Home | Vietile Sfintilor | Calendar | Predici ale Parintelui Cleopa | Acatistier | Links | Cauta in site


Pomenirea Părintelui nostru Ioan Damaschin
(4 decembrie)

Viețile Sfinților pe luna decembrie


Cetatea Damascului din Siria a odrăslit pe Ioan Damaschin din părinți credincioși și de bun neam, a căror dreaptă credință în Hristos le-a fost mult mai scumpă decît aurul, cel pieritor prin foc lămurit. Acea vreme era cumplită, căci saracinii robiseră partea aceea, luînd cetatea slăvită, făcînd multă răutate creștinilor, pe unii omorîndu-i, iar pe alții vînzîndu-i în robie, încît pe nimeni nu lăsau ca să slăvească pe Hristos pe față.

Atunci, părinții lui Ioan, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu fiind acoperiți, au fost păziți întregi, cu sănătatea și cu averea, păstrînd întreagă credința. Pentru că le dăduse lor Preabunul Dumnezeu a afla dar înaintea săracilor, precum odinioară a avut Iosif înaintea egiptenilor și Daniil înaintea sirienilor. Deci, nu opreau răucredincioșii agareni, pe părinții sfîntului a crede în Hristos și a preamări pe față, preasfînt numele Lui. Ba, chiar au pus judecător al cetății pe tatăl lui Ioan și stăpînitor peste isprăvniciile poporului. Iar el, fiind într-o fericire ca aceea, mult bine făcea fraților celor de o credință, pe cei robiți răscumpărîndu-i, pe cei închiși prin temnițe liberîndu-i de prin legături și izbăvindu-i de la moarte și dînd mînă de ajutor celor ce pătimeau în necazurile cele mai mari.

Astfel, erau în Damasc părinții cuviosului, în poporul agarenilor, ca o făclie în întuneric, ca o sămînță în Israil și ca o scînteie în cenușă, păziți de Dumnezeu, ca așa să iasă dintre dînșii făclia cea aprinsă a Bisericii lui Hristos, strălucind luminos la toată lumea. Adică, acest fericit Ioan Damaschin, pe care, născîndu-l părinții după fire, s-au străduit a-l naște și după dar, făcînd un lucru care în acea vreme era foarte cu anevoie, că nu lăsau agarenii pe nimeni a se naște din apă și din duh (adică a se boteza). Însă părinții lui Ioan fără piedică și-au născut pe fiul lor prin botez, numindu-l cu numele darului de Ioan.

Crescînd pruncul, părintele lui se îngrijea pentru dînsul să-l crească bine și să-l învețe nu obiceiurile saracinilor, nici vitejiile cele ostășești, nici vînarea fiarelor, nici altfel de meșteșug omenesc; ci blîndețea, smerenia, frica de Dumnezeu, cum și înțelegerea dumnezeieștilor scripturi. Tatăl său ruga pe Dumnezeu cu sîrguință, să-i trimită un om înțelept și binecredincios, ca să fie fiului său bun învățător și propovăduitor spre faptele cele bune. Deci, fiind auzit de Dumnezeu, a dobîndit ceea ce dorea, într-acest chip: barbarii care erau în Damasc, ieșind adeseori pe mare și pe uscat, în părțile cele de primprejur, robeau pe creștini și, ducîndu-i în cetatea lor, pe unii îi vindeau în tîrguri, iar pe alții îi ucideau cu sabia. S-a întîmplat odată că au prins un monah oarecare, cinstit cu chipul, dar mai cinstit cu sufletul, de neam din Italia, cu numele Cozma, și-l vîndură pe el în tîrg, împreună cu alții din cei robiți. Iar cei ce aveau să fie tăiați cu sabia, căzînd la picioarele monahului aceluia, îl rugau cu lacrimi, ca și el să se roage lui Dumnezeu pentru sufletele lor.

Saracinii, văzînd închinăciunile ce le făceau către monahul Cozma cei ce erau rînduiți spre moarte, l-au întrebat pe monah cu ce dregătorie și cu ce cinste a fost cinstit de creștini în patria sa? El a răspuns: "N-am avut nici un fel de dregătorie, nici cu cinstea preoției n-am fost cinstit, că sînt numai monah netrebnic. Dar am învățat filosofia, nu numai a noastră creștinească, ci și aceea pe care au alcătuit-o filosofii cei vechi". Acestea zicînd, vărsa lacrimi din ochi.

Stătea acolo, nu departe, tatăl lui Ioan, care, văzînd pe bătrîn plîngînd și după haină cunoscîndu-l că este monah, s-a apropiat de dînsul, vrînd a-l mîngîia în necaz și i-a zis: "Pentru ce plîngi, omule al lui Dumnezeu, de părăsirea lumii acesteia de care demult te-ai lepădat și ai murit pentru ea, precum te cunosc după chip?" Iar monahul a răspuns: "Nu plîng eu pentru părăsirea lumii acesteia, căci, precum ai zis, am murit pentru lume și nu bag în seamă nimic dintre acestea ce sînt în ea, știind că altă viață mai bună și fără moarte și veșnică este gătită robilor lui Hristos, pe care cu darul lui Hristos Dumnezeului meu, nădăjduiesc și eu a o ajunge; ci pentru aceasta mă tînguiesc, căci mă duc din lumea aceasta fără fiu, nelăsînd după mine moștenitor". Mirîndu-se bărbatul acela a zis: "Tu ești monah care te-ai dat pe sine-ți lui Dumnezeu spre păzirea curățeniei, iar nu spre nașterea de fii; deci, pentru ce te mîhnești că n-ai fiu?" Monahul a răspuns: "Nu înțelegi, stăpîne, cele grăite de mine; nu grăiesc de fiu trupesc, nici despre moștenirea materialnică, ci despre cea duhovnicească, pentru că eu, precum mă vezi, deși sînt călugăr sărac, am mare bogăție de înțelepciune, cu care din tinerețile mele, cu ajutorul Dumnezeului meu ostenindu-mă, mult m-am îmbogățit. Că am străbătut toată înțelepciunea omenească, am învățat retorica, logica și filosofia, pe care Staghiriții și fiul lui Areston au așezat-o. Apoi, am cunoscut bine măsurarea pămîntului și cu meșteșugul muzicii m-am deprins, mișcarea planetelor cerului și umblarea lor am învățat din destul, pentru ca din făpturi, care au atîta podoabă și cu atîta înțelepciune sînt așezate, să ajung întru cea mai luminoasă cunoștință a însuși Făcătorului. Mai pe urmă și tainele teologiei, cele drept alcătuite de teologii greci și romani, desăvîrșit le-am învățat. Deci, atîtea daruri avînd, nu le-am dăruit nimănui și ceea ce singur am învățat, pe altul n-am învățat și nici nu mai pot de acum să mai învăț pe cineva, nemaifiind nici vreme și neavînd nici ucenic, că mi se pare că și eu voi muri aici de sabia agarenilor și mă voi arăta înaintea lui Dumnezeu ca un pom fără roadă și ca robul care a ascuns în pămînt talantul stăpînului său. Deci, pentru aceasta plîng și mă tînguiesc, că precum se mîhnesc părinții cei trupești cînd viețuiesc în însoțire și nu lasă fii, așa și eu mă mîhnesc că n-am născut nici un fiu duhovnicesc, care să rămînă după mine moștenitor, la atîta bogăție de înțelepciune".

Auzind aceste cuvinte, tatăl lui Ioan s-a bucurat că a aflat comoara pe care o dorea și a zis către bătrîn: "Nu te mîhni, părinte, poate Dumnezeu va împlini dorința inimii tale". Zicînd acestea s-a dus degrabă la domnul saracinilor și, căzînd la picioarele lui, l-a rugat cu sîrguință ca să-i dăruiască pe acel rob; nu a fost lipsit de cererea sa, că i s-a dăruit lui de la Domnul acel dar, care, cu adevărat, era mai vrednic decît multe alte daruri. Deci, luînd cu mare bucurie pe fericitul Cozma, l-a dus în casa sa și-l mîngîia pe el de pătimirea cea rea și îndelungată, pe care a avut-o, dîndu-i toată îndemînarea și odihna; apoi a zis către dînsul: "Părinte, fii domn al casei mele, precum sînt și eu, cum și părtaș tuturor bucuriilor și necazurilor mele". Apoi i-a mai zis: "Iată că nu numai libertate ți-a dăruit Dumnezeu, ci și dorința inimii tale a împlinit-o. Pentru că am acești copii (punîndu-i înaintea lui pe amîndoi copiii), unul îmi este fiu după fire, adică Ioan, iar celălalt este luat în loc de fiu, de neam din Ierusalim, care, rămînînd sărac din copilărie, l-am luat în loc de fiu și este de un nume cu cuvioșia ta, pentru că se cheamă Cozma. Deci, rogu-te, părinte, învață-i pe dînșii înțelepciunea ta și obiceiurile cele bune, povățuiește-i spre toate lucrurile cele bune și fă-i pe dînșii fiii tăi duhovnicești; naște-i pe dînșii prin învățătură, crește-i prin blînda pedepsire și-i lasă pe ei după tine moștenitori nefuratei tale bogății cele duhovnicești".

Fericitul bătrîn Cozma s-a bucurat și a preamărit pe Dumnezeu; apoi luînd pe amîndoi copiii, îi învăța pe dînșii cu toată sîrguința. Copiii aceștia erau isteți la minte, pricepînd toate cele ce li se puneau înainte de dascăl și învățau cu spor. Ioan era ca un vultur ce zboară prin văzduh și ajunge tainele cele mai înalte ale învățăturii; iar Cozma, fratele lui cel duhovnicesc, era ca o corabie pe mare, pe care, suflînd-o vîntul, înoată iute; așa ajungea el de repede adîncul înțelepciunii. Amîndoi învățînd cu sîrguință și cu bună sporire, în puțină vreme au străbătut toată învățătura ce se afla în logică, în filosofie și în aritmetică, ca și ucenicii lui Pitagora și ai lui Diofant, iar măsurarea pămîntului au învățat-o așa, încît se părea că sînt ca oarecare noi Euclizi. Meșteșugul muzicii în așa chip l-au învățat, precum îi arată cîntările bisericești cele alcătuite de dînșii și stihurile cele scrise de ei. Apoi n-au rămas neînvățate de dînșii nici astronomia și nici tainele dreptei credințe, pe care prea bine le-au cunoscut. Au învățat și obiceiurile cele bune și către viață plină cu fapte bune s-au povățuit de bunul lor dascăl, făcîndu-se desăvîrșiți, atît întru înțelepciunea cea duhovnicească, cît și în cea lumească. Ioan atît a sporit încît chiar dascălul se minuna de dînsul, pentru că în unele din învățături, chiar covîrșea ucenicul pe dascăl. Apoi s-a făcut un renumit teolog, precum îl arată a fi cărțile lui cele de Dumnezeu insuflate și înțelepțite. El nu se mîndrea de înțelepciunea sa, ci precum un pom bineroditor, cu cît face mai mult rod, cu atît își pleacă la pămînt ramurile sale, așa și fericitul filosof Ioan, cu cît creșteau mai mult în mintea sa roadele înțelepciunii, cu atît se socotea întru inima sa a fi mai mic și știa a potoli în sine gîndurile tinereții și a stinge năvălirile patimilor, iar sufletul său, ca pe o candelă plină cu undelemnul înțelepciunii celei duhovnicești, știa a-l aprinde cu focul dumnezeieștii doriri.

După aceasta, dascălul Cozma a zis către tatăl lui Ioan: "Iată s-a împlinit dorința ta, stăpînul meu, căci copiii tăi au învățat bine, încît acum chiar și pe mine mă covîrșesc cu înțelepciunea. Căci n-a fost destul acestor ucenici să fie ca dascălul lor, ci cu mare ținere de minte și cu neîncetate osteneli, mai mult au cercetat adîncul înțelepciunii, înmulțind Dumnezeu într-înșii darul acesta. De acum nu le mai trebuie să învețe de la mine, singuri fiind destoinici ca să-i învețe și pe alții. Deci, rogu-mă ție, stăpîne, lasă-mă într-o mănăstire, ca acolo însumi să fiu ucenic și să învăț de la călugării cei mai desăvîrșiți înțelepciunea cea de sus; pentru că această filosofie lumească, pe care am învățat-o mai înainte, mă trimite către filosofia cea duhovnicească, care este mai cinstită și mai curată, folosind și mîntuind sufletul".

Tatăl lui Ioan, auzind aceasta, s-a mîhnit, nevrînd să se lipsească de un părinte ca acela, cinstit și înțelept; însă n-a îndrăznit a-l opri cu sila, ca să nu mîhnească pe bătrîn, ci a făcut după voia lui și, dîndu-i cele trebuincioase de cale din destul, l-a liberat în pace. Iar el mergînd s-a sălășluit în lavra Cuviosului Sava și acolo, bineviețuind pînă la sfîrșitul vieții, a trecut la Dumnezeu, acela care ajunsese înțelepciunea cea desăvîrșită. Apoi și tatăl lui Ioan, după cîțiva ani, s-a mutat la Domnul. Iar domnul saracinilor, chemînd pe Ioan, a voit a-l face mai întîi sfetnic al său, dar el se lepăda avîn-du-și dorința înclinată în altă parte, adică spre a sluji Domnului în liniște; însă fiind silit, s-a supus și a primit dregătoria chiar nevrînd și s-a făcut stăpînilor în cetatea Damascului, mai mare decît tatăl său.

În vremea aceea, împărățea peste greci Leon Isaurul, care, ca o fiară, s-a sculat asupra Bisericii lui Dumnezeu și ca un leu ce răpește și răcnește. Pentru că, lepădînd sfintele icoane de prin bisericile lui Dumnezeu, le ardea cu foc, iar pe cei ce credeau bine și se închinau sfintelor icoane, îi rupea cu dinții cumplitei tiranii, fără milă. Auzind despre acestea, Ioan s-a aprins cu rîvna pentru buna credință, urmînd lui Ilie Tesviteanul și celui de un nume cu dînsul, adică lui Ioan Mergătorul înaintea lui Hristos. Deci, scoțînd sabia cuvîntului lui Dumnezeu, a început a tăia ca pe un cap dogma cea ereticească a împăratului celui cu nărav de fiară. Căci, scriind mai multe cărți despre cinstea sfintelor icoane, le-a trimis către cei dreptcredincioși, pe care îi știa, în care cărți arăta cu înțelepciune din Scriptură și din vechile așezăminte ale purtătorilor de Dumnezeu Părinți, că se cuvine a da cuviincioasa închinăciune sfintelor icoane. Apoi, ruga pe acei către care scria, să arate acele cărți ale lui și altor frați care sînt de o credință, spre întărirea dreptei credințe.

Deci, se sîrguia fericitul Ioan a alerga prin toată lumea, dacă nu cu picioarele, cel puțin cu cărțile sale cele de Dumnezeu insuflate, care, împărțindu-se prin toată împărăția grecească, întărea pe cei binecredincioși întru dreapta credință, iar pe cei eretici îi înțepa cu sabia cuvîntului. Acestea ajungînd la auzul împăratului Leon cel răucredincios și el, nerăbdînd mustrarea credinței sale celei rele, a chemat pe ereticii cei de o credință cu el și le-a poruncit, ca, prefăcîndu-se a fi de dreaptă credință, să caute între cei binecredincioși vreo scrisoare de-a lui Ioan, care ar fi fost scrisă chiar de mîna lui și să o ceară de la dînșii ca să o citească pentru folos.

Atunci ajutătorii răutății, sîrguindu-se mult, au aflat undeva la cei binecredincioși o epistolă scrisă de mîna lui Ioan, pe care, cerînd-o cu vicleșug, au dat-o în mîna împăratului. Iar acela a dat-o în mîna unor scriitori iscusiți ai săi, ca astfel privind la scrisoarea lui Ioan, cu același fel de litere să scrie o carte către împărat, ca și cum ar fi fost scrisă chiar de mîna lui Ioan și trimisă de la Damasc. Scrisoarea aceea era astfel: "Bucură-te, împărate! Eu mă bucur de stăpînirea ta pentru unirea credinței noastre și dau închinăciunea și cinstea ce se cuvine măriei tale celei împărătești. Înștiințare fac stăpînirii tale, că cetatea noastră Damascul, pe care o stăpînesc saracinii, este foarte nebăgată în seamă de dînșii, neavînd nicidecum strajă tare, iar oastea agarenilor care se află într-însa este foarte slabă și puțină; deci, milostivește-te pentru această cetate, rogu-mă pentru Dumnezeu, trimite oastea ta cu bărbăție, ca și cum ar avea să meargă aiurea, fără veste să năvălească asupra Damascului, căci fără osteneală vei lua cetatea sub stăpînirea ta și la aceasta mult îți voi ajuta chiar și eu, de vreme ce și cetatea și chiar și laturile acestea sînt sub mîna mea".

O scrisoare ca aceasta fiind făcută ca și cum ar fi fost scrisă de Ioan către împărat, a poruncit să scrie altă scrisoare, din partea lui Leon cel viclean către domnul saracinilor, într-acest chip: "Nimic mai fericit decît aceasta mi se pare a nu fi alta decît a avea pace între noi, a petrece în prietenie și a păzi așezămintele cele de pace; căci este foarte lăudat lucru și lui Dumnezeu plăcut. Drept aceea și eu, pacea care am făcut-o împreună cu tine, voiesc a o păzi nerisipită și neschimbată pînă la sfîrșit. Însă, un creștin care petrece în stăpînirea ta, adeseori mă îndeamnă, prin scrisorile sale către mine, ca să risipesc pacea și făgăduiește către mine, că-mi va da în mîini cetatea Damascului, fără osteneală, de voi trimite acolo oastea mea fără de veste. Și pentru ca să crezi cele scrise de mine, iată îți trimit una din scrisorile ce mi-a scris, din care vei cunoaște prietenia mea. Iar acelui creștin, care a îndrăznit a scrie către mine unele ca acestea, îi vei pricepe vicleșugul și vrăjmășia și vei ști în ce chip să-l pedepsești".

Amîndouă aceste scrisori le-a trimis împăratul cel cu numele de leu și cu năravul de fiară, printr-un om al său către domnul barbarilor în Damasc. Iar acela, luîndu-le și citindu-le, a chemat pe Ioan și i-a arătat acea scrisoare cu vicleșug, ce era scrisă către împăratul Leon. Iar Ioan, citind și luînd seama scrisorii, a zis: "Literele ce se află pe hîrtia aceasta văd că sînt asemenea cu scrisoarea mîinii mele; dar n-a scris mîna mea acestea, pentru că mie nici în minte nu mi-a venit cîndva să scriu unele ca acestea către împăratul grecesc (să nu fie aceasta!) și să slujesc eu cu vicleșug domnului meu?" Deci a cunoscut Ioan că pizma cea cu rău meșteșug a ereticilor a făcut una ca aceasta.

Atunci domnul, umplîndu-se de mînie, a poruncit să-i taie mîna cea dreaptă, nevinovatului Ioan; iar acesta se ruga cu sîrguință domnului ca să aștepte puțin și să-i dea cîtăva vreme pentru adeverirea nevinovăției sale și pentru dovedirea vrăjmășiei îndreptată asupra sa de către înrăutățitul eretic, împăratul Leon. Dar n-a dobîndit ceea ce cerea, pentru că fiind foarte mînios păgînul, îndată a poruncit a se desăvîrși pedeapsa. Deci s-a tăiat dreapta lui Ioan; dreapta aceea care făcea puterea celor dreptcredincioși, pentru Dumnezeu; dreapta aceea care, prin scrisorile sale, mustra pe cei ce ocărăsc pe Domnul și în loc de a o întinde în cerneala cu care scria, pentru cinstirea sfintelor icoane, s-a udat chiar cu sîngele său. Iar după tăiere, a spînzurat-o în tîrg, în mijlocul cetății.

Apoi Ioan, slăbind de durere și de curgerea cea multă a sîngelui, a fost dus la casa sa. Sosind seara, fericitul a socotit că s-a potolit de mînie barbarul și a trimis către dînsul să-l roage, zicînd: "Se înmulțește durerea mea și nespus mă muncește și nu pot avea ușurință, cîtă vreme stă spînzurată în văzduh mîna mea cea tăiată; deci rogu-mă ție, stăpînul meu, poruncește ca să mi se dea mîna s-o îngrop în pămînt, că atunci se va ușura durerea mea". Tiranul, umilindu-se de o asemenea rugăminte, a poruncit să ia mîna de la priveliște și să o dea lui Ioan.

Ioan, luîndu-și mîna cea tăiată, a intrat în camera sa de rugăciune și, căzînd la pămînt înaintea sfintei icoane a Preacuratei Maicii lui Dumnezeu, care avea în mîinile sale Pruncul, a lipit dreapta cea tăiată la locul ei. Apoi a început a se ruga suspinînd din adîncul inimii și, plîngînd, zicea: "Preacurată Stăpînă, Maică care ai născut pe Dumnezeul meu, iată că pentru dumnezeieștile icoane mi s-a tăiat mîna dreaptă. Nu știu pricina pentru care s-a tulburat Leon, dar tu întîmpină-mă degrabă cu ajutor și-mi vindecă mîna mea. Dreapta celui Preaînalt Care S-a întrupat din tine, face multe minuni prin rugăciunile Tale. Deci, mă rog ca, prin mijlocirea ta, să vindece Domnul și dreapta mea, o! maică a lui Dumnezeu, pentru ca să scrie mîna aceasta oricîte laude vei voi tu singură. Să scrie ție și Fiului tău și să ajute cu scrisorile sale dreapta credință; pentru că poți toate cîte le voiești, ca o mamă a lui Dumnezeu".

Zicînd acestea cu multe lacrimi, Ioan a adormit și a văzut în vis icoana Preacuratei Maicii lui Dumnezeu cu ochii luminoși și milostivi, căutînd spre dînsul și zicînd: "Iată mîna ta este sănătoasă. De acum nu te mai mîhni. Însă ostenește-te cu dînsa fără lenevire, precum ai făgăduit mie și fă-o condei al scriitorului ce scrie degrabă". Apoi, deșteptîndu-se Ioan, dacă a pipăit și a văzut mîna lui vindecată, s-a bucurat cu duhul de Dumnezeu Mîntuitorul său și de maica Lui cea fără de prihană, că i-a făcut mărire cel puternic. Stînd în picioare și, ridicîndu-și mîinile în sus, a adus mulțumire lui Dumnezeu și Maicii Domnului. Apoi, în noaptea aceea s-a veselit cu toată casa sa, cîntînd cîntare nouă și zicînd: "Dreapta Ta, Doamne, s-a binecuvîntat, întru tărie, mîna Ta cea dreaptă a vindecat dreapta mea cea tăiată și cu aceasta va sfărîma pe vrăjmașii cei ce nu cinstesc chipul Tău și al Preacuratei Maicii Tale și va zdrobi cu dînsa pe vrăjmașii sfărîmători de icoane, spre înmulțirea măririi Tale".

Astfel, Ioan veselindu-se cu toți casnicii săi și cîntînd cîntări mulțumitoare, au auzit toți vecinii care locuiau împrejur și înțelegînd pricina bucuriei și a veseliei lui Ioan se mirau foarte. Apoi degrabă s-a înștiințat despre acestea și domnul saracinilor și îndată chemînd pe Ioan, i-a poruncit ca să arăte mîna cea tăiată. Și se cunoștea la încheietura de unde se tăiase mîna, un semn al tăieturii ca o ață roșie, care se însemnase prin purtarea de grijă a Maicii Domnului, spre arătarea cu adeverire a mîinii ce a fost tăiată. Văzînd-o domnul a întrebat pe Ioan, care doctor și cu ce fel de doctorii a împreunat mîna așa de bine la încheietura sa și așa degrab s-a vindecat, ca și cum n-ar fi fost tăiată?

El n-a tăinuit minunea, ci cu glas mare a vestit-o, zicînd: "Domnul meu, doctorul cel atotputernic, prin Preacurata Sa Maică, ascultîndu-mi rugăciunea cea cu multă sîrguință, a vindecat cu mîna Sa cea atotputernică această rană și mi-a dat mîna pe care ai poruncit tu de mi-a tăiat-o".

Atunci domnul a strigat: "Vai mie, cu nedrept am judecat și fără milă te-am pedepsit, omule drept, luînd seama la clevetirea cea mincinoasă! Deci, rogu-mă ție, iartă-mă, căci cu mînie și fără de socoteală, am adus asupra ta o judecată ca aceasta. Primește de la noi dregătoria și cinstea cea dintîi și fii cel dintîi dintre sfetnicii noștri, iar de acum înainte fără de tine și fără de sfatul tău, nimic să nu se săvîrșească în stăpînirea noastră". Ioan, căzînd la picioarele boierului, l-a rugat mult să-l libereze și să nu-l oprească a se duce în calea sa, unde dorește sufletul său, ca să urmeze Domnului, cu monahii care s-au lepădat de lume și au luat jugul Domnului". Însă acesta nu vroia să-l libereze, ci-l silea să fie domn al casei lui și rînduitor întru toată împărăția lui. Deci multă vorbă era între dînșii, unul pe altul rugînd și unul pe altul silindu-se a se birui prin rugăminte. Apoi Ioan a biruit, deși nu degrab, și îmblînzind pe boier, l-a liberat ca să facă ceea ce-i va plăcea.

Întorcîndu-se Ioan în casa sa, îndată și fără zăbavă a împărțit săracilor toată averea sa, care era foarte mare și a liberat pe toți robii săi; iar el s-a dus la Ierusalim împreună cu Cozma, care a fost ucenic cu dînsul și acolo, închinîndu-se sfintelor locuri, a venit în lavra Sfîntului Sava și a rugat pe egumen să-l primească, ca pe o oaie rătăcită și să-l numere în turma sa cea aleasă.

Atunci a fost cunoscut Ioan de egumen și de frații de acolo cine este, pentru că era slăvit și știut de toți, pentru stăpînirea și cinstea sa, cum și pentru înțelepciunea sa cea mare. Și se bucură egumenul pentru dînsul, căci un om ca acela a venit întru atîta smerenie și sărăcie, încît voiește să se facă monah. Primindu-l pe el cu dragoste, a chemat pe unul din frați, care era monah mai iscusit și mai nevoitor, vrînd a i-l încredința pe Ioan pentru ucenicie, ca să-l învețe filosofia cea duhovnicească și obiceiurile monahicești. Iar acela s-a lepădat, nevrînd să fie dascăl unui om ca acela, care cu învățătura lui prea înțeleaptă, pe mulți îi covîrșea. Deci a chemat egumenul un altul, dar nici acela n-a voit. Așijderea și al treilea și al patrulea, toți s-au lepădat, fiecare dintr-înșii zicînd că nu este vrednic de povățuirea unui asemenea bărbat prea înțelept, de care se rușinau. După aceștia, a chemat un bătrîn oarecare, simplu cu obiceiul, avînd însă și multe cunoștințe și osîrdie; acela nu s-a lepădat a fi povățuitorul lui Ioan.

Luînd bătrînul pe Ioan în chilia sa și, începînd al învăța temelia vieții celei cu fapte bune, mai întîi i-a dat acest fel de orînduială ca nimic să nu facă după voia sa. Apoi să aducă lui Dumnezeu ostenelile și rugăciunile cu sîrguință, ca pe o jertfă. După aceea, să verse lacrimi din ochii săi, dacă voiește a-și curăți păcatele vieții trecute, pentru că acelea se socotesc înaintea lui Dumnezeu, ca jertfă mai scumpă decît tămîia. Aceste rînduieli erau un început al lucrurilor care se săvîrșesc prin osteneală trupească.

Iar pentru cele ce se cuvin sufletului, starețul i-a legiuit acestea: să nu aibă în mintea sa vreo nălucire lumească, nici să închipuiască într-însa fețe necuvioase; ci să-și păzească mintea sa întreagă și curată de toată împătimirea cea deșartă și de toată îngîmfarea. Să nu se laude cu mulțimea înțelepciunii sale și cele ce a învățat să nu i se pară că le-a ajuns toate bine și pînă în sfîrșit. Să nu poftească descoperiri și înștiințare de taine ascunse, să nu nădăjduiască în priceperea sa pînă la sfîrșitul vieții, cum că este neclintită și că nu poate cădea și rătăci din calea adevărului. Ci să știe că gîndurile sale sînt neputincioase și să cunoască că înțelegerile sale sînt greșite. Pentru aceea să se sîrguiască a nu-și lăsa gîndul să se împrăștie pretutindeni și să-l îngrijească a-l aduna într-una, pentru ca mintea lui să se lumineze de Dumnezeu și sufletul să i se curățească de toată întinăciunea. Apoi trupul și sufletul să se unească cu mintea și așa se va face chipul Sfintei Treimi și se va desăvîrși omul nu trupesc, nici sufletesc ci cu totul duhovnicesc, schimbîndu-și voia celor două părți, adică a trupului și a sufletului, întru a treia și cea dintîi, adică în minte.

Niște rînduieli ca acestea scriind tatăl fiului și dascălul ucenicului, a adăugat și aceste cuvinte către dînsul: "Nimănui să nu trimiți vreo scrisoare, nici să grăiești către cineva din învățăturile lumești. Tăcerea s-o iubești, pentru că știi că nu numai iubitorii noștri de înțelepciune învață tăcerea, ci și Pitagora poruncește ucenicilor săi să păzească multă vreme tăcerea. Apoi să nu ți se pară că este bine a grăi cele bune, chiar fără vreme, ascultă pe David care zice: Tăcut-am din bunătăți. Apoi ascultă ce folos a avut din aceasta: Înfierbîntatu-s-a inima mea înăuntru meu, adică, negreșit, cu focul dragostei către Dumnezeu, care se aprinde prin cugetarea la El.

Toate învățăturile acestea ale bătrînului au căzut în inima lui Ioan ca o sămînță într-un pămînt bun și, odrăslind, s-au înrădăcinat. Pentru că, viețuind Ioan multă vreme lîngă acel bătrîn de Dumnezeu insuflat, păzea cu dinadinsul toate cuvintele lui și asculta poruncile lui, supunîndu-se fără fățărnicie, fără grăire împotrivă și fără cîrtire. Nici măcar cu gîndul nu s-a împotrivit cîndva poruncii bătrînului; căci, ca pe niște lespezi, a scris pe inima sa aceasta: toată porunca părintelui să o împlinesc, după învățătura Apostolului, fără mînie și fără îndoire. Pentru că, ce folos este ascultătorului celui ce are în mîini lucrul, iar în gură cîrtirea, cînd împlinește porunca și apoi cu limba sau cu mintea grăiește împotrivă? Cînd va veni unul ca acela întru săvîrșirea faptei? Niciodată. Unii ca aceia în deșert se ostenesc; lor li se pare că săvîrșesc faptă bună, cînd lucrează ceva, dar au în sînul lor șarpele cîrtirii. Însă fericitul Ioan, ca un adevărat ascultător, era fără cîrtire, în toate slujbele ce i se porunceau.

Odată, vrînd bătrînul să ispitească ascultarea și smerenia lui Ioan, a adunat o mulțime de coșnițe, căci acela era lucrul mîinilor lor, și a zis către Ioan: "Am auzit, fiule, că în Damasc se vînd coșurile cu mai mare preț decît în Palestina și noi avem în chilii multe nevoi de împlinit, precum singur vezi; deci, ia coșnițele acestea și te du degrabă la Damasc, de le vinde acolo. Dar caută să nu le vinzi cu preț mai mic decît cel rînduit".

Atunci a rînduit bătrînul preț mare coșnițelor, îndoit mai mult decît se cuvenea. Iar ascultătorul cel adevărat nu s-a împotrivit nici cu cuvîntul, nici cu mintea, nici n-a zis că nu-s vrednice coșnițele de un asemenea preț, nici că este calea prea departe; nici n-a grăit în sufletul său: "mă rușinez a mă duce în cetatea Damascului, în care odinioară am fost cunoscut tuturor ca stăpînitor slăvit". Nimic din acestea n-a zis, nici a cugetat, fiind următor Stăpînului Hristos, Celui ce s-a făcut ascultător pînă la moarte. Și îndată, zicînd "Binecuvîntează părinte", a luat coșnițele în spate și s-a dus degrabă la Damasc. El umbla prin cetate îmbrăcat în haine proaste și rupte, vînzînd în tîrg coșnițele sale. De voia vreun om să cumpere o coșniță din acelea, întreba cît costă; apoi auzind un preț ca acela mare, îl batjocorea și rîdea de el. Alții îl mustrau și-l ocărau, pentru că fericitul Ioan nu era cunoscut de toți, de vreme ce era îmbrăcat cu haine proaste. Cel care odinioară purta haine țesute cu aur, acum și fața îi era schimbată de post și obrazul și frumusețea vestejită.

Un oarecare cetățean, care odinioară îi era slugă în vremea stăpînirii sale, stînd acolo în dreptul lui și luînd seama bine la fața lui, l-a cunoscut cine este acesta; apoi s-a mirat de chipul lui și s-a umilit și oftînd din inimă s-a apropiat de dînsul, ca de un necunoscut și i-a dat prețul cel orînduit de starețul său pe toate coșnițele; dar nu că-i trebuiau lui coșnițele, ci s-a milostivit spre un om ca acela, care dintru atîta slavă și bogăție a ajuns pentru Dumnezeu întru atîta smerenie și sărăcie. Iar el, luînd prețul pe coșnițe s-a întors la cel ce l-a trimis, ca un biruitor de la război, aruncînd la pămînt pe potrivnicul diavol și, împreună cu dînsul, mîndria și mărirea deșartă prin ascultare și prin smerenie.

După cîtăva vreme s-a mutat la Domnul un monah din lavra aceea care avea un frate după trup. Deci, rămînînd singur, plîngea după fratele său nemîngîiat. Ioan îl mîngîia cu multe cuvinte, dar nu putea să fie mîngîiat cel rănit cu întristarea fără măsură după fratele său. Apoi, plîngînd, l-a rugat pe Ioan să-i scrie oarecare cîntări de umilință spre mîngîierea și ușurarea întristării sale; iar Ioan se lepăda, temîndu-se să nu calce porunca bătrînului său, care îi poruncise să nu facă nimic fără voia lui. Dar, fratele care se tînguia, îl supăra cu multă rugăminte, zicînd: "Pentru ce nu-mi miluiești sufletul cel întristat și nu-mi dai puțină doctorie pentru durerile cele mari ale inimii mele? Căci de ai fi fost doctor trupesc și mi s-ar fi întîmplat să am o boală trupească și te-aș fi rugat să mă tămăduiești, iar tu putînd a mă vindeca, m-ai fi trecut cu vederea? Apoi, de aș fi murit din boala aceea, oare n-ai fi dat răspuns lui Dumnezeu pentru mine, că putînd a mă vindeca m-ai trecut cu vederea? Eu acum mai mare durere pătimesc în inimă și aștept puțină doctorie de la tine, dar tu mă treci cu vederea. De voi muri din această întristare, oare nu vei da lui Dumnezeu mai mare răspuns pentru mine? De te temi de porunca starețului tău, eu voi ascunde ceea ce îmi vei scrie tu, încît să nu știe, nici să audă el despre aceasta".

Cu niște cuvinte ca acestea înduplecat fiind Ioan, i-a alcătuit aceste tropare ce se cîntă la înmormîntări: "Unde este desfătarea cea lumească? Oamenilor, pentru ce în deșert ne tulburăm? Toate cele omenești sînt deșertăciuni!" și celelalte care și pînă acum se cîntă de biserică la îngroparea celor răposați. Ducîndu-se atunci starețul din chilie undeva, Ioan, fiind înăuntru, cînta troparele cele alcătuite. Iar cînd s-a întors starețul, apropiindu-se de ușa chiliei, a auzit glasul lui Ioan cîntînd și, intrînd înăuntru, a început cu mînie a zice: "Oare așa degrabă ai uitat făgăduințele tale, că, în loc să te plîngi pe sine-ți, tu te bucuri și te veselești, alcătuind aceste cîntări?" Ioan, spunînd pricina cîntării sale și, arătîndu-i că a fost silit de lacrimile fratelui să scrie, își cerea iertare, căzînd cu fața la pămînt. Însă bătrînul, ca o piatră tare neînduplecîndu-se la rugămintea lui, îndată, despărțidu-l de petrecerea cea împreună cu dînsul, l-a izgonit din chilie.

Ioan, fiind izgonit, și-a adus aminte de izgonirea lui Adam din Rai, care s-a făcut pentru neascultare și se tînguia înaintea chiliei bătrînului, precum odinioară Adam înaintea Raiului. Apoi s-a dus la alți părinți pe care îi știa că sînt aleși prin faptele cele bune și i-a rugat să meargă la duhovnicul său, să-i ierte greșeala. Ei, mergînd, l-au rugat pe duhovnicul lui Ioan să-l ierte pe ucenicul său și să-l primească iarăși în chilie, dar acela s-a făcut ca un stîlp neînduplecat spre rugămintea lor. Atunci unul din părinții aceia, a zis către bătrînul: "Dă canon celui ce a greșit și nu-l despărți de petrecerea împreună cu tine". Bătrînul a răspuns: "Acest canon îi dau, dacă voiește a dobîndi iertare neascultării sale, ca toate ieșitorile (haznalele) chiliilor lavrei, să le curățească cu mîna sa și toate scaunele cele necurate să le spele".

Auzind părinții, s-au rușinat de niște cuvinte ca acestea și s-au dus, mirîndu-se de cuvîntul aspru și neînduplecat al bătrînului. Iar Ioan, întîmpinîndu-i și închinîndu-se lor după obicei, i-a întrebat ce a zis părintele său. Aceștia, arătîndu-i împietrirea bătrînului, nu îndrăzneau a-i spune ce-i poruncește, că se rușinau de porunca cea de rușine a starețului. Iar el stărui, prin rugăminte cu sîrguință, să-i spună porunca părintelui său. Înștiințîndu-se, s-a bucurat mai presus de nădejdea lor, părîndu-i bine de un lucru ca acela ce i se poruncise, deși era necurat. Apoi, îndată pregătind uneltele și vasele de curățit, a început a face cu credință ceea ce i se poruncise, atingîndu-se de necurățenie cu mîinile acelea, pe care mai înainte le ungea cu miresme de felurite arome, și-și întina dreapta sa, care cu minune s-a vindecat de Preacurata Născătoare de Dumnezeu. O, smerenie adîncă a bărbatului celui minunat și a ascultătorului celui adevărat! Văzînd starețul o smerenie ca aceea, s-a umilit și alergînd a căzut pe grumajii lui și-i săruta capul, umerii și mîinile, zicînd: "O, ce fel de pătimitor am născut eu întru Hristos? O, acesta este fiu adevărat al fericitei ascultări!" Iar Ioan se rușina de cuvintele bătrînului, căzînd cu fața la pămînt cu lacrimi înaintea lui, ca înaintea lui Dumnezeu, neîngîmfîndu-se de cuvintele de laudă ale părintelui său, ci mai mult smerindu-se și rugîndu-se să-i ierte greșeala. Iar părintele, luîndu-l, l-a dus de mînă în chilia sa, de care Ioan s-a bucurat, ca și cum ar fi fost iarăși întors în Rai, și viețuia în unirea cea dintîi împreună cu bătrînul.

Nu după multă vreme s-a arătat bătrînului în vis noaptea, Stăpîna lumii, Preacurata și binecuvîntata Fecioară, zicînd: "Pentru ce ai astupat izvorul, care poate izvorî apă dulce și cu îndestulare, apă mai bună decît aceea care a izvorît din piatra cea din pustie, apă de care a poftit David să bea, apa pe care a făgăduit-o Hristos Samarinencii? Lasă izvorul să curgă, căci va izvorî fără împuținare, va curge și va adăpa toată lumea și va acoperi mările eresurilor și le va preface într-o dulceață minunată. Cei însetați să meargă cu sîrguință la apă și cîți nu au argintul vieții celei curate să-și vîndă împătimirile lor și mergînd să-și cumpere de la Ioan curățire mai luminată atît în dogme, cît și în fapte, pentru că acesta va lua alăuta cea proorocească - Psaltirea lui David - și va cînta Domnului Dumnezeu cîntări noi, care vor covîrși cîntările lui Moise și dănțuirile Mariamei. Întru nimic se vor socoti în fața lui cîntările de laudă cu cuvinte neînțelese și nefolositoare ale lui Orfeu, căci acesta va cînta cîntare duhovnicească și cerească. El, ca heruvimii, va urma cu cîntarea și pe toate bisericile Ierusalimului le va face ca pe niște fecioare, care cîntă în timpane, spre lauda Domnului, vestind moartea și învierea lui Hristos. Acesta va scrie dogmele dreptei-credințe și va mustra răzvrătirile cele ereticești. Inima lui va răspunde cuvînt bun și va grăi lucrurile cele minunate ale împăratului".

Dimineața, chemînd bătrînul pe Ioan, a zis către dînsul: "O, fiule al ascultării lui Hristos, deschide gura ta pentru ca să tragi duh și cele ce ai primit în inima ta, spune-le cu gura. Gura ta să vorbească înțelepciunea care ai învățat-o prin cugetarea lui Dumnezeu. Deschide gura ta, nu spre povestiri, ci spre cuvinte adevărate și nu spre ghicitoare, ci spre dogme. Vorbește în inima Ierusalimului, care vede pe Dumnezeu, spre împăcarea Bisericii Lui. Vorbește, nu cuvinte deșarte care se duc în văzduh, ci pe acelea pe care Duhul Sfînt le-a scris în inima ta. Suie-te la înălțimea Sinaiului, adică a vederii lui Dumnezeu și a descoperirilor tainelor celor dumnezeiești și, pentru smerenia ta cea mare, prin care te-ai pogorît pînă în adînc, suie-te acum la muntele bisericii și propovăduiește; înalță-ți glasul tău cu tărie, binevestind Ierusalimului că lucruri prea slăvite s-au vorbit despre tine de Maica lui Dumnezeu, iar pe mine mă iartă, rogu-mă, că din simplitate și din neștiință, am fost piedică ție".

Din acea vreme fericitul Ioan a început a scrie cărți dumnezeiești și a făcut cîntări izvorîtoare de miere, alcătuind Octoihul, prin care și pînă astăzi se veselește Biserica lui Dumnezeu, ca printr-o alăută duhovnicească. Iar începutul cărții sale l-a făcut zicînd astfel: "Dreapta ta cea purtătoare de biruință, cu dumnezeiască cuviință, întru tărie s-a preamărit". Și aceasta a zis-o din pricina dreptei sale, care după tăiere a fost vindecată cu preamărire, despre a cărei vindecare, bucurîndu-se, a strigat către Născătoarea de Dumnezeu: "De tine se bucură, ceea ce ești plină de dar, toată făptura" și celelalte. Iar basmaua cu care a fost înfășurată mîna lui tăiată, o purta pe cap, întru pomenirea acelei minuni, ce s-a făcut de Preacurata Născătoare de Dumnezeu. El a scris și viețile unor sfinți, a alcătuit cuvinte la praznice și multe feluri de rugăciuni de umilință, apoi dogmele credinței celei adevărate și multe taine teologhicești. După aceea a scris și împotriva ereticilor, dar mai ales împotriva luptătorilor de icoane și tot felul de învățături folositoare de suflet, cu care și pînă acum se hrănesc credincioșii, avîndu-le ca pe o hrană duhovnicească și ca un rîu ce curge lin.

Cuviosul Ioan avea pe fericitul Cozma, care-l îndemna la o osteneală ca aceasta, ca unul ce crescuse împreună cu dînsul și împreună învățaseră la un dascăl; acela deștepta pe Ioan pentru scrierile dumnezeieștilor cărți și spre alcătuirea cîntărilor bisericești și, care, însuși îl ajuta. Mai tîrziu, Cozma a fost hirotonisit episcop al cetății Maiuma de către patriarhul Ierusalimului. După aceasta, același patriarh chemînd și pe Cuviosul Ioan, l-a hirotonisit preot. Însă el, nevrînd a zăbovi mult în lume și a fi lăudat de mireni, s-a întors în locașul Sfîntului Sava și se ascundea în chilia sa ca o pasăre în cuib, sîrguindu-se întru citirea și scrierea dumnezeieștilor cărți, îngrijindu-se pentru mîntuirea sa. Apoi, adunînd toate cărțile sale pe care le scrisese mai înainte, le recitea iar și îndreptînd, cu multă luare aminte, cele ce se arătau lui că au trebuință de îndreptare, ori în cuvinte ori în alcătuire ca nimic să nu fie într-însele fără trebuință. El a petrecut ani mulți întru asemenea osteneli foarte folositoare, atît lui și Bisericii lui Hristos, cît și pentru nevoințele cele monahicești.

Apoi, ajungînd întru desăvîrștă cuvioșie și sfințenie și bine plăcînd lui Dumnezeu, a plecat către Hristos și către Preacurata Lui Maică, ca astfel, nu întru închipuire, ci întru vederea feții Lor, întru slava cea cerească, să se închine Lor și să se roage pentru noi; ca și noi să ne învrednicim de aceeași vedere dumnezeiască, prin sfintele lui rugăciuni, cu darul lui Hristos, Căruia împreună cu prealăudata și preabinecuvîntata Lui Maică se cuvine, slavă și închinăciune, în veci. Amin.


La începutul paginii | Viețile Sfinților pe luna decembrie


Copyright © 1999-2016 Pagini Ortodoxe Românesti. Toate drepturile rezervate.



Home | Vietile Sfintilor | Calendar | Predici ale Parintelui Cleopa | Acatistier | Links | Cauta in site