Home | Vietile Sfintilor | Calendar | Predici ale Parintelui Cleopa | Acatistier | Links | Cauta in site


Cuviosul Teodosie cel nou, tămăduitorul de boli
(7 august)


Viețile Sfinților pe luna august

Acest fericit părinte, Teodosie, a avut ca patrie Atena cea vestită, fiind născut din părinți de neam bun și cinstitor de Dumnezeu. El a fost crescut în învățătura și frica Domnului, și a fost dat la școală ca să învețe Sfînta Scriptură, pe care în puțină vreme a învățat-o, fiind isteț la minte. Fericitul avea și multă evlavie către cele dumnezeiești. Căci alerga cu osîrdie la sfintele slujbe ale bisericii și, ascultînd nevoințele sfinților, se minuna de sîrguința și de răbdarea lor sufletească. Unde găsea Viețile Sfinților, le citea cu multă luare aminte și dorea să urmeze acelora în nevoințe și să împlinească faptele lor cele bune, după cum a și făcut.

Trecînd puțină vreme, părinții au plătit datoria cea de obște, iar fericitul Teodosie, aflînd vreme bună ca să-și împlinească dorința, fără întîrziere a împărțit săracilor toate averile sale rămase de la părinții săi și, lepădîndu-se de lume și de cele din lume, a fugit din patria sa. El s-a dus la un bărbat îmbunătățit și duhovnic, iscusindu-se de la el în nevoințele sihăstrești. Deci, a luat chipul îngeresc al monahilor și s-a dat cu totul la nevoințele pustnicești. Atît a sporit el în petrecerea cea după Hristos, încît în puțină vreme s-a aprins de dumnezeiescul dor în inima sa și a dorit să se liniștească în singurătate, ca să vorbească singur, prin rugăciunea minții, cu Dumnezeu. Pentru aceasta, înconjurînd și schimbîndu-se din loc în loc și căutîndu-și loc liniștit, a ajuns la Morea și a rămas acolo.

Îndată acel bun lucrător a adăugat osteneli peste osteneli și nevoințe peste nevoințe, petrecînd viața mai nematerialnică și fără de trup. El petrecea în înfrînare, în postire, în priveghere toată noaptea, plecări de genunchi, culcări pe pămîntul gol, neslăbirea în rugăciuni, la care stătea neclintit ca un stîlp; apoi, plînsul cel duhovnicesc și necurmat, neagoniseala cea mai presus de om, smerenia cea făcătoare de înălțare, blîndețea, curăția sufletului și a trupului, credința cea neabătută, nădejdea cea tare și dragostea, care este coroana faptelor bune. El era străin de această lume, fiind cu totul om ceresc și înger pămîntesc.

Pentru aceasta s-a învrednicit a avea și o dumnezeiască vedenie. Într-o noapte i s-a arătat dumnezeiescul Înaintemergătorul și Botezătorul Ioan și, sărutîndu-l pe dînsul, l-a întrebat despre nevoințele cele duhovnicești și i-a zis să zidească o biserică în numele lui, făgăduind că îi va fi ajutor în toate și împreună călător în toată viața. Cuviosul, simțindu-se cu totul cuprins de bucurie duhovnicească, a preamărit pe Dumnezeu din tot sufletul și a mulțumit Sfîntului Ioan Botezătorul. Deci a luat mare îndrăzneală către nevoința pustniciei, care îi stătea înainte. El a început lucrul, și, cu ajutorul dumnezeiesc, a zidit sfînta mînăstire în numele cinstitului Mergător Înainte, care se păzește cu darul lui Dumnezeu în locul acela pînă în ziua de astăzi, făcîndu-se la aceasta pricinuitor de umilință acelora care se duc la dînsul cu credință.

După ce a făcut și a alcătuit loc de nevoință pustnicească, a ridicat război, nu împotriva sîngelui și a trupului, adică împotriva oamenilor asemenea pătimași, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpîniilor, împotriva țiitorilor de lume ai veacului acesta, după cum zice dumnezeiescul Pavel, adică împotriva răilor și viclenilor diavoli. Pentru aceea eu nu voiesc să lungesc cuvîntul, căci este cu înlesnire fiecăruia să cunoască ce fel de nevoințe și războaie a avut preaviteazul Teodosie, cu niște vrăjmași ca aceia, răi și înfricoșați. Deci el a dus o pătimire rea și aspră, chinuindu-se pe sine în toată viața, numai și numai ca să supună pe cel mai rău celui mai bun, adică pe trup sufletului și ca să robească trupul duhului; deci, într-adevăr nu s-a lăsat de scopul său, ci, cu dumnezeiescul dar, a biruit pe diavoli și pe trup l-a supus duhului. Făcîndu-se el cu totul duhovnicesc și cu totul dumnezeiesc, s-a învrednicit a lua cu prisosință darul de la Dumnezeu, marele dăruitor și arvuna bunătăților celor ce vor să fie; adică darul de a face minuni și tămăduiri, de unde luase și numirea de făcător de minuni și tămăduitor.

Petrecerea lui cea îmbunătățită se auzise în toate părțile acelea și vestea minunilor străbătuse pretutindenea, fiindcă și Dumnezeu voia să arate pe robul Său tuturor și să-l preamărească, precum zice Însuși: Eu sînt viu și pe cei ce Mă slăvesc, îi voi preamări.

Cu cît sfîntul fugea de lume și de slava ei, cu atît mai mult îl arăta Dumnezeu minunat, cinstit și vrednic de evlavie; pentru că din toate părțile acelea alergau la dînsul, cei ce se chinuiau de diferite boli, și degrabă primeau tămăduire. Unii din cei ce se vindecau, auzind de la cuviosul sfătuirea duhovnicească cu care le tămăduia bolile sufletelor lor, adică păcatele, din care se întîmplă de multe ori și cele ale ale trupului, se îngrijeau să-și tămăduiască și bolile sufletelor lor. Deci, luîndu-și îndoită vindecare, a sufletului și a trupului, mulțumeau lui Dumnezeu foarte mult; iar cînd se întorceau la casele lor, propovăduiau luminat dumnezeiescul dar și îndrăzneala ce o avea sfîntul către Dumnezeu. Alții dintre ei, îndemnîndu-se de sfătuirile sfîntului, împreună cu boala cea trupească, își lepădau și pătimirea cea dulce a trupului. Deci, lepădîndu-se de lume și de cele din lume, se făceau monahi și, uitîndu-se la petrecerea cuviosului ca un început de chip și de pildă, umblau cu sîrguință pe calea cea îngustă și necăjită, ascultînd și supunîndu-se sfaturilor lui celor folositoare de suflet și urmînd faptelor lui celor bune și dumnezeiești. Deci, cu acest fel de chip, prin povățuirea sfîntului, s-a alcătuit acolo, cu darul lui Hristos, staul de oi cuvîntătoare.

Dar începătorul răutății și pizmașul diavol, vrăjmașul mîntuirii noastre, nesuferind să vadă niște fapte bune ca acestea, a mește-șugit pe lîngă oarecare oameni fățarnici, unelte ale răutății lui, care se arătau pe față că sînt cucernici și cu bună socoteală, însă cu fapta erau pizmuitori și cu obiceiuri rele. Deci, i-au plecat pe aceia și s-au dus la arhiereul argilor, care era Preasfințitul Petru purtă-torul de semne și care se prăznuiește la 3 mai. Ei au pîrît înaintea lui pe Cuviosul Teodosie, că este vrăjitor și amăgitor, care cu vrăjitoriile lui amăgește pe oameni, ca să-l aibă în evlavie, și astfel se face multora pricinuitor de pierzare.

Arhiereul, auzind acestea și altele asemenea despre Cuviosul Teodosie și răpindu-se ca un om de cuvintele cele amăgitoare ale pizmașilor acelora, a hotărît să-l izgonească din eparhia sa. Dar în vremea aceea, primind scrisoare de la patriarhul Constantinopolului, prin care îl chema să se ducă acolo degrab, că avea să facă sinod, pentru o pricină bisericească, l-a împiedicat de a izgoni pe cuviosul, după dumnezeiasca așezare, fiindcă Sfîntul Petru a plecat îndată la Constantinopol; însă era hotărît, ca îndată ce se va întoarce la eparhia sa, să-l izgonească pe Cuviosul Teodosie. Dar Dumnezeu, precum l-a împiedicat atunci prin scrisoarea patriarhului, tot astfel și mai pe urmă, printr-o dumnezeiască vedenie, nu numai că a împiedicat pe Sfîntul Petru de la izgonirea cuviosului, dar a făcut a se arăta mai bine și mai luminat fapta bună și îndrăzneala lui către Dînsul, a robului Său, Teodosie, ca astfel să se slăvească mai mult.

Deci, fericitul Petru, ducîndu-se la Constantinopol și judecînd acea pricină bisericească împreună cu patriarhul și cu sfințitul sinod, cînd se gătea să se întoarcă la eparhia sa, i s-a arătat în vedenie Cuviosul Teodosie și i-a zis: "Stăpîne, pentru ce te-ai pornit contra mea cu nedreptate și voiești să mă surghiunești din eparhia ta pe mine, care nu ți-am făcut nici un rău, nici prea sfinției tale, nici altcuiva? Dar să știi, că dacă mă vei surghiuni din eparhia ta, nu-mi vei face nici un rău; ci prea sfinția ta vei cădea în prihănirea păcatului și te vei face pricinuitor unei vrăjmășii ca aceasta, vei pricinui pierzare; iar celor ce se mîntuiesc cu darul lui Dumnezeu, mare vătămare. Pentru aceea, încetează de la o fărădelege ca aceasta, fiindcă acei cumpliți clevetitori, pornindu-se cu zavistie, ți-au spus despre mine pîra aceea mincinoasă. Tu însă să nu te pornești cu nedreptate asupra mea, căci și eu sînt rob al Domnului nostru Iisus Hristos și Lui Însuși îi slujesc. Eu am toată nădejdea mîntuirii mele spre Dînsul din copilărie. Deci, dacă vei înceta de aici înainte cu această pornire fără rînduială, va fi bine, iar dacă nu vei înceta, Domnul mă va răzbuna". Arhiereul, auzind acestea, l-a întrebat: "Cine ești tu care te sfătuiești în acest chip cu mine?" Acela i-a răspuns: "Eu sînt Teodosie, robul lui Hristos, care nemernicesc în hotarele eparhiei tale".

Fericitul Petru, deșteptîndu-se înfricoșat și socotind cele ce văzuse în vedenia sa, s-a căit de hotărîrea ce luase, ca să izgonească pe cuviosul. Deci, în vremea cînd socotea acestea, a venit la dînsul o slugă a patriarhului și l-a chemat să meargă cu el, pentru că în ceasul cînd dumnezeiescul Petru a văzut în vedenia sa acestea, Cuviosul Teodosie s-a arătat și patriarhului, tot în vedenie, și i-a descoperit toată pricina, zicîndu-i: "Să spui lui Petru să nu se pornească cu nedreptate contra mea, ca să nu supere pe Dumnezeu, și astfel să se facă pricinuitor de vătămare la mulți creștini". Patriarhul l-a întrebat cine este, iar el a răspuns că este Teodosie, robul lui Hristos, care se află în hotarele eparhiei argilor. Patriarhul, deșteptîndu-se, a chemat îndată pe Petru. Acela venind, patriarhul l-a întrebat dacă se află în eparhia lui cineva cu numele Teodosie, și dacă i-a făcut vreo supărare. Petru i-a răspuns: "Prea sfințite stăpîne, în eparhia mea este robul lui Dumnezeu Teodosie". După aceea i-a povestit cu de-amănuntul toată pricina, spunîndu-i încă și cele ce văzuse în vedenia sa cu puțin mai înainte. Astfel s-au încredințat amîndoi pe deplin, că Sfîntul Teodosie are mare îndrăzneală către Dumnezeu. Pentru aceasta ei au slăvit pe Dumnezeu, Care slăvește după vrednicie pe cei care Îl slăvesc. Deci, patriarhul a zis către Sfîntul Petru, ca la întoarcerea în eparhia lui să ducă din partea sa cu evlavie binecuvîntare sfîntului și să-i spună să se roage la Dumnezeu pentru dînsul. În ziua în care fericitul Petru voia să se ducă din Constantinopol, patriarhul i-a zis iarăși aceleași cuvinte.

Drept aceea, Sfîntul Petru, ajungînd în Moreia, n-a voit să se ducă în altă parte, mai înainte de a se duce la Cuviosul Teodosie, ca să împlinească porunca patriarhului și să ceară iertare de la sfîntul, pentru surghiunia pe care o cugetase. Sfîntul, cunoscînd mai înainte venirea arhiereului - pentru că se învrednicise să ia de la Dumnezeu, pe lîngă celelalte, și darul mai înainte-vederii - a pus în culionul său cărbuni aprinși, a luat tăciune în mîini și a ieșit spre întîmpinarea arhiereului. Apoi, apropiindu-se de dînsul, a pus tămîia pe cărbuni și a ieșit bună mireasmă negrăită. Dar, o, minune! Culionul nu ardea nicidecum, ci, astfel tămîia cu dînsul pe arhiereu. El, văzînd acea preaslăvită minune, și, minunîndu-se, a priceput că este cuviosul; deci, dîndu-se jos de pe cal, a alergat spre sărutarea cuviosului, care, lăsînd culionul din mîini, a căzut la arhiereul lui Dumnezeu și l-a primit cu evlavie. Atunci Sfîntul Petru, slăvind pe Dumnezeu, cerea iertare de la cuvios pentru cele plănuite mai înainte și, aducîndu-i binecuvîntare din partea patriarhului, i-a spus cele ce-i poruncise. Cuviosul, răspunzîndu-i cu smerită cugetare, prin cuvînt, prin chip și prin faptă, a aprins mai mult dragostea arhiereului cea după Dumnezeu către dînsul. Pentru aceea, fără întîrziere l-a hirotonit diacon și apoi preot, deși cuviosul, pentru smerita sa cugetare, se lepăda de hirotonie desăvîrșit și cu cucernicie. De atunci înainte acel desăvîrșit arhiereu avea pe Cuviosul Teodosie îndreptător și chip de faptă bună, lui și urmașilor lui, căci a cunoscut fapta că ochii sînt mai credincioși decît auzul.

Dar, fiindcă la vestea sfîntului a alergat la el mai multă lume și pentru că cei care se tămăduiau de multe feluri de neputințe propovăduiau pretutindeni tămăduirile, însuși Sfîntul Petru și chiar patriarhul a toată lumea binevesteau sfințenia cuviosului și îndrăzneala lui către Dumnezeu. De aceea nu era vreun bolnav care să nu-l cheme spre ajutor cu credință, și să nu ia grabnică tămăduire, încît cuviosul s-a făcut și arătat și dorit tuturor. Pentru aceea, arătîndu-se tuturor gata ajutător la bolile și nevoile lor, le-a adus și mîntuire sufletească.

Sfîntul Teodosie, ajungînd la adînci bătrîneți, se cădea și lui ca oricărui om să plătească datoria cea de obște și să dobîndească răsplătirea pentru sudorile și nevoințele lui cele multe. Deci, mai înainte de sfîrșitul său cu trei zile, Dumnezeu i-a descoperit mutarea lui. Pentru aceea, chemînd pe ucenicii lui, le-a dat multe sfaturi pentru petrecerea cea după Dumnezeu și, spunîndu-le despre moartea sa, i-a mîngîiat mult pentru despărțirea sa, zicîndu-le că va fi totdeauna unit duhovnicește cu dînșii. Aceia plîngeau și se tînguiau foarte mult de lipsirea petrecerii lui îngerești împreună cu ei. Deci, sosind a treia zi, i-a sărutat pe toți și, mulțumind și slăvind pe Dumnezeu, și-a înălțat mîinile către cer și a zis: "Doamne, în mîinile Tale îmi dau sufletul meu!" Astfel și-a dat fericitul său suflet în mîinile lui Dumnezeu, în a șaptea zi a lunii lui August.

Sfîntul Petru, aflînd de moartea Cuviosului Teodosie, a alergat împreună cu toți clericii și cu mulțime multă de popor, și, gătind toate cele trebuincioase pentru îngropare, a îngropat cu evlavie moaștele lui, cele de trei ori cuvioase, puțin mai la o parte de biserica cinstitului Mergător Înainte. Mulți bolnavi alergau cu evlavie la mormîntul sfîntului și îl chemau cu credință spre ajutor. Aceia, plecîndu-se peste mormîntul lui, se sculau sănătoși, slăvind pe Dumnezeu și mulțumind sfîntului. Pentru aceea au și zidit acolo o dumnezeiască biserică în numele lui. De atunci pînă astăzi, acea dumnezeiască biserică este totdeauna rîu de minuni și de tămăduiri, din care vom povesti una sau două din cele multe, spre duhovnicească veselie a iubitorilor de fapte bune.

În părțile de primprejurul Argului, era un agarean, numin-du-se voievod după limba lor. În vremea verii înconjura împreună cu gramaticii lui toate țarinile cele semănate, le zeciuia și le scria. Deci, venind într-un loc care se numea Zalevi și făcînd și acolo rînduiala, sosise ceasul prînzului. Dar fiindcă acolo nu era loc potrivit să mănînce și să se odihnească cu oamenii lui și văzînd de departe biserica Cuviosului Teodosie, a zis către gramaticii lui, care erau creștini: "Să mergem la biserica voastră să mîncăm acolo și să ne odihnim pînă va trece arșița; iar după prînz vom veni la lucrul nostru". Ducîndu-se ei acolo și intrînd în biserică, au pus masa și au început să mănînce. Văzînd o candelă frumoasă, care era atîrnată înaintea icoanei sfîntului, agareanului i-a plăcut foarte mult și a zis către sluga lui: "Ia sticla aceea, spal-o bine și dă-mi-o să beau vin cu dînsa".

Dar unul din gramaticii lui, anume Gavras, fiind iubitor de Dumnezeu și avînd mare evlavie către sfîntul, pornindu-se din rîvnă dumnezeiască, a zis către el: "Să nu iei nimic din lucrurile sfîntului, ca să nu ne facă vreun rău". Agareanul a zis: "Dar ce poate să-mi facă un călugăr mort, mie care sînt viu și stăpînitor?" Gavras i se împotrivea mai mult, ca să n-o ia. Agareanul îndreptîndu-se s-o ia, Gavras s-a sculat de la masă și i-a zis: "Dacă ai gîndul să o iei, dă-mi voie să mă duc acasă și atunci fă ce voiești; pentru că sînt încredințat că sfîntul nu ne va lăsa să ne ducem acasă cu pace". După ce agareanul a văzut că Gavras ține cu atîta fierbințeală la candela sfîntului, a zis slugii sale cam în batjocură: "Las-o dar, ca să nu smintim pe gramaticul nostru". Însă, cînd a vrut să plece de acolo, a zis într-ascuns slugii sale: "Ia sticla aceea, fără a te vedea cineva și s-o duci în casa mea".

Deci, sluga lui a făcut după cum i s-a poruncit. Spre seară, agareanul, ducîndu-se la casa lui, a cinat, iar după aceea, culcîn-du-se să doarmă, a văzut viu pe acela care îi zicea călugăr mort, adică pe Cuviosul Teodosie, și că stătea strălucit și înfricoșat asupra lui. El ținea în mîna lui toiag, și, punîndu-l în pieptul lui, îi zicea: "Cum ți se pare ție? Iată, am venit ca să-ți arăt cine ești tu și puterea ta și care sînt robii Hristosului meu, care, după ce mor, sînt vii cu darul lui Iisus Hristos. Deci, ei pot să te omoare pe tine, care socotești că ești viu, însă ești mort cu sufletul". Acestea zicîndu-le către bărbatul acela, l-a strîns de gît, și îndată i s-au umflat ochii, fața i s-a înnegrit, limba i-a atîrnat în jos, și a scos glasuri sălbatice și neobișnuite, ca un animal ce se înjunghie.

Oamenii casei lui, auzind zgomotul, au alergat îndată acolo unde dormea, și, văzîndu-l pe el că zăcea în așa stare, l-au întrebat: "Ce ai? Și ce ai pătimit?" Atunci acela, abia venindu-și în fire, a răspuns: "Am luat candela monahului, și a venit cu toiagul său să mă omoare; deci, ia un vas plin cu untdelemn, lumînări și sticla aceea, du-te mai degrabă la el și roagă-l să nu mai vină aici, nici să se mînie pe mine, că de aici înainte voi ajuta totdeauna biserica lui". Iar Gavras a zis: "Nu ți-am spus eu să nu o iei, ca să nu ni se întîmple vreun rău? Iată, acum te primejduiești din acea pricină".

Acela i-a zis: "Rău am făcut! M-am învățat din ceea ce am pătimit, iar acum te rog, ia ceea ce ți-am zis și du-te degrabă". Gavras a zis: "Cum să mă duc acum, că este noapte? Numai la ziuă mă voi duce". Atunci agareanul s-a tulburat cu totul, și a strigat: "Vai mie! Într-această noapte are să vină să mă omoare; numaidecît să te duci, pentru că eu știu ce am pătimit". Acela, văzînd frica peste măsură care îl prinsese, a luat untdelemn, lumînări și candela, și, plecînd în ceasul acela, le-a pus în biserica cuviosului. Astfel s-a izbăvit și de frică și de primejdie păgînul acela, și de atunci de departe văzînd acea biserică, făcea spre dînsa chipul închinăciunii și fugea.

Unui oarecare bărbat, arnăut cu neamul, pătimind rău de boala udului și, neputînd să urineze multe zile, i s-a umflat mădularul și avea dureri grele. Căutîndu-se el cu fel de fel de doctorii, n-a primit nici un folos; ci pe cît trecea vremea, pe atît simțea dureri mai cumplite; de aceea a alergat și el la biserica sfîntului, și, petrecînd acolo trei zile și trei nopți, se ruga cuviosului cu lacrimi fierbinți ca să-l tămăduiască. Deci într-acea noapte i s-a arătat lui în vedenie, Teodosie, făcătorul de minuni, și, punînd toiagul său pe rană, a zis către dînsul: "Ieși degrabă afară din biserica mea ca să-ți verși udul tău". Apoi bolnavul, deșteptîndu-se cutremurat și alergînd, a ieșit afară din biserică; deci, a stat mult timp, vărsîndu-și udul său. Astfel s-a dezumflat, iar durerile au încetat și s-a dus la casa sa sănătos și mulțumind sfîntului.

Altădată, unul din cei mari, care se trăgea din părțile Apu-sului, s-a îmbolnăvit la picioare de o boală fără de leac. Petrecînd el nemișcat multă vreme, s-a dus la biserica sfîntului și, chemîndu-l pe el cu credință, a luat degrabă tămăduire. Apoi, întorcîndu-se pe picioarele sale la casa sa, a făcut două picioare de argint tot atît de lungi ca ale sale, și le-a dăruit bisericii cuviosului spre mulțumire și spre de-a pururea aducerea aminte de minunea aceea.

Acestea și altele nenumărate și preaslăvite minuni a lucrat și lucrează cu dumnezeiescul dar, minunatul și marele Teodosie, pentru care după cuviință s-a numit de către toți credincioșii tămăduitor și făcător de minuni, întru slava Tatălui și a Fiului și a Sfîntului Duh, a Unuia Dumnezeu al tuturor, Căruia I se cuvine slava și stăpînirea în vecii vecilor. Amin.


La începutul paginii | Viețile Sfinților pe luna august


Copyright © 1999-2016 Pagini Ortodoxe Românesti. Toate drepturile rezervate.



Home | Vietile Sfintilor | Calendar | Predici ale Parintelui Cleopa | Acatistier | Links | Cauta in site