Adormirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu și pururea Fecioarei Maria
(15 august)
După săvîrșirea tuturor tainelor mîntuirii noastre și după Înălțarea Domnului nostru Iisus Hristos la ceruri, Preacurata și Preabinecuvîntata Fecioară Maria, Maica Lui și Mijlocitoarea mîntuirii noastre, viețuia în Biserica creștină, care începuse a-și răspîndi numele prin toată lumea, veselindu-se pentru slava Fiului și Dumnezeului său. Căci, prin împlinirea cuvintelor sale, ceea ce se vedea încă din zilele vieții sale avea să fie fericită de toate neamurile; pentru că Iisus Hristos fiind slăvit pretutindeni, era fericită și Preacurata Maica lui Dumnezeu pe pămîntul celor vii. Și s-a apropiat de preacinstita și preaslăvita ei adormire, fiind plină de zile; deci, dorea ca să iasă din trup și să se ducă la Dumnezeu, pentru că era cuprinsă de necurmată și necontenită dumnezeiască dorință, ca să vadă preadulcea și preadorita față a Fiului său, Care șade în ceruri de-a dreapta Tatălui. Arzînd către Dînsul mai mult decît serafimii, prin văpaia dragostei, multe lacrimi izvorau din ochii săi cei preasfinți. Ea se ruga Domnului cu căldură, ca să o ia și pe ea la Dînsul din valea aceasta a plîngerii, și s-o ducă în bucuriile cele de sus și nesfîrșite.
Deci, viețuind în casa Sfîntului Ioan Cuvîntătorul de Dumnezeu, ieșea adeseori la Muntele Măslinilor, de unde Fiul ei, Iisus Hristos Domnul, S-a înălțat la ceruri, și acolo își făcea rugăciunile sale cu dinadinsul. Odată, rugîndu-se ea cu căldură pentru a sa dezlegare din trup și trecerea mai iute către Hristos Dumnezeu, i-a stat înainte Sfîntul Arhanghel Gavriil, care i-a fost ei din pruncie slujitor și hrănitor întru Sfînta Sfintelor, binevestitor al întrupării lui Dumnezeu și nedepărtat păzitor întru toate zilele vieții sale. Acela cu prealuminoasă față, aducîndu-i de la Domnul cuvinte făcătoare de bucurie, i-a vestit ei mutarea, care degrabă avea să fie după trei zile.
Deci, vestind arhanghelul Preacuratei Fecioare ceasul morții, îi zicea să nu se tulbure de aceasta, ci să primească cu veselie cuvîntul, de vreme ce viața aceasta trece, ca să petreacă în veci cu Cel fără de moarte, cu Împăratul slavei, Fiul ei și Dumnezeul nostru, cu arhanghelii și îngerii, cu Heruvimii și Serafimii, cu toate cetele cerești și cu sufletele drepților. Căci Hristos o așteaptă pe ea întru Împărăția cea de sus, ca să petreacă și să împărățească cu Dînsul în vecii cei fără de sfîrșit. Iar moartea cea trupească nu va stăpîni peste dînsa, precum n-a stăpînit nici cea sufletească; semnul ei de dănțuire asupra morții, va fi acesta: printr-un somn de puțină moarte adormind, dintr-acela degrab se va deștepta ca dintr-un somn și, scuturînd de la ochi stricăciunea mormîntului ca pe o dormitare de somn, va vedea viața cea fără de moarte și slava, în lumina feței Domnului, întru care, dănțuind, cu glas de bucurie va trece în veacul acesta.
Deci, binevestitorul i-a dat un dar din rai, care era o stîlpare dintr-un copac de finic, strălucind cu lumina darului ceresc, ca ea să fie dusă înaintea patului, cînd preacinstitul și preacuratul ei trup va fi petrecut spre îngropare. O, de cîtă mare și negrăită bucurie și veselie s-a umplut preabinecuvîntata Fecioară, pentru că ce putea să-i fie ei mai de bucurie și mai dulce, decît ca să petreacă în ceruri, cu Fiul și Dumnezeul său și să se îndulcească totdeauna de vederea feței lui celei preaiubite? Apoi, închinîndu-se pînă la pămînt, a dat mulțumire Stăpînului său, zicînd: "N-aș fi fost vrednică, Stăpîne, să Te primesc pe Tine în pîntecele meu, dacă Tu singur nu m-ai fi miluit pe mine, roaba Ta, însă am păzit vistieria Ta cea încredințată mie; pentru aceea mă rog Ție, Împărate al slavei, să nu mă vatăme pe mine stăpînirea gheenei, pentru că dacă cerurile și îngerii în toate zilele se cutremură înaintea Ta, cu atît mai vîrtos omul cel zidit din pămînt, nici un bine avînd, fără numai cît va primi dintru a Ta bunătate; pentru că Tu ești Domnul și Dumnezeul cel veșnic binecuvîntat".
Deci, Preacurata Stăpînă dorea să vadă pe Sfinții Apostoli cei risipiți prin toată lumea și să nu vadă pe stăpînul întunericului și înfricoșările lui în ceasul ieșirii sale. De aceasta se ruga ea Domnului, ca Însuși Fiul ei, împreună cu sfinții Săi îngeri venind, să-i primească sufletul în sfintele sale mîini, precum i s-a făgăduit aceasta de mai înainte. Deci, după ce Stăpîna noastră și-a făcut în Muntele Eleonului rugăciunile și mulțumirile, și-a plecat la pămînt cinstiții săi genunchi înaintea lui Dumnezeu, Făcătorul său, atunci un semn de minune s-a făcut acolo: copacii măslinilor celor neîn-suflețiți își plecau vîrfurile lor în jos, închinîndu-se împreună cu dînsa, și astfel își arătau slujirea lor cea cu cuviință de rob. Prin aceasta cinsteau pe Maica lui Dumnezeu și de cîte ori dînsa se închina la pămînt și se scula de la închinăciune, de atîtea ori și copacii aceia se aplecau și se ridicau, închinîndu-se.
După rugăciune, Preacurata Fecioară întorcîndu-se acasă, îndată s-au cutremurat toate de dumnezeieștile puteri care nevăzut o înconjurau pe dînsa și de slava cea preasfîntă cu care era strălucită Maica lui Dumnezeu. Pentru că față ei cea preacinstită, care strălucea de-a pururea cu darul mai mult decît fața lui Moise, care altădată a grăit cu Dumnezeu în Sinai, s-a luminat atunci mai mult cu nespusă slavă; deci, Preacurata a început a-și pregăti cele pentru ducerea ei. La început a spus aceasta lui Ioan, fiul cel încredințat de Hristos, și i-a arătat stîlparea cea luminoasă, care de la înger i se dăduse, poruncindu-i lui s-o ducă înaintea patului ei. După aceea a spus de plecarea ei degrab și celorlalți slujitori ai casei ei. Ea a poruncit ca să împodobească cămara și patul, să o tămîieze bine, să pună multe lumînări, să le aprindă și să gătească toate cele trebuincioase pentru îngropare. Deci, Ioan îndată a trimis la Sfîntul Iacov, ruda Domnului, întîiul ierarh al Ierusa-limului și tuturor neamurilor și vecinilor, spunîndu-le de moartea cea apropiată a Maicii lui Dumnezeu și le-a arătat și ziua morții. Sfîntul Ioan a trimis nu numai tuturor credincioșilor din Ierusalim, dar și prin cetățile și satele ce erau primprejur. Astfel s-au adunat cu el toate rudeniile de pretutindeni, precum și o mulțime de credincioși.
Preasfînta Fecioară a spus tuturor la arătare toate cuvintele cele ce i le-a zis îngerul despre mutarea sa la cer și, ca încredințare a celor grăite, le-a arătat stîlparea cea de finic, ce i-o adusese îngerul Gavriil și care strălucea ca o rază cu lumina cereștii slave. Deci, toți cei ce se adunaseră la Preacurata Maica Domnului, auzind de acest sfîrșit din preasfînta ei gură, plîngeau; iar din această pricină casa se umplea de plînsete și tînguiri și o rugau pe Stăpîna cea milostivă, ca pe o Maică a tuturor, să nu-i lase pe ei sărmani. Însă ea le poruncea să nu plîngă, ci să se bucure pentru moartea ei că, stînd mai aproape și înaintea scaunului lui Dumnezeu, privind față către față pe Fiul și Dumnezeul Său și vorbind gură către gură, atunci va putea cu mai multă înlesnire ca să se roage și să milostivească bunătatea Lui. Ea îi încredința pe cei ce plîngeau că, după mutarea sa, nu-i va lăsa sărmani; dar nu numai pe aceia, ci pe toată lumea o va cerceta, o va privi și va ajuta celor din primejdii. Cu aceste cuvinte mîngîietoare, pe care le grăia către cei ce stăteau de față și plîngeau, ridica mîhnirea din inimile lor și le potolea tînguirea cea cu lacrimi. Ea a poruncit ca cele două haine ale ei să le dea la două văduve sărace, care îi slujeau cu dragoste sîrguitoare și hrana lor o aveau de la dînsa. Asemenea a poruncit și pentru cinstitul ei trup, să se îngroape în satul Ghetsimani de lîngă Muntele Eleon, care nu este departe de cetatea Ierusalimului, pentru că acolo, în valea lui Iosafat, era mormîntul sfinților și drepților ei părinți, Ioachim și Ana, și a Sfîntului și Dreptului Iosif, logodnicul său; adică între Ierusalim și Muntele Eleonului se aflau mormintele oamenilor săraci din toată cetatea.
Aceasta poruncindu-le și așezîndu-le ea, s-a făcut deodată un zgomot foarte mare, ca de tunet, și mulțime de nori a înconjurat casa aceea; căci cu dumnezeiasca poruncă, sfinții îngeri, luînd pe Sfinții Apostoli de la marginile lumii, i-au adus pe nori în Ierusalim, și i-au pus la Sion înaintea ușilor casei Preasfintei Născătoare de Dumnezeu.
Văzîndu-se unul pe altul, se bucurau și se întrebau care este pricina pentru care i-a adunat Domnul. Ieșind la ei Sfîntul Ioan Cuvîntătorul de Dumnezeu, i-a sărutat cu bucurie și cu lacrimi, spunîndu-le că s-a apropiat vremea ducerii de la cele pămîntești a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Atunci au înțeles Sfinții Apostoli că pentru aceea i-a adunat Domnul din toată lumea, ca să fie de față la fericitul sfîrșit al Preacuratei Maicii Lui, și ca să-i îngroape cu cinste sfîntul ei trup; deci, s-au umplut de multă jale pentru moartea ei. Intrînd în casă, au văzut pe Maica lui Dumnezeu șezînd pe pat, plină de duhovnicească veselie. Închinîndu-se, i-au zis: "Binecuvîntată ești Tu de Domnul, cel ce a făcut cerul și pămîntul!" Iar Preacurata a zis către ei: "Pace vouă, fraților aleși de Domnul!" Și i-a întrebat: "Cum ați venit aici?" Iar ei au spus că fiecare din ei, prin Duhul puterii lui Dumnezeu, din părțile unde propovăduiau, au fost răpiți de nori și aduși.
Atunci Preasfînta Fecioară a preamărit pe Dumnezeu că i-a împlinit dorința inimii sale, ascultîndu-i rugăciunea; pentru că dorea ca la sfîrșitul ei să vadă pe Sfinții Apostoli. Și a zis către ei: "Domnul v-a adus pe voi aici spre mîngîierea sufletului meu, care se va despărți de trup, precum cere datoria firii omenești. Acum s-a apropiat vremea cea hotărîtă de Ziditorul meu!" Iar ei au zis către dînsa cu jale: "Stăpînă, văzîndu-te pe tine petrecînd în lume, ne mîngîiem ca de Însuși Stăpînul și Învățătorul nostru, iar acum vom suferi jalea și întristarea inimilor noastre, lipsindu-ne de petre-cerea ta pe pămînt împreună cu noi. Dar, de vreme ce cu voința Celui născut din tine, te muți la cele mai presus de lume, de aceea ne bucurăm de sfatul lui Dumnezeu cel rînduit pentru tine; însă pătimim durere pentru sărăcirea noastră, că de acum nu te vom mai vedea aici pe tine, Maica și mîngîietoarea noastră!"
Grăind Sfinții Apostoli acestea, se udau cu lacrimi. Atunci ea a zis către ei: "O, prieteni și ucenici ai lui Hristos, nu plîngeți! Nu amestecați bucuria mea cu întristarea voastră, ci bucurați-vă împreună cu mine, că mă duc la Fiul și Dumnezeul meu; iar voi să îngropați trupul meu, cum îl voi înfrumuseța pe pat, ducîndu-l în Ghetsimani. După aceea să vă întoarceți iar la slujba cuvîntului care vă este înainte; iar pe mine, după ducerea mea de la voi, de va voi Dumnezeu, puteți să mă vedeți!" Astfel vorbind dumnezeiasca Maică cu Sfinții Apostoli, a sosit și dumnezeiescul Apostol Pavel, vasul cel ales, care, căzînd la picioarele Maicii lui Dumnezeu, i s-a închinat și, deschizîndu-și gura, a fericit-o, zicînd: "Bucură-te, Maica vieții și luminarea propovăduirii mele, cu toate că nu m-am îndulcit cu vederea feței lui Hristos, Domnul meu, mai înainte de înălțarea Lui la cer; însă, văzîndu-te acum pe tine, cred că-L văd pe Dînsul".
Cu Sfîntul Pavel erau și următorii lui, Dionisie Areopagitul, Ierotei cel minunat și Timotei, asemenea și ceilalți apostoli din cei 70, aducîndu-i Sfîntul Duh pe toți, ca toți să se învrednicească de binecuvîntarea Preasfintei Fecioare Maria și să se rînduiască îngroparea cea cuviincioasă a Maicii Domnului. Deci, ea pe fiecare îl chema la sine pe nume și-i binecuvînta și le fericea credința și ostenelile lor cele suferite întru buna-vestire a lui Hristos, dorin-du-le fiecăruia fericirea veșnică, pentru starea împreună a toată lumea, și făcea rugăciuni către Dumnezeu pentru viață cu pace.
Sosind ziua a cincisprezecea a lunii August, și venind acel ceas așteptat și binecuvîntat, care era ales pentru mutarea Prea-sfintei Născătoare de Dumnezeu, ea voia să se săvîrșească. Deci, fiind multe lumînări aprinse și făcîndu-se de Sfinții Apostoli doxologia lui Dumnezeu, preanevinovata Fecioară zăcea cu cinste pe patul cel împodobit, care se pregătise către fericita plecare, așteptînd venirea la dînsa a Fiului și Domnului ei Cel preadorit. Apoi, deodată a strălucit în casă o lumină a dumnezeieștii slave. De acea strălucire lumînările s-au întunecat, și, la cîți s-a descoperit vedenia aceea, s-au spăimîntat toți; iar acoperămîntul casei se vedea deschis, și slava Domnului venea din cer. Atunci, iată, Hristos, Împăratul slavei, cu arhanghelii și cu îngerii, cu toate cereștile puteri, și cu sufletele drepților și sfinților strămoși și prooroci, au vestit Preasfintei Fecioare Maria mai-nainte, că Hristos se apropia către Preacurata lui Maică. Ea, văzînd venirea de față a Fiului Său, a strigat cu bucurie cuvintele obișnuitei sale cîntări, grăind: Mărește suflete al meu pe Domnul și s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu, Mîntuitorul meu, că a căutat spre smerenia roabei sale...
Apoi s-a ridicat de pe pat, sîrguindu-se întru întîmpinarea Lui, și s-a închinat Domnului ei; iar Iisus Hristos, apropiindu-se, privea spre dînsa cu preaiubiții Săi ochi, și-i zicea: "Vino cea de aproape a Mea, vino, porumbița Mea, vino, mărgăritarul Meu cel scump, și intră în vistieriile vieții celei veșnice!" Iar ea, închinîn-du-se, a zis: "Bine este cuvîntat numele slavei Domnului Dumnezeului meu, Cel ce ai voit a mă alege pe mine, Împărate al slavei, întru Împărăția Ta cea fără de sfîrșit! Tu știi, Doamne, că din toată inima Te-am iubit pe Tine și am păzit vistieria cea încredințată mie de către Tine, iar acum primește în pace sufletul meu, și mă acoperă pe mine, ca nici o strîmbătate satanicească să nu mă întîmpine pe mine!"
Atunci Domnul, mîngîind-o pe ea cu cuvinte preadulci, îi zicea să nu se teamă de puterile satanei, care sînt călcate de picioarele ei, ci să treacă cu îndrăzneală de la pămînt spre cele cerești; pentru aceea o chema cu dragoste. Iar ea cu bucurie a răspuns: Gata este inima mea, Dumnezeule, gata este inima mea. Și iarăși a zis cuvîntul ei cel vechi: Fie mie acum după cuvîntul tău! Deci, s-a culcat pe pat și, veselindu-se negrăit pentru vederea prealuminatei fețe a Domnului și a Fiului său Cel preaiubit, din dragostea cea preadulce către Dînsul și din bucurie duhovnicească, preasfîntul său suflet l-a dat în mîinile Fiului său. Însă nici o durere trupească n-a avut, ci a adormit ca într-un somn dulce. Deci, Acela pe Care ea L-a zămislit fără de stricăciune și L-a născut fără de durere, a luat din trup fără durere preacinstitul ei suflet și trupului ei cel preacinstit nu i-a dat să vadă stricăciunea. Atunci îndată s-a început acea bucurie și acea dulce cîntare îngerească, întru care se auzeau aceste cuvinte, repetîndu-se adeseori de îngeri, adică cuvintele închinării lui Gavriil: Bucură-te, cea plină de dar, Domnul este cu tine, binecuvîntată ești tu între femei!
Astfel a fost petrecut sfîntul ei suflet de mîinile Domnului la toate cereștile rînduieli cu bucurie. Și o petreceau pe ea și ochii apostolilor, care se învredniciseră a privi la acea preaslăvită vedenie, precum altădată pe Domnul, Care se înălța din Muntele Eleonului, L-au petrecut cu ochii și erau înspăimîntați ca niște uimiți. Apoi, venindu-și întru sine, s-au închinat Domnului Celui ce a înălțat la cer sufletul Maicii Sale. Ei cu lacrimi au înconjurat patul, și au văzut preasfînta față a Sfintei Maria strălucind ca soarele, și bunămirosire străină ieșea din curatul ei trup, care covîrșea toate aromatele pămîntești, și pe care limba omenească nu poate a le spune. Apoi cu toții au sărutat cu frică și cu cucernicie acel trup curat, cinstindu-l cu evlavie; deci, s-au sfințit din atingerea lui, simțind în inimile lor preamultă bucurie duhovnicească, din darul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Astfel se dădeau tămăduiri bolnavilor, ochii orbilor se luminau, auzul surzilor se vindeca, picioarele șchiopilor se întăreau, duhurile cele necurate se izgoneau, și se tămăduiau toate bolile. Toate acestea se făceau numai cu singură atingere de patul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu.
Acestea toate făcîndu-se așa, s-a început petrecerea primi-torului de Dumnezeu trup al Mariei. Sfîntul Petru era la început cu Sfîntul Pavel, iar Sfîntul Iacov, ruda Domnului, și cu ceilalți mari Sfinți Apostoli, au ridicat pe umeri patul. Sfîntul Ioan ducea înaintea patului acea stîlpare strălucitoare de lumină. Apoi venea toată adunarea de sfinți și mulțimea poporului, cu lumînări și cu cădiri împrejur, înainte mergînd și urmînd și cîntîndu-se cîntarea cea de moarte. Sfîntul Petru începea, iar ceilalți după dînsul cîntau cu un glas psalmul lui David: Întru ieșirea lui Israel din Egipt..., și la fiecare stih se adăuga Aliluia. Asemenea cîntau și alți psalmi de prăznuire, de mulțumire și de laude precum lucra Duhul Sfînt în gurile celor ce cîntau. Acel trup primitor de Dumnezeu al Preacuratei Fecioare a fost dus cu slăvită petrecere, de la Sion, prin cetatea Ierusalimului, la satul Ghetsimani. Deasupra patului și deasupra celor ce-l petreceau, s-a făcut un cerc de nori mare și luminos în chip de cunună, care strălucea cu neobișnuită rază; iar prin nori se auzeau dulci cîntări îngerești de uimire, care umpleau văzduhul și totul se lucra pe pămînt în auzul poporului.
Acel cerc de nori în chip de cunună mergea cu cîntarea îngerească prin văzduh deasupra trupului Maicii lui Dumnezeu, care se petrecea pînă la mormînt. La o petrecere de bucurie ca aceasta, care a o spune după vrednicie nici un cuvînt nu este îndestulat, s-a întîmplat un lucru potrivnic: poporul Ierusalimului foarte numeros al evreilor necredincioși, auzind acea străină cîn-tare și văzînd acea preaslăvită petrecere a trupului celui primitor de Dumnezeu, a ieșit din case și urma prin cetate, mirîndu-se de atîta slavă și cinste care se făcea trupului Maicii lui Hristos. Deci, înștiințîndu-se de aceasta arhiereii și cărturarii, s-au umplut de zavistie și de mînie și au trimis slujitori și ostași și au îndemnat pe mulți din popor ca, alergînd cu arme, să gonească pe cei ce petreceau trupul Sfintei Maria, și pe ucenicii lui Iisus să-i rănească, iar trupul să-l ardă cu foc. Deci, cînd cei îndemnați spre fapta cea rea alergau cu mînie înarmați ca la război și aproape erau să-i ajungă, atunci îndată acel nor din văzduh, plecîndu-se la pămînt, a înconjurat ca un zid soborul Sfinților Apostoli, asemenea și pe toți care erau cu dînșii, încît numai cîntarea se auzea, iar ei singuri erau nevăzuți de cei ce veneau cu scop rău. Atunci sfinții îngeri, zburînd nevăzut deasupra preacuratului trup și deasupra cetei credincioșilor, au lovit cu orbire pe acei făcători de rău și au sfărîmat capetele multora de zidurile cetății; iar alții, neștiind pe unde să meargă, pipăiau zidurile și căutau povățuitori.
Atunci s-a întîmplat unuia din numărul preoților din legea veche, anume Atonie, de a ieșit la drum. Acela, după ce norul s-a ridicat la înălțime după dumnezeiasca rînduială și pentru o mai mare minune, a văzut pe Sfinții Apostoli și mulțimea credincioșilor cu lumînări și cu cîntări de psalmi, înconjurînd patul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, și, umplîndu-se de zavistie, a înnoit în sine vechea răutate asupra Domnului nostru Iisus Hristos, și a zis: "Acesta este trupul care a născut pe înșelătorul acela, care a stricat legea părinților noștri! Vezi ce fel de cinste are? Și, fiind tare cu trupul, de mare mînie, s-a repezit cu sălbăticie și a alergat spre pat, voind să răstoarne la pămînt preacuratul trup al Preasfintei Fecioare Maria. Dar, cînd mîinile lui cele îndrăznețe s-au atins de pat, îndată au fost tăiate de sabia cea nematerialnică a izbîndirii lui Dumnezeu de îngerul cel nevăzut, și au rămas lipite de pat; iar Atonie a căzut, răcnind și văitîndu-se cu amar.
Dar, cunoscîndu-și greșeala, se căia și striga către apostoli: "Miluiți-mă pe mine, robii lui Hristos!" Sfîntul Apostol Petru, poruncind să stea cu patul ce se purta, a zis lui Atonie: "Iată, ai luat ceea ce ai căutat; deci, cunoaște că Dumnezeul izbîndirilor este Domnul; dar a te tămădui de răni noi nu putem, decît numai Domnul nostru, spre care voi v-ați sculat cu nedreptate, l-ați prins și l-ați ucis. Acum nici El nu va voi să-ți dea tămăduire, dacă nu vei crede într-Însul mai întîi cu toată inima și de nu vei mărturisi cu gura că Iisus este adevăratul Mesia, Fiul lui Dumnezeu". Atonie a strigat: "Cred că El este Mîntuitorul lumii Hristos, cel vestit de prooroci mai-nainte! Noi și mai-nainte l-am știut că El este Fiul lui Dumnezeu, dar din zavistie, întunecîndu-ne cu răutate, n-am voit să mărturisim măririle lui Dumnezeu, și i-am rînduit cu nedreptate moarte. Dar El, cu puterea dumnezeirii înviind a treia zi, ne-a umplut de rușine pe noi, toți urîtorii lui, pentru că ne sîrguiam să ascundem Învierea Lui, dînd multă plată străjerilor; dar n-am putut, fiindcă slava Lui a străbătut pretutindeni.
Atonie mărturisind acestea și căindu-se de greșeala ce a făcut cu îndrăzneală, Sfinții Apostoli s-au bucurat împreună cu toți credincioșii, precum și îngerii se bucură de păcătosul care se pocăiește. Apoi Petru a poruncit lui Atonie ca să lipească cu credință rănile mîinilor tăiate de mîinile care erau atîrnate de pat și să cheme numele Preasfintei Fecioare Născătoare de Dumnezeu cu credință. Făcînd Atonie aceasta, îndată mîinile cele tăiate s-au lipit la locurile lor și s-au făcut sănătoase desăvîrșit, rămînînd pe dînsele numai semnul tăierii ca o ață roșie, care înconjura carnea de la încheieturi. Atonie, căzînd înaintea patului, s-a închinat lui Hristos Dumnezeu, Cel născut din Preacurata Fecioară, și a fericit-o cu multe laude pe aceea care L-a născut, aducînd pentru dînsa proorocești mărturii din Scriptură, precum și pentru Hristos singur, încît toți se mirau foarte mult de vorbele acelea și de acea slăvită tămăduire a mîinilor lui Atonie, și pentru cuvintele lui cele înțelepte, grăite spre slava lui Hristos Dumnezeu și spre lauda Preasfintei Născătoare de Dumnezeu.
Atonie, intrînd în rînd cu Sfinții Apostoli, a urmat patului care se ducea la Ghetsimani. Asemenea și cei ce erau orbiți și cîți și-au cunoscut greșeala alergau cu pocăință, fiind duși de povă-țuitori la Născătoarea de Dumnezeu, și se atingeau cu credință de cinstitul pat; atunci îndată cîștigau vederea ochilor lor trupești și sufletești, că milostiva Maică a tuturor, Preasfînta Stăpînă de obște, precum în nașterea sa a făcut bucurie la toată lumea, tot așa și în adormirea sa n-a voit să mîhnească pe nimeni, ci pe toți, deși o vrăjmășeau pe ea, i-a mîngîiat cu milostivire, cu darul și cu bunătatea sa, fiind Maica cea bună a bunului Împărat.
Sfinții Apostoli cu toată mulțimea credincioșilor, ajungînd la satul Ghetsimani, cînd au pus lîngă mormînt patul cu preasfîntul trup, atunci s-a ridicat iar strigare de plîngere în popor, tînguin-du-se toți pentru sărăcia lor și pentru lipsirea unei bunătăți ca aceasta. Ei, căzînd la trupul preasfintei Născătoare de Dumnezeu, îl cuprinseră, îl udau cu lacrimi și îi dădeau sărutarea cea mai de pe urmă; deci, abia spre seară l-au pus în mormînt și, punînd o piatră mare deasupra, nu se depărtau de la mormînt, fiind ținuți de dragostea către Maica lui Dumnezeu. Sfinții Apostoli au zăbovit în satul acela trei zile, petrecînd lîngă mormîntul Preacuratei Fecioare, săvîrșind ziua și noaptea cîntări de psalmi.
În toată vremea aceea de trei zile, se auzeau în văzduh preadulci glasuri de oști cerești cîntînd și lăudînd pe Dumnezeu și fericind pe Maica lui Dumnezeu. Dar s-a întîmplat, după dumnezeiasca rînduială, ca Sfîntul Toma, unul din apostoli, să nu se afle la preaslăvita îngropare a trupului cel de Dumnezeu primitor al Preacuratei Fecioare, ci el a sosit a treia zi la Ghetsimani. El se mîhnea și se întrista foarte mult, că nu s-a învrednicit de binecu-vîntarea și de sărutarea cea mai de pe urmă a Preasfintei Fecioare Maria, precum s-au învrednicit ceilalți Sfinți Apostoli. Nici s-a învrednicit să vadă dumnezeiasca slavă, tainele lui Dumnezeu cele minunate, lucrările cele de la adormirea ei și petrecerea trupului care a fost, și pe care ceilalți s-au învrednicit a o vedea, deci, plîngea mult de aceasta. Pentru aceea Sfinților Apostoli le era jale de dînsul și s-au sfătuit ca să deschidă mormîntul, ca măcar astfel să vadă trupul Preacuratei Stăpîne Născătoare de Dumnezeu și, închinîndu-se aceluia și sărutîndu-l, să primească răcorire de jalea sa și mîngîiere de mîhnirea sa.
Dar, cînd au prăvălit piatra și au deschis mormîntul, îndată s-au spăimîntat, pentru că au văzut mormîntul deșert, nefiind în el nimic altceva decît numai cele de îngropare, și din care ieșea mare mirosire de bună mireasmă. Sfinții stăteau și se minunau și nu pricepeau ce este aceasta! Deci, sărutînd cu lacrimi și cu cucerni-cie acea pînză cinstită și curată ce rămăsese în mormînt, s-au rugat împreună Domnului ca să li se descopere unde se află cinstitul trup al Maicii Domnului. Spre seară, apostolii au șezut să-și întărească puțin trupurile cu hrană. Iar obiceiul mesei apostolești era într-acest chip: între dînșii lăsau un loc gol, cu o pernă pe dînsul, iar pe pernă, o bucată de pîine, locul acela era în cinstea Mîntui-torului Hristos.
După masă, sculîndu-se și făcînd mulțumire, au luat acea bucată de pîine ce era menită Domnului, și au ridicat-o, slăvind numele cel mare al Preasfintei Treimi, și sfîrșeau cu această rugăciune: "Doamne, Iisuse Hristoase, ajută-ne nouă!" Apoi mîncau bucata aceea de pîine ca o binecuvîntare a Domnului. Astfel făceau Sfinții Apostoli, nu numai cînd erau împreună, ci și fiecare făcea așa unde se întîmpla. Atunci ei adunîndu-se în Ghetsimani și mîncînd împreună, mintea și vorba nu le era de altceva, decît numai pentru aceasta, că n-au găsit în mormînt preasfîntul trup al Născătoarei de Dumnezeu.
După sfîrșitul mesei, sculîndu-se și începînd, după obicei, să ridice bucata de pîine pusă în partea Domnului și să slăvească pe Preasfînta Treime, îndată s-a auzit un glas de cîntare îngerească. Ei, ridicîndu-și ochii, au văzut vie în văzduh pe Preacurata Fecioară Maica Domnului nostru, stînd cu mulțime de îngeri și strălucind cu negrăită slavă, și a zis către dînșii: "Bucurați-vă, căci eu sînt cu voi în toate zilele!" Atunci ei, umplîndu-se de bucurie, în loc de "Doamne, Iisuse Hristoase", au strigat: "Preasfîntă Născătoare de Dumnezeu, ajută-ne nouă!" De atunci Sfinții Apostoli s-au încredințat despre aceasta și toată Biserica a crezut astfel, că Preacurata Născătoare de Dumnezeu a fost înviată a treia zi de Fiul și Dumnezeul său, și a fost luată cu trupul la ceruri.
Deci, întorcîndu-se ei iarăși la mormînt, au luat pînza cea curată, care rămăsese spre mîngîierea celor scîrbiți și spre mărturia cea adevărată a sculării din mormînt a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Aceasta s-a făcut, pentru că nu se cădea cortului vieții să fie ținut de moarte și să rămînă cu cealaltă făptură în stricăciunea pămîntului, ea care a născut din nestricatul său trup pe Ziditorul făpturii. Și s-a mai vădit prin această minunată înălțare, că Dătătorul legii este împlinitorul legii celei date de El, ca fiii să cinstească pe părinții lor. Deci, ei au cinstit pe Maica Sa cea fără de prihană ca pe Sine; căci precum Hristos singur a înviat cu slavă a treia zi, tot așa a luat-o și pe ea la Sine în cele cerești. Despre aceasta zicea mai înainte și dumnezeiescul David: Scoală-Te, Doamne, în odihna Ta, Tu și chivotul sfințirii Tale. Astfel s-au împlinit prooroceștile cuvinte ale lui David, în învierea Domnului și a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu; căci, precum a fost mormîntul Fiului său tăiat în piatră, tot așa a fost și mormîn-tul Maicii lui Dumnezeu, care se vede deșert și închinat de credincioși pînă acum.
Așa a binevoit dumnezeiasca rînduială, ca Sfîntul Toma să nu fie la Adormirea Preacuratei Maicii Domnului, ca pentru dînsul să se deschidă mormîntul și să se încredințeze Biserica despre învierea Preasfintei Născătoare, căci și mai-nainte, despre învierea lui Hristos, s-a încredințat tot prin necredința lui Toma. Astfel a fost adormirea Preacuratei și Preabinecuvîntatei Născătoare de Dumnezeu. Astfel a fost îngroparea trupului ei cel fără de prihană. Astfel a fost încredințarea despre slăvită învierea ei din mormînt și despre luarea trupului la ceruri. Sfinții Apostoli, după săvîrșirea tuturor acelor minuni și taine ale lui Dumnezeu, s-au întors iarăși purtați de nori, fiecare în partea sa, unde propovăduiau cuvîntul.
Despre felul petrecerii Preasfintei Fecioare Născătoare de Dumnezeu pe pămînt, a scris Sfîntul Ambrozie, zicînd: "Era Fecioară nu numai cu trupul, dar și cu duhul, smerită în inimă, înțelepțită în cuvinte, negrabnică la grăire, totdeauna la citire, trează în osteneli, prea înțeleaptă în vorbire, vorbind precum cu Dumnezeu, iar nu precum cu oamenii. Pe nimeni nu asuprea, ci tuturor le dorea bunătăți; nu s-a îngrețoșat niciodată de vreun om sărac, nici a rîs de cineva, ci pe toate cele ce le vedea, le fericea. Nimic nu era în gura ei, ceva într-acest fel, care să nu fie dar vărsat; era în toate lucrurile cele feciorești, iar vederea ei era chip al desăvîrșirii celei dinlăuntru, era model de milostivire și de bunătate". Apoi ce fel era cu obiceiul ei cel preasfînt și cu chipul cel trupesc, aceasta se află astfel scris la Epifanie și la Nichifor: "Ea era în tot lucrul cinstită și statornică. Grăind, foarte puțin și numai ce era de trebuință. Lesnicioasă spre a asculta, grăitoare de bine, dînd fiecăruia cinstire; era măsurată la sfat, obișnuia totdeauna a vorbei cuviincios către fiecare om, fără de rîs și fără de tulburare, dar mai ales fără de mînie.
Vederea feței ei era ca vederea grăuntelui de grîu; părul, galben; ochii, ascuțiți la vedere; iar luminile erau asemenea cu măslina. Sprîncenele ei erau negre și plecate; nasul, potrivit; buzele, ca floarea trandafirului, pline de cuvinte dulci. Fața, nici rotundă, nici scurtă, ci puțin lungăreață. Mîinile și degetele, lungi. În scurt, era împărtășită de toată măreția; smerită, neprefăcîndu-și fața deloc, și nici o moliciune nu avea cu sine, ci totdeauna umilință aleasă. Hainele care le purta erau proaste, precum le arăta și sfîntul acoperămînt al preasfîntului ei cap. Și ca să spun pe scurt: în toate lucrurile ei era de față mult dar dumnezeiesc. Iar acum, sălășluindu-se în cele cerești și stînd de-a dreapta Scaunului lui Dumnezeu, în ce fel este, să spună gurile îngerilor și a arhanghelilor, cum și duhurile și sufletele drepților, care stau înaintea ei. Deci, precum de vederea feței lui Dumnezeu, tot așa și de vederea feței Preacuratei Născătoare de Dumnezeu săturîndu-se, aceștia să grăiască pentru ea după vrednicie. Iar noi slăvim pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfîntul Duh, pe un Dumnezeu în Treime, să ne închinăm ei cu osîrdie, ca una ce este slăvită și fericită de toate neamurile în veci. Amin".
Pentru toată viața din început a Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, s-a scris cîte o parte în celelalte praznice ale ei; la zămislire, la naștere, la intrarea în Biserică, la Buna Vestire, la Nașterea lui Hristos și la Întîmpinare. Aici, după descrierea despre adormirea ei cea fără de moarte, spre împlinirea istoriei celei despre ea, se adaugă și aceasta: Cum și unde a petrecut Stăpîna noastră după Înălțarea lui Hristos?
Sfîntul Evanghelist Luca scrie în Faptele Apostolilor, că, Domnul înălțîndu-Se la ceruri, ucenicii Lui s-au întors de la Muntele Eleonului la Ierusalim, și s-au suit în foișorul unde a fost Cina cea de Taină a lui Hristos. Și toți așteptau cu un suflet în rugăciuni și în cereri, cu femeile și cu Maria, Maica lui Hristos, pe care, după ducerea Domnului de la dînșii, o aveau ca pe o mîngîiere și răcorire în mîhniri, întărire și învățătoare în credință. Pentru că aceasta, toate cuvintele care le spunea și toate faptele cele minunate, începînd de la Buna Vestire cu zămislirea cea fără de sămînță și nașterea cea fără de stricăciune a lui Hristos, cele ce se făceau în pruncia și în viața Lui mai înainte de botezul lui Ioan, toate acestea le spunea iubiților ucenici ai Fiului Său. Și, ca una ce avea de la Duhul Sfînt mai multă descoperire pentru dumnezeirea Lui și din vederea lucrurilor lui Hristos, îi încredința pe dînșii prin spunerea cu de-amănuntul de toate faptele ce s-au făcut cu dumnezeiasca putere, mai înainte pînă ce s-a arătat lumii, și cu acelea îi întărea în credința cea fără de îndoială.
Toți se rugau în foișorul acela, așteptînd venirea Duhului Sfînt, pe Care a făgăduit Domnul că-L va trimite lor Tatăl, și se pregăteau înainte de primirea darurilor lui Hristos. După cele zece zile de la Înălțarea Domnului, cînd s-a făcut pogorîrea Sfîntului Duh în chip de limbi de foc peste Sfinții Apostoli, la început Sfîntul Duh a stat peste Sfînta Fecioară Maria, în care și mai înainte își avea locuință plăcută și iubită, și totdeauna petrecea nedepărtată. În vremea aceea a primit binecuvîntata Fecioară pe Duhul Sfînt, mai mult decît pe toți apostolii; căci, pe cît vasul se face mai mare, pe atît mai multă apă încape în sine. Deoarece Preacurata Fecioară era vas al Sfîntului Duh mai mare decît toți, pentru că este mai înaltă decît apostolii și decît ceilalți sfinți, precum îi cîntă Biserica, zicînd: "Cu adevărat ești mai presus decît toți, Fecioară Curată!" Tot astfel darul Duhului Sfînt a încăput în sine mai mult decît în toți.
Petrecerea Preacuratei Fecioare era în casa Sfîntului Ioan Cuvîntătorul de Dumnezeu, care era în cetatea Ierusalimului. Ea a rămas la el din ceasul acela, cînd a zis Domnul pe cruce: Femeie, iată Fiul Tău! Iar ucenicului: Iată Maica ta! Deci, ucenicul a luat-o întru ale sale și slujea ei ca maicii sale. Sfinții Apostoli, după primirea Sfîntului Duh, nu s-au risipit îndată prin lume, ci au petrecut mult în Ierusalim, precum este arătat în Faptele Apostolilor. Acolo se scrie că, după uciderea Sfîntului Mucenic Ștefan, era mare prigonire asupra Bisericii Ierusalimului. Toți cei mai mici, apostolii și ceilalți credincioși, s-au risipit prin toate părțile Iudeei și ale Samariei, afară de apostolii cei mari; căci ei, deși unii din ei se duceau într-alte părți, precum s-au dus în Samaria, Petru și Ioan, acoperindu-se cu rînduiala lui Dumnezeu, se țineau pe lîngă Ierusalim, pînă la vreo zece ani de la înălțarea Domnului, adică pînă la acea vreme, în care împăratul Irod și-a pus mîinile ca să facă rău unora din Biserică. Petru singur a tămăduit în Lida pe Enea, slăbănog de opt ani, și în Iope a înviat pe Tavita cea moartă.
În Chesaria a botezat pe Cornelie sutașul și în Antiohia a întemeiat mai întîi scaunul arhieriei sale. Iacov, fratele lui Ioan, s-a dus în Spania, însă iar s-a întors în Ierusalim, ca să slujească mai întîi la mîntuirea semințiilor lui Israel și să întărească Biserica cea dintîi în Ierusalim, care este maica tuturor Bisericilor, precum cîntă Cuviosul Damaschin, zicînd: "Tu ai luat întîi iertarea păca-telor". Pe de altă parte Iacob dorea să vadă adeseori pe Preacurata Fecioară, Maica Domnului, și să audă de la dînsa cuvinte dumnezeiești. El o avea pe ea ca pe o moștenitoare a lui Hristos, Dumnezeul nostru, și, privind la cinstita și sfînta ei față, ca la fața lui Hristos și ascultînd cuvintele ei cele dulci, se umplea de negrăită bucurie duhovnicească. Deci uitau toate amărăciunile și primejdiile, iar inima lor se îndulcea din limba cea curgătoare de miere a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Pentru aceea, mulți din cei luminați de prin laturile cele depărtate alergau la Ierusalim să vadă pe Maica lui Hristos Dumnezeu și să-i asculte vorbirea ei cea sfîntă. Căci, precum Mîntuitorul Hristos umplea cu slavă toate marginile pămîntului, tot așa și Maica Lui cea fără prihană, pe toți îi atrăgea la vederea Ei, precum este arătat în scrisoarea Sfîntului Ignatie purtătorul de Dumnezeu, pe care a scris-o în Antiohia, către Sfîntul Ioan Cuvîntătorul de Dumnezeu:
"Sînt multe femei la noi care doresc să vadă pe Maica lui Hristos și se sîrguiesc în toate zilele, că doar ar putea să călăto-rească la voi, ca s-o cerceteze pe ea, și să se atingă de pieptul ei, cel ce a hrănit cu lapte pe Hristos, și să se înștiințeze de la dînsa pentru oarecare taine. Aceasta, pentru că slava ei a străbătut pînă la noi, că ea, fiind Fecioară, este Maica lui Dumnezeu plină de toate darurile și de toate bunătățile. Se mai spune de dînsa, că în prigoniri și în primejdii este veselă, în sărăcie și în neajunsuri nu se mîhnește, spre cei ce îi fac rău nu se mînie, ci le face mai mult bine, blîndă în lucrurile cele de bună întîmplare, milostivă spre cei săraci, cărora le ajută pe cît poate, iar celor ce sînt vrăjmași ai credinței noastre, li se împotrivește foarte mult. Iar dreptei noastre credințe și bunei cucernicii este învățătoare, asemenea și tuturor credincioșilor povățuitoare spre lucrul cel bun. Pe cei smeriți îi iubește mai mult și singură este smerită către toți; astfel că toți cei ce au văzut-o, o laudă. Cît de răbdătoare este cînd învățătorii și fariseii rîd de dînsa. Niște oameni vrednici de credință ne-au spus că în Maria, Maica lui Iisus, firea omenească, pentru sfințirea ei cea multă, se vede că este asemenea cu firea îngerească. Lucrurile acestea care se aud, au deșteptat în noi nemăsurata dorință, că doar am putea să vedem pe acea minune cerească și să admirăm pe această preasfîntă".
Într-altă scrisoare, Sfîntul Ignatie purtătorul de Dumnezeu scrie către Sfîntul Ioan Cuvîntătorul de Dumnezeu: "Eu, dacă îmi va fi cu putință, voi veni la tine, ca să văd pe credincioșii sfinți care s-au adunat acolo; dar mai ales să văd pe Maica lui Hristos, de care grăiesc că la toți este minunată, cinstită și iubită și toți doresc să o vadă. Cine n-ar fi dorit s-o vadă pe Sfînta Fecioară și să vorbească cu aceea, care a născut pe Dumnezeul Cel adevărat?" Din aceste scrisori se poate înțelege cît de multă dorință aveau sfinții, ca să vadă pe acea însuflețită sfințenie a lui Dumnezeu, pe Preacurata Fecioară Maria. Iar cei ce s-au învrednicit a o vedea, spuneau tuturor că sînt fericiți; căci cu adevărat, erau fericiți ochii care o vedeau pe ea după Hristos Mîntuitorul, și fericite erau urechile care se învredniceau să audă cuvintele ei cele grăitoare de Dumnezeu și făcătoare de viață. O, cît de multă mîngîiere și dar luau unii ca aceia!
Pentru aceasta a lăsat Domnul nostru pe Preacurata Maica Sa, ca să fie pe pămînt între cei vii, ca, prin a ei stare de față, cu sfatul, cu învățăturile și cu rugăciunile cele calde către Fiul lui Dumnezeu, Biserica creștină să se înmulțească, să se întărească, și să primească îndrăznire, ca să stea pentru Domnul său pînă la sînge. Fecioara Maria pe toți îi întărea prin mîngîierea Duhului Sfînt și pentru toți se ruga. Cînd Sfinții Apostoli au fost închiși în temniță, ea a adus lui Dumnezeu rugăciune umilită pentru dînșii și a fost trimis îngerul Domnului la ei, de le-a deschis noaptea ușile temniței și i-au scos. Cînd a fost dus la moarte Sfîntul Întîiul Mucenic și Arhidiacon Ștefan, ea îl urma de departe. Fiind el ucis cu pietre în Valea lui Iosafat, lîngă pîrîul Chedrilor, ea, cu Sfîntul Ioan Cuvîntătorul de Dumnezeu, stătea pe un deal, privind de departe la sfîrșitul lui. Deci, se ruga Domnului cu dinadinsul pentru dînsul ca să-l întărească în pătimire și să primească sufletul lui în mîinile Sale. Cînd Sfîntul Apostol Pavel, înainte de creș-tinarea lui, făcea rău Bisericii și o prigonea, ea a vărsat atîtea rugăciuni calde către Dumnezeu, încît l-a făcut din lup răpitor, mielușel blînd; din vrăjmaș, apostol; și din prigonitor, ucenic și învățător a toată lumea.
Dar ce fel de faceri de bine n-a avut Biserica cea dintîi, ca o fiică mică de la maica sa, adică de la Preacurata Născătoare de Dumnezeu? Ce fel de daruri n-a scos, ca dintr-un izvor de-a puru-rea curgător, pînă ce prin sîrguința aceea, și cu darul hrănindu-se și crescînd, a venit în măsura vîrstei bărbătești! Biserica se întărise atît, încît nici de porțile iadului nu era biruită. Acest lucru chiar și Preasfînta Născătoare de Dumnezeu îl putea vedea și se umplea de bucurie, după ceea ce s-a zis de David: Maică ce se veselește de fii... Deoarece în toate zilele vedea că se înmulțesc fiii Bisericii; căci la începutul propovăduirii lui Petru trei mii de suflete au crezut, apoi cinci mii, și după aceea mulți fără număr. Biserica lui Hristos se înmulțea prin toată lumea, fiindcă cei ce se întorceau în Ierusalim de la propovăduire, spuneau toate Preacuratei Maicii lui Dumnezeu. Ea, auzind, se bucura cu duhul, și dădea laudă Fiului și Dumnezeului ei.
Cînd Irod a ridicat prigonire asupra Bisericii, pe Iacov fratele lui Ioan, care se întoarse atunci din Spania, l-au ucis cu sabia. Apoi l-au prins și pe Petru și l-au închis în temniță, voind să-i facă și lui același lucru. Însă după acea minunată liberare din temniță și din legături a lui Petru prin înger, a fost nevoie ca chiar cei mai mari apostoli să iasă din Ierusalim față de cumplita prigonire din partea evreilor. Ei s-au risipit prin toată lumea, după cum le căzuseră sorții fiecăruia dintr-înșii în ce parte să se ducă. Dar, mai înainte de despărțirea lor, au alcătuit Simbolul mărturisirii credinței, ca toți să propovăduiască pretutindeni într-un singur fel și să sădească sfînta credință în Hristos. Drept aceea, s-a dus fiecare la sorțul său, rămînînd în Ierusalim numai Sfîntul Iacob, rudenia Domnului după trup, care a fost pus de Hristos, cel dintîi episcop în Ierusalim.
Într-acea vreme a ieșit din Ierusalim și Sfîntul Ioan Cuvîntă-torul de Dumnezeu, al cărei fiu era, pentru primejdiile care veneau de la zavistnicii iudei. Ei s-au dat într-o parte, dînd loc mîniei, pînă ce a încetat acea cumplită prigonire și muncire. Dar ca să nu se arate că sînt deșerți, s-au dus în Efes, unde îi căzuse sorțul lui Ioan. Această ducere în Efes a Preacuratei Maicii lui Dumnezeu cu Ioan, se încredințează din aceasta; se află o scrisoare a Sfîntului Ioan apostolul la al treilea sinod a toată lumea, ce s-a ținut în Efes contra lui Nestorie, către clerul din Constantinopol, în care se scrie cuvintele aceste: "Nestorie, născocitorul de eresuri din cetatea Efesului, în care a petrecut odată și Sfîntul Ioan Cuvîn-tătorul de Dumnezeu și Sfînta Fecioară Maria, Născătoarea de Dumnezeu, fiind chemat la judecată de Sfinții Părinți și de episcopii sinodului, singur pe sine despărțindu-se și fiind tulburat de știința cea rea, n-a îndrăznit a veni la dînșii. Drept aceea, după ce a fost chemat de trei ori, Sfîntul Sinod l-a osîndit cu dreaptă judecată, dîndu-l jos din toată cinstea preoțească.
Din cuvintele acestea și din scrisoarea în care se zice că Ioan Cuvîntătorul de Dumnezeu și Sfînta Fecioară Maria au petrecut odată în cetatea Efesului, se poate ști că Maica Domnului s-a dus din Ierusalim cu Cuvîntătorul de Dumnezeu și a petrecut în Efes cîtăva vreme. Dar Preasfînta Fecioară Maria n-a fost numai în Efes, ci și în alte cetăți și țări, cercetînd pe cei luminați din nou. Astfel se povestește că ea a fost și în Antiohia, cercetînd pe Sfîntul Ignatie purtătorul de Dumnezeu, precum i se făgăduise prin scrisoarea sa, zicînd: "Voi veni cu Ioan să te văd pe tine și pe cei ce sînt cu tine!" Se vorbește că a fost și în Cipru, la Sfîntul Lazăr cel înviat a patra zi, care era episcop acolo. Asemenea a fost și la Muntele Athonului, pentru care lucru Ștefan Monahul Sfetago-reanul scrie o istorisire ca aceasta:
După înălțarea la cer a Domnului nostru Iisus Hristos, ucenicii fiind adunați în Sion, cu Maria, Maica lui Iisus, așteptau pe Mîntuitorul, precum le poruncise lor ca să nu se depărteze din Ierusalim, ci să aștepte făgăduința Domnului. Ei au aruncat sorți și unde îi va cădea partea fiecăruia dintr-înșii, acolo să propovă-duiască Evanghelia Domnului. Atunci Preacurata a zis: "Voiesc ca și eu să arunc sorțul meu cu voi, ca să nu fiu fără de parte, și să am partea pe care va voi Dumnezeu să mi-o dea". Ei au aruncat sorțul cu cucernicie și cu frică, după cuvîntul Maicii lui Dumnezeu, și i-a căzut sorții pămîntul Ivirului. Preacurata Născătoare de Dumnezeu, primind cu bucurie acea soartă, voia ca îndată să se ducă în țara Ivirului, după primirea cea în limbi de foc a Sfîntului Duh. Dar îngerul lui Dumnezeu i-a zis: "Să nu te depărtezi acum din Ierusalim, ci să petreci aici pînă la o vreme, iar sorțul care ți-a căzut se va lumina în zilele din urmă și stăpînirea ta va fi acolo; deci, ai să te ostenești, puțin după o vreme, în pămîntul în care va voi Dumnezeu să te pună". Atunci Preacurata a petrecut în Ierusa-lim multă vreme.
Lazăr cel înviat a patra zi era în insula Ciprului, pentru că acolo se hirotonise arhiereu de Apostolul Varnava. El dorea cu multă dragoste să vadă pe Preacurată Maica Domnului nostru, pe care nu o văzuse de demult, dar nu îndrăznea să se ducă la Ierusalim de frica evreilor. Maica lui Dumnezeu, înțelegînd aceasta, a scris o scrisoare către Lazăr, mîngîindu-l și poruncindu-i să trimită o corabie, cu care să vină la dînsul în Cipru, iar el să nu vină la Ierusalim.
Lazăr, citind scrisoarea, s-a bucurat foarte mult și s-a minunat de atît de multă smerenie a ei. Apoi a trimis cu mare grabă la dînsa corabie și scrisoare. Apoi Preasfînta Maria, sculîndu-se, a intrat în corabie cu Sfîntul Ioan, iubitul ucenic al lui Hristos, și cu ceilalți care le urmau lor cu cucernicie, și au început a călători spre Cipru. Deci, ridicîndu-se un vînt potrivnic, a dus corabia tocmai la limanul Muntelui Athos, și aceasta a fost acea puțină osteneală a Preacuratei Născătoarei de Dumnezeu, care i s-a zis ei de către înger. Muntele acela era pretutindeni plin de idoli, căci acolo era o capiște mare și o locuință a lui Apolon și multe alte lucruri drăcești se săvîrșeau în locul acela. Deci, toți elinii aveau pentru acel loc multă cinste, pentru că era foarte ales, deoarece acolo venea toată lumea la închinăciune și fiecare își lua răspunsul la cele ce întreba de la ghicitorii de tot lucrul.
Cînd a sosit acolo Preasfînta Născătoare de Dumnezeu, îndată s-a făcut printre toți idolii o strigare și un țipet întru acest fel: "Pogorîți-vă la limanul lui Climent, și primiți pe Maria, Maica Domnului Iisus!" Aceasta s-a făcut fiindcă diavolii erau siliți de puterea lui Dumnezeu, de aceea au vestit adevărul fără voie, precum a făcut altădată în latura gherghesenilor, cei ce au strigat către Domnul: Ce este nouă și Ție, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici, ca mai înainte de vreme să ne muncești pe noi? Poporul, auzind aceasta, s-a minunat și au alergat cu toții la malul mării, spre limanul care s-a zis mai sus. Deci, văzînd corabia și pe Maica lui Dumnezeu, au luat-o pe ea cu cinste, și la adunarea lor au întrebat-o cum a născut pe Dumnezeu și cu ce fel de nume. Ea, deschizîndu-și dumnezeiasca sa gură, a binevestit poporului cu de-a-mănuntul toate cele despre Hristos și, toți căzînd, s-au închinat lui Dumnezeu Cel ce S-a născut dintr-însa; iar pe aceea care L-a născut, au cinstit-o cu multe laude; deci, crezînd, s-au botezat, căci multe minuni a făcut Maica lui Dumnezeu.
După botez, ea a pus poporului care s-a luminat din nou, povățuitor și învățător, pe unul din următorii săi, care a fost în corabie cu Sfîntul Ioan, și, bucurîndu-se cu duhul, a zis: "Acest loc este dat mie de la Fiul lui Dumnezeu să-mi fie mie întru sorți". Apoi a binecuvîntat poporul și a zis: "Darul lui Dumnezeu să petreacă în locul acesta și la cei ce petrec aici cu credință și cu cucernicie și păzesc poruncile Fiului și Dumnezeului meu; iar bunătățile cele de trebuință spre petrecerea cea de pe pămînt, vor fi lor din destul cu puțină osteneală. Deci, li se va pregăti lor viața cea cerească și nu va lipsi mila Fiului meu din locul acesta, pînă la sfîrșitul veacului; iar eu voi fi folositoare locului acesta și spre Dumnezeu caldă mijlocitoare pentru dînșii!"
Acestea zicîndu-le, iarăși a binecuvîntat poporul și, intrînd în corabie cu Ioan și cu ceilalți următori ai lor, au plecat la Cipru, unde au găsit pe Lazăr în mare mîhnire, de vreme ce Maica lui Dumnezeu n-a ajuns la dînsul mai degrab, temîndu-se să nu i se fi întîmplat ei pe mare vreo împiedicare de valuri și furtună; pentru că nimic nu știa despre dumnezeiasca rînduială ce se făcuse. Deci, venind Maica lui Dumnezeu, îndată i s-a schimbat mîhnirea lui întru bucurie și i-a adus lui daruri, un omofor și niște mînecuțe, pe care singură le-a lucrat într-adins pentru dînsul. Deci, toate cîte se făcuseră în Ierusalim și în Muntele Atonului, i le-a spus lui, și pentru toate au mulțumit lui Dumnezeu. Petrecînd în Cipru multă vreme și Biserica de acolo mîngîind-o și binecuvîntînd-o, iarăși s-au suit în corabie și s-au dus la Ierusalim. Acestea le-a scris monahul Ștefan Atonitul despre străinătatea Născătoarei de Dumnezeu.
Preacurata Fecioară, cercetînd laturile cele mai sus zise, iarăși s-a dus la Ierusalim, unde, petrecînd în casa cea de la Sion a lui Ioan, a fost păzită de dreapta cea atotputernică a lui Dumnezeu de zavistnica și ucigașa de Dumnezeu sinagogă a evreilor, care nu încetau a vrăjmășui împotriva Fiului lui Dumnezeu și împotriva celor ce credeau într-însul. Dar nicidecum n-ar fi putut suferi evreii ca să fie între cei vii Maica lui Hristos, ci cu totul ar fi pierdut-o pe ea, dacă n-ar fi acoperit-o Dumnezeu cu o oarecare deosebită purtare de grijă, astfel ca mîna necredincioșilor să nu se atingă de chivotul lui Dumnezeu cel însuflețit; căci precum pe Fiul ei, Hristos Dumnezeul nostru, în Nazaret, patria Lui, cînd toți care erau în adunare, s-au umplut de mînie și L-au dus în vîrful muntelui ca să-L arunce jos, însă Hristos, trecînd prin mijlocul lor, s-a dus. Astfel că evreii cei mincinoși n-au putut să pună chinuitoarele lor mîini pe Dînsul, nici să se atingă de Cel văzut, fiind împiedicați și opriți de puterea cea nevăzută a lui Dumnezeu, că încă nu venise ceasul Lui. Tot așa a făcut Domnul și pentru Preacurata Maica sa, căci a oprit răutatea cea evreiască scornită de ei și a stricat sfatul lor cel viclean pornit împotriva ei; pentru că de multe ori voiau ei ca să prindă pe Maica Domnului și să o piardă sau să-i facă rău, dar nu puteau.
Deci, Preacurata Fecioară a petrecut în Ierusalim în mijlocul atîtor urîtori și vrăjmași ai săi, ca o oaie în mijlocul lupilor și ca un crin între spini, găsind adesea întru dreptate cuvintele strămo-șului său David: Domnul este luminarea mea și Mîntuitorul meu, de cine mă voi teme? Domnul este scutitorul vieții mele, de cine mă voi înfricoșa? De s-ar rîndui asupra mea tabără, nu se va teme inima mea; de s-ar ridica asupra mea război, spre Dînsul eu nădăjduiesc; de voi merge prin mijlocul umbrei morții, nu mă voi teme de rele, că Tu, Fiule și Dumnezeul meu, ești cu mine...
Apoi a venit la dînsa spre cercetare și închinăciune și Sfîntul Dionisie Areopagitul, cel luminat în Atena de Sfîntul Apostol Pavel, și a petrecut nedepărtat de dînsul trei ani, avînd mare dorință să vadă pe Maica lui Dumnezeu. După trei ani de la luminarea sa, mergînd într-adins cu binecuvîntarea învățătorului său, Apostolul Pavel, și văzînd pe cea dorită, s-a umplut de multă mîngîiere duhovnicească, încît singur despre aceasta o spune în scrisoarea sa către Sfîntul Apostol Pavel, scriind astfel: "Vai, necredincios lucru mi-a fost mie, mărturisesc înaintea lui Dumnezeu, o povățuitorule și începătorul nostru cel preaales! Că afară de Dumnezeul Cel Preaînalt, să fie ceva plin de dumnezeieștile puteri și de darurile cele minunate, nimeni din oameni nu poate, să o ajungă cu mintea pe aceea, pe care am văzut-o și am înțeles-o eu cu ochii, nu numai cei sufletești, ci și cu cei trupești; pentru că am văzut cu ochii pe cea cu chip dumnezeiesc și mai sfîntă decît toate duhurile cerești, pe Maica lui Iisus Hristos, Domnul nostru, pe care mi-a dăruit-o mie a o vedea darul lui Dumnezeu și cinstea vîrfu-rilor apostolilor, asemenea și darul cel nespus al singurei Milostive Fecioare și Preacuratei.
Mărturisesc înaintea lui Dumnezeu cel Atotputernic, iarăși și iarăși, și înaintea darului cel mîntuitor și înaintea Preaslăvitei Cinstitei Fecioare Maria, că, pe cînd era cu Sfîntul Ioan Evanghelistul, petrecînd în trup și strălucind la cer ca un soare, am intrat înaintea feței celei cu chip dumnezeiesc a Preasfintei Fecioare, atît de mare și nemăsurată dumnezeiască rază, nu numai m-a strălucit din afară, dar și înlăuntru mai mult m-a luminat și m-a umplut de atîtea preaminunate și felurite aromate cu bună mirosire, încît nici trupul meu cel neputincios, nici duhul n-a putut suferi unele ca acele semne atît de mari și începături ale fericirii și slavei celei veșnice. Inima mea și duhul meu au slăbit de slavă și de dumnezeieștile daruri.
Mărturisesc cu Dumnezeu, Care a petrecut în preacinstitul și feciorescul pîntece, că, de nu mi-ar fi fost mie dumnezeieștile Tale învățături și legi, în pomenire și în mintea cea luminată, aș fi înțeles-o pe ea că este adevărat Dumnezeu, și aș fi cinstit-o pe ea cu închinăciunea care se cuvine unuia adevăratului Dumnezeu. Căci nici o slavă și cinste mai mare nu poate să fie ajunsă de mintea oamenilor celor preamăriți de Dumnezeu, precum a fost acea fericire pe care am gustat-o eu nevrednicul, învrednicindu-mă în acea vreme și făcîndu-mă atunci foarte fericit. Mulțumesc Celui Preaînalt și Preabunului meu Dumnezeu, dumnezeieștii Fecioare și preasfîntului Apostol Ioan, asemenea și ție, începătorului Bisericii care dănțuiește, celui ce o facere de bine ca aceasta cu milostenie mi-ai arătat mie".
Aceasta este scrisoarea Sfîntului Dionisie, din care este destul a vedea și a înțelege ce fel de dar dumnezeiesc avea preacinstita față a Preacuratei Stăpînei noastre, petrecînd pe pămînt. Deci cei ce o vedeau pe ea în trup, se luminau cu sufletele și se îndulceau cu inimile de multă bucurie duhovnicească. Căci mulți alergau la ea de pretutindeni din cei noi luminați; iar ea, ca o adevărată Maică, pe toți îi primea întocmai cu nefățărnicie și pe toți îi miluia cu darul său. Celor bolnavi le dădea tămăduiri; neputincioșilor, sănătate; celor mîhniți, mîngîiere, și tuturor de obște, întărire în credință; neîndoire în nădejde, îndulcire în dragostea cea dumnezeiască, iar păcătoșilor, îndreptare.
Preacurata Fecioară, viețuind în casa lui Ioan, ieșea adeseori spre a cerceta locurile acelea, pe care preaiubitul său Fiu și Dumnezeu le-a sfințit cu urmele preasfintelor Sale picioare și le-a pecetluit cu vărsarea sîngelui Său. Cerceta și Betleemul, unde S-a născut dintr-însa negrăit, păzindu-i nevătămată fecioria ei. Mai ales înconjura acele locuri unde Domnul nostru a pătimit de voie și le uda cu lacrimile sale, din dragostea cea de maică, plîngînd și zicînd: "Aici a fost bătut preaiubitul meu Fiu! Aici a fost încununat cu cunună de spini! Aici a ieșit purtînd Crucea și aici a fost răstignit!" Apoi, ajungînd la Sfîntul Mormînt și umplîndu-se de negrăită veselie, grăia cu lacrimi de bucurie: "Aici, fiind îngropat cu trupul Hristos, a înviat a treia zi cu preaslăvire!"
Se scrie și aceasta, că oarecare din iudeii zavistnici au spus arhiereilor și cărturarilor că Maria, Maica lui Iisus, iese în toate zilele la Golgota și la Mormîntul în care a fost pus Iisus, Fiul ei, își pleacă genunchii, plînge și cădește Mormîntul cu tămîie, iar ei au pus păzitori, ca pe nimeni din creștini să nu-i lase să se apropie acolo. De unde este arătat, că dintr-acea vreme s-a început acel dreptcredincios obicei între credincioșii creștini, ca să cerceteze Sfintele Locuri și să se închine Domnului Hristos Dumnezeu, Care a voit a pătimi pentru noi de voie. Căci începătura acelui obicei a fost însăși Născătoarea de Dumnezeu, căreia i-au urmat și celelalte sfinte femei și bărbați. Drept aceea de la arhiereii și cărturarii care încă suflau cu îngrozire și cu ucidere, se pusese pază, ca să nu lase pe nimeni să se apropie de Mormîntul lui Iisus și pe însăși Maria, Maica Lui, să o ucidă; dar Dumnezeu a orbit ochii păzitorilor, ca să nu vadă venirea Mariei la Mormîntul lui Hristos.
Deci, de cîte ori mergea acolo, după obiceiul său, preabine-cuvîntata Fecioară, păzitorii nu puteau deloc s-o vadă, nici pe cei ce erau cu ea. După o vreme îndelungată, păzitorii, ducîndu-se de la Mormînt, au spus cu jurămînt arhiereilor și cărturarilor, că pe nimeni n-au văzut venind la Mormîntul lui Iisus. Preasfînta Maria mai mergea încă și la Muntele Eleonului, de pe care Domnul nostru S-a înălțat la ceruri și acolo, plecîndu-și genunchii, săruta urmele lui Hristos, care de preasfintele Lui picioare s-au închipuit acolo pe piatră. Ea se ruga către Fiul său cu multă plîngere, ca să binevoiască s-o ia și pe Ea la sine; pentru că mai mult decît Sfîntul Pavel, fără de asemănare, dorea Fecioara să se dezlege și să petreacă cu Hristos.
Adeseori zicea cuvintele lui David: "Cînd voi veni și mă voi arăta feței Domnului? Lacrimile mele s-au făcut mie pîine ziua și noaptea. Cînd voi vedea pe Fiul meu cel preaiubit? Cînd voi veni către cel ce șade de-a dreapta lui Dumnezeu Tatăl? Cînd voi sta înaintea Scaunului slavei Lui? Cînd mă voi sătura de vederea feței Lui? O, preadulcele meu Fiu, acum este vremea să te milostivești spre Sion! Acum este vremea să mă miluiești pe mine, Maica Ta, din valea plîngerii a acestei lumi, pe aceea care, pînă la atîta nevedere a preasfintei feței Tale, mă tînguiesc. Scoate de acum sufletul meu din trup ca din temniță, căci în ce chip dorește cerbul izvoarele apelor, tot așa dorește sufletul meu de Tine, Dumnezeule, ca să mă satur, cînd mi se va arăta slava Ta".
Sfînta Fecioară se obișnuise ca uneori să întîrzie în Muntele Eleonului, căci lîngă muntele acela era satul care se numește Ghetsimani și lîngă el, sub munte, o grădină cu saduri, din care Zevedei avea puțină cîștigare, și care era moștenirea Sfîntului Ioan Cuvîntătorul de Dumnezeu. Într-acea grădină, Domnul nostru, mai înainte de patima Sa cea de voie, se ruga și asuda fața cu sînge, șezînd în genunchi înaintea Tatălui ceresc. Deci, într-acea grădină, după aceea, și Preacurata Maica Lui, în același loc vărsa rugăciu-nile sale cele fierbinți, asemenea șezînd în genunchi și udînd cu lacrimi fața sa și acel loc. Acolo a fost mîngîiată de înger cu vestirea de la Dumnezeu a grabnicei ei mutări la ceruri.
Acolo s-a făcut de două ori arătare îngerească Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, mai înainte de sfîrșitul ei, după mărturia lui Gheorghe Chedrin, istoricul grec; adică mai înainte cu 15 zile de adormirea ei; apoi mai înainte cu trei zile, cînd a luat de la înger acea stîlpare de lemn de finic din Rai, pe care a dus-o Sfîntul Ioan Cuvîntătorul de Dumnezeu.
În știre să fie și aceasta, că praznicul Adormirii Preasfintei Fecioare Născătoare de Dumnezeu este așezat în 15 zile ale lunii lui august, ca să se prăznuiască cu toată cinstea, de pe vremea împărăției dreptcredinciosului împărat grec Mauriciu. Drept aceea, prăznuim cu bucurie preaslăvita ei mutare de pe pămînt la cer și slăvim pe Cel ce S-a născut dintr-însa și Care a luat-o la cer cu slavă, pe Hristos Dumnezeul nostru, Cel ce împreună cu Tatăl și cu Sfîntul Duh este slăvit în veci. Amin.
*
Unii, precum Meliton, episcopul Sardelor, scriu că și Sfîntul Ioan Cuvîntătorul de Dumnezeu, mai înainte de Adormirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, se dusese la Efes și de acolo a fost adus de nor, precum au fost aduși înainte și ceilalți apostoli și au venit la îngroparea Maicii lui Dumnezeu. Iar ceilalți, de care povestesc Metafrast și Sofronie cu neîndoire, spun că Sfîntul Ioan nu se depărta de Maica cea dăruită cu darul de Dumnezeu, al cărei fiu era din încredințarea lui Hristos, ci îi slujea ei întotdeauna, ca un adevărat fiu pe maica sa, avînd-o în casa sa pînă la fericitul ei sfîrșit. El se ducea uneori pentru puțină vreme în cetățile de primprejur, precum s-a pomenit mai sus, adică se ducea cu Petru în Samaria, și aceasta o făcea după bunăvoința și binecuvîntarea Maicii lui Dumnezeu, dar îndată se întorcea iarăși la dînsa în Ierusalim. Pînă să se întoarcă el, slujba Preacuratei Fecioare o împlinea Sfîntul Iacov, ruda Domnului, cel ce întotdeauna petrecea în Ierusalim la scaunul său. După povestirea oarecărora, și Sfîntul Ioan Cuvîntătorul de Dumnezeu, ca și ceilalți apostoli, a fost răpit de nor, și aceasta s-a făcut dintr-o cetate mai apropiată.
Acestea s-au spus pentru a ști unde și cum a petrecut Preasfînta Fecioară Născătoare de Dumnezeu după înălțarea Domnului. Deci, pentru cinstita ei adormire, citește precum este scris cuvîntul mai înainte.
*
Pentru anii Preacuratei Fecioare Născătoare de Dumnezeu, cît a petrecut pe pămînt, și în care an a murit, multă neîntocmire este între scriitorii bisericești de istorii și de hronografuri.
Eusebiu, episcopul Cezareei Palestinei, scriitorul istoriei bisericești, și apoi de la dînsul și sinaxarele lunilor - al Moscovei, al Kievului și al Azovului -, povestesc că Adormirea Preasfintei Fecioare Maria s-a întîmplat în anul al 48-lea de la întruparea lui Dumnezeu Cuvîntul, și în al 15-lea de la Înălțarea Lui. Ea a viețuit pe pămînt 63 de ani. Sinaxarele lunilor numără acești ani astfel: A născut pe Domnul nostru Iisus Hristos în al 15-lea an al vîrstei Sale. După răstignirea și înălțarea Domnului la cer a petrecut în casa Sfîntului Ioan Cuvîntătorul de Dumnezeu 15 ani, și a murit în anul 48 de la nașterea lui Hristos, pe vremea împărăției lui Claudie Cezarul. Astfel că toți anii vieții ei au fost 63.
Nichifor Calist, în a doua carte a sa, în capitolul 3, aduce pe Sfîntul Apostol Evod, unul din cei 70, care a fost întîiul episcop în Antiohia după marele Apostol Petru, și spune că, adormirea Preacuratei Fecioare a fost în anul 44 de la întruparea lui Hristos; iar toți anii vîrstei ei sînt 59. Nichifor scrie numărul anilor lui Evod astfel: De trei ani Preacurata Născătoare de Dumnezeu s-a dus în templu și acolo a petrecut 11 ani în sfînta sfintelor. Apoi s-a dat de preoți lui Iosif spre pază, la care a petrecut 4 luni și a luat buna-vestire cea de bucurie de la îngerul Gavriil. A născut pe Domnul Hristos în anul al 15-lea al vîrstei sale, în 25 ale lunii Decembrie; după aceea a petrecut 33 de ani, în care Cuvîntul cel mai înainte de veci și Fiul ei, petrecea pe pămînt. După pătimirea de voie, învierea și înălțarea Domnului, a șezut în casa lui Ioan 11 ani. Astfel toți anii vieții ei adunați sînt 59. Aceste cuvinte ale lui Evod adunîndu-le Nichifor, pe a sa înțelegere le pune în cartea a 2-a, în capitolul 21, spunînd că Preacurata Fecioară s-a mutat în al 60-lea an al vîrstei sale.
Ipolit spune că Preacurata Fecioară a petrecut după pătimirea Domnului Hristos 9 ani și s-a mutat în al 43-lea an de la întruparea Domnului, iar toți anii vieții ei ar fi 58.
Meliton, episcopul Sardelor, a scris că, în anul 22 după Înălțarea Domnului, Preasfînta Fecioară Maria a trecut de la cele pămîntești la cele cerești, în anul 58 de la întrupare, iar de la nașterea sa în anul 69.
Sfîntul Epifanie și cu Gheorghe Chedrin scriu asemenea, că Preacurata Fecioară, după înălțarea Domnului, a petrecut 24 de ani, iar toți anii ei au fost 62, neajungînd 23 de zile pînă la 62 de ani, pentru că s-a născut în septembrie, în opt zile, și s-a mutat în 14 zile ale lunii August. După această numărare a lui Epifanie și a lui Chedrin, Preacurata Fecioară s-a mutat în anul 57 de la întru-parea lui Dumnezeu Cuvîntul, la sfîrșitul lui Claudie și la începutul împărăției lui Nero.
Sfîntul Andrei Ierusalimiteanul, arhiepiscopul Egiptului, ase-menea și Sfîntul Simeon Metafrast, nu numără anii vieții Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, ci numai amintește că Adormirea Preasfintei Fecioare Maria s-a făcut la adînci bătrîneți. Cu aceștia se unește și Meletie Atenianul, istoric bisericesc.
Să nu ne mirăm de această neîntocmire a acestor mulți scrii-tori pentru anii vieții Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, pentru că în acele vremi se afla prigonire cumplită asupra Bisericii, și nu era vreme de scrierea cărților, cu de-amănuntul, de numărarea anilor și de faptele bisericești; pentru că atunci credința lui Hristos nu se răspîndea prin scripturi, ci prin propovăduire cu gura și cu nevoințe mucenicești. Deși atunci erau scriitori de cărți, dar aceia în scurtă vreme se sfîrșeau mucenicește și cărțile lor se ardeau de către păgînii prigonitori. Pentru aceasta să se țină cine va voi, de oricare scriitor și numărător de anii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu.
Deci, este cu putință a socoti că mai vrednică este istoria acelora care au scris mai tîrziu despre anii vieții Preasfintei Născătoare de Dumnezeu și au zis că la adînci bătrîneți a trecut la viața cea neîmbătrînită. Socotește aceasta de aici: la Adormirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, în timpul îngropării trupului ei cel curat și primitor de Dumnezeu, a fost cu Sfinții Apostoli și Sfîntul Dionisie Areopagitul, iar Dionisie s-a întors la Hristos în Atena de Sfîntul Apostol Pavel, în anul 52 de la întruparea Cuvîntului lui, după adevărata urmare a celor vrednici de credință scriitori de istorii și de ani.
Deci, dacă Preacurata Fecioară s-a mutat, după Ipolit, în anul 43 de la întruparea lui Hristos, după Evod în anul 44, sau după Eusebiu și sinaxarele lunilor în anul 48, apoi cum putea să fie Sfîntul Dionisie la adormirea ei cea mai de pe urmă în anul 52, cînd el s-a întors spre Hristos. Deci, Preacurata Fecioară s-a mutat mai tîrziu, după întoarcerea lui Dionisie. Acest sfînt a fost la adormirea ei cu ceilalți Sfinți Apostoli și bărbați apostolești.
Mai mult, nu se cuvine a ispiti și-a iscodi tainele acelea, pentru care Dumnezeu n-a voit să le arate tuturor.
La începutul paginii | Viețile Sfinților pe luna august
Copyright © 1999-2021 Pagini Ortodoxe Românesti. Toate drepturile rezervate.
