Home | Vietile Sfintilor | Calendar | Predici ale Parintelui Cleopa | Acatistier | Links | Cauta in site


Viața celui între sfinți Părintelui nostru Spiridon, Episcopul Trimitundei, făcătorul de minuni
(12 decembrie)

Viețile Sfinților pe luna decembrie


Insula Ciprului era patria minunatului Spiridon, care, născîndu-se din părinți simpli, era și el smerit cu inima și bun cu viața. În copilăria sa a fost păstor de oi și, crescînd, s-a împărtășit nunții celei legiuite și s-a făcut tată de copii. El viețuia cu cinste și cu plăcere de Dumnezeu, urmînd lui David în blîndețe, lui Iacob în simplitatea inimii și lui Avraam în iubire de străini. Dar nu după mulți ani, murindu-i soția, cu osîrdie slujea lui Dumnezeu prin fapte bune, iar averea sa o cheltuia spre odihna străinilor. În lume atît de mult a plăcut lui Dumnezeu, încît s-a învrednicit cu darul facerii de minuni, căci vindeca tot felul de boli, din cele cu anevoie de vindecat și izgonea duhurile rele din oameni, cu cuvîntul. Pentru aceasta a fost ales episcop al cetății Trimitundei, care era o cetate vestită a Ciprului, în împărăția marelui Constantin și a lui Constantie, fiul său, unde făcea minuni preaslăvite.

Oarecînd era în ostrovul acela secetă mare și uscăciune, iar uscăciunii îi urma foametea și foametei, moartea; căci mulțime de popor murea de foame. Pentru acea închidere a cerului, trebuia un Ilie sau un altul asemenea lui, ca să-l deschidă cu rugăciunea. Unul ca acela s-a arătat Sfîntul Spiridon, care, văzînd nevoia ce venea asupra poporului și milostivindu-se părintește spre cei ce piereau de foame, s-a rugat cu sîrguință către preabunul Dumnezeu, Care îndată a umplut cerul cu nori, adunîndu-i de la marginile pămîntului. Apoi a fost lucrul cel mai minunat, ca să nu socotească cineva că ploaia s-a făcut din stihii, în chip firesc, căci multă vreme norii n-au dat ploaie, pînă ce iarăși sfîntul a mai făcut rugăciune cu fierbințeală și atunci s-a vărsat ploaie mare pe pămînt și n-a încetat multe zile, pînă cînd iarăși s-a rugat sfîntul și s-a făcut senin.

Pămîntul s-a adăpat cu îndestulare și și-a dat roadele sale, căci s-au îmbelșugat țarinele, au rodit sadurile și grădinile și a fost după foametea aceea îndestulare multă prin rugăciunile plăcutului lui Dumnezeu, Spiridon. Peste cîțiva ani, prin voia lui Dumnezeu, pentru păcatele oamenilor, s-a făcut foamete în latura aceea și se bucurau bogații vînzători de grîu, pentru acea scumpete, căci aveau grîu strîns de mulți ani și, deschizîndu-și hambarele, au început a-l vinde scump. Atunci era în cetatea Trimitundei un vînzător de grîu, nesățios de iubirea de argint și plin de lăcomie. Acela, cîștigînd cu neguțătoria prin alte părți mult grîu și aducîndu-l cu corabia în cetate, nu voia să-l vîndă cu acel preț, cu care se vindea în cetate, ci l-a pus în hambare, pînă cînd se va înmulți foametea în cetate, pentru ca să-l vîndă mai scump și să cîștige avere mai multă.

Fiind foamete mare și din zi în zi înmulțindu-se, bogatul acela a început a vinde grîul său foarte scump. Atunci a venit la dînsul un sărac, cerînd și rugîndu-l cu lacrimi să-l miluiască și să-i dea puțin grîu, pentru ca să nu moară de foame cu copiii și femeia sa. El, fiind cuprins de nemilostivire și de pofta aurului, n-a vrut să miluiască pe sărac, ci a zis către dînsul: "Să mergi ca să aduci prețul și vei avea ceea ce vei cumpăra". Săracul, slăbind de foame, a venit la Sfîntul Spiridon cu plîngere spunîndu-i despre sărăcia lui și despre nemilostivirea bogatului. Iar sfîntul a zis: "Nu plînge, ci mergi în casa ta, pentru că așa grăiește Duhul Sfînt, că dimineața se va umple casa ta de grîu; iar pe bogatul acela îl vei vedea rugîndu-se de tine și dîndu-ți grîu fără plată".

Săracul, socotind că i-a zis sfîntul aceasta numai pentru mîngîierea necazului său, văzîndu-și deșartă și fără folos nădejdea sa, precum i se părea, s-a dus la casa sa suspinînd. Cum s-a făcut noapte, prin porunca lui Dumnezeu s-a vărsat ploaie mare pe pămînt, iar hambarele bogatului nemilostiv și iubitor de argint au căzut și apa a luat tot grîul. Nemilostivul vînzător de grîu, cu ai săi, a alergat prin toată cetatea, strigînd și rugînd pe toți ca să-i dea ajutor, spre a nu ajunge sărac. Dar oamenii, văzînd grîul risipit pe drumuri, au început a-l strînge și a-l duce la casele lor. Asemenea și săracul acela care ceruse ieri, și-a adunat grîu din destul, pe care, văzîndu-l bogatul, a început a-l ruga să ia cît va voi. Așa a pedepsit Dumnezeu nemilostivirea bogatului, iar sărăcia și foametea săracului a mîngîiat-o, după proorocirea sfîntului.

Un plugar oarecare cunoscut sfîntului, în acea vreme de foamete, a mers la același nemilostiv bogat, care încă mai avea alte hambare pline de grîu, cerînd pentru hrană grîu pe datorie, făgăduind că-i va da cu dobîndă în vremea secerișului. Acela, neînvățîndu-se minte cu pierderea grîului celui dintîi, neschimbîndu-se din zgîrcenia sa și neîndreptîndu-se, și-a închis inima cu nemilostivire și înaintea acestui sărac, încît nu voia să audă de rugămintea lui, cea cu sîrguință și a zis către dînsul: "Nu vei lua de la mine fără aur nici un bob de grîu". Auzind săracul acestea, lucrător de pămînt fiind, a mers plîngînd la arhiereul lui Hristos, Spiridon, spunîndu-i necazul său. Arhiereul, mîngîindu-l cu cuvintele sale, i-a dat drumul acasă. Apoi a doua zi a mers singur la plugarul acela, ducîndu-i un bulgăre mare de aur. De unde a luat aurul acela mai pe urmă se va vedea. Deci, punînd aurul acela în mîinile plugarului, a zis: "Du-te, frate, la bogatul vînzător de grîu și dă-i acest bulgăr de aur ca zălog, ca să-ți dea pe datorie grîu, cît va fi spre trebuința ta. Și cînd va veni secerișul și te vei îndestula cu pîine, atunci, răscumpărînd zălogul acesta, iarăși îl vei aduce la mine".

Luînd săracul aurul din mîinile arhiereului, s-a dus cu sîrguință la acel bogat. Acela, cum a văzut aurul, s-a bucurat, fiind iubitor de aur și îndată a dat pe datorie grîu săracului cît îi trebuia. După aceasta, trecînd vremea foametei, apoi fiind îmbelșugare și sosind secerișul, plugarul a dat cu dobîndă grîul bogatului și răscumpărînd zălogul, l-a dus cu mulțumire Sfîntului Spiridon. Sfîntul, luînd aurul, s-a dus în grădina sa și l-a luat cu sine și pe plugar, zicînd: "Vino cu mine, frate, ca să dăm acesta împreună Celui ce cu bună îndurare ni l-a dat nouă cu împrumut". Deci, intrînd în grădină împreună cu plugarul și punînd aurul lîngă gard și-a ridicat ochii în sus, zicînd: "Doamne Iisuse Hristoase, Care numai cu singură voia Ta, toate le faci și le prefaci; Cela ce odinioară în fața împăratului Egiptului, toiagul lui Moisi l-ai prefăcut în șarpe, Însuți și aurul acesta, precum atunci l-ai prefăcut într-acest chip, așa și acum poruncește să se întoarcă la chipul său cel dintîi, pentru ca și acest om să cunoască, cîtă purtare de grijă ai Tu pentru noi și cu fapta să se învețe ceea ce este scris în dumnezeiasca Scriptură: Că toate oricîte voiește Dumnezeu, le face.

Astfel, rugîndu-se el, îndată aurul acela luînd puterea de ființă, a început a se mișca și se vedea întorcîndu-se și tîrîndu-se ca un șarpe. Și așa, șarpele care mai înainte se făcuse aur prin atingerea mîinilor sfîntului, prin minune iarăși s-a prefăcut șarpe, din aur. Plugarul, văzînd acea minune, tremura de frică și căzînd la pămînt, se socotea pe sine nevrednic de o facere de bine ca aceea. Deci, șarpele acela a intrat în vizuina sa, iar plugarul s-a întors la casa sa cu mulțumire, înspăimîntîndu-se de mărimea minunilor lui Dumnezeu, care s-au făcut prin rugăciunile sfîntului.

Un prieten îmbunătățit al fericitului, din zavistia unor oameni răi, a fost clevetit la judecătorul cetății și pus în temniță; apoi a fost osîndit chiar la moarte, fără de vină. Deci, înștiințîndu-se Sfîntul Spiridon, s-a dus să izbăvească pe prietenul său de la moartea cea fără de vină. Atunci era vreme ploioasă și un rîu care era în cale, revărsîndu-se, nu era cu înlesnire cuiva a-l trece. Făcătorul de minuni, aducîndu-și aminte de Isus al lui Navi cum a trecut Iordanul cu chivotul legii ca pe uscat, în vremea cînd era plin de apă și crezînd în același Dumnezeu atotputernic, a zis către rîu, poruncindu-i ca unei slugi: "Stai! Stăpînul cel de obște îți poruncește, ca să trec eu și să scape bărbatul pentru care mă grăbesc".

Aceasta zicînd sfîntul, îndată a stat rîul, oprindu-și repejunile apei și a făcut cale uscată sfîntului și nu numai lui, ci și celor ce mergeau cu el, care au alergat înainte la judecător, vestindu-i venirea sfîntului și minunea care s-a făcut pe cale. Judecătorul, auzind acestea, îndată l-a liberat pe cel osîndit și l-a dăruit pe el sfîntului sănătos. Deci vedea cuviosul, cu ochii mai înainte-văzători, greșelile cele ascunse ale oamenilor. Căci odihnindu-se pe cale la un primitor de străini, o femeie oarecare, ce era robită de dragostea trupească și păcătuia în taină cu un oarecare. Aceea a voit să spele picioarele sfîntului. Iar el, știind faptele ei, a zis către dînsa: "Nu te atinge de mine, femeie". Aceasta a zis, nu urînd pe cea păcătoasă sau lepădîndu-se de ea. Căci cum ar urî pe cei păcătoși, fiind ucenic al Domnului, Care a mîncat și băut împreună cu vameșii și păcătoșii? Ci, pentru ca să o facă pe ea să-și aducă aminte de păcatele sale și să se rușineze de faptele și de cugetele ei cele necurate.

Cînd acea femeie mai vîrtos se nevoia, vrînd a se atinge de picioarele sfîntului ca să le spele, atunci, fiindu-i jale de pierderea ei, sfîntul, cu blîndețe și cu iubire de oameni, o mustră, aducîndu-i aminte de păcatele ei și povățuind-o către pocăință. Iar ea, mirîndu-se și spăimîntîndu-se că cele ascunse și cele nearătate ale ei, nu sînt tăinuite înaintea ochilor celui mai înainte-văzător al omului lui Dumnezeu, umplîndu-se de rușine și umilindu-se cu inima sa, a căzut la picioarele sfîntului și nu cu apă, ci cu lacrimi le spăla pe ele și faptele sale cele mustrate, cu buzele sale le mărturisea. Deci, ea făcea ceea ce a făcut odinioară desfrînata din Evanghelie. Iar el i-a grăit ei, cele ce Domnul cu milostivire, a zis odinioară: Îndrăznește fiică, iertate-ți sînt păcatele tale. Și iarăși: Iată te-ai făcut sănătoasă, de acum să nu mai greșești. Dintr-acel ceas, femeia aceea și-a îndreptat spre bine viața sa și s-a făcut și altora spre folos.

De vreme ce numai din minuni s-a cunoscut viața sfîntului, se cuvine a ști și rîvna lui pentru dreapta credință; deci cuvîntul ce ne stă înainte va arăta. Împărățind marele Constantin cel întîi între împărații creștini, în a șasea sută și treizeci și șase de ani de la împărăția lui Alexandru, feciorul lui Filip, iar de la Hristos trei sute douăzeci și cinci, s-a adunat în Niceea acel preaslăvit sobor al Sfinților Părinți, ca să condamne pe Arie, cel fără de Dumnezeu, care cu rea-credință zicea că Fiul lui Dumnezeu este făptură, iar nu Făcător și să hotărască că Fiul este deoființă cu Tatăl. Cei ce ajutau hula lui Arie, erau episcopii cei mai însemnați: Eusebie al Nicomidiei, Maris al Calcedonului și Teognie al Niceei. Acești oameni înrăutățiți, urmînd cu totul nebuniei lui Arie, bîrfeau, zicînd că Fiul lui Dumnezeu este creat ca orice om.

Începătorii cei ce se luptau pentru dreapta credință, cei împodobiți cu viața și cu învățătura erau aceștia: Marele între sfinți Alexandru, care era încă preot și în vremea aceea ținea locul Sfîntului Mitrofan, patriarhul Constantinopolului, nefiind acolo acesta, fiindcă zăcea pe patul durerii; apoi slăvitul Atanasie, care nu era încă împodobit cu rînduiala preoțească și ținea slujba diaconiei în biserica Alexandriei. Pentru această pricină nu puțină neîmpăcare era asupra lor, din partea zavistnicilor, căci nefiind cinstiți cu treapta episcopiei covîrșeau pe alții în înțelegerea credinței. Atunci era împreună cu dînșii și acest mare Spiridon, a cărui viață și dar care locuia într-însul, era mai de folos și mai puternic, pentru înduplecare spre cele de folos, decît gurile altora și decît legăturile silogismelor cele cu meșteșug împletite ale ritorilor. Încă în acel sobor, cu voia împăratului, erau și filosofi elini, care se numeau peripatetici, între care era un înțelept care-l ajuta pe Arie, care tăia ca și cu o sabie ascuțită de amîndouă părțile și se mîndrea cu limba sa de sofist, sîrguindu-se a rîde de învățătura celor dreptcredincioși.

Cu acel filosof a cerut a se întreba Sfîntul Spiridon, fiind bărbat neînvățat, care numai pe Hristos știa și pe Acesta răstignit. Iar Sfinții Părinți, știind învățătura lui, căci n-a avut cît de puțină învățătură elinească, îl opreau, să nu îndrăznească a se întreba cu acel sofist, care era meșter la cuvinte. Dar acesta, știind ce poate înțelepciunea cea de sus și cît sînt de neputincioase puterile înțelepciunii omenești, s-a apropiat de bărbatul acela, zicîndu-i: "În numele lui Iisus Hristos, o, fiolosofule, ia aminte la mine și ascultă cele ce voiesc a-ți spune". Filosoful a zis: "Vorbește și te voi asculta". Sfîntul a început a vorbi zicînd: "Unul este Dumnezeu Care a făcut cerul și pămîntul, pe om din pămînt l-a zidit și toate celelalte, cele văzute și nevăzute le-a așezat cu Cuvîntul și cu Duhul Său. Pe acel Cuvînt Îl credem și noi, că este Fiul lui Dumnezeu, Care S-a milostivit de rătăcirea noastră, S-a născut din Fecioară, a viețuit cu oamenii, a pătimit, a murit pentru mîntuirea noastră, a înviat și împreună cu El a înviat neamul omenesc. Pe Acesta Îl așteptăm să vină, să judece pe toți cu dreptate și să răsplătească fiecăruia după vrednicie și-L credem că este de o ființă cu Tatăl, împreună șezător și asemenea cinstit. Acestea astfel le mărturisim fără ispitire și încercare și nici tu nu îndrăzni a ispiti cum sînt acestea; pentru că acestea covîrșesc înțelegerea ta și sînt mult mai înalte decît toată cunoștința".

Apoi, tăcînd puțin, a zis: "Nu ți se pare și ție a fi acestea astfel, o! filosofule? Pentru ca să te încredințezi de adevăr, ia aminte la acest mic lucru, măcar că nu se cade să asemănăm firea cea îndumnezeită și mai presus de ființă, cu făptura zidită și stricăcioasă. Dar, de vreme ce ochii sînt mai credincioși decît urechile și cel care este puțin credincios, nu crede cu înlesnire, dacă nu va vedea ceva cu ochii cei trupești, pentru aceasta voiesc să vă încredințez pe față cu această cărămidă, care este alcătuită din trei.

Acestea zicînd sfîntul, a făcut semnul Sfintei Cruci cu dreapta, avînd în stînga cărămida și a zis: "În numele Tatălui și al Fiului și al Sfîntului Duh". Și îndată strîngînd cărămida, o! prea slăvită minune! focul s-a ridicat în aer, apa s-a vărsat pe pămînt, iar lutul a rămas în mîinile sfîntului. Cei ce vedeau s-au înspăimîntat și mai vîrtos filosoful, care, înspăimîntîndu-se cu sufletul, tăcea, ca și cum nu mai știa să vorbească, neavînd gură s-o deschidă împotriva cuvintelor sfîntului, în care lucra o putere dumnezeiască, încît s-au împlinit cele scrise: "Nu stă în cuvînt împărăția lui Dumnezeu, ci în putere".

Apoi, filosoful a zis: "Cred că așa sînt cele grăite de tine". Atunci bătrînul a zis: "Vino dar și primește semnul sfintei credințe". Iar filosoful întorcîndu-se către prietenii și către ucenicii săi, a zis: "Ascultați-mă: pînă cînd era cu mine întrebarea din cuvinte, am adus cuvinte împotriva cuvintelor, iar cu meșteșugul iubirii de întrebare, biruiam pe cele puse înainte. Dar de cînd, în locul cuvintelor, a ieșit din gura acestui bătrîn puterea și facerea minunii, nimic nu mai pot cuvintele împotriva puterii, pentru că nu poate sta omul împotriva lui Dumnezeu. Deci, dacă și dintre voi cineva poate să înțeleagă ca mine, să creadă în Hristos și, împreună cu mine, să urmeze acestui bătrîn, prin a cărui gură Dumnezeu a grăit".

Astfel, filosoful acela, primind credința creștinească, se bucura că a fost biruit de sfîntul bătrîn spre folosul său și se bucurau toți cei binecredincioși, iar cei răucredincioși s-au rușinat.

Săvîrșindu-se acel mare sobor al Sfinților Părinți și fiind biruit și lepădat Arie și fiecare întorcîndu-se într-ale sale, s-a întors și Sfîntul Spiridon la casa sa. În acea vreme a murit Irina, fiica lui, care înflorise cu tinerețile și vremea vieții sale și-a petrecut-o în feciorie curată, încît era vrednică de cămara cea cerească. Atunci a venit la sfîntul o femeie plîngînd și spunînd că a dat fiicei lui, Irina, un odor de aur, spre păstrare; dar de vreme ce ea a murit, a rămas odorul ascuns, neștiut de nimeni. Sfîntul Spiridon, căutînd pretutindeni prin casa sa odorul, cel ascuns nu l-a aflat; apoi, văzînd lacrimile și tînguirea femeii și fiindu-i milă de ea, a mers la mormîntul fiicei sale, împreună cu casnicii săi și a strigat către cea moartă, precum odinioară Hristos lui Lazăr, zicîndu-i: "Fiică, Irino, unde este odorul cel de aur, care ți s-a încredințat spre păstrare?" Iar ea, ca dintr-un somn lung deșteptîndu-se, a răspuns: "În cutare loc al casei (spunînd numele locului) l-am ascuns pe el". Și iarăși a zis către dînsa sfîntul: "Dormi de acum, fiica mea, pînă cînd te va deștepta pe tine Domnul tuturor, la învierea cea de obște". Atunci s-au cuprins de frică toți cei ce erau acolo, minunîndu-se și înspăimîntîndu-se de acea minune preaslăvită, iar sfîntul, aflînd odorul în locul cel spus, l-a dat acelei femei.

După aceasta, murind marele Constantin și împărțind fiilor săi împărăția, a luat Răsăritul fiul cel mijlociu, Constantie. Acesta, fiind în cetatea cea mare, Antiohia Siriei, a căzut într-o boală grea, pe care nu puteau să o vindece doctorii. Deci, lăsînd împăratul cel bolnav pe doctori, a alergat cu rugăciune către Dumnezeu, Care poate tămădui sufletele și trupurile și de la El își cerea cu sîrguință tămăduire bolii sale. Atunci a avut o vedenie: într-o noapte un înger arătîndu-i o ceată de mulți sfinți episcopi, în mijlocul lor i-a arătat doi mai aleși, care păreau a fi celorlalți povățuitori și începă-tori; deci, aceia, îi spunea lui îngerul, sînt tămăduitorii bolii tale.

Deșteptîndu-se împăratul din somn și gîndind la ceea ce văzuse, nu cunoștea cine erau cei pe care-i văzuse. Căci cum putea cunoaște pe aceia, al căror nume și patrie nu erau lui știute? Și mai ales cînd unul dintre ei încă nici nu era episcop și nici nu avea să fie episcop, dar acum se arăta a fi întru acea dregătorie. Deci a fost în nepricepere multă vreme. Apoi, primind sfat, a adunat la sine pe episcopii din cetățile dimprejur și căuta să-i cunoască pe dînșii și pe cei doi episcopi ce îi văzuse în vis, însă nu i-a aflat. Iarăși a chemat pe mai mulți, din locuri și mai îndepărtate, dar nici între aceia nu i-a aflat. După aceea a trimis în toată lumea ca să se adune la dînsul episcopii din toată stăpînirea sa.

Deci, a ajuns acea poruncă împărătească - sau mai bine zis acea rugăminte - și în insula Cipru, la fericitul Spiridon, episcopul Trimitundei, căruia i s-a descoperit prin vedenie de la Dumnezeu, toate cele despre împărat. Sculîndu-se Sfîntul Spiridon, a mers la împărat, luînd cu sine pe ucenicul său Trifilie, cu care s-a arătat împăratului în vedenie. Iar Trifilie, precum am zis, încă nu era episcop. Ajungînd în Antiohia au intrat în palatele împărătești. Sfîntul episcop era îmbrăcat în haine simple și purta în mînă un toiag de finic și mitră pe cap, cum și un văscior de lut atîrnat la piept, precum era obiceiul celor ce viețuiau în Sfînta Cetate a Ierusalimului, în care obișnuiau a purta untdelemn din Sfînta Cruce.

Astfel, intrînd el, una din slugile cele însemnate din palatele împărătești, văzîndu-l ca pe unul din cei săraci, a rîs de dînsul și, nelăsîndu-l să intre, l-a lovit peste obraz; iar el, fiind fără răutate după cuvîntul Domnului i-a întors lui și cealaltă parte. Acela, cunoscîndu-l că este episcop și văzîndu-și greșeala sa, și-a cerut iertare cu smerenie, pe care a și căpătat-o. Ajungînd sfîntul înaintea împăratului, acesta pe dată l-a cunoscut, pentru că în acel chip l-a văzut în vis. Sculîndu-se de la locul său, s-a apropiat și s-a închinat robului lui Dumnezeu, rugîndu-l cu lacrimi, să se roage lui Dumnezeu pentru dînsul și să-i vindece boala.

Sfîntul Spiridon, cum s-a atins de haina împăratului, îndată s-a făcut sănătos și s-a bucurat de tămăduirea sa, cîștigată prin rugăciunile sfîntului, iar împăratul l-a cinstit foarte mult și toată ziua aceea s-a veselit împreună cu dînsul, făcînd ospăț bunului doctor. Iar Trifilie se minuna foarte mult de toată slava împărătească, de frumusețea palatelor și de starea înainte a dregătorilor, cînd ședea împăratul și de toată rînduiala cea minunată a aurului, cum și de slujirea celor cu haine luminate. Iar Spiridon a zis către dînsul: "Ce te minunezi, frate? Oare mîndria și slava împărătească fac pe împărat mai drept decît alții? Oare nu moare împăratul întocmai cum moare fiecare din săraci și se dă îngropării? Oare nu va sta ca oricare înaintea înfricoșatului Judecător? Pentru ce cinstești cele trecătoare, ca și cum ar fi neschimbate și te minunezi de cele ce sînt de nimic, cînd mai ales se cuvine a căuta pe cele ce sînt nematerialnice și veșnice și a iubi slava cea cerească și nepieritoare?"

Apoi a învățat și pe împărat destul, ca să-și aducă aminte de facerea de bine a lui Dumnezeu și să fie bun către cei ce sînt sub stăpînirea lui; către cei ce greșesc să fie milostiv, către cei ce se roagă, să fie grabnic împăciuitor, bun dătător celor ce le trebuiește ajutor și tuturor să le fie ca un părinte, cu bună îndurare plecîndu-se către fiecare și îndată întinzînd mîna. Că dacă nu împărățește cineva în acest chip, apoi se poate numi mai drept tiran, decît împărat. În sfîrșit, l-a învățat să ție tare și să păzească cele ce se cuvin dreptei-credințe, neprimind nimic de la potrivnicii Bisericii lui Dumnezeu.

Vrînd împăratul să mulțumească sfîntului pentru tămăduirea adusă prin rugăciunile lui, îi dădu mulțime de aur, dar el n-a vrut să primească, zicînd: "Nu se cuvine, împărate, a-mi răsplăti cu așa urîciune, în loc de dragoste; pentru că ceea ce s-a făcut prin mine pentru tine, dragoste este. Căci a lăsa casa și a veni pe acest noian al mării și a răbda asprimea de iarnă și de vînturi, oare aceasta nu este dragoste? Și pentru toate acestea, oare voi primi ca răsplată aur, care este pricinuitor a toată răutatea și care lesne pierde toată dreptatea?" Astfel zicînd, sfîntul nu a vrut să primească nimic. Însă, fiind silit de rugămintea cea multă a împăratului, a primit să ia ceva, dar nu să țină la dînsul, pentru că cele ce le-a primit, îndată le-a împărțit săracilor, care le trebuiau.

Prin sfătuirea acestui sfînt, împăratul Constandie a scutit de dări preoții, diaconii, tot clerul și slujitorii bisericii, judecînd a fi lucru necuvios, ca slujitorii Împăratului Celui fără de moarte, să dea dajdie împăratului celui muritor.

Ieșind sfîntul de la împărat și întorcîndu-se într-ale sale, a fost primit în casa unui oarecare iubitor de Hristos. Acolo a venit la dînsul o femeie străină, care nu știa să vorbească grecește, aducînd pe brațele sale pe fiul său mort, pe care, punîndu-l lîngă picioarele sfîntului, plîngînd și neștiind nimeni limba ei, numai lacrimile adevereau că pentru fiul ei cel mort se roagă de sfînt să-l învieze. Iar el, temîndu-se de slava deșartă, se lepăda de un lucru așa minunat. Însă, fiind milostiv, se biruia de amara tînguire a celei ce plîngea și a întrebat pe diaconul său Artemidot: "Ce să facem, frate?" Iar acela a răspuns: "Pentru ce mă întrebi, părinte? Ce alta poți face, decît numai să chemi pe Hristos, dătătorul de viață, care de multe ori a ascultat rugăciunile tale; că dacă pe împărat l-ai vindecat, oare vei putea pe săraci și nenorociți să-i treci cu vederea?"

Arhiereul, pentru un sfat bun ca acesta, spre mai multă milostivire s-a înduplecat, a lăcrimat și, plecîndu-și genunchii, s-a rugat cu fierbințeală lui Dumnezeu. Iar Acela, Care prin Elisei și prin Ilie a dăruit viața fiului saretencii și fiului somanitencii, a ascultat și pe Spiridon și a întors duhul de viață în pruncul străinei, care, înviind îndată, a început a plînge. Maica, dacă a văzut pe fiul ei viu, îndată, de bucuria cea peste măsură, a căzut moartă. Pentru că nu numai durerea cea mare și necazul inimii omoară pe om, ci uneori și bucuria cea peste măsură face același lucru. Deci femeia aceasta a murit de bucurie, iar cei ce priveau spre dînsa, după bucuria cea mare pentru învierea pruncului, îndată le-a venit întristare și lacrimi. Atunci, iarăși a zis sfîntul către diacon: "Ce vom face?" Iar acela iarăși i-a dat sfatul cel dintîi și sfîntul s-a întors la rugăciune, ridicîndu-și ochii către cer și mintea înălțîndu-și către Dumnezeu, se ruga Celui ce dă morților viață și numai cu singura Sa voie toate le preface. Apoi a zis către ceea ce zăcea moartă pe pămînt: "Scoală-te și stai pe picioarele tale"; iar ea, deșteptîndu-se ca din somn s-a sculat și și-a luat fiul cu mîinile sale viu. Apoi a poruncit sfîntul femeii și celor ce se întîmplaseră acolo, să nu spună nimănui de ceea ce au văzut și s-a făcut, iar diaconul Artemidot, după mutarea de veci a sfîntului, a dat acestea spre auzul tuturor credincioșilor, neascunzînd măririle și puterile lui Dumnezeu ce se făcuseră prin marele plăcut al lui Dumnezeu, Spiridon.

Întorcîndu-se sfîntul acasă, a venit la dînsul un oarecare om, vrînd să cumpere din turma lui o sută de capre. Și sfîntul i-a zis să aducă mai întîi prețul cel rînduit și apoi să ia ceea ce a cumpărat. Dar el, dînd prețul pentru nouăzeci și nouă de capre, a tăinuit una, socotind că nu va cunoaște sfîntul despre aceea, a cărui bunătate de inimă era străină de grija cea mare a vieții. Deci, mergînd amîndoi în ocolul dobitoacelor, sfîntul a zis către negustor ca să ia atîtea capre pentru cît a dat prețul. Despărțind o sută de capre, le-a scos din ocol și una din acelea, ca o pricepută și roabă bună, cunoscîndu-se că este nevîndută de stăpînul său, s-a întors degrabă și a alergat iarăși în ocol. Negustorul, prinzînd-o a tras-o după dînsul; iar capra, smulgîndu-se iarăși, a fugit în ocol. Așa de două și de trei ori se smucea din mîinile lui și fugea în ocol, iar el o scotea cu sila și mai pe urmă a luat-o pe umeri și o ducea într-ale sale. Dar capra, zbierînd și bătîndu-l cu coarnele peste cap, se zvîrcolea încît se mirau toți cîți erau acolo. Sfîntul Spiridon, pricepînd lucrul și nevrînd înaintea tuturor a mustra pe negustorul cel viclean, a zis către dînsul cu blîndețe: "Vezi, fiule, că nu în zadar face dobitocul acesta unele ca acestea, căci nu suferă a fi dus la casa ta. Oare n-ai oprit prețul care se cuvenea pentru dînsa și iată pentru aceea se smulge din mîinile tale și fuge la ocol?" Deci acela, rușinîndu-se, și-a mărturisit păcatul și și-a cerut iertare. Apoi dînd prețul și-a luat capra și aceea mergea acum singură după dînsul în liniște la casa aceluia ce o cumpărase pe dînsa, întrecînd la mers pe stăpînul său cel nou.

În insula aceia era un sat care se numea Eritra, departe de mitropolia Constandiei, nu mai mult de treizeci de stadii. Acolo mergînd marele Spiridon pentru oarecare trebuință, a intrat în biserică și a poruncit unui diacon din cei ce erau acolo, să facă o sfîntă rugăciune pe scurt, pentru că sfîntul se ostenise de calea cea îndelungată, mai ales că era vremea secerișului și era arșiță mare. Iar diaconul acela cu zăbavă făcea ceea ce i se poruncise și cu dinadinsul lungea rugăciunea, citind și cîntînd cu mîndrie și mărindu-se în deșert cu glasul său.

Deci fericitul, uitîndu-se la el, deși era bun cu firea, îl ocărî cu asprime, zicîndu-i: "Taci!". Și îndată i s-a legat limba, încît nu numai glasul, ci și vorba și-a pierdut și sta mut ca unul fără limbă. Atunci li s-a făcut frică la toți care erau acolo, apoi s-a auzit despre aceea în tot satul și s-au adunat toți să vadă acea minune, iar diaconul a căzut la picioarele sfîntului rugîndu-se în tăcere, ca să i se dezlege limba. Se mai rugară pentru dînsul și acei prieteni ai lui și rudenii, încît abia l-au îmblînzit, pentru că sfîntul era aspru cu cei mîndri și măreți în deșert. Deci l-a iertat și, dezlegîndu-i limba, i-a dat și graiul. Însă a lăsat oarecare semn al cercetării, nelimpezindu-i limba cu totul, pentru că l-a lăsat cu glas mic, zăbavnic la limbă și poticnindu-se la vorbă, ca să nu se mai mîndrească cu glasul său, nici să se mai mărească în deșert cu vorba sa cea limpede.

Altădată acest dumnezeiesc bărbat, fiind în cetatea sa, a intrat în biserică la Vecernie și s-a întîmplat atunci că nu era popor în acolo, decît numai slujitorii bisericești. Apoi a poruncit să se aprindă făclii multe și candele, iar el singur stătea înaintea altarului, bucurîndu-se cu duhul. Deci cînd a strigat după obicei: "Pace tuturor", nefiind popor ca să dea răspunsul cel obișnuit la cuvintele zise de arhiereu, îndată s-a auzit din înălțime, strigînd: "Și duhului tău". Și era glasul acela dulce și potrivit, covîrșind toată cîntarea omenească cea dulce. Iar diaconul care zicea ecteniile s-a speriat, auzind la fiecare ectenie o cîntare dumnezeiască de sus, cîntînd: "Doamne miluiește". Glasul acela se auzea și de cei ce erau departe de biserică, încît alergau cu sîrguință la acel glas dulce și prea minunat și, apropiindu-se de uși, îndulcea mai mult urechile și inimile lor acea cîntare străină. După ce au intrat în biserică, n-au văzut pe nimeni, decît numai pe arhiereu cu puțini slujitori bisericești; apoi acea cîntare bisericească nu se mai auzea de nimeni și se minunau foarte mult.

Altădată, sfîntul stînd în biserică la cîntarea Vecerniei, n-a ajuns untdelemn în candelă și era să se stingă, că nu se găsea atunci deloc untdelemn în biserică. Deci se mîhnea sfîntul de aceasta, ca nu cumva, stingîndu-se candela, să înceteze cîntarea Vecerniei și să se sfîrșească pravila cea obișnuită a bisericii. Dar Dumnezeu, Care face voia celor ce se tem de El, a făcut să izvorască în candelă untdelemn, precum altădată în vasul văduvei, în zilele lui Ilie. Iar slujitorii, aducînd vase le puneau dedesubt, pentru că untdelemnul curgea din candelă și s-au umplut acele vase cu untdelemn sfințit, ce era plin de darul lui Dumnezeu.

În Cipru era o cetate ce se numea Chirina; nu aceea care este în Livia, ci alta cu același nume, la care mergea sfîntul din Trimitunda pentru oarecare trebuință. Atunci mergea cu dînsul și Trifilie, ucenicul lui, fiind episcop în Levcusia Ciprului. Trecînd ei muntele ce se numește Pentadactil și ajungînd la un loc ce se zice Parimna, care este frumos, cu multă verdeață și cu multe fructe, Trifilie, bucurîndu-se de acel loc, a poftit ca și el să se facă stăpînul unui sat din Parimna și să-l cîștige în cuprinsul bisericii sale. Deci cugeta la aceasta îndelung, întru inima sa.

Dar nu s-a tăinuit acel cuget al lui Trifilie înaintea ochilor celor mai înainte-văzători ai lui Spiridon, pe care marele părinte înțelegîndu-l cu duhul, a zis: "Pentru ce o! Trifilie, cugeți neîncetat cele deșarte, poftind sate și vii, care cu adevărat nu sînt de nici un preț, ci numai că se văd și cu părere atrag inima omenească spre pofta lor? Avem avuție în cer nefurată, avem locaș nefăcut de mîini; pe acelea caută-le, cu acelea îndulcește-te, mai înainte de vreme, prin gîndirea la Dumnezeu, care nu pot să treacă de la unul la altul, că cel ce se face odată stăpîn acelora, are moștenirea care niciodată nu piere". Acestea auzindu-le Trifilie, mult s-a folosit și după aceea altă viață a avut, încît s-a făcut vas ales al lui Hristos, precum odinioară Pavel și de nenumărate daruri dumnezeiești s-a învrednicit. Astfel fiind foarte îmbunătățit, marele Spiridon și pe alții îi povățuia către fapte bune, pentru că sporeau învățăturile lui la cei ce le primeau, iar celor ce le lepădau li se întîmpla sfîrșit rău, precum ne va arăta cuvîntul ce ne stă înainte și va urma.

Un corăbier locuitor în aceeași cetate a Trimitundei, plutind în oarecare laturi pentru negustorie, a zăbovit acolo douăsprezece luni. În acea vreme femeia lui, fiind o desfrînată, a zămislit în pîntece. Întorcîndu-se negustorul la casa sa și văzînd pe femeie însărcinată, a cunoscut că a păcătuit și, umplîndu-se de mînie, o bătea nevrînd să mai viețuiască cu dînsa și o izgonea din casa sa. Apoi, mergînd la arhiereul lui Dumnezeu, Spiridon, i-a spus pricina și cerea de la dînsul sfat folositor. Iar el, mîhnindu-se cu sufletul pentru păcatul ei și pentru mîhnirea cea mare a bărbatului, a chemat pe femeie. Dar n-a întrebat-o dacă a făcut păcat, de vreme ce martor nemincinos era însărcinarea și rodul ce se purta într-însa, zămislit din fărădelege; ci, i-a zis ei: "Pentru ce ai călcat credința bărbatului tău și ai adus ocară casei tale?" Iar femeia, pierzîndu-și rușinea, a îndrăznit a minți, zicînd că nu de la altcineva a zămislit, ci de la al său bărbat. Iar cei ce auzeau, se mîniau asupra ei mai mult pentru minciună, decît pentru desfrînare și îi ziceau: "Douăsprezece luni n-a fost bărbatul tău acasă și cum zici că de la bărbatul tău ai zămislit? Au poate rodul cel zămislit să zăbovească în pîntece douăsprezece luni și mai mult?" Iar ea întărea, zicînd: "Cel ce s-a zămislit în pîntece aștepta întoarcerea tatălui său ca să vină acasă din calea cea depărtată și pruncul să iasă din pîntecele meu".

Acestea și mai multe mințind și pe toți biruindu-i prin cuvintele sale, a ridicat gîlceavă, ca și cum ea ar fi fost clevetită și năpăstuită. Iar bărbatul cel blînd, Sfîntul Spiridon, aducînd-o spre pocăință, i-a zis: "O! femeie, de vreme ce în mare păcat ai căzut, îți stă înainte și pocăință mare, pentru că ți-a rămas nădejde de mîntuire; căci nu este vreun păcat care să biruiască milostivirea lui Dumnezeu. Însă văd că prin desfrînare ai născut deznădăjduire, iar prin deznădăjduire, nerușinare. Deci cu dreptate este ca să primești vrednica răsplată după fapta ta, pătimind grabnică pedeapsă, însă dîndu-ți-se loc și vreme de pocăință. Acestea grăim ție de față că nu va ieși din pîntecele tău pruncul acela pînă cînd nu vei mărturisi singură păcatul, adevărul neacoperindu-se cu minciuna, ceea ce și orbii, precum se zice, pot să o vadă".

Aceste cuvinte ale sfîntului, degrabă au venit la săvîrșire. Căci, apropiindu-se vremea nașterii, au venit asupra femeii aceleia dureri cumplite, care îi munceau pîntecele foarte rău, ținîndu-se pruncul în pîntece. Însă fiind cu inima împietrită, n-a voit să-și mărturisească păcatul său și într-acea cumplită durere a murit, neputînd să nască. De acest lucru înștiințîndu-se, arhiereul lui Dumnezeu a lăcrimat și se căia, căci cu acest fel de pedeapsă a judecat-o pe ea și zicea: "Nu voi mai face judecată între oameni, dacă cuvîntul cel zis de mine se împlinește așa degrabă între dînșii cu fapta".

Iată, am spus despre femeia cea rea care a lepădat certarea sfîntului și n-a ascultat sfătuirea cea de folos. Se va povesti acum și despre o altă femeie bună.

O femeie cu numele Sofronia, cu bun obicei și binecredincioasă, avea un bărbat necredincios, care ținea de credința păgînească. Deci femeia aceea s-a dus degrabă la arhiereul lui Dumnezeu, Spiridon, și i-a spus necazul, rugîndu-l cu dinadinsul să se sîrguiască și să întoarcă pe bărbatul ei la sfînta credință. Omul acela avea prietenie cu Sfîntul, ca vecin și cinstea pe fericitul, iar uneori mergeau unul la casa altuia, precum este obiceiul vecinilor.

Odată șezînd la masă Sfîntul Spiridon cu mai mulți vecini și cu acel necredincios, fericitul a zis unuia din cei ce slujeau, în auzul tuturor: "Iată, stă la porți un vestitor trimis de sluga care păzește turma mea, ca să-mi spună că, dormind el, s-au prăpădit toate dobitoacele, rătăcindu-se prin munți. Deci, mergînd, spune-i robului meu ce a fost trimis, că acum le-a aflat pe toate într-o peșteră și nici un dobitoc din turmă n-a pierit". Deci a mers sluga aceea și a spus trimisului cuvintele Sfîntului Spiridon. Trecînd puțină vreme și încă nesculîndu-se de la masă, alt vestitor a venit de la acea slugă, spunînd că întreaga turmă s-a aflat.

Auzind acestea acel necredincios de la masă, se mira foarte, că Sfîntul Spiridon toate le vedea înainte pe cele de departe și pe cele de aproape și părîndu-i că acesta este ca un Dumnezeu a vrut să-i facă aceea ce cîndva licaoniții au făcut lui Barnaba și lui Pavel; adică să aducă tauri și cununi și să-i aducă jertfă. Iar sfîntul a zis către dînsul: "Nu sînt eu Dumnezeu, ci slugă a Lui; eu sînt pătimaș asemenea ție, iar dacă vezi că știu cele ce se lucrează departe, acestea îmi dăruiește Dumnezeul meu, întru care și tu, de vei începe a crede, vei cunoaște care esta tăria și puterea Lui cea atotputernică.

Atunci, iubitoarea de Hristos, Sofronia, aflînd vreme, sfătuia pe bărbatul său cu multe cuvinte, ca să se lepede de necurăția păgînească, să cunoască pe Unul, adevăratul Dumnezeu, și să creadă întru Dînsul. Și așa, cu darul lui Hristos, a întors pe cel necredincios la sfînta credință, l-a luminat cu Sfîntul Botez și s-a mîntuit bărbatul acela necredincios prin femeia sa credincioasă, precum grăiește Sfînta Scriptură.

Se povestește despre smerenia cuviosului, că fiind atît de mare arhiereu și făcător de minuni, nu se socotea a fi umilit păstorind oile cele necuvîntătoare, singur ostenindu-se pentru dînsele. Odinioară, năvălind tîlharii noaptea la ocolul dobitoacelor, au furat cîteva din ele și voiau să iasă. Dar Dumnezeu, iubind pe plăcutul Său și păzind puțina lui avere, a legat pe acei tîlhari cu legături tari și nevăzute, încît nu le era cu putință a ieși din ocol și astfel au fost ținuți pînă dimineața. Făcîndu-se ziuă, a venit sfîntul la oi și văzînd pe tîlhari legați cu puterea lui Dumnezeu, avînd mîinile înapoi și picioarele nemișcate, i-a dezlegat cu rugăciunea. Apoi mult învățîndu-i pe dînșii să nu poftească ale celui străin, ci din osteneala mîinilor lor să se hrănească, le-a dat cîte un berbec, zicînd: "Luați aceasta, ca să nu fie în zadar osteneala voastră și privegherea cea de toată noaptea". Apoi i-a slobozit pe dînșii în pace.

Un negustor, din aceeași cetate se obișnuise a lua de la sfînt aur pe datorie pentru negustorie și, după ce se întorcea de la negustoria sa, îi aducea ceea ce lua pe datorie și-i poruncea sfîntul să-l pună el singur în lada aceea din care lua. Astfel, sfîntul nu lua seama de averea cea vremelnică, necercetînd cu tot dinadinsul dacă acela, luînd singur aur cu binecuvîntarea lui, apoi iarăși aducînd și punîndu-l înapoi de unde îl lua, i se binecuvînta negustoria lui.

Odată, robindu-se cu iubirea de aur, n-a pus în ladă aurul pe care îl adusese și-l tăinuia la sine, iar înaintea sfîntului a mințit, zicînd că l-a pus. Dar în puțină vreme a sărăcit negustorul acela, pentru că aurul cel tăinuit nu numai că nu i-a făcut nici un cîștig, ci și marfa care era a lui a prăpădit-o și ca un foc în taină i-a risipit averea lui. Deci, sărăcind negustorul acela, a venit iarăși la sfînt și i-a cerut să-i dea aur pe datorie. Iar sfîntul l-a trimis în cămara sa la ladă ca să-și ia singur, zicînd: "Mergi și ia, dacă ai pus acolo ceea ce ai luat".

Acela mergînd și negăsind aur, s-a întors la sfînt deșert. Sfîntul i-a zis: "Cu adevărat, frate, pînă acum, afară de mîna ta, n-a fost alta în ladă; deci, de ai fi pus atunci aurul, acum iarăși ai fi luat". Iar acela, umplîndu-se de rușine, a căzut la picioarele sfîntului, cerîndu-și iertare. Sfîntul l-a iertat și l-a învățat să nu mai poftească ale celui străin, nici să-și încarce sufletul cu vicleșugul și minciuna; pentru că dobînda care se cîștigă cu nedreptate, nu este dobîndă, ci adevărată pagubă.

Odată, s-a făcut adunare de episcopi în Alexandria, pentru că patriarhul de acolo, chemînd pe toți episcopii de sub stăpînirea lui, voia cu rugăciune de obște să sfarme toți idolii păgînești, fiind încă mulțime de idoli acolo. Deci, săvîrșindu-se multe rugăciuni cu sîrguință către Dumnezeu, sobornicește și deosebi, au căzut toți idolii din toată cetatea și din cele dimprejur, numai un idol mai vestit a rămas întreg la locul său. Rugîndu-se mult patriarhul, cu mîhnire pentru sfărîmarea acelui idol și stînd el noaptea la rugăciune, i s-a arătat o vedenie dumnezeiască, poruncindu-i să nu se întristeze pentru nesfărîmarea idolului, ci să trimită degrabă în Cipru să cheme pe Spiridon, episcopul Trimitundei, căci pentru el s-a lăsat idolul acela, ca să se sfărîme cu rugăciunea lui. Patriarhul, scriind îndată Sfîntului Spiridon, carte cu rugăminte, chemîndu-l în Alexandria și vestindu-i pricina chemării, a trimis degrabă pe cineva în Cipru. Sfîntul, primind scrisoarea aceea și citind-o, s-a suit degrabă în corabie și a pornit spre Alexandria.

Sosind corabia la țărmul cel vestit al Alexandriei, care se numește Neapoli, și ieșind sfîntul din corabie, îndată s-a sfărîmat idolul acela din Alexandria, cu multe jertfelnice, din care pricină s-au înștiințat oamenii de acolo despre venirea lui Spiridon; căci cînd s-a spus patriarhului că idolul s-a sfărîmat, îndată a zis către ceilalți episcopi: "O! prieteni, Spiridon al Trimitundei se apropie". Iar ei, pregătindu-se, au ieșit întru întîmpinarea lui, primindu-l cu cinste și s-au bucurat de venirea acestui mare făcător de minuni la dînșii și luminător al lumii.

Pentru acest sfînt și mare părinte Spiridon, istoricii bisericești Nichifor și Sozomen pomenesc și aceasta: "El era foarte sîrguitor în păzirea rînduielii bisericești și spre păstrarea neștirbită a dumnezeieștii Scripturi, neschimbînd nici un cuvînt din cele scrise în sfintele și cele fără de prihană cărți. Odată, s-a întîmplat un lucru ca acesta: S-a făcut în Cipru adunarea episcopilor din insula aceia, pentru unele trebuințe bisericești, între care era și Sfîntul Spiridon și episcopul Trifilie, cel mai sus pomenit, care era iscusit în înțelepciunea cărții - pentru că multă vreme în vîrsta tinereților sale a petrecut la Virit, învățînd scriptura și înțelepciunea; pentru aceasta l-au rugat părinții ca să spună cuvînt de învățătură în biserică poporului.

Învățînd el poporul, s-a întîmplat în biserică, a aduce la mijloc cuvintele lui Hristos cele zise către slăbănog, care sînt scrise la Sfîntul Evanghelist Marcu, adică: Scoală-te și-ți ia patul tău. Iar Trifilie n-a zis pat, ci în loc de pat a zis culcuș, adică: "Scoală-te și-ți ia culcușul tău". Acestea auzind Sfîntul Spiridon, s-a sculat de la locul său, nesuferind să audă schimbarea cuvintelor lui Hristos și a zis către Trifilie: "Au doară tu ești mai bun decît cel ce a zis pat, de te rușinezi de cuvintele Lui?" Acestea zicînd, a ieșit din biserică înaintea tuturor și n-a făcut un rău cu acestea, deși era prea simplu cu învățătura; căci pe Trifilie, care se îngîmfa cu frumusețea vorbirii sale, rușinîndu-l puțin, l-a învățat smerita înțelepciune și blîndețea. Deci fericitul Spiridon era foarte cinstit de toți, ca cel ce era mai bătrîn cu anii, mai slăvit cu viața și mai întîi cu scaunul, cum și făcător de minuni prea ales; pentru aceea fiecare lesne putea să se rușineze de fața și de cuvîntul lui.

Se mai spune și despre o altă minune a Sfîntului Spiridon. Mergînd Sfîntul Spiridon la Sfîntul Sinod cel dintîi, a toată lumea de la Niceea și, rămînînd la o gazdă oarecare, pizmăreții arieni au tăiat noaptea în taină capetele celor doi cai ai lui, pe care îi avea cu sine la drum. Făcîndu-se ziuă și văzînd sluga lui răutatea ce se făcuse de eretici, a spus Sfîntului Spiridon. Iar el, nădăjduind spre Dumnezeu, a poruncit slugii ca să pună capetele tăiate la locul lor și sluga, făcînd degrabă ceea ce i se poruncise, a lipit capul calului celui alb, din greșeală, la cel negru și al celui negru la cel alb și îndată au înviat caii și au stat pe picioarele lor. Apoi a mers Sfîntul Spiridon cu dînșii pe drumul său. Poporul se mira văzînd un lucru ca acela, cum calul cel negru are cap alb și calul cel alb are cap negru, de care minune ereticii s-au rușinat.

Atîta dar și mila lui Dumnezeu erau peste cuviosul acesta, încît în vremea secerișului, în arșița soarelui, sfîntul său cap se arăta plin de rouă răcoroasă, ce se pogora de sus, care lucru s-a arătat în anul cel din urmă al vieții sale. Căci ieșind împreună cu secerătorii la seceriș - pentru că era smerit și lucra cu mîinile sale, nemîndrindu-se de înălțimea dregătoriei - și secerînd holda sa, deodată, în ceasul cel mai cumplit al arșiței, s-a rourat capul lui, precum odinioară lîna lui Ghedeon; de care lucru toți s-au minunat și s-au mirat. După aceasta toți perii capului său s-au schimbat și unii s-au făcut galbeni, alții negri, iar alții albi; singur Dumnezeu știe pentru ce s-a făcut aceea și ce însemna. Iar sfîntul, pipăind capul cu mîna sa cea dreaptă, a spus celor ce erau acolo, cum că s-a apropiat vremea despărțirii sale de trup și-i povățuia pe toți la fapte bune, iar mai vîrtos spre dragostea lui Dumnezeu și către aproapele.

După aceasta, trecînd nu multe zile, sfîntul și dreptul său suflet l-a dat în mîinile Domnului său, Căruia cu adîncă cuvioșie și cu dreptate i-a slujit toată viața sa; apoi a fost îngropat cu slavă în biserica Sfinților Apostoli, care este în Trimitunda, unde s-a orînduit a se săvîrși pomenirea lui în toți anii, făcîndu-se multe minuni la mormîntul său, întru slava minunatului Dumnezeu, Celui preamărit întru toți sfinții Săi, a Tatălui și a Fiului și a Sfîntului Duh, Căruia I se cuvine și de la noi slavă, mulțumire, cinste și închinăciune în veci. Amin.


La începutul paginii | Viețile Sfinților pe luna decembrie


Copyright © 1999-2016 Pagini Ortodoxe Românesti. Toate drepturile rezervate.



Home | Vietile Sfintilor | Calendar | Predici ale Parintelui Cleopa | Acatistier | Links | Cauta in site