Home | Vietile Sfintilor | Calendar | Predici ale Parintelui Cleopa | Acatistier | Links | Cauta in site


Viața și pătimirea Sfîntului Mucenic Sebastian și a însoțitorilor lui
(18 decembrie)

Viețile Sfinților pe luna decembrie


Sfîntul Sebastian, bărbatul cel binecredincios, s-a născut în cetatea Narvoniei, iar în Mediolan a crescut și a învățat carte. El era atît de plăcut și iubit păgînilor împărați Dioclețian și Maximian, încît l-au făcut voievod al ostașilor lor celor mai de aproape și i-au poruncit ca totdeauna să fie înaintea lor, pentru că era bărbat viteaz și priceput, plin de înțelepciune, în cuvinte adevărat și în judecăți drept, iar în sfaturi mai înainte văzător. În lucrurile cele ce i se încredințau lui și în slujbe era credincios și cu bărbăție, însemnat în bunătate și în toată rînduiala obiceiurilor era foarte ales. Pe acesta îl cinsteau ostașii ca pe un părinte și toți cei din palatul împărătesc foarte mult îl iubeau și îl cinsteau, căci era cinstitor de Dumnezeu, adevărat și om drept; că pe care îl miluise Dumnezeu cu darurile sale, acela de toți să se iubească și să se cinstească.

În toate zilele slujea lui Hristos cu osîrdie, rugîndu-se și păzind sfintele Lui porunci. Și aceasta o făcea în taină, ca să nu afle păgînii împărați credința lui în Hristos; nu de munci temîndu-se, nici iubind averea, ci numai pentru aceasta tăinuia sub hlamida stăpînirii pămîntești pe ostașul lui Hristos, ca să ajute creștinilor, care în acea vreme erau foarte izgoniți și munciți. Pentru că pe care nu putea să-i ceară și să-i elibereze din legături și din munci, nici să le facă vreo ușurare, pe aceia îi întărea cu cuvinte folositoare, ca să-și dea sufletele cu bărbăție pentru Domnul lor, cu al Cărui sînge erau răscumpărați și să-și verse sîngele lor privind către veșnicele răsplătiri, care vor fi după muncile vremelnice de aici. Apoi se sîrguia a cîștiga lui Dumnezeu sufletele pe care diavolul se nevoia a le răpi spre pierzare.

Deci, precum grăiește Scriptura, întărind mîinile cele slabe și genunchii cei slăbănogiți ai credincioșilor și pe cei slabi la suflet, care se îndoiau și se temeau de munci, pe aceia îi învăța și-i făcea să fie cu bărbăție și îi deștepta către nevoință. Apoi, văzînd pe mulți înaintea sa nevoindu-se și alergarea săvîrșindu-și și credința nevătămată în muncile cele grele păzindu-și și către primirea cununilor celor veșnice mergînd - se aprindea însuși cu dorința de a pătimi pentru Hristos și aștepta pînă cînd îi va arăta lui Domnul vreme lesnicioasă spre aceasta. Deci, a dobîndit vremea întru care nu i-a mai fost cu putință a tăinui văpaia dragostei și a rîvnei celei dumnezeiești ce ardea înăuntru și cu dinadinsul s-a arătat pe sine tuturor cine era; căci n-a răbdat mai mult a se ascunde lumina în întuneric. Și a fost vremea aceea astfel:

Doi bărbați cinstiți și de bun neam, Marchelin și Marcu, frați după trup și împreună născuți, au fost prinși mărturisind pe Hristos și mult timp au fost ținuți legați. La aceștia adeseori mergea fericitul Sebastian și îi mîngîia pe dînșii, vorbind despre sfînta credință și despre cele folositoare, sfătuindu-i să se lepede de înșelăciunile lumești cele degrabă trecătoare și să nu se teamă de muncile cele vremelnice. Iar ei, ascultînd sfatul lui cel sănătos, răbdau cu bărbăție rănile cele aduse asupră-le de către cei ce-i chinuiau și erau neclintiți în credință; apoi au fost osîndiți la tăiere cu sabia.

Dar s-a dat astfel de poruncă, că, dacă într-acel ceas, cînd vor pleca capetele sub sabie, vor vrea să jertfească zeilor, apoi să-i elibereze la casele lor, la părinți, la familiile și copiii lor, căci încă erau vii părinții lor. Pe tată îl chema Tracvilin, iar pe mamă o chema Maria, fiind amîndoi bătrîni. Și au rugat părinții și toți ai casei lor pe Agresta Hromatie, eparhul cetății Romei, să mai îndulcească zilele vieții lui Marchelin și a lui Marcu treizeci de zile, în care timp ar putea să-i sfătuiască să se închine zeilor, pentru că părinții, femeile și tot neamul lor, erau întru întunericul relei credințe păgînești. Deci, dîndu-le vremea cea cerută, i-au înconjurat părinții, femeile, copiii, rudeniile și prietenii lor, cu multă tînguire rugîndu-i să se miluiască pe ei și pe aceștia și să facă după plăcerea împăraților.

Tatăl lor, intrînd în temniță, se tînguia, zicîndu-le: "O! fiii mei prea iubiți, nu vă pare rău de ticăloasele mele bătrîneți? Care alt toiag și ajutor al bătrîneților mele voi avea eu? Cine mă va căuta pe mine lipsitul întru slăbiciunile mele? Cine îmi va îngropa ticălosul meu trup și cine va moșteni averile mele? Fie-vă jale și milă de mine, tatăl vostru, o, fiii mei, care v-am născut și v-am crescut. Pentru ce vă duceți de voia voastră la moarte? Pentru ce nu vă întristați de tinerețile voastre, de bătrînețile mele, de femeile voastre și de copiii care jelesc în tot ceasul fără mîngîiere? Pentru ce vă lipsiți de toate cele frumoase ale lumii, de viața cea preadulce și să mănînce vrăjmașii bogăția voastră, iar eu să mă păgubesc într-o zi de toată averea, de viață, de fii și de lumina ochilor mei".

Zicîndu-le acestea, tatăl a început împreună cu maica lor a se boci fără mîngîiere, smulgîndu-și părul capului și fața zgîriindu-și-o, zicînd: "Aduceți-vă aminte, fiii mei prea iubiți, de ostenelile ce am suferit, născîndu-vă, legănîndu-vă, crescîndu-vă și hrănindu-vă, eu, ticăloasa de mine".

Acestea și multe altele ziceau părinții lor, ca să-i pornească către milostivire și împreună pătimire. Femeile lor plîngeau și se boceau asemenea și, purtînd copiii lor în brațe, ziceau: "Soții noștri prea iubiți! Pentru ce vă arătați către noi și către voi atît de nemilostivi? Dacă ați avut o socoteală ca aceasta nebună, ca să vă omorîți fără de vreme și în zadar, pentru o nădejde deșartă a vieții ce va să fie, care nu știți de este adevărată, pentru ce ne aruncați pe noi în munci? Cum vom vedea noi moartea voastră cea amară și nedreaptă? Cum vom suferi văduvia noastră, ticăloasele de noi? Cum vom hrăni pe copiii voștri? Fie-vă milă și vă îndurați de noi! Dacă nu vă este milă de trupurile voastre, apoi omorîți-ne pe noi mai întîi, ca să nu vedem sfîrșitul vostru, căci nici o zi nu voim să trăim în urma voastră, ci vom ruga pe schingiuitori să ne taie și pe noi cu aceeași sabie. Sau, dacă nu ne vor asculta, noi înșine ne vom tăia singure".

După ce au zis acestea, femeile, rudeniile și prietenii lor, au făcut pe mulți ascultători să lăcrimeze; și, mai ales, mucenicilor - ca niște oameni și ei trup fiind - li s-a făcut milă de femeile și copiii lor și vărsau multe lacrimi.

Atunci Sfîntul Sebastian, care se întîmplase acolo în acea vreme, văzîndu-i pe ei aproape de cădere și de pierzare a sufletelor, fiindu-i milă de dînșii, apoi, cunoscînd că și vremea mărturisirii sale a sosit ca și altora să ajute și singur să iasă la nevoința pătimirii, a făcut semne tuturor să tacă și a zis: "O, ostașii lui Hristos cei tari! O, luptători prea iscusiți ai oștirii celei dumnezeiești! Iată că și prin tăria sufletelor voastre și cu bărbăție v-ați apropiat de biruință. Iar acum, pentru ticăloasa momire de la ai voștri, voiți a lepăda jos cununile cele veșnice? Să învețe prin voi bărbăție ostașii lui Hristos a se înarma cu credință. Să nu voiți a vă lepăda semnul biruinței voastre, pentru lacrimile femeii și nu slăbiți punerea picioarelor voastre pe grumajii vrăjmașilor, pentru ca nu, iarăși luînd putere, să se ridice spre război, care, deși întîi era cumplit asupra voastră, mai pe urmă însă mai cumplit se va arăta.

Deci ridicați, în pătimirile acestea pămîntești, cu preaslăvire, steagurile nevoinței voastre și nu vă lipsiți de Hristos pentru o nefolositoare tînguire copilărească. Căci aceștia pe care îi vedeți plîngînd, s-ar fi bucurat acum de ar fi știut cele ce știți voi; căci ei socotesc că numai aceasta singură este viața, care, luînd sfîrșit, nici o parte nu rămîne celui viu, trupul fiind mort. De ar fi știut că este altă viață fără de moarte și fără de durere, în care împărtășește bucuria cea de-a pururea, cu adevărat s-ar fi sîrguit împreună cu voi a merge către aceea și viața aceasta vremelnică întru nimic socotind-o, pe cea veșnică ar fi poftit-o. Pentru că viața aceasta de acum este degrabă trecătoare și atît de nestatornică, încît nici către cei ce o iubesc pe ea nu poate vreodată să-și păzească credința; căci, de la începutul lumii, cei ce au nădăjduit spre dînsa s-au păgubit și pe toți cei ce au poftit-o, i-a înșelat; apoi și-a bătut joc de toți cei ce s-au mîndrit cu dînsa, pe toți i-a mințit și pe nici unul nu l-a făcut cu nădejde; în fine, cu totul s-a arătat că este minciună. O! de-ar fi umblat numai cu minciuna și să nu se fi dus în rătăcirea cea cumplită! Dar ce este mai amar, că viața aceasta pe iubitorii ei îi duce către toată fărădelegea. Aceasta pe iubitorii de pîntece îi îndulcește cu îmbuibare și cu băutură. Pe iubitorii de patimi, la desfrînare și la toată necurățenia îi îndeamnă.

Viața aceasta îndeamnă pe tîlhari să fure, pe cel mînios să se iuțească, pe cel mincinos să înșele. Aceasta seamănă între bărbați și între femei despărțire; între prieteni, vrajbă; între cei blînzi, gîlceavă; între cei drepți, nedreptăți; între frați, sminteli. Aceasta ia de la judecători judecata dreaptă, de la cei curați, întreaga înțelepciune; iar de la meșteri, cinstea și, ca să nu pomenim pe cele mai cumplite ale ei, apoi ea duce către mari fapte rele pe iubitorii săi, încît uneori ucide frate pe frate, fiu pe tată și prieten omoară pe prieten. Oare cu a cui îndemînare se fac acestea? Cu al cui sfat? Cu ce fel de nădejde și gînd se săvîrșesc niște fărădelegi ca acestea?

Oare nu pentru viața aceasta de acum, pe care prea mult iubind-o, oamenii se urăsc unul pe altul? Pentru că fiecare își caută lui singur petrecerea cea mai cu bune plăceri. Căci pentru ce înjunghie tîlharul pe călător, bogatul năpăstuiește pe cel sărac, cel mîndru face strîmbătate celui smerit și cel vinovat de tot răul gonește pe cel nevinovat? Cu adevărat toate răutățile acestea le lucrează cei ce slujesc vieții acesteia de acum, care poftesc a petrece și a se îndulci cu dragostea ei multă vreme; ea, sfătuind la toate răutățile pe poftitorii și slujitorii săi, îi dă pe ei fiicei sale celei născute dintr-însa, adică morții celei veșnice, în care au căzut și oamenii cei dintîi pentru aceasta. Căci, creați fiind spre cîștigarea vieții celei veșnice, s-au dat pe sine întru dragostea vieții vremelnice; apoi s-au făcut robi plăcerii pîntecului și tuturor dulceților. După aceea au căzut în iad, nimic neducînd cu ei din bunătățile cele pămîntești. Această viață de acum vă înșală pe voi, o, prieteni iubiți?"

Apoi a zis către părinții mucenicilor: "Pe acești iubiți ai voștri, care merg către viața cea veșnică, să-i întoarceți înapoi cu sufletul vostru cel nedrept? Aceasta vă invită pe voi o! cinstiți părinți, ca să dați înapoi cu tînguirile voastre cele fără de socoteală pe fiii voștri care aleargă către ostășirea cea cerească, către cinstea cea nestricată și către prietenia Împăratului celui veșnic?. Aceasta vă silește pe voi, o! femei ale sfinților, ca prin momelile voastre să răzvrătiți mințile cele mucenicești și să-i abateți de la scopul lor cel bun? Prin sfătuirile voastre le mijlociți moarte în loc de viață și robie în loc de mîntuire. Pentru că, de se vor învoi cu sfaturile voastre, apoi puțină vreme vor viețui cu voi, iar după aceea va fi nevoie a se despărți de voi; și astfel se vor despărți, încît nu veți putea să vă mai vedeți unul cu altul acolo, fără numai în muncile cele veșnice, unde văpaia arde sufletele necredincioșilor, unde șerpii tartarului mănîncă buzele hulitorilor, unde aspidele rup piepturile închinătorilor de idoli, unde este plînsul cel amar și suspinarea cea grea, unde nu se mai contenește tînguirea în munci.

Deci dați loc acestora ca să scape de muncile acelea, după aceea sîrguiți-vă și voi a vă izbăvi de acelea, spuneți-le iarăși a se sîrgui către cununa cea gătită lor. Nu vă temeți, căci nu se despărțesc de voi, ci merg ca să vă gătească vouă în cer lăcașuri strălucite, întru care cu dînșii și cu fiii voștri vă veți sătura de bunătățile cele veșnice. Dacă aici vă mîngîie casele cele frumoase de piatră, cu cît mai vîrtos vă vor mîngîia pe voi frumusețile curților celor de sus, unde mesele de aur curat strălucesc, unde cămările sînt zidite din pietre scumpe, cu mărgăritare împodobite și cu slavă strălucite; unde-s grădinile de-a pururea înflorite cu flori nevestejite, unde-s cîmpuri verzi și îndestulate cu izvoare de ape dulci; unde văzduhul este întodeauna cu mireasmă bună negrăită, unde este ziua cea neînserată, lumina cea neapusă și bucuria cea nesfîrșită; unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, nici un fel de vedere urîtă, nici o grea mirosire, nici o auzire a vreunui glas de întristare, de plîngere și de înfricoșare. Ci toate se văd frumoase, toate au miros ca niște aromate, toate se aud înveselitoare. Acolo cîntă neîncetat cetele îngerilor și ale arhanghelilor, slăvind pe Împăratul cel fără de moarte într-un glas.

Deci, pentru ce să treceți cu vederea o viață ca aceasta și să o iubiți pe cea vremelnică? Au doară pentru bogății? Acelea pier degrabă, iar cei ce voiesc a le avea lîngă ei veșnic, să audă ce răspund către dînșii bogățiile lor: așa ne iubiți pe noi, ca să nu ne despărțim de voi niciodată; însă a merge în urma voastră, după ce muriți voi nu putem; iar a merge înaintea voastră, viețuind voi, putem; însă numai dacă ne veți porunci voi, adică de ne veți trimite înaintea voastră. Lacomul împrumutător și lucrătorul de pămînt cel osîrduitor să vă fie vouă chip, căci acela dă omului aur în datorie, ca îndoit să ia de la dînsul; iar celălalt, feluri de semințe seamănă în pămînt, ca să le poată lua însutit. Deci datornicul dă împrumutătorului îndoit aurul său și pămîntul crește sămînța semănătorului însutit; iar bogățiile voastre pe care le veți încredința lui Dumnezeu, oare nu le va da vouă îndoit de multe?

Astfel trimiteți acolo bogăția voastră înainte și apoi sîrguiți-vă a merge și voi degrabă. Pentru că ce folosește viața aceasta vremelnică? De ar trăi cineva o sută de ani și apoi cînd va veni ziua cea de pe urmă, au nu se văd toți anii cei trecuți și toate dulcețile vieții, ca și cum n-ar fi fost niciodată? Numai că rămîn niște urme ca ale unui călător străin, care ar fi găzduit la noi într-o zi. O! cu adevărat nebunul și acela care nu știe nici unele din aceste bunătăți, numai acela nu poate iubi această viață prea frumoasă. Cu adevărat al celui fără de pricepere este lucrul acesta a se teme de pierderea acestei vieți pieritoare, spre a primi pe cea pururea viitoare, întru care îndulcirile, bogățiile și veseliile se încep, ca să nu se sfîrșească niciodată, ci fără sfîrșit rămîn în veci. Căci cel ce nu voiește să iubească o viață ca aceasta pururea fiitoare, acela și pe aceasta vremelnică în deșert o pierde și cade în moartea cea veșnică. Apoi se ține legat în iad, unde este focul cel nestins, supărarea cea de-a pururea și muncile cele neîncetate, unde viețuiesc duhuri cumplite, cu capete de șerpi, ai căror ochi slobod săgeți de foc, ai căror dinți sînt mai tari ca fildeșul, cu cozile de scorpie, cu glasuri ca ale leilor răcnesc și numai la vedere sînt înfricoșătoare și aduc mare frică, durere cumplită și moarte amară.

O! de-ar fi cu putință a muri într-acele înfricoșări și munci, dar ce este mai cumplit, căci de aceea viețuiesc ca să moară neîncetat. Pentru aceea nu se mistuiește pînă în sfîrșit, ca fără de sfîrșit să se muncească. De aceea rămîn întregi ca în veci să se învenineze de mușcările balaurilor. Apoi mădularile cele mușcate iarăși se înnoiesc, ca iarăși, să fie spre mîncarea șerpilor celor înveninați și a viermilor celor neadormiți.

O! prieteni, o cinstite femei ale sfinților! Nu doriți a întoarce această doime sfîntă de la viața cea fără de sfîrșit, către acel fel de moarte înfricoșată și fără de sfîrșit! Nu-i atrageți de la bucurie către tînguire! Nu-i sfătuiți a merge de la lumină la întuneric! Nu-i chemați de la odihna cea dulce la muncile cele amare! O! doime sfîntă, Marcheline și Marcu! Nu vă lăsați să vă înșele dușmanul cel viclean care v-a adus o ispită ca aceasta prin casnicii voștri! Nu vă aruncați în muncile cele nesfîrșite și nu vă dați în mîinile diavolului! Nu vă înșelați cu dragostea acestei vieți vremelnice, cu frumusețile acestei lumi văzute și dulcețile cele deșarte ale vieții! Nu vă lăsați biruiți de rugămintea părinților, de tînguirea femeilor, de lacrimile copiilor, de momelile prietenilor și ale rudeniilor! Aduceți-vă aminte de cuvintele Domnului: Vrăjmașii omului sînt casnicii lui. Căci nu ne sînt prieteni aceștia care ne despart pe noi de Dumnezeu, ci vrăjmași. Dragostea lor către noi nu este adevărată, ci mincinoasă, de vreme ce dragostea lui Dumnezeu și împărăția cerurilor cea gătită celor ce iubesc pe Dumnezeu o jefuiesc și de atîtea bunătăți ne lipsesc pe noi.

Deci, nu lăsați ca să vă ia din mîini plata aceea pentru care v-ați ostenit atîta! Căci iată, cu adevărat ca și cum în mîinile voastre țineți acum bunătățile cele gătite vouă. Iată, acum stați lîngă ușile cămării celei cerești. Iată, acum cununile vi s-au împletit și Hristos, puitorul de nevoințe, vă așteaptă ca să vă încununeze și să vă preamărească înaintea sfinților îngeri. Iată, acum a sosit sfîrșitul alergării voastre. Deci, nu vă întoarceți înapoi ca femeia lui Lot, ca să nu vă faceți stîlp neînsuflețit, căci veți pierde sufletele voastre. Nu vă întoarceți cu mai multă dragoste către părinți, către femei, către copii, ca să nu fiți nevrednici de Hristos, care a zis: Cel ce iubește pe tatăl său sau pe maică-sa, sau pe fiu sau fiică, mai mult decît pe Mine, nu este vrednic de Mine. Să nu fiți așa de nepricepuți, ca după ce ați început cu duhul, acum să sfîrșiți cu trupul. O! de aș fi avut parte de Hristos, Dumnezeul meu, ca mai înainte de voi, să-mi vărs sîngele pentru El; ca voi să fi privit la pătimirea mea și moartea mea să vă fi fost vouă pildă spre a vă pune sufletele pentru Domnul vostru și al meu"!

Acestea și altele multe grăind Sfîntul Sebastian, îndată l-a strălucit o lumină dumnezeiască din înălțime și fața lui era ca a îngerului, încît s-au spăimîntat necredincioșii de slava feței lui. Apoi au fost văzuți de unii șapte îngeri, îmbrăcînd pe fericitul Sebastian cu haină strălucită și un tînăr prea frumos, zicîndu-i: "Tu, totdeauna vei fi cu mine". Acestea s-au făcut în casa lui Nicostrat, unde erau închiși Marchelin și Marcu. Iar femeia lui Nicostrat, cu numele Zoe, care de șase ani își pierduse glasul dintr-o boală cumplită, a rămas mută, dar puterea auzului și a înțelegerii o avea nevătămată. Aceasta, auzind toate cele grăite de Sebastian și înțelegîndu-le bine, apoi, văzînd și strălucirea feței lui, a căzut la picioarele lui, rugîndu-l să i se dezlege limba ei. Iar fericitul a zis: "De sînt rob al lui Iisus Hristos și de sînt adevărate toate cele ce a auzit această femeie din gura mea și prin ele a crezut, să poruncească Domnul meu, ca să se dezlege buzele și limba, precum odinioară a proorocului Zaharia".

Acestea zicînd, a făcut semnul Sfintei Cruci peste gura femeii și îndată ea a început a vorbi cu mare glas zicînd: "Fericit ești tu, binecuvîntat este cuvîntul gurii tale și fericiți sînt cei ce cred prin tine în Hristos, Fiul lui Dumnezeu cel viu. Că eu am văzut cu ochii mei pe înger, pogorîndu-se din cer către tine și ținînd o carte deschisă înaintea ochilor tăi, din care citeai cuvîntul tău. Deci, binecuvîntați sînt cei ce cred cele grăite de tine și blestemați sînt cei ce se îndoiesc măcar de un cuvînt din cele auzite. Că precum luceafărul răsare și izgonește întunericul nopții și aduce lumină ochilor tuturor, așa lumina cuvintelor tale a gonit toată întunecarea, atît a neștiinței, cît și a orbirii mele și mi-a răsărit ziua cea luminată a credinței celei drepte; apoi ai deschis amuțirea de șase ani a gurii mele, spre lauda lui Dumnezeu".

O minune ca aceea văzînd toți cei ce erau acolo, s-au plecat spre a crede în Hristos. Iar Nicostrat, bărbatul Zoii, văzînd atîta putere a lui Hristos, a căzut la picioarele sfîntului, cerînd iertare că prin porunca împăratului a ținut legați și închiși pe cei doi. Și, luînd legăturile de fier din mîinile lor, le cuprinse genunchii și-i ruga a merge liberi. Apoi zise: "O! cît aș fi fost de fericit dacă aș fi putut să fiu legat pentru sănătatea voastră; căci, cu vărsarea sîngelui meu pentru voi, aș fi spălat păcatele mele și, izbăvindu-mă de moartea cea veșnică, aș fi dobîndit viața aceea care a voit a ne-o vesti Dumnezeu, prin gura domnului Sebastian".

Iar cînd ruga pe sfinți să meargă la ale lor, i-au zis aceia: "Paharele pătimirilor noastre nu voim a le lăsa ție; iar Domnul nostru Iisus Hristos este bogat și îndurat; El este puternic să te învrednicească și pe tine de un pahar ca acesta, dacă cu adevărat îl poftești. Că de vreme ce vouă necrezînd încă, vi s-a dăruit lumina cunoștinței adevărului, cu cît mai vîrtos acum, crezînd tot ceea ce veți cere, vi se va da; pentru că dumnezeiasca bunătate totdeauna este gata a da în dar cele dorite, mai ales celor care cred în El fără îndoială. Credința voastră, acum din învățătură s-a început. Și într-un ceas ați învățat ceea ce ar fi putut cineva să învețe într-un an. Și precum vedem, nimic nu vă oprește pe voi cei ce credeți în Domnul nostru a fi gata de a muri pentru El. Nici părinții, nici fiii, nici bogățiile, ci îndată treceți cu vederea cele ce ați iubit totdeauna și căutați ceea ce niciodată nu știați, alergînd pe cărările cele neștiute, căci îndată ați venit către Hristos și prin dorință ați intrat acum în cele cerești, de vreme ce nici o mîngîiere nu căutați pe pămînt! O! cît de mare laudă este lucrul acesta! O! cît este de următor faptei bune! Dar cu Hristos nu v-ați unit în apa Botezului, apoi începuturile ostășirii n-ați văzut și acum luați arme pentru Împăratul Cel adevărat și pe ostașii Lui dezlegîndu-i din legături, singuri vă faceți ai Lui; iar pentru cei ce vor să fie omorîți, nu vă temeți singuri a vă da la moarte".

Zicînd acestea, sfinții s-au umilit toți în inimile lor și plîngeau, căindu-se de neștiința lor cea de mai dinainte pentru că voiau să întoarcă pe ostașii lui Hristos de la nevoința cea bună. Atunci a zis Marcu: "Învățați-vă, o! părinți prea iubiți, o femei și prieteni, învățați-vă a sta cu bărbăție împotriva vrăjmașului, luînd pavăza credinței, cu care veți putea stinge săgețile cele aprinse ale dușmanului. Scoală-se și iuțească-se asupra noastră slugile diavolului, ori cu ce muncă vor voi, rupă trupurile noastre, că trupul îl vor putea omorî, dar sufletul, cel ce se luptă pentru biruință, nu-l vor putea birui. Iar pentru uciderea și ruperea trupului să nu băgăm seamă, pentru că mai slăviți îi fac pe ostași rănile ce se primesc pentru Împăratul ceresc. Se iuțește asupra noastră diavolul cu mare mînie, căci singur se muncește văzînd răbdarea noastră; aduce asupra noastră felurite munci și ne îngrozește cu multe chinuri, pentru a ne înfricoșa și a ne rupe de la nevoința cea bună. Și unde nu sporește nimic cu muncile, acolo cu vicleșug momește; făgăduiește viață, ca pe viață s-o ia; făgăduiește cinste, ca să necinstească; făgăduiește bogății, ca să sărăcească; dă slavă, ca să umple de rușine; făgăduiește neîntristare, ca să arunce în primejdie și necaz neîncetat.

Acestea sînt războaiele lui meșteșugite, acestea sînt sfaturile cele amăgitoare ale lui, adică a scoate trupul din munci, iar pe suflet a-l omorî cu păcatele. Iar noi să mergem împotriva lui, să trecem cu vederea trupul, ca să ajutăm sufletul; că pentru ce să ne temem a muri vremelnic, nădăjduind a viețui veșnic? Pentru ce să ne fie jale de această viață, nădăjduind a dobîndi pe cea bună? Să se teamă că vor muri acei care nu vor vedea viața în veci. O! cît de mulți iubitori ai acestei vieți, întîmplarea fără de veste i-a pierdut! Fulgerul i-a lovit, marea i-a înecat, prăpăstiile i-au înghițit, sabia i-a înjunghiat. Și pe această viață cu durere au pierdut-o, ticăloșii, iar pe cealaltă nicidecum n-au aflat-o. Deci aceia să se tînguiască pentru viața aceasta, aceia să se cutremure de moarte. Iar nouă ce durere să ne fie de moarte și ce purtare de grijă să avem pentru viața aceasta? Noi, care avem viață gătită de la Iisus Hristos și bunătăți nevăzute de ochi, neauzite de urechi și neajunse la minte".

Grăind Sfîntul Marcu acestea, toți se înaripară cu dorința vieții ce va să fie, iar de aceasta de acum se îngrețoșau. Toți se aprindeau cu dragostea lui Hristos, iar lumea au început să o urască și mulțumeau lui Dumnezeu că le-a luminat întunericul și le-a deschis ochii minții și, scoțîndu-i din calea pierzării, le-a arătat calea mîntuirii. Și așa, cei ce veniseră ca să întoarcă pe sfinții mucenici de la Hristos, s-au întors singuri către Hristos. Și cei ce așteptau să vîneze pe alții în pierderea lor, singuri s-au vînat spre mîntuire. Iar Nicostrat, cu femeia sa Zoe, stăruiau zicînd: "Nu vom mînca, nici nu vom bea, de nu ne vei da taina credinței creștinești".

Sfîntul Sebastian i-a zis: "Schimbă-ți cinstea ta și începe mai vîrtos a fi slujitor al lui Hristos, decît eparhului. Deci ascultă sfatul meu: Pe toți cîți îi ai prin legături și prin temnițe adună-i la un loc, că eu voi chema pe preotul lui Dumnezeu și de la acela te vei învrednici Sfintelor Taine, împreună cu toți care vor voi să creadă. Că dacă diavolul se sîrguiește atît de mult spre a întoarce de la Hristos pe sfinții săi robi, cu atît mai vîrtos sîntem datori a ne sîrgui să scoatem de la diavol, pe aceia care cu nedreptate i-a făcut ai săi și să-i dăm iarăși Ziditorului". Nicostrat răspunse: "Dar pot să se dea sfintele tîlharilor, celor osîndiți la moarte și celor fărădelege?" Sebastian zise: "Mîntuitorul nostru a venit pentru cei păcătoși în lume și a arătat taina Botezului, prin care se spală păcatele și fărădelegile omenești și se dă darul cel dumnezeiesc. Deci, la începutul întoarcerii tale, acest dar să aduci lui Dumnezeu: îngrijește-te pentru mîntuirea altora și-ți va fi ție ca răsplătire o cunună mucenicească, avînd împreună cu tine flori neveștejite de multe fapte bune".

Auzind acestea Nicostrat, a mers la Claudie logofătul și i-a poruncit ca să trimită la casa lui pe toți cei ferecați cu fiare. Punîndu-i înainte, Sfîntul Sebastian le-a dat cuvînt de învățătură mîntuitoare. Apoi sfîntul, aflîndu-i pe dînșii plecați spre a crede și lesnicioși spre a primi darul cel dumnezeiesc, a poruncit să-i dezlege din legături pe toți. După aceea a mers la Sfîntul Policarp, preotul, care se ascundea pentru prigoană și i-a spus lui toate cele ce s-au făcut. Sfîntul Policarp, mulțumind lui Dumnezeu, a mers cu Sebastian în casa lui Nicostrat și, văzînd adunarea celor ce crezuseră în Dumnezeu, a zis: "Fericiți sînteți voi toți care ați ascultat cuvîntul lui Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos, care a zis: Veniți către Mine toți cei osteniți și împovărați și Eu vă voi odihni pe voi. Luați jugul Meu asupra voastră și învățați de la Mine, că sînt blînd și smerit cu inima, și veți afla odihnă sufletelor voastre; căci jugul meu este bun și sarcina mea este ușoară. Deci acum voi, fraților, care voiți să vă spălați prin apa Botezului, ca să vă faceți fii iubiți ai lui Dumnezeu, aveți trebuință de pocăință, ca, prin ea să dobîndiți iertarea păcatelor celor de mai dinainte. Dar acum cînd arătați o osîrdie ca aceasta către Hristos, Dumnezeul nostru, căci, crezînd întru El, gata sînteți a muri pentru dînsul și de unde, mai înainte ați vrut să întoarceți pe alții, acum singuri aceasta o voiți, să știți că acum ați luat iertare și ați cîștigat biruință asupra vrăjmașului celui nevăzut.

Știe Hristos, Dumnezeul nostru, a scoate lumină din întuneric și din vasele cele lepădate a scoate vase alese. Așa a făcut din Saul pe Pavel, din depărtat a făcut apostol și din prigonitor, învățător. Așa și pe voi acum, v-a făcut din păgîni creștini, din necredincioși robi credincioși și din vrăjmași prieteni, de a căror întoarcere, toată adunarea diavolilor, fiii întunericului, plîng și se tînguiesc; iar cetele sfinților îngeri, fiii luminii, se bucură și se veselesc de luminarea voastră. Deci, să se apropie fiecare din voi și să-mi dea numele său în scris și, mai înainte de luarea Botezului, să țineți post. Postiți pînă în seară și cînd va apune lumina cea materială, atunci va răsări lumina cea nematerială prin Sfîntul Botez". Atunci s-au umplut toți de bucurie și s-au pregătit pentru Sfîntul Botez.

Aceasta făcîndu-se, a venit Claudie logofătul în casa lui Nicostrat și l-a chemat la eparh: "S-a mîniat eparhul, înștiințîndu-se că ai chemat toți legații în casa ta și mi-a poruncit să te chem; deci vezi ce vei răspunde lui". Venind Nicostrat la eparh și întrebat fiind de cei legați a răspuns: "Din porunca măriei tale, am luat pe doi creștini, ca să-i păzesc în casa mea, pe Marchelin și pe Marcu, cărora, pentru ca să le fac frică mai mare, am adus la dînșii pe alți legați și ferecați greu, ca privind la aceia și cunoscînd ce fel de pătimiri îi așteaptă, poate s-or supune poruncii tale". Iar eparhul l-a lăudat pentru aceasta și l-a liberat, zicînd: "Mare dar vei lua de la părinții lor, de se vor întoarce prin tine la gîndul nostru, ca apoi să fie liberați întregi și sănătoși".

Întorcîndu-se Nicostrat cu Claudie acasă, i-a spus despre Sfîntul Sebastian, că fiind prieten împăraților, este creștin și desăvîrșit în dumnezeiasca învățătură și întărește numele creștinilor întru a sa credință; apoi arată că viața aceasta de acum este vremelnică și degrabă pieritoare, vestind alta după moarte, veșnică și mai bună. Și i-a mai spus cum a strălucit fața lui cu lumină cerească, cum a vindecat pe femeia lui de amuțirea cea de șase ani și a făcut-o de grăiește limpede. Acestea zicîndu-le, Claudie a zis: "Doi copii ai mei foarte mici sînt bolnavi, unul este răcit, iar celălalt peste tot trupul este rănit; deci îl voi ruga pe el ca să-mi vindece fiii, pentru că nu mă îndoiesc, că cel ce a putut să dezlege limba celei mute de șase ani, va putea să vindece și pe fiii mei".

Acestea zicînd a mers degrabă la casa sa și, luînd amîndoi copiii pe mîinile sale, a venit în casa lui Nicostrat și, căzînd înaintea picioarelor sfinților lui Dumnezeu, adică Sebastian și Policarp, a zis: "Fără îndoire, cred cu toată inima cum că Hristos, pe Care Îl cinstiți voi, este Dumnezeu adevărat; iată am adus aici pe acești doi copii ai mei bolnavi, ca prin voi să se mîntuiască de moarte". Iar dumnezeieștii bărbați au zis către dînsul: "Degrabă fiecare dintre dînșii vor primi vindecare de orice boală vor avea, în vremea cînd vor intra în sfînta baie a Botezului". Atunci Claudie a strigat: "Cred în Hristos și voiesc a fi creștin!"

Pregătindu-se toți pentru Sfîntul Botez, se scria numele fiecăruia și se da preotului; și, mai înainte decît toți, și-a dat numele Tracvilin, tatăl lui Marchelin și Marcu; iar după dînsul alți șase prieteni ai lui: Ariston, Criscentian, Evtihian, Urban, Vitalie și Iust. După aceștia, Nicostrat cu fratele său, Castorie și Claudie, logofătul; după dînșii, doi fii ai lui Simforian și Felix; apoi Marchia, mama lui Marchelin și Marcu, Simforosa, femeia lui Claudie și Zoe, a lui Nicostrat; apoi toată casa lui Nicostrat, bărbați și femei, pînă la treizeci și trei de suflete; iar la sfîrșit toți cei ce erau prin legături, șaisprezece la număr. Însă numărul tuturor celor ce s-au botezat de Sfîntul Policarp era de șaizeci și patru. Iar primitor din botez era Sfîntul Sebastian și ale femeilor erau primitoare Beatrix și Luchina.

Mai întîi de toți au fost aduși copiii lui Claudie, în sfînta baie a Botezului și îndată s-au vindecat de neputințele lor, încît nici urme de răni ce au avut pe trupurile lor n-au rămas. După aceștia s-a adus Tracvilin, care era cuprins nu numai de neputința bătrîneților, ci și cu boala podagrei și a hiragriei, încît abia putea a se purta de mîinile altora și, dezbrăcînd hainele de pe dînsul ca să-l bage în sfînta baie a Botezului, îl durea foarte rău trupul. Și l-a întrebat pe el Sfîntul Policarp: "Crezi, fără îndoială, cum că unul născut, Fiul lui Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos este puternic a-ți da sănătate și a-ți ierta păcatele?" Iar Tracvilin a răspuns: "Cred că Hristos, Fiul lui Dumnezeu toate le poate, însă eu numai aceasta voiesc de la bunătatea Lui, ca să mi se ierte păcatele, iar de durerea trupului nu bag seamă". Toți cei ce stau împrejur au plîns de bucurie și rugau pe Domnul, ca să arate roada credinței lui.

Începînd Botezul, l-a întrebat: "Crezi în Tatăl și în Fiul și în Sfîntul Duh?" Și cînd a răspuns: "Cred", îndată - încă fiind cuvîntul pe buzele lui - i s-au dezlegat mîinile și picioarele și i s-au întărit pulpele și gleznele lui, încît toată neputința bătrîneților s-a depărtat de la dînsul, devenind ca vulturul și a strigat: "Tu ești unul Dumnezeu adevărat, pe Care această lume ticăloasă nu Te știe!" După dînsul toți ceilalți s-au botezat cîte unul. Apoi șaisprezece zile din vremea cea dată lui Marchelin și Marcu, le-a petrecut lăudînd pe Dumnezeu în psalmi ziua și noaptea, întărindu-se și pregătindu-se, către nevoința mucenicească, pentru numele lui Hristos.

Împlinindu-se treizeci de zile Agrestie Hromatie, eparhul cetății Romei, chemînd la sine pe Tracvilin, tatăl lui Marchelin și Marcu, l-a întrebat despre fiii lui: "Plecatu-s-au, oare, ca să se depărteze de la creștinătate?" Iar Tracvilin a răspuns: "Pentru facerea ta de bine nu este destul nici un cuvînt al gurii mele, spre a-ți mulțumi. Căci de nu ai fi oprit tu cu blîndețe, răspunsul cel de moarte dat asupra fiilor mei și de nu i-ai fi lăsat atîtea zile, apoi eu m-aș fi lipsit de fii, iar ei n-ar mai fi avut tată. Dar acum se bucură împreună cu mine, toate rudeniile și iubiții prieteni, încă și măria-ta, precum mi se pare; căci morților s-a dăruit viață, celor supărați veselie, iar celor întristați li s-a întors mîngîierea".

Atunci eparhul, socotind că fiii lui se vor închina zeilor, a zis: "Deci, veniți în ziua cea de pe urmă, ca fiii tăi să pună tămîia cea datoare zeilor". Auzind acestea, Tracvilin a zis: "Prea luminate bărbat, de ai fi pus întrebarea ta pentru mine și pentru fiii mei în cumpăna judecății celei drepte, ai fi putut cunoaște ce fel de putere este numirea creștinească". Eparhul a zis: "Te îndrăcești, Tracviline?". Iar Tracvilin a zis: "Pînă acum mă îndrăceam cu trupul și cu sufletul, dar, cum am crezut în Hristos, îndată am primit sănătatea sufletului și a trupului meu". Eparhul a zis: "Iată, precum văd eu, pentru aceasta am lăsat și am dat vreme fiilor tăi, ca nu numai să-i întorci de la rătăcire, ci să te întoarcă și pe tine către a lor rătăcire".

Tracvilin a răspuns: "Rog a ta strălucire, ca însuși acest nume rătăcire să-l judeci și să vezi ce lucruri se cuvine a le numi cu acest nume - rătăcire". "Spune tu mai bine căror lucruri este potrivit numele de rătăcire" a zis eparhul. Atunci Tracvilin a răspuns: "Întîia rătăcire este a lăsa calea vieții și a umbla pe calea morții".

Eparhul a zis: "Și care este calea morții?" Iar Tracvilin a zis: "Dar nu ți se pare că aceasta este calea morții, a da nume dumnezeiesc oamenilor celor muritori de rînd și a se închina chipurilor lor, cele făcute din lemn și piatră?" Eparhul a zis: "Dar nu sînt zei cei cărora ne închinăm noi?" Tracvilin a răspuns: "Cu adevărat nu se cuvine a avea zeu pe acela pentru care se citește în cărțile de obște că sînt răi, nedrepți și cumpliți, că au avut părinți fărădelege, că ei au viețuit în necuvioșie, nedreptate și în minciuni, încît au murit ticăloșește. Au doară, mai înainte pînă a nu împărăți Cron peste cretani și mînca trupurile fiilor săi, mai înainte de acea vreme, zic, nu era Dumnezeu în cer? Apoi după aceea Critul, avînd împăratul său cerurile, nu aveau Dumnezeu? Cu adevărat rătăcesc cei ce zic că Die, fiul lui Cron, stăpînește tunetele și aruncă fulgerele, căci era ca un om, pe care îl stăpînea răutatea și pofta trupească. Pe cine n-a prigonit acela, căci nici pe tatăl său nu l-a cruțat? Sau cu ce nelegiuiri nu s-a spurcat acela, care și pe soră-sa cea născută dintr-un pîntece, și-a luat-o femeie? În toate zilele prin tîrguri, prin ulițe, prin case și prin tot locul se povestește în cărți de necurata Ira, căci se spune că sora lui Die este și femeia lui. Iar răpirea lui Ganimet, copilul cel frumos, au doar se tăinuiește și de către înșiși închinătorii lui Die? Deci, nu crezi, prea luminate bărbat, că rătăcești, cinstind pe zeii cei plini de niște fapte rele ca acestea, pentru care legile romanilor la multe feluri de pedepse îi dau pe oameni? Pe unii ca aceștia îi cinstești tu și, lăsînd pe Atotputernicul Dumnezeu, Care împărățește în ceruri, zici pietrei: "Dumnezeul meu ești tu!", iar lemnului: "Ajută-mi mie!". Zis-a eparhul: "De cînd a început a se huli zeii și a întoarce oamenii de la închinarea lor, cu multe întîmplări rele se primejduiește împărăția romanilor".

Tracvilin a zis: "Nu este așa, ci de vei citi scrisorile lui Livie, vei afla acestea, că din oastea romanilor care adusese jertfă diavolilor, într-o zi au căzut mai mult de patruzeci și două de mii. Nici aceasta nu este tăinuită de către tine, cum că francii au luat Capitoliul și toată puterea romanilor s-a făcut lor de batjocoră. Multe cetăți nespusă robie și diferite feluri de ucideri a răbdat cetatea Roma, mai înainte de a cunoaște oamenii pe Dumnezeul cel adevărat. Iar acum, de cînd a început a se cinsti nevăzutul și adevăratul Dumnezeu, de cei ce cred în El, împărăția romanilor este fără de tulburare și fără de supărare; căci Dumnezeu, pentru aleșii Săi, a îngrădit-o cu pace. Dar un Dumnezeu atît de bun, nu se cunoaște de voi și toate facerile de bine care se fac de Ziditorul, se socotesc că sînt de la zidire".

Așa vorbind între dînșii, au început cuvînt despe Iisus Hristos Domnul și i-a spus Tracvilin cum Fiul lui Dumnezeu S-a pogorît pe pămînt, nedespărțindu-se de ceruri și S-a îmbrăcat cu trup ca să mîntuiască sufletele omenești de pierzare. Apoi toate cele ce Tracvilin le-a știut de la sfinții Sebastian și Policarp și mai ales din darul lui Dumnezeu, Care înțelepțește pe omul credincios, pe acelea le-a spus înaintea eparhului, însuși Domnul dîndu-i gură și înțelepciune și nimeni n-a putut să i se împotrivească și nici cel ce se împotrivea lui să-i răspundă. Și i-a mai spus că multă vreme a zăcut în podagră și hiragră, la toate mădularele lui și îndată fără de veste s-a făcut sănătos, cu darul lui Hristos, în vremea cînd a crezut în El cu inimă bună.

Avînd și eparhul boala podagrei de demult, a poruncit celor ce stăteau înainte ca să ia pe Tracvilin și să-l ducă, iar noaptea, a trimis în taină și l-a chemat la dînsul rugîndu-l și plătindu-i, ca să-i spună doctoria cu care s-a vindecat". Iar Tracvilin a zis: "Să știi, măria-ta, că Dumnezeul nostru foarte rău Se mînie asupra celor care vor a vinde sau a cumpăra darul Său. De voiești să te vindeci de boala ta, apoi crede în Hristos, Fiul lui Dumnezeu și te vei tămădui, precum mă vezi și te văd. Că eu abia eram purtat de alții și unsprezece ani de grea boală am fost la toate venele și încheieturile și alții îmi aduceau mîncarea la gură. Iar cînd am crezut în Hristos Dumnezeu, îndată am dobîndit tămăduire și cu darul Mîntuitorului meu sînt întreg și sănătos".

Eparhul a zis: "Rogu-mă ție să aduci la mine pe acela ce a fost mijlocitor sănătății tale, căci dacă va putea să-mi dea și mie vindecare, apoi și eu mă voi face creștin". Deci, mergînd îndată, Tracvilin a chemat pe Sfîntul Policarp și apoi pe Sebastian și au învățat pe Agrestie Hromatie, eparhul și pe Tivurtie, fiul lui, sfînta credință în Iisus Hristos. Si au sfărîmat pe toți idolii care erau în casa lui, mai mulți de două sute: pe cei de lemn i-au ars, pe cei de piatră i-au sfărîmat, iar pe cei de aur și de argint i-au tăiat bucățele și i-au împărțit la săraci.

Deci sfărîmați și zdrobiți fiind idolii, s-a arătat eparhului un tînăr frumos și preastrălucit, zicîndu-i: "Domnul nostru Iisus Hristos, întru care ai crezut, m-a trimis la tine ca să primești sănătate în toate mădularele tale". Atunci eparhul, îndată cu cuvîntul s-a făcut sănătos și, sculîndu-se, a vrut să cadă la picioarele celui ce se arătase, ca să i le sărute. Iar acela a zis către dînsul: "Vezi să nu te atingi de mine, pentru că încă nu ești spălat cu Sfîntul Botez de necurăția idolească". Acestea zicîndu-i, s-a făcut nevăzut.

Atunci eparhul cu fiul său, au căzut la picioarele sfinților strigînd: "Unde este adevăratul Dumnezeu, Domnul Iisus Hristos unul născut Fiul Atotputernicului Dumnezeu pe care îl propovăduiți voi, o! buni învățători?" Iar sfinții au sfătuit pe eparh să lase dregătoria eparhiei să nu mai facă judecăți, în care era dator să cerceteze pe creștini să-i judece, să-i muncească, nici să meargă la priveliștea păgînilor, ci să se îndeletnicească întru învățătura înțelepciunii duhovnicești; apoi degrabă a făcut el aceea. Iar cînd s-a apropiat de Sfîntul Botez a fost întrebat: "Crezi întru Unul Dumnezeu?" El a zis: "Cred". "Te lepezi de idoli?". Și a zis: "Mă lepăd". "Te lepezi de toate păcatele tale?" a zis preotul. Atunci el a răspuns către preot: "De la început trebuia să mă întrebi. Deci, mă voi îmbrăca iarăși în hainele mele și nu voi primi Sfîntul Botez, pînă ce mai întîi nu mă voi lepăda de păcatele mele. Mă voi împăca cu aceia cu care am avut vrajbă. Pe care i-am mîniat, către aceia voi arăta dragoste. Iar de la cei ce au mînie asupra mea, de la aceia voi cere iertăciune. Toate datoriile datornicilor mei le voi ierta. Iar de am luat de la cineva ceva cu sila, aceluia voi întoarce îndoit. După moartea femeii mele am avut două țiitoare, pe acelea le voi da după bărbat cu zestre de nuntă. Voi libera robii și roabele. Toate lucrurile dregătoriei mele și ale casei le voi rîndui după Dumnezeu și atunci cu îndrăzneală voi zice: Mă lepăd de toate păcatele mele și voi primi Sfîntul Botez. Aceste cuvinte ale lui au plăcut sfinților și s-a amînat botezul o vreme, pînă a împlinit cu fapte toate cele spuse. Apoi i-au botezat pe amîndoi în numele Tatălui și al Fiului și al Sfîntului Duh, împreună cu toată casa, încît s-au făcut pînă la o mie patru sute cei din nou luminați, bărbați și femei.

În acea vreme era mare prigoană asupra creștinilor, încît nu era cu putință nici bucate a cumpăra, nici apă a-și scoate cineva, de vreme ce cu sfatul păgînilor, pretutindeni erau puși idoli mici și străji multe prin tîrguri, pe ulițe, pe la fîntîni, pe la izvoare, pîraie; încît toți care ar fi vrut să cumpere ceva de-ale mîncării sau să ia apă, mai întîi trebuiau să se închine idolilor ce erau acolo. Și aceasta au scornit-o păgînii, ca să-i prindă mai lesne pe creștini și să-i dea la munci. Văzînd credincioșii aceasta, erau într-o mare mîhnire, pentru că nu le era cu putință a căpăta de undeva mîncare sau băutură, fără închinare la idoli, de care fugind, mai bine răbdau foamea și setea decît să se închine lor.

Atunci Hromatie a poruncit tuturor credincioșilor, care erau în Roma, să ia pe ascuns din casa sa mîncare și apă, căci era foarte bogat și se adunau credincioșii în casa lui spre lauda lui Dumnezeu. Atunci era episcop al Romei fericitul Gaie, cu neamul din Dalmația, rudenia lui Dioclițian; acela săvîrșea liturghia în casa lui Hromatie și împărtășea cu dumnezeieștile Taine pe poporul cel nou al lui Hristos. Iar pentru goana cea mare, care era asupra creștinilor, Hromatie a ieșit din Roma la oarecare moșii ale sale, pe care le avea în Campania, pentru că se temea ca nu cumva să se afle la Roma de credința lui în Hristos și voia să viețuiască acolo fără grijă și mai cu libertate să țină sfînta credință. Deci, porunci creștinilor, că toți ce vor să se dea în lături de la prigoana asupra creștinilor și să viețuiască fără grijă, să meargă cu el la moșiile sale, făgăduind acolo tuturor hrană destulă. Atunci era nevoie ca împreună cu creștinii să meargă unul din cei doi sfinți, spre mîngîierea și întărirea credinței și s-a făcut neînțelegere între cei doi sfinți, Sebastian și Policarp, pentru că fiecare dintr-înșii voia să rămînă la Roma, pentru cîștigarea cununii cele mucenicești. Atunci a zis sfîntul episcop Gaie: "Dacă amîndoi voiți a muri pentru Hristos, vă veți da în mîinile muncitorilor și veți lipsi atunci pe poporul credincios de mîngîierea cea duhovnicească, din care cauză mie mi se pare sfinte Policarp, ca cel ce ai treapta preoției și ești plin din destul de înțelepciune dumnezeiască, să mergi împreună cu domnul Hromatie, ca să mîngîi cu învățătura pe creștini, să-i întărești pe cei ce se îndoiesc și să-i hrănești pe ei cu dumnezeieștile Taine".

Auzind acestea, Sfîntul Policarp s-a supus poruncii și a plecat împreună cu Hromatie și cu alți creștini din Roma. Deci, în ziua duminicii, săvîrșind episcopul Sfînta Liturghie, a zis către credincioși: "Domnul nostru Iisus Hristos, știind neputința firii noastre, două căi a arătat celor ce cred într-însul; una mucenicia, iar alta mărturisirea; pentru că cel ce nu va putea să meargă pe cea mucenicească, acela să alerge pe cea a mărturisirii. Și de voiește cineva, să meargă cu fiii noștri duhovnicești, cu Hromatie și cu Tivurtie; iar cine va vrea să rămînă aici, în cetate, pot să rămînă și nici un loc al depărtării nu va despărți pe aceia care sînt împreună cu darul lui Hristos; iar eu , deși nu vă voi vedea cu ochii cei trupești, dar cu ochii mei dinăuntru, totdeauna veți fi împreunați".

Zicînd episcopul acestea, Tiburtie a strigat: "Mă rog ție, părinte, să nu ies de aici, căci doresc foarte mult pentru Dumnezeul meu, de ar fi cu putință și de o mie de ori să fiu omorît, ca să dobîndesc viață veșnică". Episcopul, bucurîndu-se de credința lui și de o rîvnă ca aceea, a lăcrimat și ruga pe Dumnezeu ca toți cei ce rămîn împreună cu dînsul să poată a se nevoi și să se învrednicească cununei mucenicești. Deci cu episcopul au rămas Marchelin și Marcu și tatăl lor Tracvilin, sfîntul Sebastian și tînărul cel frumos cu trupul și mai frumos cu sufletul, Sfîntul Tiburtie; asemenea și Nicostrat protoschiniarul, cu fratele său Castorie și cu femeia sa, Zoe și Claudie, cu fratele său Victorin și cu fiul său Simforian, care a fost vindecat de boala apei; numai aceștia au rămas în Roma, iar toți ceilalți au plecat cu Hromatie și cu Policarp. Iar după ducerea lor, sfîntul episcop a hirotonisit diaconi pe Marchelin și Marcu, iar pe tatăl lor, Tracvilin, l-a sfințit preot și pe Sfîntul Sebastian, care purta cele ostășești, l-a făcut apărător al Bisericii.

Dar de vreme ce nu avea loc tăinuit în care ar putea săvîrși Sfînta Liturghie, pentru aceasta petrecea la un oarecare dregător împărătesc, cu numele, Castul, lîngă palat. Pentru aceea și-au ales petrecerea lor acolo, pentru că și Castul era creștin în taină, împreună cu casnicii săi; iar pentru că legea închinării de idoli era pretutindeni, nu lua seama la cei ce viețuiau în palatele împărătești - că nimeni nu gîndea că s-ar înrădăcina credința creștinească chiar în palat - De aceea sfinții puteau cu înlesnire a se tăinui la Castul, săvîrșind dumnezeieștile slujbe. Deci stînd ei acolo, ziua și noaptea o petreceau în rugăciuni, lacrimi și post și rugau pe Dumnezeu ca să-i învrednicească de cununa cea mucenicească. Veneau la dînșii femei și bărbați pe ascuns, cei ce văzuseră tămăduirile făcute de dînșii; căci cu rugăciunile lor se da bolnavilor sănătate, orbilor vedere și duhurile cele necurate se alungau din oameni; pentru aceea mulți dintre dînșii primeau sfînta credință în taină.

Odată, mergînd Sfîntul Tiburtie în cale, a văzut pe un om care căzuse de pe casa sa și se rănise rău; toți ai casei plîngeau; pe acela l-a făcut întreg și sănătos cu rugăciunea sa și omul acela a trecut la creștini cu toată casa și s-au botezat.

Sosind vremea pătimirii sfinților, mai întîi fericita Zoe, femeia lui Nicostrat, a ieșit la nevoință, căci, rugîndu-se ea lîngă mormîntul Sfîntului Apostol Petru, a fost prinsă de cei ce pîndeau pe creștini și dusă la judecată, unde, fiind silită să aducă tămîie idolului Aris nu s-a supus. Pentru aceea a fost aruncată în temniță întunecoasă și acolo a fost chinuită cu foame șase zile. După aceasta a fost scoasă și spînzurată de păr, deasupra unui fum ce ieșea din gunoi și, astfel, și-a dat duhul în mîinile lui Dumnezeu, iar trupul ei a fost aruncat în Tibru. Sfînta Zoe s-a arătat în vedenie Sfîntului Sebastian și i-a spus despre sfîrșitul său; iar el, dacă a spus aceasta lui Tracvilin, acesta a strigat: "Iată femeile ne întrec! Deci, pentru ce să mai trăim noi?" Apoi a mers în același loc, la mormîntul Apostolului și acolo a fost ucis de păgîni cu pietre și aruncat în Tibru. Nicostrat și Castorie, împreună cu Claudie, cu Victorin și cu Simforian, au fost prinși și aduși la eparhul cetății, cel cu numele Favian, pe cînd căutau trupurile sfinților pe malul Tibrului. Pe aceștia, eparhul silindu-i către jertfă zece zile, pe de o parte cu momeli, pe de alta cu îngroziri și munci și nesporind nimic, a poruncit să-i înece în rîu, legîndu-le cîte o piatră mare de grumaji.

Pe Sfîntul tînăr Tiburtie l-a arătat, pe ascuns, păgînilor un mincinos creștin, cu numele Curtuat, care era lup îmbrăcat în piele de oaie; și, prinzîndu-l, l-a adus legat la judecată, la același eparh Favian, împreună cu Curtuat cel ce părea creștin. Deci Curtuat, venind la judecată, îndată s-a arătat vicleșugul său, căci numai cu chipul se arăta a fi creștin, iar înăuntru era plin de păgînătate. Acesta a fost martor și văditor al lui Tiburtie, cum că el numea diavoli pe zeii romanilor. Dar sfîntul se arăta adevărat și cu mare bărbăție mărturisitor al numelui Domnului nostru Iisus Hristos. Și a zis către dînsul judecătorul: "Nu face așa de mare rușine neamului tău, atît de cinstit, că ești fecior de părinte slăvit și ți-ai ales viața creștinească necurată și urîtă, căreia îi urmează ocară și munci, moarte și defăimare".

Sfîntul Tiburtie a răspuns: "O! preaînțelepte bărbat și judecător al Romei! De vreme ce nu voiesc a cinsti și a avea între zei pe desfrînata Venera și pe amestecătorul de sînge Die, pe mincinosul Ermis și pe mîncătorul de fii Cron, de aceea îmi zici că ocărăsc neamul meu? Dar eu îți spun că am înmulțit cinstea neamului meu, cinstind pe unul adevărat Dumnezeu, care împărățește în ceruri, închinîndu-mă și numindu-mă rob al lui. Tu mă îngrozești cu munci? Ce lucru înfricoșat ne este nouă creștinilor a pătimi pentru Dumnezeul nostru prin sabie? Dar prin aceea ne vom dezlega de temnița cea trupească și vom dobîndi cereasca libertate. Sau prin foc? Dar noi, mai mare văpaie poftind, am stins văpaia în trupurile noastre și apoi de acestea să ne temem? Sau de surghiunie? Dar Dumnezeul nostru este pretutindeni și oriunde sîntem noi cu Dumnezeu, acolo este locul nostru".

Atunci Favian a poruncit să aducă mulțime de cărbuni aprinși să-l pună desculț pe sfînt deasupra lor; apoi a zis către dînsul: "Sau adu tămîie zeilor noștri pe acești cărbuni sau te suie desculț pe ei". Iar Sfîntul Tiburtie, însemnîndu-se cu semnul Sfintei Cruci, s-a suit deasupra lor desculț și umbla pe dînșii ca pe niște flori roșii și moi și a zis către judecător: "Lasă necredința ta și cunoaște că Dumnezeul meu este adevărat, Care poruncește stihiilor și tuturor zidirilor; iar tu de poți, în numele lui Die al tău, pune mîna în apă fiartă și să vezi nu vei primi arsuri? Iată eu, în numele Domnului meu Iisus Hristos, umblu pe acest foc ca pe niște flori rourate, precum vezi, pentru că Ziditorului nostru toată făptura Îi slujește". Judecătorul zise: "Cine nu știe că Hristos al vostru va învățat meșteșug de vrăjitorie?" Sfîntul răspunse: "Taci, ticălosule, nu îndrăzni a pomeni cu hulă, prin buzele tale cele purtătoare de venin numele cel atît de mare și înfricoșat; nu face urechilor mele atîta necaz, ca să te aud lătrînd asupra numelui Domnului meu".

Atunci Favian, mîniindu-se, l-a osîndit la moarte și a fost dus la drumul ce se numea Lavicansc, departe ca de trei stadii de cetate. Și acolo, rugîndu-se lui Dumnezeu, a fost tăiat și îngropat în același loc de un creștin oarecare, unde s-a arătat poporului mare dar dumnezeiesc, prin rugăciunile Sfîntului Tiburtie.

După aceasta, același Curtuat, care numai cu chipul era creștin, a vestit păgînilor despre Castul, Marchelin și Marcu. Deci, Sfîntul Castul, după cea de a treia întrebare și de trei ori spînzurare și muncire, fiind aruncat într-o groapă și astupat cu pămînt de viu s-a săvîrșit; iar pe Marchelin și pe Marcu i-a pus Favian la butuc, le-a pironit picioarele cu cuie de fier și le-a zis: "Veți sta astfel pînă cînd veți aduce închinare zeilor". Dar pironiți fiind pe un lemn, cîntau: Iată ce este bun sau ce este frumos, fără numai a locui frații împreună. Și au stat așa o zi și o noapte, cîntînd și rugîndu-se; iar a doua zi au fost împunși cu sulițele în coaste, chiar în același loc; și așa și-au primit sfîrșitul muceniciei.

Săvîrșindu-și acești sfinți pătimirea lor, s-a aflat și de Sfîntul Sebastian, despre care a spus eparhul împăratului. Deci, chemîndu-l la sine Dioclețian, i-a zis: "Eu totdeauna te-am avut între cei dintîi în palatele mele, iar tu, cugetînd cele împotriva sănătății mele, te-ai făcut vrăjmaș mie și dușman zeilor mei, deși pînă acum ai tăinuit această răutate". Sfîntul Sebastian a zis: "Eu pentru sănătatea ta am rugat totdeauna pe Hristos și am cerut pace împărăției romanilor și m-am închinat împăratului ceresc, socotind că este lucru cu nedreptate a se închina cineva pietrii și a căuta ajutor de la dînsa, că aceea este lucru arătat cum că este lucru al celor fără de minte".

Atunci, mîniindu-se Dioclețian, a poruncit să-l ducă afară din cetate și să-l lege de stîlp gol, în mijlocul unui cîmp și să-l străpungă cu săgeți. Deci fiind pus el acolo, ca o țintă, mulțime de ostași au săgetat cinstitul său trup și înconjurîndu-l unii de o parte și alții de alta i-au umplut tot trupul de săgeți; apoi, părîndu-li-se că a murit, s-au dus lăsîndu-l așa legat și plin de săgeți. Cînd femeia Sfîntului mucenic Castul, cu numele Irina, s-a dus noaptea să ia și să îngroape trupul Sfîntului Sebastian, l-a găsit viu și l-a dus în casa sa; apoi în puține zile s-a tămăduit de răni și s-a făcut cu totul sănătos. Și, adunîndu-se la dînsul creștinii în taină, îl rugau să iasă din Roma, precum au făcut și alți creștini, ca să nu cadă iarăși în mîinile păgînilor. Iar el, făcînd rugăciune, s-a dus și a stat pe scările palatului Eliogavalilor, și cînd treceau pe acolo împărații, văzîndu-i sfîntul, a strigat: "Popii zeilor voștri o, împăraților, vă tulbură pe voi cu vrăjile lor cele necurate, dîndu-vă știri mincinoase despre creștini, care ar fi potrivnici împărăției romanilor. Dar vedeți că mult vă folosesc creștinii, pentru că se roagă în rugăciunile lor pentru cetatea aceasta; căci nu încetează a se ruga pentru împărăția voastră și pentru sănătatea tuturor ostașilor romani".

Acestea grăind sfîntul, a căutat spre dînsul Dioclețian și a zis: "Oare tu ești Sebastian pe care nu demult am poruncit să te omoare cu săgeți?" Sfîntul a răspuns: "Pentru aceasta a binevoit a mă învia Domnul meu Iisus Hristos ca să fiu viu către voi și înaintea întregului popor să fiu martor nedreptății voastre, căci cu judecată nedreaptă ați ridicat prigoană asupra creștinilor, robii lui Hristos". Atunci Dioclețian a poruncit să-l prindă și să-l ducă la hipodrom.

Acolo sfîntul răbdător de chinuri, cu mare glas proslăvind pe Hristos, iar pe idoli și rătăcirea romanilor ocărîndu-le, a fost bătut cu bețe pînă la moarte și a trecut în glasul bucuriei către Hristos, puitorul de nevoințe, ca să primească cununa biruinței, pentru nevoința sa cea bună. Iar sfîntul lui trup l-au aruncat păgînii noaptea în groapă adîncă cu noroi, ca să nu-l afle creștinii și să-l ia. Dar sfîntul s-a arătat în vedenie Luchiniei, femeia cea dreptcredincioasă și a zis: "Să te duci la groapa cea cu noroi, care este aproape de Chirca și vei găsi acolo trupul meu spînzurat în cuie și, luîndu-l, să-l duci în Catacombe și să se îngroape în ușa peșterii, lîngă mormintele apostolești". Și îndată acea fericită femeie, luînd slugile sale, s-a dus în miezul nopții la groapa cea arătată și, luînd cu bună cucernicie trupul cel mucenicesc, l-a îngropat cu cinste, la locul unde i se poruncise, lăudînd pe Hristos, Dumnezeul nostru, a cărui slavă este în veci. Amin.


La începutul paginii | Viețile Sfinților pe luna decembrie


Copyright © 1999-2016 Pagini Ortodoxe Românesti. Toate drepturile rezervate.



Home | Vietile Sfintilor | Calendar | Predici ale Parintelui Cleopa | Acatistier | Links | Cauta in site