos, că-mi va izbăvi picioarele mele de cursele tale și va păzi sufletul meu neîntinat, iar dacă mă voi întina cu sila, pentru aceasta nicidecum n-am păcat, că fără de voia mea se face".

Atunci ighemonul a dat-o pe dînsa ostașilor s-o ducă la casa de desfrînare și a poruncit să meargă la dînsa, fără de sfială, oricare ar voi. Dar Dumnezeu n-a zăbovit, ci a trimis pe sfinții săi îngeri ca pe niște ostași și au dus-o pe dînsa deasupra unui munte, parcă în ciuda ighemonului, care, văzînd o minune ca aceasta, n-a încetat cel neputincios de a face război cu Atotputernicul Dumnezeu și alerga nebunul la munte călare, ca să o ia cu sila. Și iarăși a urmat o minune, căci vedea pe fecioara de departe, dar nu putea să se apropie nicidecum de dînsa, că îl împiedica o putere dumnezeiească nevăzută, ca și cum ar fi fost înaintea lui un zid nebiruit. Apoi avînd ochi, nu vedea și alerga împrejurul muntelui, pipăind fără folos și s-a muncit în deșert, pînă seara rătăcind. Atunci un ostaș aruncînd cu săgeata asupra muceniței a trecut aceea printr-însa, astfel voind Dumnezeu. Iar sfînta, mulțumind lui Hristos că a păzit-o pe dînsa fără prihană, și-a dat în mîinile Lui fericitul său suflet. După ce s-a dus ighemonul, Sfînta Anastasia a luat moaștele ei și le-a îngropat împreună cu celelalte, cu cinste și cu mirositoare tămîieri.

Apoi Sfînta Anastasia umbla din cetate în cetate și din latură în latură, slujind sfinților care erau ținuți prin legături, chivernisind cu averile sale pe legații lui Hristos de mîncare, de băutură și de toate doctoriile, făcînd ușurare celor ce erau în strîmtorare mare și celor ce slăbeau cu trupul cumpărîndu-le cu aur ușurarea din legăturile cele grele și de lungă vreme. Pentru această pricină, ea s-a numit vindecătoare de răni, căci pe mulți i-a dezlegat în taină din legături. Prin purtarea sa de grijă multora a adus ușurare, pe mulți i-a tămăduit de răni nevindecate, ostenindu-se cu mîinile sale și doftorind pe mulți care erau pe jumătate morți, apoi, prin slujirea sa i-a înviat și i-a dăruit sănătoși pentru muncile ce erau să vină.

Sfînta Anastasia învățase și meșteșugul doftoriei și singură tămăduia pe cei răniți și pe mîinile sale îi purta pe aceia, care nu puteau să-și țină nici picioarele, nici mîinile, avîndu-le sfărîmate și rănite pentru Hristos. Apoi singură le dădea acelora hrană în gură, îi adăpa și le oblojea rănile și bubele. Aceasta îi era ei spre mare bucurie și veselie, de a sluji cu osîrdie, ca Însuși lui Hristos, acelora care pătimeau pentru mărturisirea numelui celui preadulce al Domnului. Pentru aceasta cu tot cugetul se îngrijea, în toate chipurile se sîrguia și întru aceasta se ostenea cu toată tăria, biruind neputința firii sale, cu tăria sufletului, cu bărbăția și cu dragostea către Dumnezu și către cei de aproape; iar mai vîrtos către sfinții pătimitori, care totdeauna sînt aproape de Dumnezeu, despre care zicea împreună cu David: Iar mie foarte îmi sînt cinstiți, prietenii tăi, Dumnezeule.

Mergînd Sfînta Anastasia, vindecătoarea de răni, în Macedonia și acolo, îndeletnicindu-se în obișnuita slujire a sfinților, a făcut cunoștință cu o văduvă foarte tînără cu numele Teodotia, care era cu neamul din părțile Bitiniei, din cetatea Niceea. Aceasta a rămas văduvă cu trei prunci, după bărbatul său care murise și își avea locașul în Macedonia, petrecîndu-și zilele văduviei sale cu bună-credință și întru creștinească mărturisire. Fericita Anastasia era găzduită de multe ori la aceea văduvă, iubind-o ca pe o roabă credincioasă a lui Hristos și mîngîindu-se împreună cu dînsa, prin cuvinte înțelepte, pentru dragostea lui Dumnezeu - pentru care, o! cît de mulți sfinți și-au pus cu osîrdie sufletele lor! După cîtăva vreme, Teodotia a fost cunoscută că e creștină, deci au prins-o și au dus-o la împărat, care a supus-o întrebărilor. Unul din cei de față, cu numele de Levcadie, rănit fiind de frumusețea ei, a rugat pe împărat să i-o dea de femeie și să nu o piardă pe ea. Împăratul s-a învoit îndată la cererea lui, nădăjduind că mai degrabă va reuși bărbatul acela s-o întoarcă spre zei.

Deci, luînd Levcadie în casa sa pe Teodotia, împreună cu fiii săi, ce n-a făcut ca s-o amăgească? A rugat-o, sfătuind-o, momind-o și îngrozind-o ca să facă aceste două: adică, să se lepede de Hristos și să voiască a fi lui femeie. Iar Teodotia răspundea: "De poftești bogățiile mele, iată, toate ți le dau de bună voie, iar de te sîrguiești a mă avea pe mine de femeie, nu nădăjdui, ci lasă-mă să slujesc lui Hristos, ca în locul tuturor bogățiilor, numai pe Hristos să-l moștenesc. Iar dacă, iubind frumusețea mea, mă poftești și te nevoiești a mă întoarce de la Hristosul meu, apoi să știi că alegi lucrurile cele cu neputință; căci mai lesne vei schimba frumusețea mea în urîciune și viața în moarte, decît să poți întoarce mintea mea de la Hristos și să mă aduci spre a voi nunta cu tine".

În acele zile Levcadie, a avut nevoie a merge cu împăratul care se ducea undeva. Deci s-a dus, lăsînd pe Teodotia în casa sa și a zăbovit în acea cale multă vreme. Astfel Teodotia, avînd puțină liniște, slujea împreună cu Sfînta Anastasia, celor legați; pe cei bolnavi tămăduindu-i, pe cei morți îngropîndu-i și pe cei vii întărindu-i spre mai mari nevoințe. Și iarăși s-a vestit lui Dioclețian că s-au umplut temnițele de prin cetăți de creștini și nu mai este loc pentru alții. Atunci, păgînul tiran a poruncit ca să-i piardă pe toți într-o noapte, ca să deșerte temnițele pentru primirea altor creștini. Și așa a fost rînduită o noapte pentru acel lucru rău, cînd mulțime mare de mucenici au fost trimiși la Hristos, către ziua cea neînserată. Pe unii i-au ucis cu sabia, pe alții i-a înecat apa, pe alții i-au ars cuptoarele cele de foc, iar pe alții i-au primit de vii sînurile pămîntului. Apoi săpînd șanțuri și gropi adînci, i-a aruncat acolo de vii și i-a astupat cu pămînt și cu pietre, ale căror nume se află scrise în cartea vieții și singur Dumnezeu le știe.

A doua zi, iubitoarea de mucenici, fericita Anastasia, venind după obiceiul ei la una din temnițe și neaflînd pe nimeni, a umplut văzduhul de plîngere și de tînguire. Și, fiind întrebată de ostașii ce se întîmplaseră acolo, pentru ce se tînguiește astfel, ea a răspuns: "Caut pe robii Dumnezeului meu, care erau ieri într-această temniță și acum nu știu unde sînt". Iar ei aflînd că este creștină, îndată au luat-o și au dus-o la Flor, ighemonul Iliricului și întrebînd-o ighemonul dacă este creștină, ea a răspuns: "Cu adevărat sînt creștină și ceea ce-ți este urîciune, aceea îmi este iubit, iar numele creștinesc, care la voi este de hulă, acela îmi este de cinste și de laudă".

După ce s-a înștiințat ighemonul despre patria și despre bunul ei neam, fiind din Roma și din neam luminat, a întrebat-o:

"Dar ce te-a silit pe tine la aceasta de ai lăsat Roma, patria cea preaslăvită și ai venit aici?" Răspuns-a sfînta: "Ce altceva, decît glasul Domnului meu, Cel ce mă cheamă către El, că, Aceluia urmînd, am lăsat patria și prieteni și luînd crucea Hristosului meu, cu picioarele grabnice și vesele am pornit în urma Lui". Zis-a ighemonul: "Unde este Acela pe Care Îl numești Hristos?" Răspuns-a sfînta: "Nu este loc care să nu aibă pe Hristos, căci este în cer, este în mare, este pe pămînt, este încă și în toți cei ce-L cheamă și se tem de El, luminîndu-i la minte și totdeauna petrecînd împreună cu dînșii". Zis-a ighemonul: "Unde sînt aceia care se tem de Hristosul tău, despre Care grăiești? Spune nouă ca să-i știm". Sfînta a răspuns: "Pînă acum au fost împreună cu noi pe pămînt cu trupul, iar acum lăsînd cele de jos, sînt în ceruri și privesc la noi din înălțime. Pentru că moartea ce au primit pentru Hristos, le-a mijlocit aceasta, într-al căror număr doresc să fiu numărată și eu și poftesc a merge pe aceeași cale, pe care au mers ei". Neputînd ighemonul a-i face vreun rău, fiind romană de neam mare, mai înainte pînă nu va înștiința pe împărat pentru dînsa, a scris toate cele ce știa despre Anastasia și a trimis la Dioclețian. El știa prea bine pe părinți, pe bărbatul ei și pe dînsa și, înțelegînd cum că risipește averea rămasă de la părinții săi, miluind pe creștinii cei săraci, vrînd s-o ia de la dînsa, ca s-o moștenească el, a poruncit s-o aducă înaintea sa. Văzînd-o, îndată a început a o întreba de avere, iubind mai mult bogăția decît pe zeii săi. Și zicea: "Unde sînt vistieriile care ți-au rămas de la tatăl tău?" Sfînta a răspuns: "De mi-ar fi rămas ceva din vistieriile și averile moștenite, prin care aș fi putut sluji mai mult robilor Hristosului meu, apoi nu m-aș fi dat în mîinile celor ce caută sînge creștinesc. Dar de vreme ce le-am împărțit pe toate, precum se cădea și mi-a rămas numai singur trupul, acum și pe dînsul mă sîrguiesc a-l aduce în dar Hristosului meu".

Împăratul văzînd vorba ei cea liberă și, pricepînd într-însa mărimea sufletului cel cu bărbăție, apoi, nenădăjduind a o birui cu cuvinte, nici a lua ceva din bogăția ei, de a cărei împărțire auzise, se temea a se da mai mult în vorbă cu dînsa, ca să nu fie rușinat de cuvintele ei cele înțelepte. Deci a poruncit să o ducă la eparh, zicînd: "Nu se cuvine mărimii împărătești a vorbi cu o femeie fără minte". Și a început eparhul a vorbi către dînsa cu cuvinte de pace, zicînd: "Pentru ce, o! femeie, nu voiești a aduce jertfă zeilor, precum aducea tatăl tău și de ce, lăsîndu-i pe dînșii, cinstești pe Hristos? Ori nu știi că S-a născut din iudei și a fost omorît de ei ca un făcător de rele?" Anastasia zise: "Și eu am avut în casa mea zei și zeițe de aur, de argint și de aramă și i-am văzut că sînt deșerți, fiind numai odihnă a păsărilor, sălaș al păianjenilor și al muștelor. De aceea, luîndu-i, i-am aruncat în foc, scăpîndu-i de necinstea păsărilor, a păianjenilor și a muștelor și mi-au ieșit din foc bani de aur, de argint și de aramă. Cu acei bani am hrănit pe mulți flămînzi, pe cei goi i-am îmbrăcat, pe cei neputincioși i-am ajutat și pe cei ce le trebuiau cîte ceva i-am îndestulat; și așa pe zeii cei ce stau deșerți și fără nici o treabă, i-am făcut multora de trebuință".

Eparhul a strigat cu mînie: "Acest lucru al tău, fără de Dumnezeu, nici nu voiesc a-l auzi cu urechile". Sfînta, rîzînd, a zis: "Mă mir de înțelepciunea ta, o! judecătorule, că numești faptele mele fără de Dumnezeu. Căci, de ar fi fost în acei idoli fără suflet măcar numai o simțire sau o putere oarecare, apoi ce i-ar fi oprit a se scăpa din mîinile celor ce-i sfărîmau sau să facă izbînda asupra acelora sau chiar de la voi să fi cerut ajutor? Dar nici ei singuri nu știau că rabdă ceva". Judecătorul, tăind vorba, a zis: "Preadumnezeiescul nostru împărat a poruncit ca toate cuvintele deșarte lăsîndu-le, din două să alegi una: sau să te pleci să jertfești zeilor, sau să te pierdem rău". Sfînta a răspuns: "A muri pentru Hristos nu este pieire, ci odihnă în viața cea veșnică".

După mai multe cuvinte zise unul împotriva altuia, eparhul, văzînd că sfînta este neînduplecată, s-a dus și a spus împăratului. Dioclețian, mîniindu-se foarte și gîndindu-se ce va face cu dînsa, unul din sfetnici l-a sfătuit ca s-o dea lui Ulpian, arhiereul Capitoliei, ca acela sau cu cuvinte să o înduplece sau să o silească prin munci, iar de nu se va pleca, să o piardă prin moarte și toată averea ei, cîtă a mai rămas, să se ia la Capitoliu. Plăcîndu-i împăratului acest sfat, a trimis îndată pe Anastasia lui Ulpian, mai marele tuturor slujitorilor idolești.

Luînd-o, Ulpian a dus-o cu cinste în casa sa, vrînd cu vicleșug a o îndupleca mai lesne decît cu îngroziri. Și, după multe vorbe sfătuitoare și lingușitoare, a pus înaintea ei de amîndouă părțile lucruri potrivnice, toate cele frumoase ale lumii acesteia și toate uneltele de muncă, care sînt înfricoșate vederii. De o parte pietre scumpe, iar de alta săbii ascuțite de amîndouă părțile; aici paturi de aur și de cristal, împodobite cu așternuturi de mult preț, iar dincolo paturi de fier arse, pline de cărbuni aprinși. De o parte gherdanuri, cercei și diferite feluri de podoabe de aur și de mărgăritar, iar de alta obezi, lanțuri și legături de fier; aici oglinzi luminate și toate cele ce sînt de trebuință spre împodobirea femeiască, iar acolo piepteni de fier, gătiți spre dărăpănarea trupului, clești și țepi de fier pentru ruperea lui. De o parte haine frumoase și foarte scumpe, iar de alta hîrburi și pînze aspre cu care s-au obișnuit muncitorii a freca rănile mucenicilor.

Pentru ce a făcut aceasta acel om viclean și maestru? Pentru ce a pus împotriva celor frumoase, pe cele înfricoșate, împotriva celor de bucurie, cele de scîrbă și împotriva celor moi, pe cele aspre? Ori ca să înșele, ori ca să înfricoșeze cu acestea pe mireasa lui Hristos, care nu băga seamă de amîndouă: nici pe cele frumoase nu le poftea, nici de cele aspre nu se temea ca să fugă, ci se pleca cu mai mare voință spre uneltele de muncă, decît către podoabele cele scumpe femeiești. Și ce a sporit ticălosul? Numai în ceea ce zicea proorocul: "și a mințit strîmbătatea". Căci toate acelea neștiind el, le-a rînduit spre a sa rușinare și înfruntare, iar de aici s-a văzut cea mai mare bărbăție și dragoste pentru Hristos. Apoi că scornirea și măiestria lui este deșartă și în zadar și-a arătat vicleșugul și înșelăciunea. Și a zis el către sfîntă: "Alegeți din amîndouă părțile ceea ce dorești".

Atunci Anastasia, căutînd spre cele lumești, a zis: "Ale tale sînt acelea, diavole și ale celor ce slujesc ție, cu care împreună vei fi dat veșnicei pierzări". Apoi, uitîndu-se la lanțuri și la toate uneltele de muncă a zis: "Cu acestea, înfășurîndu-mă, mai frumoasă și mai plăcută mă voi face și mă voi arăta lui Hristos, preaiubitul meu Mire, pe acestea le voiesc, iar pe acelea le trec cu vederea. Pe acestea le caut, iar de acelea mă lepăd, pe acestea le iubesc pentru Domnul meu cel iubit, iar pe acelea le urăsc și le scuip. Arhiereul, cruțînd-o și sperînd încă, i-a dat trei zile de gîndire. Dar muceniței, părîndu-i greu aceasta, a zis: "Pentru ce întîrzii vremea, pentru ce nu mă muncești îndată? Ce mai voiești să auzi de la mine, decît aceasta ce zic acum: zeilor tăi nu voi jertfi, iar voii tale și împăratului tău, nu mă voi supune, ci voi aduce laudă și jertfă Împăratului cerurilor, Dumnezeului meu celui fără de moarte, pentru Care îmi pun sufletul și trec cu vederea muncile tale, ca să cîștig pe Hristos, Care este viață veșnică?"

Arhiereul idolesc a zis: "Au doară și tu îți alegi moarte asemenea cu a Hristosului tău, nebuno?" Iar mucenița, auzind de moartea lui Hristos, s-a umplut de bucurie și a zis: "Amin, amin, fie mie aceasta, Hristoase, Împărate!" Atunci a întrebat arhiereul: "Ce este cuvîntul acesta, amin?". Răspuns-a sfînta": Tu nu ești vrednic nici a înțelege cuvîntul acesta, nici a-l grăi, că nimeni din cei cu minte, nu toarnă mirul cel de mult preț în vasul putred".

Deci, a poruncit Ulpian să o ducă pe dînsa pînă în trei zile la niște femei cunoscute ale ei, care îi erau mai înainte vecine și prietene, ca să o înduplece pe dînsa cu vorba lor și să-i moaie inima ei, ca să se întoarcă la zeii părintești. Și ce nu-i făceau acele femei viclene și necurate? Cîte cuvinte, cîte sfaturi lingușitoare și graiuri ispititoare care sînt obiceiurile femeilor, nu turnau în urechile ei, aducîndu-i aminte de frumusețile și dulcețile lumii acesteia? Dar ea n-a auzit nimic și în cele trei zile n-a băgat nimic în gură, nici apă, nici mîncare, ci a petrecut neîncetat strigînd în inima sa către Hristos, Mirele său.

Văzînd Ulpian, după cele trei zile, pe Sfînta Anastasia că tot Îl mărturisește pe Hristos, și stă ca un stîlp neclintit, ca un munte nemișcat, a judecat-o și a dat-o la munci. Dar mai întîi a poftit ticălosul (rănindu-se de frumusețea ei) să întineze pe porumbița lui Hristos cea curată. Dar cînd a vrut să se atingă de dînsa, îndată a orbit și mare durere a cuprins capul lui, încît răcnea ca un nebun și striga către zeii săi, cerînd ajutor. Și a poruncit să-l ducă în capiștea idolească, nădăjduind că va dobîndi vindecare de la aceia cărora le slujea, dar a primit în loc de ajutor, mai mare vătămare și în loc de viață, moarte. Că acolo rău și-a lepădat sufletul său și s-a dus în iad la zeii săi și a mers vestea despre minunea aceea la multe popoare, iar Sfînta Muceniță Anastasia a fost eliberată.

Ieșind de acolo, a mers la Teodotia, cea mai sus pomenită, sora ei duhovnicească, care petrecea în casa lui Levcadie, comitul, și i-a povestit toate cu de-amănuntul cîte a răbdat și minunea ce a făcut Dumnezeu, precum și mila ce a arătat spre dînsa. Apoi, după puține zile, a venit și comitul, întorcîndu-se din Bitinia și iarăși silind-o în chipul cel dintîi pe Teodoti, cu cuvinte bune și cu îngroziri, o îndemna pe ea către amîndouă fărădelegile, adică către necurații idoli și către necurată nuntă. Văzînd cum că nimic nu sporește, apoi înștiințîndu-se și despre Anastasia, care era acolo, s-a umplut de mare mînie și îndată luînd pe Anastasia și legînd-o, a dat-o judecății. Pe Teodotia, împreună cu copiii săi a trimis-o legată la Nichita, antipatul Bitiniei, spunîndu-i prin scrisoare toate cele despre ea.

Adusă fiind fericita Teodotia la antipatul acela și în divan fiind întrebată și fiind îngrozită cu munci grele, fiul ei cel mai mărișor, cu numele Evod, a zis atunci: "Noi, o! judecătorule, nu ne temem de muncile omenești, care s-au obișnuit a mijloci trupului nestricăciune, iar sufletului nemurire, ci ne temem de Dumnezeu Care are putere să piardă sufletul și trupul în gheena cea de foc!" Iar judecătorul îndată a poruncit ca înaintea maicii sale să-l bată pe copil cu vergi pînă la sînge. Maica, privind la aceea, se bucura și întărea pe fiul său cu cuvinte ca să rabde cu bărbăție. După aceasta a dat pe sfînta unui om desfrînat și înverșunat, cu numele Ertac, căruia îndată ce s-a apropiat de dînsa, i s-a schimbat fața și a început a-i curge sînge din nas. Apoi a strigat către antipat: "Vai mie, cum am pus mîna pe Teodotia, am văzut un tînăr încuviințat și preastrălucit, care mi-a dat o palmă atît de tare încît mi-a zdrobit nările".

Acestea auzindu-le neînțelegătorul acela și o minune ca aceasta văzînd-o, în loc să cunoască pe Dumnezeu, Care păzește curățenia celor cu întreagă înțelepciune, el mai vîrtos a înnebunit și nu a crezut, ci a socotit că este vrăjitorie și ispitea pe muceniță cu înfricoșări, zicînd: "De nu te vei închina nemuritorilor zei, vei vedea înjunghiați înaintea ta pe iubiții tăi fii". Iar sfînta a zis: "Aceasta o și doresc, ca fiind vie, să trimit către Stăpînul Hristos pe fiii mei, la limanul cel mîntuitor și atunci și eu să le urmez, ca împreună să ne veselim totdeauna". Cuvintele acelea foarte mult au tulburat pe tiran. Pentru aceea a poruncit să ardă un cuptor, în care a intrat maica cu fiii, bucurîndu-se și mulțumind Domnului. Și astfel și-au dat sfintele lor suflete în preacuratele Lui mîini. În acest chip Sfînta Teodotia, cu fiii săi, au primit fericitul sfîrșit.

Sfînta Anastasia, vindecătoarea de răni, în acea vreme era ținută în legături la ighemonul Iliricului. Acela fiind iubitor de aur și auzind că Anastasia este din cei bogați și are avere multă, a chemat-o la o parte și i-a zis: "Te știu pe tine o, femeie, că ești bogată și ești credincioasă. Deci, ascultă porunca Hristosului tău, Care vă poruncește să treceți cu vederea toate bogățiile și să vă faceți săraci. Lasă-mi bogăția ta, împlinind astfel porunca lui Hristos și din mîinile noastre te vei elibera; apoi, fără de temere și neoprită, vei sluji Dumnezeului tău".

Preaînțeleapta Anastasia la aceasta a răspuns cu bună înțelegere: "Dar o! judecătorule, este în Evanghelie zis de Hristosul meu: Vindeți averea ta și o dă săracilor și vei avea comoară în cer. Dar tu, fiind bogat, cine ar fi atît de nebun ca să-ți dea ție bogățiile, care sînt ale săracilor. Aceluia ce viețuiește în desfrînări și mîncăruri bune, cine ar fi atît fără de minte ca să-ți dea ție hrana celor flămînzi? De te voi vedea pe tine flămînd și însetat, gol și bolnav și aruncat în temniță, atunci cu cuviință voi face ție ceea ce ni se poruncește nouă de Hristos".

Ighemonul, mîniindu-se, a închis-o într-o temniță întunecoasă și a chinuit-o cu foamea timp de treizeci de zile, dar ea se hrănea cu nădejdea către Hristos, Domnul său, căci Acela îi era hrană dulce și mîngîiere întru strîmtorare. În toate nopțile i se arăta Sfînta muceniță Teodotia, care umplea inima ei de bucurie și o întărea. Și vorbind multe cu dînsa, odată a întrebat-o: "Cum vine ea la dînsa după moarte?". Iar Teodotia i-a spus că sufletelor mucenicilor li s-a dat acest dar deosebit de la Dumnezeu, ca, după ducerea lor de la cele pămîntești, să vină la cei care ar voi să vorbească cu dînșii și să-i mîngîie. După ce au trecut treizeci de zile, văzînd-o ighemonul, că n-a slăbit de foame, ci este sănătoasă și cu fața luminată, s-a mîniat asupra celor ce au străjuit-o, socotind că i-au dat hrană și, închizînd-o într-o temniță mai întunecoasă, pecetluind-o cu pecetea sa și punînd strajă mai credincioasă, alte treizeci de zile a chinuit-o cu foame și cu sete. Iar ea ziua și noaptea se hrănea și se adăpa cu lacrimi, neîncetat rugîndu-se lui Dumnezeu.

Scoțînd-o după aceasta și văzînd neschimbarea feții ei, a osîndit-o la moarte, împreună cu alți osîndiți, pentru felurite faceri de rele, să se înece în mare. Și era între dînșii un bărbat drept- credincios, cu numele Evtihian, care pentru Hristos fiind lipsit de toată averea sa, spre aceeași moarte îl ducea. Deci, punîndu-i pe toți în corabie, i-au dus pe mare. Ajungînd în mijlocul mării, ostașii s-au suit într-un barcă ce era pregătit pentru dînșii, iar corabia cu osîndiți, sfredelind-o în multe locuri și făcînd-o să se scufunde, ei au ieșit la mal.

Cînd era să se înece corabia, deodată cei ce erau în corabie au văzut pe Sfînta muceniță Teodotia îndreptînd corabia către mal și așa au plutit fără primejdie. Toți cei osîndiți, văzînd acea minune și fiind mîntuiți de înecare, au căzut la picioarele celor doi creștini, adică înaintea lui Evtihian și a Anastasiei, vrînd să se facă creștini. Deci, ieșind fără vătămare la mal, au fost învățați credința în Domnul nostru Iisus Hristos de către cei doi și s-au botezat. Toate sufletele care s-au mîntuit de înecare și au crezut în Hristos erau o sută douăzeci. Înștiințîndu-se despre aceasta ighemonul și prinzîndu-i pe toți, i-a pierdut cu felurite chinuri. Iar pe Sfînta Muceniță Anastasia a poruncit să o întindă între patru stîlpi, să o lege și să o ardă cu foc.

Astfel s-a săvîrșit nevoința pătimirii sale, fericita vindecătoare de răni, dezlegîndu-se din legăturile cele trupești și ducîndu-se către dorita ușurare cerească. Iar sfîntul ei trup, cerîndu-l de la femeia ighemonului o oarecare femeie dreptcredincioasă, cu numele Apolinaria, l-a luat nevătămat de foc și l-a pus în grădina casei sale. Apoi, după o vreme, încetînd prigoana, a ridicat biserică peste mormîntul ei. După mulți ani acele cinstite moaște ale Sfintei Mucenițe Anastasia au fost aduse în Constantinopol, spre apărarea și mîntuirea cetății și întru slava lui Hristos, Dumnezeul nostru, preamărit, împreună cu Tatăl și cu Sfîntul Duh, în veci. Amin.


La începutul paginii | Viețile Sfinților pe luna decembrie


Copyright © 1999-2016 Pagini Ortodoxe Românesti. Toate drepturile rezervate.



Home | Vietile Sfintilor | Calendar | Predici ale Parintelui Cleopa | Acatistier | Links | Cauta in site