Home | Vietile Sfintilor | Calendar | Predici ale Parintelui Cleopa | Acatistier | Links | Cauta in site


Pătimirea Sfinților Mucenici Evstratie, Avxentie, Evghenie, Mardarie și Orest
(13 decembrie)

Viețile Sfinților pe luna decembrie


Pe vremea împărăției lui Dioclețian și Maximian, toată stăpînirea romană era plină de nedumnezeiasca înțelepciune idolească și toți oamenii, rîvnind unul altuia, ca niște turbați se sîrguiau în acea păgînătate. Mai ales cînd se trimiteau porunci împărătești în unele zile, prin toate cetățile și locurile către domni și către judecători, poruncind ca să aducă idolilor multe daruri și jertfe în zilele cele hotărîte și de praznice, făgăduind celor care vor sluji cu osîrdie idolilor răsplată împărătească, învrednicire de cinste și dregătorie. Iar celor care nu vor vrea să se închine idolilor și să le aducă jertfe, acelora mai întîi să li se ia averea; apoi pe dînșii, după felurite și multe munci, să-i supună la pedeapsa cu moartea. De aceea era prigoană mare în toată lumea, sîrguindu-se pretutindeni domnii și stăpînitorii ca să piardă de pe pămînt credința creștinească.

În acea vreme s-a vestit acelor împărați păgîni, cum că toată Armenia cea mare și Capadocia se împotrivesc poruncii lor și vor să iasă din stăpînirea romanilor, nădăjduind spre Hristos Cel răstignit, crezînd cu tot sufletul într-Însul. Deci, s-a tulburat de aceasta împăratul Dioclețian și, chemînd pe toți boierii săi, a ținut sfat trei zile, de dimineață pînă seara, gîndind cum ar putea să dezrădăcineze creștinătatea. Mai întîi pe cei ce stăpîneau în cele două țări, adică în Armenia și Capadocia, i-au scos din stăpînire, ca pe niște neiscusiți și nevrednici care nu știau să ocîrmuiască stăpînirile încredințate lor și să smerească nesupunerea poporului. Apoi a ales doi din neamul grecesc, învățați în limba elinească, pe Lisie și pe Agricolae, amîndoi cu nărav rău și cumpliți, și i-a pus pe aceștia peste aceste țări. Lui Lisie i-a dat rînduiala limitaniei, adică păzirea hotarelor, iar lui Agricolae, poruncindu-i să stăpînească toată eparhia, i-a încredințat mulțimea ostașilor care erau rînduiți în acele cetăți.

Deci, ajungînd acei tirani nemilostivi prin țările încredințate lor, mulțime mare de toată vîrsta, era omorîtă fără cruțare și fără cercetare, numai cît de mică clevetire s-ar fi adus la dînșii asupra cuiva de la zavistuitorii vrăjmași. În toate zilele erau cercetați și prinși creștinii și aduși la pierzare, de către acei băutori de sînge, ca niște fiare mîncătoare de om. Lisie, fiind în cetatea Satalia, cînd afla undeva oarecare bărbați sfinți și femei, după multe ispitiri și munci, sub strajă mare îi trimitea legați la Agricolae, care era în Sevastia, pentru ca să nu moară în patria lor și să nu fie dați obișnuitei îngropări de către rudenii și cunoscuții lor, ca, fiind omorîți în pămînt străin, să piară fără știrea nimănui. Asemenea făcea și Agricolae, cu creștinii prinși în Sevastia. Îi trimitea în Satalia la Lisie, pentru că era între dînșii mare prietenie și unire în cuget și un gînd aveau ticăloșii: ca, astfel, mai multă răutate să facă creștinilor, omorîndu-i afară de patria lor.

Acestea făcîndu-se astfel, Evstratie, bărbat însemnat în cetatea Satalia, cel dintîi cu bunul neam și cu dregătoria - căci era din rînduiala voievozilor -, binecredincios fiind și temător de Dumnezeu și petrecînd viața fără prihană, văzînd răutatea cea mare ce se făcea creștinilor în toate zilele, se necăjea cu sufletul, se mîhnea și striga cu lacrimi către Domnul nostru Iisus Hristos, petrecînd în post și în rugăciuni ca să fie milostiv robilor Săi. Apoi, căutînd spre poporul său, se ruga să-i mîntuiască de o nevoie ca aceea și să întoarcă răutatea ce era asupra lui. Dorea încă să intre în nevoințele sfinților și să se învrednicească a fi părtaș muceniciei lor. Dar, socotind muncile cele de multe feluri și iuțimea cea cumplită a muncitorului, se temea.

Atunci, în gîndul său a socotit să-i facă o ispitire ca aceasta: luînd brîul l-a dat credincioasei sale slugi și i-a poruncit să-l ducă în biserica Aravrachiei, de unde era de neam Evstratie. La biserica aceea era preot în acea vreme Avxentie, cel mărturisit rob al lui Dumnezeu. Și a învățat pe sluga sa să pună brîul în altar, iar el să se ascundă în biserică și să pîndească cine va veni să ia mai întîi brîul. Dacă preotul Avxentie, intrînd să se roage, va lua brîul, să nu-i zică nimic și să se întoarcă; iar de va voi mai întîi altcineva din clerici să-l ia, să nu-l lase nicidecum și să-l aducă înapoi.

Astfel învățînd pe slugă, l-a trimis, gîndind în mintea sa și zicînd: "Dacă va lua preotul brîul, apoi acel semn îi va fi ca o purtare de grijă și ca o prevestire a bunăvoirii lui Dumnezeu, că se va da la munci pentru Hristos; iar de va fi să-l ia altcineva, să-i fie semn că nu se va da la munci, ci să-și păzească în taină credința". După puține zile, întorcîndu-se sluga, a spus stăpînului său că în același ceas în care a pus brîul în altar, îndată a venit preotul Avxentie, ca și cum ar fi fost trimis și, intrînd în altar, a luat brîul. Auzind acestea Evstratie s-a bucurat foarte mult și strălucea fața lui de bucurie și veselie, încît se mira de el prietenul său Evghenie.

În acea vreme fericitul Avxentie a fost prins împreună cu alți creștini și, fiind întrebat în divan și muncit, a fost aruncat în temniță și ținut în legături. Apoi, fiind pregătit un divan în mijlocul cetății pe loc înalt, a șezut Lisie cu mîndrie și a poruncit să scoată pe cei legați ca să-i întrebe. Sfîntul Evstratie, intrînd în temniță, a rugat pe toți sfinții care erau legați pentru Hristos să se roage pentru dînsul, căci zicea că și el în aceeași zi are să se facă părtaș nevoinței lor. Atunci toți sfinții cei legați, plecîndu-și genunchii, s-au rugat pentru dînsul către Dumnezeu și, zicînd "Amin", mergeau în urma lui Evstratie.

Stînd ceata ostașilor înaintea judecătorului, după obicei, a poruncit Lisie să aducă înaintea divanului său pe cîte unul, adică pe acei care fuseseră mai înainte la întrebare. Iar Evstratie a zis: "În zilele trecute s-a citit în divan porunca cea împărătească, ca de pretutindeni creștinii, cei ce se vor afla în orice rînduială, să se aducă înaintea judecății tale. Deci s-a adus Avxentie, cel demult slăvit cu neamul și cu viața, iar acum și mai slăvit cu bărbăția și tăria care s-a arătat într-însul, căci s-a făcut rob al lui Hristos, Împăratul ceresc. Acela, stînd în fața acelui divan, s-a nevoit cu nevoința nemuririi, mustrînd a ta nedumnezeire, o! judecătorule, grăind cuvinte, arătînd fapte prea înțelepte și răbdînd munci. Și de vreme ce, pe cel ce l-ai pus în temniță tîlhărească, acum iarăși ai poruncit să se scoată la întrebare împreună cu sfinții săi, iată, toți stau înaintea ta, împreună cu mine, cu minte sănătoasă și cu vitejie, fiind gata a rușina și a risipi pînă la sfîrșit măiestriile tale, spre care ești povățuit de tatăl tău, diavolul".

Auzind această neașteptată îndrăzneală a bărbatului, s-a mirat Lisie și, cu ochii plini de cruzime, a căutat asupra lui; apoi, oftînd mînios din adîncul pieptului, a strigat cu glas groaznic: "Niciodată nu mi s-a întîmplat să văd un mai rău divan și mai plin de împietrire elinească, decît acesta de acum, cînd vorbește astfel înaintea mea acest păcătos; deci să se ia de la dînsul brîul și haina ostășească și să fie spre știința tuturor, că este străin de rînduiala în care a fost pînă acum. După aceasta, cu trupul gol, legat de mîini și de picioare și întins pe pămînt, să-și continue vorba sa".

Făcîndu-se aceasta degrabă, Lisie a zis: "Oare nu te căiești de fapta ta cea pierzătoare, ca, dobîndind bunătatea mea, să scapi de munci? Spune-mi, mai înainte de munci, numele și patria care te-a născut și ne arată credința care se ascunde în tine". Sfîntul a zis: "Sînt născut în cetatea Aravrachiei, numele îmi este Evstratie, iar după poreclă Chirisic, vorbesc limba părintească și sînt rob al Dumnezeului tuturor, al Fiului Său, Domnul nostru Iisus Hristos și al Sfîntului Duh. Din scutecele maicii mele am învățat a mă închina acestui Dumnezeu în Treime și a crede într-Însul". Lisie a zis: "Să spună ceata cîtă vreme are acesta în ostășie?" Ostașii au răspuns: "De douăzeci și șapte ani, de cînd încă era tînăr, a început a ostăși". Lisie a zis: "Acum, Evstratie, văzînd nevoia care este de față, ce s-a pregătit pentru neascultarea ta, întoarce-te de la nebunia ta și, cugetînd cele înțelepte, nu-ți lăsa cinstea și dregătoria pe care le-ai cîștigat în atîția ani, prin atîtea osteneli în ostășie; ci cheamă puterea cea milostivă a zeilor și roagă blîndețea împărătească și iubirea de oameni a divanului".

Sfîntul Evstratie a zis: "Nimeni, din cei ce au înțelegere sănătoasă, n-a judecat cîndva să se închine idolilor și necuraților diavoli; idolilor celor surzi și muți pe care i-au făcut oamenii, pentru că se grăiește în Sfînta Scriptură: Zeii care n-au făcut cerul și pămîntul să piară". Judecătorul a zis: "Dar acela oare are înțelegere sănătoasă, care se închină Dumnezeului Celui răstignit, ca voi cei plini de rătăcire?" Sfîntul Evstratie a zis: "De nu ți-ar fi schimbată puterea minții cu faptele deșarte și de nu s-ar fi prefăcut sufletul tău întru cugetul cel pămîntesc, ți-aș fi arătat pe acest răstignit, că este adevăratul nostru Mîntuitor și Domnul ziditor a toată făptura, Care este mai înainte de veci în Tatăl și cu negrăită înțelepciune, prin naștere a ridicat pedeapsa noastră".

Vrînd sfîntul să mai grăiască, i-a tăiat vorba necuratul judecător, zicînd: "Cu frînghii să fie ridicat în văzduh îndrăznețul acesta. Deci, aduceți cîlți să se aprindă sub pieptul său și să-l ardă, iar deasupra pe spate să fie bătut cu trei toiege împreunate, ca limbuția sa să o facă mai smerită cu noi". Acestea făcîndu-se, sfîntul a răbdat multă vreme dedesubt arzîndu-se, iar pe deasupra fiind bătut cumplit și rănit. În niște munci ca acestea fiind sfîntul, nici o vorbă n-a scos, nici nu și-a schimbat fața și se vedea ca și cum ar fi pătimit în trup străin, încît se mira chinuitorul. După ce a poruncit ca să-i slăbească muncile puțin, cu fața a zîmbit către mucenic: "Ce gîndești, o! Evstratie? Oare voiești ca să-ți găsesc puțină ușurare rănilor ce s-au adus asupra ta?" Și îndată a poruncit să aducă apă sărată amestecată cu oțet și să toarne multă peste rănile lui cele arse și cu hîrburi ascuțite să-l frece tare. Dar și aceasta o suferea răbdătorul de chinuri cu bărbăție, ca și cum nu l-ar fi durut. Atunci se gîndea muncitorul că prin oarecare farmece se face că nu simte durerile.

Apoi, sfîntul a zis către dînsul: "Muncindu-mă cu aceste munci, multă facere de bine îmi faci, chiar nevrînd. Pentru că, prin muncile acestea, ai îndepărtat de la mine negura care se face sufletului meu din grosimea trupului și pe mintea cea stăpînitoare peste patimile cele de demult, care mă necăjesc, ai păzit-o biruitoare și m-ai făcut a izgoni toate asupririle patimilor ce vin asupra mea, cum și tulburările sufletești. Apoi, mi-ai păzit tăria cea dinăuntru duhului, nebiruită de orice fel de ispite, care îmi gătește viața fără de moarte, unde îmi este păstrată bogăția nestricăciunii. Și mi-ai arătat cale scurtă și fără patimă, prin care voi putea, întru acest trup de tină, să ajung viața cea îngerească și să mă îndulcesc cu dulceața cea cerească și pururea fiitoare.

Acum știu că sînt biserică a lui Dumnezeu și a Sfîntului Duh, care viețuiește în mine. Deci, depărtați-vă de la mine toți cei ce lucrați fărădelegea, că a auzit Domnul glasul plîngerii mele și rugăciunea mea a primit-o. Sufletul meu cu adevărat se va bucura de Domnul, veseli-se-va de mîntuirea Lui. Toate oasele mele vor zice: Doamne, Doamne, cine este asemenea Ție? Cel ce izbăvești pe săracul din mîna celor mai tari decît el și pe scăpătatul și săracul de la cei ce-l răpesc pe dînsul. Deci, sîrguiește-te și nevoiește-te, slujitorule al potrivnicului, nimic nu lăsa din scornirile cele tîlhărești care se află întru tine și lămurește-mă ca aurul în cuptor, încă și mai mult, și nu vei afla întru mine necurăția cea iubită de tine pe care o cauți cu fapta. Pentru că zeii tăi sînt urîciune, care te stăpînesc pe tine și pe împărații tăi cei nebuni".

Atunci tiranul a zis: "Mi se pare că din multa durere a trupului s-a schimbat mintea ta și de aceea vorbești multe necuviințe. Pentru că de-ar fi putut Dumnezeul tău, precum zici, să te facă părtaș nemuririi, te-ar fi izbăvit de rănile ce sînt pe trupul tău. Deci, lăsînd nălucirile visului și ale nădejdii cele deșarte, sîrguiește-te a dobîndi izbăvirea pe care o arăt eu ție". Iar Evstratie a zis: "Oare voiești a crede, orbitule cu toate simțirile, cum că nimic nu este cu neputință Dumnezeului meu? Ia aminte și uită-te la mine, care ți se pare că mă omori și mă pierzi cu muncile cele aflate de tine".

Uitîndu-se toți spre dînsul cu mare băgare de seamă, deodată au văzut cum au dispărut bubele de pe trupul său, ca niște solzi și l-a făcut pe sfînt sănătos, neavînd nici urmă de răni pe trupul său; apoi toți, văzînd acea minune, au preamărit pe unul adevăratul Dumnezeu. Evghenie, prietenul lui Evstratie, care era dintr-o cetate cu dînsul și chiar rudenie - căci dintr-acea cetate a Aravrachiei era de neam și întru aceeași ceată fuseseră ostași -, a strigat cu glas mare: "O! Lisie, și eu sînt creștin și blestem credința ta și mă împotrivesc poruncii împărătești și voii tale, întocmai ca și domnul meu, Evstratie".

Tiranul, mîniindu-se foarte mult, a poruncit îndată să apuce pe Evghenie, să-l pună în mijloc, zicînd astfel: "Întrebare și muncire multă vreme le trebuie acestora, dar acum îmi stă înainte o nevoie pentru rînduiala treburilor poporului; deci pe fermecătorul acesta și făcătorul de minuni vrăjitorești, Evstratie, cum și pe Evghenie, care acum s-a arătat la un gînd cu dînsul, ferecîndu-i cu lanțuri peste tot trupul, poruncesc să se arunce în temniță împreună cu ceilalți creștini, ca să fie păziți pentru altă înfățișare".

Acestea zicînd, s-a sculat de la divan și sfinții au fost duși toți, bucurîndu-se și veselindu-se de atîta îndrăzneală și răbdare a sfîntului Evstratie și mîntuitoarea minune ce s-a făcut asupra lui, prin puterea Domnului nostru Iisus Hristos. Și intrînd în temniță au cîntat cu toții într-un glas: Iată ce este bun și ce este frumos, fără numai a locui frații împreună, și celelalte ale psalmului pînă la sfîrșit. Sfîrșindu-se rugăciunea, ceilalți au învățat multe de la Sfîntul Evstratie și s-au deșteptat către nevoința ce le stătea înainte.

Astfel trecînd ziua aceea, în noaptea următoare s-a sculat Lisie și a poruncit ostașilor să se pregătească de drum, că vrea să meargă în cetatea Nicopolei. Pregătindu-se ostașii, într-acea vreme a venit singur la temniță și, poruncind să scoată pe Evstratie, a zîmbit și a zis: "Bucură-te, iubitule Evstratie". Sfîntul a răspuns: "Dumnezeu Cel atotputernic, Căruia îi slujesc eu, să te lumineze pe tine după vrednicie, judecătorule". Lisie a răspuns: "Pentru Dumnezeul tău eu nu mă grijesc, dar acum primește încălțămintele acestea și te încalță, ca să mergi cu veselie cu noi în cale". Și erau încălțămintele acelea de fier, avînd bătute într-însele cuie lungi și ascuțite, ca încălțîndu-se să-i pătrundă în picioare. Fiind încălțat Evstratie cu acele încălțări de fier, cu piroane ascuțite, le-a strîns tare cu curele de picioarele sfîntului și le-a pecetluit tiranul cu inelul său, apoi a poruncit să ducă pe sfînt pe cale, după sine, legat împreună cu alții și în toată calea să-l bată și să-l izgonească, ca să alerge mai degrabă, iar el a plecat înainte cu ostașii.

După două zile au ajuns în cetatea Aravrachiei, patria lui Evstratie și a lui Evghenie. Iar cînd sfinții se apropiau de cetate, tot poporul cetății aceleia a ieșit în întîmpinare, vrînd să-l vadă pe fericitul Evstratie. Dar nu îndrăznea nimeni din cunoscuții săi prieteni să se apropie de dînsul, temîndu-se să nu fie prinși și ei, după cum poruncise necuratul muncitor. Și era acolo un bărbat, cu numele Mardarie, unul din poporul cel de obște, nu prea bogat, dar îndestulat cu ale sale. Acesta, făcîndu-și o casă nouă, o acoperea tocmai atunci și, căutînd spre sfinții cei legați și duși, a văzut în mijlocul lor ca o stea luminoasă pe Sfîntul Evstratie. Deci, coborîndu-se degrabă jos de pe acoperiș, a zis către femeia sa în limba armenească: "Oare vezi, femeie, pe stăpînitorul ținutului acestuia, cel slăvit cu neamul și cu bogăția și în oaste cinstit, cum n-a băgat seamă de toate și merge să se aducă jertfă bine primită lui Dumnezeu? Fericit este acela care și în veacul acesta a fost slăvit și la stăpînul nostru Hristos va primi mare îndrăzneală, că împreună cu îngerii se va învrednici dulceții celei negrăite".

Fericita femeie a răspuns: "Iubitul meu bărbat ce te oprește ca și tu să mergi acolo pe aceeași cale și să alergi împreună cu el, ca să te învrednicești sfîntului sfîrșit și să-mi fii mie ajutor, cum și acestor copii mici și la tot neamul tău?" Bărbatul a zis: "Dă-mi încălțămintea ca să merg în calea cea dorită". Iar ea îndată a făcut aceasta cu bucurie. Încălțîndu-se Mardarie, apoi îmbrăcîndu-se cu haina și încingîndu-se, a îmbrățișat pe amîndoi fiii, care erau prunci mici și căutînd spre răsărit s-a rugat spre Dumnezeu: "Stăpîne, Dumnezeule, Părinte Atotțiitorule, Doamne Iisuse Hristoase și Duhule Sfinte, o! dumnezeire și o putere, miluiește-mă pe mine păcătosul, milostivește-te și fii păzitor roabei Tale și acestor doi prunci, Apărătorule al văzutelor și Tatăl sărmanilor, pentru că eu, Stăpîne, cu multă bucurie și osîrdie vin către Tine".

Acestea zicînd, a sărutat pe fiii săi și a zis: "De acum fii sănătoasă soția mea și nu te supăra, nici mîhni; ci te bucură și te veselește, pentru că pe tine, pe fiii noștri și sufletul meu îl dau în mîinile Atotputernicului și Preabunului Dumnezeului nostru". Acestea zicînd, a ieșit în grabă din casa sa, petrecîndu-l soția cu bucurie.

Mergînd la un bărbat de cinste, cu nume Mucaror, cetățean al Aravrachiei, dregător slăvit și bogat, s-a închinat lui și a zis: "Iată, eu mă duc către prietenul și rudenia ta Chirisic și, cu voia lui Dumnezeu, am să fiu călător și să intru împreună cu dînsul la nevoința mucenicească. Deci, fii tu, după Dumnezeu, sprijinitorul femeii mele și al fiilor mei în viața aceasta; iar eu, de voi afla dar de la Dumnezeu, voi ajuta ție în ziua aceea cînd vom sta înaintea Lui toți, și-ți vei primi plata ta". Bărbatul acela, fiind cucernic, i-a răspuns: "Mergi cu pace, fiul meu, săvîrșește-ți acea cale frumoasă și nu purta grijă de acestea, căci eu voi împlini dorința ta, și voi fi ca tată soției tale și copiilor tăi".

Acestea auzind Mardarie și sărutîndu-se cu bărbatul acela, s-a dus și a ajuns pe sfinți, care acum erau aproape de cetate și a strigat către Sfîntul Evstratie: "Domnule Chirisic, precum oaia aleargă către păstorul său, așa și eu am alergat către tine, vrînd să fiu și eu împreună cu voi călător. Deci, primește-mă pe mine și mă însoțește cu sfinții tăi soți și mă du, deși nu sînt vrednic de nevoința mucenicească, ca să fiu mărturisitor lui Hristos Domnul". Zicînd acestea, a strigat cu glas mare: "Și eu sînt creștin, precum și domnul meu Evstratie, auziți slugile diavolului, auziți!"

Atunci, prinzîndu-l ostașii, l-au legat împreună cu ceilalți sfinți și, aruncîndu-i în temnița cea de obște, au vestit despre dînșii pe Lisie, care, în acel ceas răcnind ca un leu, i-a chemat la întrebare. Ostașii aducînd după obicei pe cei legați, Sfîntul Avxentie a fost adus gol și cu mîinile legate cu frînghii, stînd înainte și ceilalți sfinți. Judecătorul a zis către Sfîntul Avxentie: "Izbăvindu-ne pe noi de osteneală și pe tine de munci, spune oare schimbatu-te-ai de împotrivirea ta cea deșartă și pierzătoare? Întorsu-te-ai oare către zeii cei făcători de bine?" Iar Sfîntul Avxentie a zis: "Ascultă, o! Lisie. Mă jur cu însuși Adevărul, Care este mai presus de toți și pe toate le vede mai înainte, că mintea mea este neschimbată de a cunoaște pe unul Dumnezeu și a mă închina Lui, deși iarăși vei aduce cu miile alte răni asupra mea și mai mari munci decît cele ce ai adus întîi; chiar de m-ai omorî cu fier și cu foc, niciodată nu vei putea să-mi pleci gîndul meu; iar acum fă ceea ce voiești".

Atunci tiranul a dat răspuns de moarte, astfel: "Avxentie, care după multe munci pînă acum petrece întru nebunia sa cea pierzătoare, prin tăiere de sabie, cea gătită lui, va muri, să-și piardă sufletul său cel de fier și neînduplecat. Apoi, în loc de a fi înmormîntat, să primească hotărîrea aceasta, pentru ca să nu se învrednicească cuviincioasei îngropări ticălosul lui trup; iar cel ce de curînd a îndrăznit a se amesteca cu cei legați, să se aducă aici la mijloc, ca să-și primească degrabă cinstea care o caută". Atunci ostașii au dezlegat pe Sfîntul Mardarie de lanțurile cu care era legat, iar el a zis către Sfîntul Evstratie: "Domnul meu, Chirisic, roagă pe bunul Dumnezeu pentru mine și învață-mă ce voi răspunde acelui om pierzător, ca nu cumva să mă înșele el, eu fiind om simplu și necărturar".

Sfîntul Evstratie i-a zis: "Fratele meu, Mardarie, zi numai aceasta neschimbat: Sînt creștin rob al lui Hristos! Nimic alt răspuns să nu dai, orice-ți va grăi sau orice-ți va face!" Fiind adus în mijloc Sfîntul Mardarie, ostașii au zis: "Iarăși stă înainte legat cel de curînd". Grăit-a judecătorul: "Să-și spună numele, meșteșugul, patria, viața și de ce credință este". Mardarie a răspuns: "Sînt creștin". Și fiind întrebat de muncitori, ca să-și spună numele și patria, zicea mereu: "Sînt creștin". Mult fiind întrebat, nimic altceva nu zicea decît numai aceasta: "Sînt creștin". "Sînt rob al lui Iisus Hristos". Atunci, văzînd necuratul judecător simplitatea lui, a poruncit să-i rănească cu sfredelul gleznele lui și, legîndu-l cu frînghie, să-l spînzure cu capul în jos și cu țepi înfocate să împungă tot trupul său, apoi să-l ardă. Astfel, fiind multă vreme spînzurat și muncit, a dat glas, zicînd: "Doamne, îți mulțumesc că m-ai învrednicit acestor bunătăți; dorit-am mîntuirea Ta și am iubit-o foarte: Primește sufletul meu în pace!". Acestea zicînd, și-a dat duhul.

Fiind luat apoi, trupul Sfîntului Mardarie de la locul cel de muncă, judecătorul a zis: "Să se aducă gol, Evghenie, cel de la Satalia, care, în vremea întrebării lui Evstratie, a îndrăznit a sta împotrivă, căruia nu-i zic creștin, precum bîrfesc ei, ci cu totul nevrednic". Și, aducîndu-l pe el înainte, au zis: "Iată, Evghenie stă înainte". Grăit-a judecătorul: "Spune-mi, răule, ce diavol te-a invitat de te-ai pornit spre atîta îndrăzneală, încît ne-ai ocărît cu atîta obrăznicie, nesocotind întru nimic asprimea judecății". Sfîntul Evghenie a zis: "Dumnezeul meu Cel ce preface întru nimic pe diavolii care se cinstesc de tine, Acela mi-a dat putere și mi-a dăruit îndrăzneală și grăire slobodă, ca să urăsc ticăloșia ta, cîine rău, vas al satanei, care va fi dat la pierzare împreună cu tine". Tiranul a zis: "Să se taie limba lui cea dosăditoare și să i se taie cu sabia amîndouă mîinile și cu toiege să se sfarme fluierele lui, pentru ca să fie mai cuviincios către noi". Făcîndu-se aceasta și-a dat și acesta duhul.

După aceasta de trei ori ticălosul Lisie a ieșit la cîmp ca să-și încerce ostașii și cînd le lua seama acelora și fiecare își arăta meșteșugul său la arme, iar Lisie privea, unul dintr-înșii, cu numele Orest, bărbat înalt la stat și frumos la chip, fiind chemat pe nume, după dregătorie a stat înaintea lui Lisie. Acesta văzîndu-l, l-a lăudat și l-a numit pe el adevărat ostaș; apoi i-a poruncit ca să lovească cu sulița la țintă și îndreptîndu-și mîna și învîrtind sulița a ieșit din sînul lui Crucea de aur, pe care o purta la piept și au văzut-o toți și chiar Lisie.

Deci îndată a fost chemat și adus aproape și luînd Lisie cu mîna Crucea ce era la pieptul lui, l-a întrebat: "Ce este aceasta? Oare și tu ești printre acei care sînt de partea Răstignitului?" Iar el a răspuns: "Rob sînt al Celui răstignit, Stăpînului meu Dumnezeu și acest semn al Lui îl port spre izgonirea tuturor răutăților ce năvălesc asupra mea". Lisie a zis: "Și acest ostaș ales să se lege împreună cu osînditul Evstratie, ca să-i fie tovarăș de călătorie pînă la Nicopole, unde se cuvine a face pentru dînșii întrebare".

Venind Lisie în cetatea Nicopole, mulțime de ostași care erau în cetate au venit la dînsul și cu toții au strigat: "Lisie, și noi sîntem ostași ai Domnului nostru Iisus Hristos, fă și cu noi ceea ce voiești". Iar el mai întîi s-a înspăimîntat, temîndu-se ca nu cumva să cugete ceva nou împotriva lui. Apoi, văzînd că singuri se dau ca niște oi, pe ei înșiși spre moarte, descingînd brîul său, a poruncit sa-i ia pe toți, întemnițîndu-i. Astfel, cugeta în sine cum i-ar pierde pe dînșii ca să nu se ridice vreo plîngere din partea cetățenilor, sau din partea rudeniilor lor. Mai ales se temea de Sfîntul Evstratie, ca nu cumva în muncile ce se vor aduce asupra lui, să mai facă vreo minune, asemenea cu cea dintîi; căci nu numai pe creștini îi va întări, ci și pe elini îi va întoarce la credință. Deci, a socotit ca să trimită a doua zi pe Sfîntul Evstratie și pe Sfîntul Orest la Agricolae, în cetatea Sevastiei.

Făcîndu-se ziuă, a poruncit să se facă așa și, scriind carte către Agricolae, a zis: "Preaîncuviințatului ighenon Agricolae, scrie Lisie, ducele. Văzînd dumnezeieștii noștri împărați că în toată partea cea de sub soare, nici unul nu se află care ar putea mai bine decît tine a cerceta cele neștiute, ți-au dat stăpînire a îndrepta aceste laturi, pentru că te știu că și nopțile, ca și zilele te ocupi de rînduiala treburilor poporului, sau, mai binezis, somnul poate să adoarmă mai lesne stelele cele neadormite, decît ochii tăi pînă se va săvîrși ceea ce tu voiești să săvîrșești, spre folosul cel de obște. Deci, în scurt, zic: cînd a văzut în tine o vrednicie mare ca aceasta, după dreptate, cu cinstea pe care o ai acum te-a cinstit pe tine.

Drept aceea și eu, martor fiind a atîtor bunătăți care se află întru tine, trimit la tine legat pe acest Evstratie, care este stăpînit de boală creștinească, mai ales că n-am putut afla nimic care ar fi cu îndestulare spre întoarcere de la îndrăzneala lui pe care o are. Dar, deși s-a învrednicit cinstei, punîndu-se mai mare peste ostașii care sînt sub mine, el cu mare mîndrie s-a înălțat, aducînd asupra noastră ocări. Deși l-am înfricoșat cu îngroziri, el prin părerea sa, prezice mai înainte cele ce au să fie, întărindu-se în vrăjitoriile sale. Măcar că a văzut și pe alții asemenea muncindu-se, nu s-a oprit de la a sa îndrăzneală, ci chiar muncile le socotește o fericire. Deci pe acesta și pe cel ce este cu el, anume Orest, care sînt de un cuget, îi trimitem la preaînțeleapta ta judecată, urmînd rînduielilor împărătești".

Luînd-o ostașii această scrisoare, ca și întrebarea sfinților mucenici dată în scris, împreună cu cei legați, au plecat la drum. Pe cale Sfîntul Evstratie și Orest cîntau: Pe calea poruncilor tale am alergat, înțelepțește-mă și mă voi învăța poruncile Tale. După rugăciune, Evstratie a zis: "Frate Orest, spune-mi cum s-a săvîrșit Sfîntul Avxentie și în ce loc?" Iar Sfîntul Orest a spus: "După răspunsul cel hotărît asupra lui de către judecător, a rugat pe ostașii ce-l duceau să-l lase ca să vină să te vadă pe tine și să-ți dea sărutarea cea de pe urmă. Dar n-a vrut nimeni să-l asculte, pentru că era vremea ospățului și se sîrguiau robii pîntecelui a împlini mai degrabă ceea ce li se poruncise. Apoi, l-au dus în pădurea ce se numea Ororia, iar sfîntul, mergînd, cînta psalmul: Fericiți cei fără prihană în cale, care umblă în legea Domnului... Și a cîntat psalmul acela pînă la sfîrșit.

Plecîndu-și genunchii, s-a rugat și și-a întins mîinile, ca și cum ar fi primit oarecare daruri; după aceea, zicînd "Amin", a căutat împrejur și văzîndu-mă pe mine stînd aproape, m-a chemat la sine și mi-a zis: "Frate Orest, spune domnului Evstratie să se roage pentru mine, căci și el degrabă mă va ajunge pe mine, fiindcă îl aștept pe dînsul". Și așa i-au tăiat capul, izgonind pe cei ce i-au priceput că erau creștini. Iar sfintele lui moaște s-au furat noaptea de către preoții Aravrachiei și, neaflîndu-se capul lui, au început a plînge și a se ruga lui Dumnezeu să le arate capul sfîntului mucenic. După purtarea de grijă a lui Dumnezeu, a dat semn un corb dintr-un stejar, unde mergînd preoții au aflat capul sfîntului în crengile stejarului, unde ședea corbul; apoi, luîndu-l, l-au pus lîngă sfîntul trup și l-au așezat la loc curat și cinstit". Acestea auzind Sfîntul Evstratie a plîns și, rugîndu-se lui Dumnezeu a zis lui Orest: "Să ne sîrguim și noi, frate, ca să ajungem pe Sfîntul Avxentie".

După cinci zile, fiind aduși sfinții în Sevastia și, primind ighemonul Agricolae scrisoarea de la Lisie, a rînduit pe cei legați sub strajă mare. A doua zi i-a judecat înaintea poporului și a poruncit să aducă pe sfinți acolo unde era toată cetatea, să vadă pe cei ce erau să-i judece. Astfel Agricolae a zis: "Mai întîi să se citească scrisoarea de la luminatul Lisie, cum și cercetarea dată în scris acestor legați". Fiind citită scrisoarea, Agricolae a zis: "Să nu socotești, Evstratie, că și aici vor fi muncile precum ți-au fost la Lisie; ci, mai înainte de a pieri cumplit, supune-te legilor împărătești și, apropiindu-te, adu jertfă zeilor!" Iar sfîntul a zis: "O, judecătorule, oare legile stăpînesc și pe împărați, sau nu?" Ighemonul a zis: "Cu adevărat, pentru că și împărații păzesc legile".

Sfîntul Evstratie a zis: "Oare numai singur ție îți sînt date legile în scris, dar nu și în faptă?" Ighemonul a întrebat: "Pentru ce grăiești așa, cap neînțelept? Cine a îndrăznit cîndva a se împotrivi legilor cu ceva?" Sfîntul Evstratie a zis: "De vreme ce în legile împărătești se citește așa: Silă să nu fie în tot cuvîntul și lucrul, ci mai vîrtos prin sfătuire să se ocîrmuiască poporul. Deci, din două una este de trebuință: ca cel ce stăpînește să sfătuiască pe cel stăpînit, vrînd a dobîndi ceea ce dorește; sau cel stăpînit, plecîndu-se sfatului, de voia sa să facă cele poruncite.

După acestea iarăși se află astfel de scrieri pe margine: Și poruncim ca judecătorul să amestece frica cu blîndețea, ca nu cumva cei judecați prin frica îngrozirii să urască și să vrăjmășească judecătorul, nici pentru blîndețile lui să greșască. Acestea sînt sau nu scrise, judecătorule?" Ighemonul a zis: "Cu adevărat așa sînt". Iar sfîntul a răspuns: "Rogu-te ca această rînduială să fie păzită și pentru mine". Ighemonul a răspuns: "Este de trebuință a se păzi neschimbate legile și pentru tine și pentru toți, cu cinstea ce se cuvine". Iar sfîntul a răspuns: "Rogu-te dar să fie frica ta amestecată cu blîndețe, că precum ești mai înțelept decît alții, să voiești mai bine a cere sfat, decît a sfătui, socotind fiecare lucru cu înțelepciune, iar de nu, apoi îndată fără socoteală și rînduială, muncește, omoară, fă ceea ce voiești".

Ighemonul a răspuns: "Vorbește ceea ce voiești cu îndrăzneală și cu libertate, pentru că voiesc a se face judecata mai bine cu sfat, decît cu frică". Sfîntul Evstratie a zis: "La care dumnezei poruncești să jertfesc? La cei mari, sau la cei mici?" Ighemonul a zis: "Mai întîi lui Die, apoi lui Apolon și apoi lui Poseidon". Sfîntul Evstratie a zis: "Pe care înțelepți sau prooroci ascultînd, ați aflat că se cuvine a ne închina lui Die și celorlalți, presupuși dumnezei?" Ighemonul a zis: "Pe Platon și pe Aristotel, pe Ermet și pe alți înțelepți, pe care de i-ai fi știut tu, Evstratie, ai fi cinstit pomenirea lor ca a unor bărbați dumnezeiești și minunați". Sfîntul Evstratie a zis: "Nu-mi sînt neștiute tainele acelora, căci din tinerețe le-am deprins pe acelea și muzica am învățat-o bine, fiindcă tatăl meu era iubitor de înțelepciune și de vei porunci, să începem mai întîi de la Platon".

Ighemonul a zis: "Aflăm pe Platon în cartea scrisă de Timeu, cum că s-a pogorît în Pireia ca să roage pe o zeiță. Deci, ți se pare a fi el înțelept sau nu?" Evstratie a răspuns: "Foarte mult osîndește Platon pe idolul tău Die. Ascultă cuvintele lui Platon de vreme ce ai început de la Timeu și din cuvintele lui cele istețe ascultă pe acelea ce sînt scrise într-a doua carte a lui: Dumnezeu de vreme ce este bun are a fi pricină a bunătăților, iar celor rele nicidecum. Deci, pe nimeni altul nu-l socotim că este pricinuitor de bine, fără numai pe Dumnezeu, iar celor rele nu este pricinuitor. Iar Homer și alți făcători de stihuri, grăiesc că Die este pricinuitor și celor bune și celor rele; pentru că păcii celei silite prin jurămînt, adică a celei de la Pandora împotriva grecilor, cine a fost pricinuitor, oare, nu Die, prin Atena, precum grăiesc făcătorii de stihuri? Și Eschil a spus: că Dumnezeu este pricină a descoperirii oamenilor muritori, cînd voiește a răni casele și a le răsturna din temelie.

Iar Platon, în cartea sa Cetatea, pe nimeni nu lăsa a grăi aceea sau a o asculta, nici pe tînăr nici pe bătrîn. Pentru că este cu necuviință la Dumnezeu a fi ucigaș de tată, precum a făcut Die, ce se cinstește acum de voi, care pe tatăl său, Cronos, l-a aruncat din cer, precum ziceți, și l-a zdrobit. Oare cu cuviință este lui Dumnezeu să se prefacă în lebădă, ca să înșele pe femeia cea muritoare și să o batjocorească? Pe lîngă aceasta iarăși se odihnește Platon, căci fiind cuprins cu nestăpînire spre femei zeul tău, judecătorule, plînge nemîngîiat pentru moartea lui Sarpedon. Deci nu sînt astfel cele grăite? Oare nu sînt scrise aceste basme în cărțile voastre? Și dacă însuși Platon, scriitorul vostru cel prea înțelept, îl tăgăduiește de a fi Dumnezeu și a poruncit ca nimeni din oamenii cei ce se îngrijesc de faptele cele bune să nu urmeze acestor basme, căci sînt vătămătoare de suflet, voi pentru ce credeți faptelor, în care aceia s-au încurcat și ne siliți acum pe noi a ne închina lor?"

Ighemonul a zis: "Îți rabd îndrăzneala ta pentru iubirea de înțelepciune pe care o am; iar tu spune-mi pe care Dumnezeu îl cinstești? Cum se crede de voi a fi Dumnezeu un om care a fost dus la divan și a fost pironit pe cruce?" Grăit-a sfîntul: "De mă vei asculta cu răbdare, te voi întreba eu mai întîi pe tine despre oarecare lucruri, de care am socotit să te întreb; și, după aceasta, voi spune ție pe rînd, toate cele ce m-ai întrebat pe mine". Ighemonul a zis: "Ți se dă stăpînire a grăi totul cu vreme și fără vreme; deci spune nouă ceea ce voiești".

Grăit-a Evstratie: "Tot omul, care are minte sănătoasă, va înțelege pe Dumnezeu a fi drept, neajuns, nescris împrejur, nespus, neschimbat și cu dumnezeieștile sale deosebiri, mai presus decît toată puterea. Oare nu ți se pare ție aceasta a fi așa, judecătorule prea înțelepte?" Judecătorul a zis: "Adevărat așa mi se pare". Iar sfîntul a răspuns: "Să mai adăugăm și aceasta că nu este întru El nici o neajungere sau nedesăvîrșire, ci întru toate este desăvîrșit". Judecătorul a zis: "Desăvîrșit, așa este". Sfîntul a grăit: "Deci, dacă vom zice că mai sînt și alți dumnezei și că stau în mijlocul firii celei nestricate, deci ceea ce se grăiește, nu are loc. Pentru că oricît de puțin, de nu va ajunge lor dintr-acea fericită însușire dumnezeiască, nu mi se pare a fi vrednici ca să se înțeleagă de oameni că sînt dumnezei; pentru că la Dumnezeu nu este nici o nedesăvîrșire, precum s-a zis mai sus, întru care este de cuviință a se crede și a se închina toți oamenii". Agricolae a zis: "Așa este cu adevărat". Grăit-a Evstratie: "Acei mulți dumnezei, oare aflaseră întru acele bunătăți nestricăcioase și fără de moarte cele cuviincioase dumnezeirii? Oare au deopotrivă putere întru sine? Să nu se zică dumnezei mari și mici, ci un Dumnezeu care este întru neasemănată putere, unul avînd numele dumnezeirii; iar nu precum se socotesc de voi, că un Dumnezeu viețuiește în cer, altul în mare și altul pe pămînt. Oare nu ți se par ție acestea că sînt așa?"

Neputînd răspunde la aceasta, ighemonul Agricolae a tăcut multă vreme, apoi abia tîrziu a răspuns: "Lăsînd silogismele tale și vorbirea cea cu multă limbuție, răspunde la ceea ce te-am întrebat: De ce cinstiți voi ca pe un Dumnezeu pe Cel răstignit?" Sfîntul a zis: "Voi începe ca și făcătorul tău de stihuri, Exsiod: Întru început era întuneric și haos, adică negură și adînc de apă; iar Dumnezeu, cînd a făcut lumea cu această frumusețe, zidind-o nu din oarecare materie, ca aceea care ar fi fost de față sau care ar fi fost mai înainte, ci toate dintru neființă întru neființă adunîndu-se, a făcut pe om după chipul și asemănarea Sa; iar îngerul cel rău, care era stăpîn pe ceilalți îngeri, cu voința sa s-a depărtat de la Cel ce l-a făcut pe dînsul și înălțîndu-se cu mîndrie, a căzut din rînduiala sa și s-a izgonit de la Dumnezeu; pentru că Dumnezeu, cu judecata Sa cea dreaptă, l-a surpat din stăpînirea cea de sus, pentru neascultarea lui și l-a lipsit de slava îngerească; iar pe om l-a pus în rai, dîndu-i porunca ce învață ascultare, ca să se sature de toate bunătățile ce erau în rai, dar numai de un pom să nu se atingă.

Acest fel de nevoință punîndu-i, că, dacă prin ispitirea diavolului care toate le meșteșugește împotriva lui, nu va călca porunca lui Dumnezeu și dacă va rușina pe vrăjmașul care pizmuia asupra lui, pentru cinstea lui cea mare, să fie fără moarte, petrecînd în nestricăciune. Iar de nu va urma așa, nu se va lăsa mai mult a viețui în rai, ci va fi izgonit afară și cu moarte va muri. Deci diavolul cel rău, sculîndu-se cu zavistie asupra omului, multe măiestrii a adunat asupra lui și cu ajutorul șarpelui a amăgit pe femeia omului celui dintîi, apoi printr-însa și pe om l-a adus la călcarea poruncii, ca să fie izgonit de Dumnezeu din rai și să trăiască în osteneli, în sudori și în stricăciune.

Astfel, a dobîndit biruință preaînrăutățitul și se lăuda c-o să ia pe om pentru o greșeală ca aceea sub stăpînirea sa. După ce s-a înmulțit neamul omenesc, el s-a sîrguit, ca un tiran, să robească pe tot omul. Apoi mulți căzînd în fărădelegi, Dumnezeu a prăpădit lumea cu potop și a păzit pe Noe, bărbatul cel drept, care bine s-a ostenit împotriva acelui diavol înrăutățit și, fiind nebiruit de acela, s-a izbăvit de potop într-o corabie de lemn, cu femeia și copiii săi. Și așezînd pe Noe pe pămînt în chipul cel dintîi, ca pe un cetățean l-a așezat într-un loc; iar după mulți ani oamenii s-au înmulțit iarăși, a sporit iarăși fărădelegea, încît toți erau biruiți de păcate, cădeau în moarte și se țineau legați în iad, atrăgîndu-se la pierdere de vrăjmașul diavol.

Deci, milostivindu-se Dumnezeu, Care ne-a zidit pe noi, și nevrînd mai mult a trece cu vederea lucrul mîinilor Sale, a dăruit mai întîi elinilor acea înțelepciune, ca deschizînd ochii cei sufletești, să cunoască pe Dumnezeu Cel atotputernic și să biruiască pe potrivnicul diavol. Iar dintre aceia, deși erau puțini oameni care și-au venit în sine și au pășit în dreapta credință, dar numai ca niște umbre năluceau prin cuvinte și iarăși cădeau în păcatul strămoșesc, fiind biruiți de credința cea mincinoasă și în mai rea păgînătate au alunecat rătăcindu-se pe cale. Dar nici așa n-a suferit puterea cea tare a milostivirii lui Dumnezeu, ca să zăcem în cădere, ci a dat lege, a trimis prooroci și în multe chipuri a arătat neamului evreiesc calea mîntuirii. Și toți mergînd înapoi, cădeau iarăși în neputința strămoșilor lor, căci toți erau supuși la moarte pentru păcat.

Deci cu dreptate a judecat să primească nevoința deopotrivă cu noi, Domnul nostru, adică Dumnezeu Cuvîntul și să ne arate biruință asupra potrivnicului, făcîndu-se în toate asemenea nouă, afară de păcat; S-a smerit pe sine primind chipul robului și S-a născut din fecioară, neschimbîndu-se cu dumnezeirea și s-a făcut ca un miel, ca să piardă pe lup. Pentru că, dacă ar fi rănit pe cel potrivnic, cu dumnezeiasca sa putere cea din înălțime, și putea să facă aceasta ca un Atotputernic, i-ar fi dat diavolului pricină binecuvîntată către un răspuns ca acesta, cum că pe om l-a biruit, iar el, - diavolul - este biruit de Dumnezeu și așa cu înlesnire ar fi putut răspunde pentru sine; toate sînt cu putință lui Dumnezeu.

Să luăm o, judecătorule, o asemănare care s-ar potrivi povestirii mele. Dacă tu, fiind domn cetății acesteia, ai fi văzut năvălind asupra cetății tale un urs, sau altă fiară puternică, și ai fi poruncit unui rob al tău să-l omoare, iar el ascultînd porunca ta, ar fi mers împotriva ei - acela fiind neiscusit și neputincios, neștiind a se lupta cu fiara, ar fi căzut mîncat de dînsa. Atunci oare nu ai fi voit să poruncești altui rob neputincios și neiscusit ca să intre în luptă din nou cu fiara? Tu însuți fiind tare puternic și știind bine a te lupta, oare n-ai fi ieșit singur să te lupți cu dînsa, ca un iscusit și viteaz luptător și ai fi omorît fiara? Tu ai fi ieșit nu cu slava domniei, ci în chipul robului, care știe a se lupta și ai fi învățat prin tine și pe ceilalți robi ai tăi, în acest chip a birui și a omorî asemenea fiare puternice, care s-ar fi întîmplat.

Așa și Domnul nostru, Mîntuitorul tuturor, cînd robii Lui au căzut biruiți în războiul cu diavolul, atunci Domnul singur prin sfatul Său cel negrăit, pogorîndu-Se prin Preacurata și cea fără de prihană Fecioară, a primit chipul robului și toate neputințele trupului nostru afară de păcat. Ieșind la lupta vieții acesteia de bunăvoie și cu preaînțeleaptă smerenie, s-a tăinuit de diavolul cel înrăutățit, care se cinstește acum de voi, și l-a biruit pe acela care a năvălit asupra Lui, ca asupra unui om simplu și a sfărîmat toată puterea vrăjmașului prin patima Sa cea mîntuitoare de pe Cruce, învățîndu-ne pe noi cei ce ne uităm la nevoința Lui, ca într-acel chip să ne luptăm cu diavolul și să-i slăbim puterea.

Deci, însuși El, primind asupră-Și patimile noastre, ne-a dăruit nepătimirea Sa, înviind pe cei ținuți în iad și ne-a dat har de a fi fiii lui Dumnezeu, prin mîna Lui cea nebiruită și nădăjduim a dobîndi cununi pentru nevoință. Cu trupul sîntem biruiți, dar cu Duhul biruim; cădem în stricăciunea morții, dar ne facem nestricăcioși și fără de moarte. Noi ne întoarcem fața de la beția voastră și de la viața cea dobitocească și căutăm viața cea îngerească și petrecerea cea pururea viitoare. Nu căutăm jos ca dobitoacele, nici ne numim oameni cu năravuri de fiară, ci drept la cer ne uităm; și, fiind în trup, urmăm vieții celor fără de trup.

Noi știm războiul cel neîncetat al duhului nostru contra trupului și cu cuget înțelept și măsurat nu primim împărtășirea cu acest trup muritor, lepădînd iubirea lui de plăceri și înălțîndu-ne sus cu gîndul; iar mădularile le învățăm a le omorî totdeauna prin răbdare și prin înfrînare. Apoi ne săturăm cu pomenirea cea preacurată a Domnului nostru, încît iese din noi cuvînt fără de tulburare și lucrează în noi fără împiedicare o putere înțelegătoare.

Acestea și mai mult decît acestea ne-a dăruit nouă Dumnezeu, îmbrăcîndu-Se singur în om. Iar voi, precum toți știu, v-ați făcut robi ai trupului și numiți dumnezei pe acei care au făcut lucruri necurate și de rușine, apoi făcîndu-le capiște, îi cinstiți pe ei; v-ați înstrăinat de împărăția cea cerească și în toate zilele vă tulburați, temîndu-vă nu numai de întîmplările cele rele, dar și buna norocire vremelnică căutînd-o cu sîrguință ca în vis năluciți. Voi nu numai cu trupul, ci și cu sufletul muriți în pierderea cea fără de sfîrșit. Iar noi ne-am învățat de la Dumnezeul nostru Iisus Hristos, cum că trupul, prin stricăciunea cea de obște, prin moarte stricîndu-se și făcîndu-se țărînă, iarăși va învia și va primi fire nestricată. Deci acestea în scurt ți-am spus, ca și tu plecîndu-te lui Platon al tău și adevărul de la mine învățîndu-te, să te lepezi de zeul tău cel ucigător de tată și de iubitul tău Lebăd, care a plîns mult pentru moartea fiului său".

Ascultînd cuvintele acestea pline de înțelepciune ale Sfîntului Evstratie, cu răbdare, ighemonul Agricolae, în sfîrșit, a zis: "Noi nu putem judeca înțelepciunea și voința zeilor și marilor împărați, ci sîntem datori a ne pleca legilor lor și a face poruncile lor. Pentru care lăsînd și tu multa vorbă cea netrebnică, vino și jertfește zeilor. Iar de nu, apoi multe munci vei suferi, pe care nu le-ai auzit tu niciodată". Sfîntul Evstratie a zis: "Dar pentru ce ne-ai făcut atîta osteneală și n-ai început a ne munci mai de mult?"

Atunci a poruncit muncitorul să aducă un pat de fier și înfierbîntîndu-l foarte mult, să-l pună deasupra lui mai întîi pe Sfîntul Orest. Iar către Sfîntul Evstratie a zis: "Se cuvine ca muncile ce te așteaptă pe tine să le vezi asupra acestuia și după aceea și tu să le primești". Iar Sfîntul Orest, apropiindu-se de pat, s-a temut și căutînd către Sfîntul Evstratie a zis: "Roagă-te pentru mine, pentru că s-a înfricoșat gîndul meu". Iar Evstratie a răspuns: "Nu slăbi, frate Orest, pentru că numai vederea aduce frică și muncă, iar cu trupul nici o durere nu vei simți, dacă te vei sui cu îndrăzneală și cu nădejde; pentru că însuși Domnul ne stă înainte ajutător și sprijinitor. Adu-ți aminte de mărimea de suflet a Sfîntului Avxentie și a celorlalți sfinți și nu fi mai slab decît aceia; pentru că muncile acestea degrabă se vor sfîrși, iar nouă ne rămîne în cer răsplătirea veșnică".

Acestea auzindu-le Sfîntul Orest îndată a sărit cu multă îndrăzneală și cu mare bărbăție pe acel pat ars. Apoi, însemnîndu-se cu semnul Sfintei Cruci, îndată s-a culcat și cu tot trupul s-a întins pe foc, strigînd cu glas mare: "Doamne Iisuse Hristoase, în mîinile Tale îmi dau duhul meu". Și și-a dat Domnului, sfîntul său suflet. Iar Sfîntul Evstratie a strigat: "Amin".

Îndată a poruncit Agricolae ca să ducă pe Sfîntul Evstratie în temniță, unde rugîndu-se lui Dumnezeu după obicei a chemat pe sluga ce era cu dînsul și a zis lui: "Adu-mi, fiule, o hîrtie și să facem diată, căci nădăjduiesc că și eu mîine dimineață voi sta înaintea stăpînului meu Iisus". Aducînd fiul hîrtia, a scris diata, însemnînd într-însa ca să fie duse moaștele lui în cetatea Aravrachiei și nimeni să nu îndrăznească a lua din moaștele lui ceva; ci întregi să le pună la locul ce se numește Analicozora, împreună cu ale Sfinților Avxentie, Orest, Mardarie și Evghenie. Pentru că acei sfinți cu jurămînt au spus Sfîntului Evstratie, ca, după sfîrșitul lui și trupurile lor să se pună împreună cu ale lui neclintite. Averea pe care o avea Sfîntul Evstratie în Aravrachia a dat-o spre hrană slujitorilor bisericii; lucrurile cele trecătoare, toate le-a împărțit, jumătate le-a dat săracilor și jumătate le-a dat surorilor sale; iar pentru robi a poruncit să fie liberi și să primească fiecare darurile pe care le-a însemnat lor.

Acestea scriindu-le, a petrecut toată ziua postind și toată noaptea în rugăciune. Iar episcopul cetății Sevastia, fericitul Vlasie, care se ascundea în acea vreme de goană, a venit noaptea la sfînt, dînd aur străjerilor, pentru că auzise de înțelepciunea cea mare a lui și că a rușinat pe ighemon cu zeii săi. Și, intrînd în temniță, a căzut cu fața la pămînt și s-a închinat sfîntului, zicînd: "Fericit ești, fiule Evstratie, că atît de mult te-a întărit pe tine Atotputernicul Dumnezeu; rogu-mă ție, pomenește-mă și pe mine". Răspuns-a Sfîntul Evstratie: "Nu face aceasta, duhovnicescule părinte; ci căutînd la treapta dată ție, așteaptă de la mine cuvenita închinăciune".

Apoi, șezînd ei, Evstratie a zis către episcop: "De vreme ce, vrînd Dumnezeu, dimineață într-al treilea ceas din zi, am să stau înaintea stăpînului meu Hristos, pentru că El mi s-a descoperit mie, primește hîrtia testamentului meu și o citește". Citind-o, episcopul l-a rugat pe el și pe clericii săi ce erau împreună cu dînsul, ca să iscălească acea diată a lui; și a spus episcopului ca singur să ia trupul lui și al Sfîntului Orest și să le pună la locul ce este scris în diată. Apoi și celelalte toate care sînt scrise, să se sîrguiască a le împlini, făgăduindu-i pentru acea osteneală și sîrguință, răsplătire de la Domnul nostru Iisus Hristos în viața ce va să fie. Iar episcopul a făgăduit că va împlini toate poruncile. Apoi Sfîntul Evstratie l-a rugat pe episcop să-l învrednicească și pe el cu Sfînta Împărtășanie a dumnezeieștilor Taine, pentru că de cînd era în temniță nu se împărtășise.

Deci, fiind aduse cele de trebuință pentru slujbă și săvîrșindu-se Sfînta Jertfă, Sfîntul Evstratie s-a apropiat și a primit acel mărgăritar ceresc; și îndată a strălucit în temniță lumina unui fulger și s-a auzit glas: "Evstratie, bine te-ai nevoit, vino și te suie în ceruri, ca să primești cununa ta!" Iar acel glas l-au auzit toți cîți erau acolo și au căzut cu frică cu fețele la pămînt. Și toată noaptea aceea a petrecut-o episcopul împreună cu Sfîntul Evstratie, îndulcindu-se de cuvintele lui. Apoi, răsărind luceafărul, s-a dus, făgăduind a împlini cu fapta toate cele scrise în diată.

După ce s-a făcut ziuă, Agricolae, venind la judecată, a trimis să aducă pe Sfîntul Evstratie și, chemîndu-l la sine, i-a zis în taină: "Martor îmi este dreptatea cea atotvăzătoare, o, Evstratie, că foarte mult mă doare inima pentru tine, pentru ce nu voiești a te supune poruncii împărătești? Măcar înaintea poporului fă-te ca și cum ai fi de o credință cu noi și numai de formă te închină zeilor, iar în tine crede și te roagă Dumnezeului tău, că acela te va ierta pe tine, căci faci acestea nu de voie, ci de nevoie; nu pofti a pieri ca unul din făcătorii de rele, fiind bărbat plin de atîta învățătură și înțelepciune. Și de aș ști că nu pătimesc ceva, apoi nici aceasta nu mi-ar fi trebuit de la tine. Pe mulți am pierdut din cei de credința ta și nici unul n-am miluit. Iar de tine foarte mult îmi pare rău și voiesc a te cruța, căci toată noaptea aceasta nedormind, am fost în mare mîhnire".

Sfîntul Evstratie a zis: "Nu te îngriji de aceasta, nici nu cădea în vreo nevoie pentru mine, ci ceea ce-ți este poruncit de împărații tăi, aceea să faci; pentru că eu nici cu fățărnicia, nici în vreun alt oarecare chip nu mă voi închina zeilor tăi; ci voi mărturisi pe Dumnezeul meu înaintea tuturor și în mijlocul multora, îl voi lăuda pe El. Și să știi cu tot dinadinsul că muncile tale sînt ca o veselie pentru mine; iar de voiești încearcă cu lucrul". Ighemonul, acoperindu-și fața cu mîna sa, plîngea, încît l-a văzut tot poporul ce sta împrejur. Și, pricepînd toți că jelește pe nevinovatul Evstratie, plîngeau și ei, făcîndu-se mare tînguire în cetate. Iar Sfîntul Evstratie a zis către judecător: "Dumnezeu Cel preaînalt, să răsplătească meșteșugul cel cu vicleșug rău al tatălui tău, satana, că acela a dat această ispită asupra mea, ca să facă împiedicare cinstei ce-mi stă înainte; fă ceea ce voiești pentru că eu sînt rob al Stăpînului meu, Iisus Hristos, mă împotrivesc poruncii împărătești și mă îngrețoșez de urîciunile idolești; pentru că urîciune sînt și cei ce se închină lor".

Văzînd Agricolae stăruința lui Evstratie în credința creștinească și osîrdia lui cea mare către Hristos, abia a dat asupra lui răspunsul cel desăvîrșit, într-alt chip: "Pe Evstratie, cel ce nu s-a supus poruncii împărătești și n-a vrut să jertfească zeilor, poruncesc să se ardă, ca în foc să se piardă sufletul său de fier". Acestea zicînd, s-a sculat și a plecat degrabă din divan. Și fiind dus sfîntul spre ardere, se ruga în auzul tuturor în acest chip: "Te măresc pe Tine, Doamne, că ai căutat spre smerenia mea și ai mîntuit de nevoi sufletul meu. Acum, Stăpîne, să mă acopere mîna Ta și să vină peste mine mila Ta, că s-a tulburat sufletul meu și cu durere va ieși din ticălosul și necuratul meu trup. Ca nu cumva să-l întîmpine sfatul cel viclean al potrivnicului și să-l împiedice întru întuneric, pentru păcatele mele, făcute întru cunoștință și necunoștință. Milostiv fii mie, Stăpîne, și să nu vadă sufletul meu întunecatul chip al viclenilor diavoli, ci să-l primească îngerii Tăi cei prealuminați și străluciți. Arată slava numelui Tău cel sfînt și cu puterea Ta ridică-mă la dumnezeiasca Ta judecată; cînd mă vei judeca, să nu mă apuce mîna stăpînitorului lumii acesteia, ca să mă ducă pe mine păcătosul în adîncul iadului, ci stai lîngă mine și fii mie mîntuitor și sprijinitor. Pentru că muncile acestea trupești, veselie sînt robilor Tăi. Miluiește, Doamne, sufletul meu cel întinat cu patimile vieții acesteia; și-l primește curat prin pocăință și prin mărturisire, că binecuvîntat ești în vecii vecilor. Amin".

Astfel rugîndu-se sfîntul și cuptorul fiind foarte ars, a făcut semnul Crucii lui Hristos și a intrat în cuptor, cîntînd și zicînd: "Doamne, Iisuse Hristoase, în mîinile Tale îmi dau duhul meu". Și astfel și-a dat în pace duhul său. Dar n-a vătămat focul sfîntul lui trup și nici de părul lui nu s-a atins. Deci, s-a săvîrșit Sfîntul Evstratie, în luna decembrie a treisprezecea zi. Iar episcopul cetății Sevastia, luînd moaștele Sfîntului Evstratie și ale Sfîntului Orest, a făcut ceea ce era scris în viața mucenicului. Iată o minune a acestor sfinți mucenici.

Înaintea porților cetății Constantinopolului era o mănăstire ce se chema Olimp, în care era zidită o biserică, în numele celor cinci sfinți mucenici: Evstratie, Avxentie, Evghenie, Mardarie și Orest. Și era obicei vechi de venea împăratul și patriarhul în acea mănăstire la praznic, la pomenirea acestor sfinți mucenici și dădeau cele de trebuință monahilor. Pentru că era lăsat așezămînt de la cel ce zidise mănăstirea, ca să nu agonisească nimic monahii cei ce viețuiau într-însa, să nu aibă nici sate, nici vii; ci să se lase pe ei în purtarea de grijă a sfinților mucenici și să ia aminte de mîntuirea lor.

De vreme ce se păzea porunca celui ce o dăduse, de aceea nu se depărtau nici sfinții mucenici, îngrijindu-se de cele pentru trebuință mănăstirii. Însă darul lui Dumnezeu trebuie căutat, ca să se arate mai cu adeverire că cei ce nădăjduiesc în Dumnezeu și-L caută, nu se lipsesc de tot binele, mai mult decît toți cei ce nădăjduiesc spre bogăție. Deci, Dumnezeu, purtătorul de grijă al tuturor, vrînd mai mult a preamări locul răbdătorilor Săi de chinuri, a cerceta cu darul Său pe cei ce slujesc Lui și a-i mîngîia întru sărăcia lor, a rînduit să fie în vremea praznicului o furtună mare, ploaie multă și frig mare, încît nimeni din cetate n-a venit la praznicul sfinților mucenici.

Cîntînd Vecernia și canonul, monahii de acolo erau în mare mîhnire, pentru că nu aveau ce să mănînce și făceau defăimare sfinților mucenici înaintea icoanei lor, zicînd: "Dimineața, cînd vom ieși de la locul acesta, ne vom risipi fiecare pe unde va putea să-și afle cele de trebuință". Iar după ce s-a întunecat, a venit portarul la egumen, zicînd: "Binecuvîntează, părinte, să aduc la tine un bărbat, care a venit de la împărat cu două cămile încărcate". Poruncind egumenul, a intrat un bărbat foarte însemnat, zicînd: "Împăratul v-a trimis bucate și vin". Făcînd rugăciune, le-a dus în pivniță, apoi au mîncat toți din bucate și au băut vin, iar celelalte bucate le-au păstrat".

Fiind cu toții împreună, a venit iarăși portarul spunînd despre altul care venise de la împărăteasă și, fiind și acela adus înăuntru, a zis egumenului: "Iată, v-a trimis împărăteasa pește bun și zece galbeni". Și iarăși a venit portarul, spunînd despre un alt bărbat ce venise de la patriarh și, adus fiind și acesta înăuntru, a dat egumenului vase bisericești, zicînd: "Patriarhul a binevoit ca dimineață aici să slujească Sfînta Liturghie".

Egumenul a zis către bărbații aceia care veniseră: "Precum Dumnezeu va voi, așa se va face; dar voi vă veți duce de aici?" Ei au răspuns: "De vom avea loc aici, vom rămîne pînă dimineață". Deci, a poruncit egumenul ca să-i ducă în pridvorul bisericii, întrebîndu-i despre numele lor. Și a zis cel ce venise primul de la împărat: "Eu mă numesc Avxentie; iar cel de la împărăteasă a spus că-l cheamă Evghenie; iar cel cu vasele de la patriarh, Mardarie.

În vremea cîntării Utreniei, au mai intrat în biserică doi bărbați și, după citirea psaltirii, a zis egumenul să se citească din patimile sfinților mucenici. Însă monahii au zis să le lase necitite pentru că n-a venit nimeni la praznic din cetate. Iar un bărbat din cei ce intrase în biserică, "pe care nimeni nu-l știa cine este, a zis". Dați-mi cartea să citesc eu. Și aceasta făcîndu-se, a ajuns povestirea la scriptura unde zice: a fost încălțat Evstratie cu încălțările de fier cu piroane ascuțite. Apoi, lovind în pardoseala bisericii cu toiagul, oftînd și înfingîndu-se toiagul pe care-l avea în mînă și cu care lovise pardoseala, a dat ramuri și s-a făcut copac. Atunci, cei ce stăteau la spatele lui, au zis: "Oare pentru tine ai făcut aceasta, Evstratie?" Și a zis: "Nu. Puține sînt pătimirile mele în fața răsplătirii lui Dumnezeu. Ci aceasta s-a făcut ca să nu rămînă praznicul nostru fără cei din cetate". Aceasta zicînd el, îndată toți s-au făcut nevăzuți.

Egumenul, ieșind din biserică, a aflat beciul plin de pîine și de pește, iar vasele cele deșerte s-au aflat pline cu vin. Atunci au vestit degrabă pe împărat și pe patriarh de minunea ce se făcuse și, toți venind, au preamărit pe Dumnezeu și pe sfinții Lui mucenici. Iar toiagul ce se făcuse copac s-a frînt și l-au împărțit pentru binecuvîntare. Și multe tămăduiri s-au făcut neputincioșilor într-acea zi, cu rugăciunile sfinților răbdători de chinuri. Cu ale căror sfinte rugăciuni slăvim pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfîntul Duh, un Dumnezeu în Treime, Căruia se cuvine slava și stăpînirea în veci. Amin.


La începutul paginii | Viețile Sfinților pe luna decembrie


Copyright © 1999-2016 Pagini Ortodoxe Românesti. Toate drepturile rezervate.



Home | Vietile Sfintilor | Calendar | Predici ale Parintelui Cleopa | Acatistier | Links | Cauta in site